Archive for February, 2014

O carte cu aroma trecutului

February 28, 2014

Cartea Gustul, mirosul si amintirea a  Anamariei Smigelschi (Ed. Humanitas – 2013), contine mici  povestiri , uneori amuzante, alteori nostalgice, dar sensibile si veridice, culese dintr-o viata de trei sferturi de secol. Este  un alt fel de a relata trecutul decat cel cronologic, sistematic si amanuntit din memoriile lui Ion Ianosi sau cel de justificare si regretare a greselilor politice ale tineretii din cartea  de amintiri a lui Paul Cornea.  Cartea acestei talentate graficiene are aroma epocii traite de multi dintre noi si o descopera  pe doamna Smigelschi ca pe o veritabila si valoroasa literata. Este imposibil de prezentat continutul cartii, caci intentia autoarei nu a fost sa scrie niste memorii, ci sa ne puna in mana un volum cu amintiri pline de vitalitate si humor, chiar si atunci cand intamplarile descrise erau grave. Ar mai trebui adaogat ca cea mai mare parte a vietii autoarea si-a petrecut-o in anii regimului comunist din Romania. Iar asta confera o atentie speciala descrierii cotidianului de atunci, care nu pare deloc sumbru, ci mai curand banal, nu mult deosebit de cel de astazi. Cu exceptia pomenirii in treacat a unor dispozitii ridicole ale autoritatilor, prilej de ironie sau de haz, deceniile petrecute pe atunci de pictorii si graficienii ce traiau doar din comenzile primite de la stat, care ii mai trimiteau si in strainatate pentru a-si expune operele, par departe de imaginea de prigonire constanta a intelectualitatii, faurita  de mediile de masa in ultimele doua decenii.  

In cele ce urmeaza ma voi limita sa copiez cateva scurte pasagii  din carte, care sa releve farmecul  vietii palpitante nu numai a unui copil zburdalnic, a unei femei indragostite de sotul ei, ci  si a mediului de artisti plastici, cu capriciile, bucuriile si necazurile lor.  

*     *     *

“Problema numelui este foarte importanta, cu implicatii cultural, social-politice si inca altele pe care nu le voi numi aici, iata de ce industria pseudonimelor este foarte activa, vezi Arghezi, Gala Galaction, Madonna, Salam, Nostradamus… Nu poti fi indeajuns de vigilent si lucid, destul de precaut, ca sa nu ajungi un inginer masiv, oaches si sprincenat si sa-ti zica Ghiocel sau un stravechi boier crestin, academician si arbitru al morale si sa te cheme Mutzi (Balaceanu-Stolnici) (pag. 16)

“Am citit ca, dup ace s-a descoperit cum ca, in convingerea copiilor din ziua de azi, laptele se extrage din lapte praf, s-au facut gradini zoologice cu porci, curcani, gaste si vaci, unde specialistii le explica vizitatorilor rostul fiecaruia, caci, pana una, alta, copiii sunt mai familiarizati cu dinozaurii.” (pag. 22)

“Iata, de exemplu, un dejun pascal : masa lunga, rotunjita, intinsa la maximum, poate cuprinde , asezati comod, 22,24 de meseni; fata de masa de damasc scrobita, cate trei farfurii albe (35, 22 si 17 cm. diametru), servete infoiate, rosii si verzi. Pe mijloc, tava ovala de argint cu 200 de oua colorate. Simetric, spre cele doua capete, cate un sfesnic cu lumanare rosie, imbinate geometric, platouri patrate cu telemea, cas proaspat, slaninuta inghetata si salamior de casa taiate fin ca foita de tigara, bordisite cu ridichi de luna, ceapa si usturoi verde, somon si batog cu rondele de ceapa rosie, boluri de portelan cu salata de icre roz, maioneza galbena, masline negre si masline verzi, castronase pentru coji.” (pag. 52)

“Odata instalati cu capra de cafea espresso pe jos langa pat, incepe un educativ program matinal. +”Hai!” adica da-I drumul, adica orice – intamplari din copilarie, filme, planuri de vacant cu toate aventurile viitoare redate amanuntit, pranzuri pantagruelice cu feluri nemaiintalnite, ultimele excursii cu accidente savuroase (“Cum adica, nu vi s-a intamplat nimic, nimic?”), mistere cosmic, tromboane, orice, dar mai ale o storcosire: copilul storcosit este culcat pe spate, deasupra un adult, adica eu, pe burta, bine sprijinita in coate, mai deasupra, unul peste altul in teanc  ordonat, restul participantilor la storcosire. Copilul storcosit , cel de dedesubt, trebuie sa c ante cantecul cu storcosirea, in timp ce este storcosit in mod sincopat in ritmul cantecului:

Storcosire bucuroasa, storcosire,mai,

Toata lumea e in casa, boabe in pastai!

La cuvantul  pastai  toata gramada se rastoarna cu glas mare si alt copil trece la rand.” (pag. 67)

              Dupa o serie de “aventuri” pasionante, fie cu mositul unei femei insarcinate  in Orient-expresul  Paris-Bucuresti, sau cu pescuitul unui crap monstru in delta Dunarii, se ajunge si la capitolul “exorbitantelor mele toalete” pentru revelion, muncite din greu, dar insuficient de apreciate de gazda si comeseni.  Dar la un alt revelion, surpriza!:  

“Ma simteam “al dracului de misto”, cand apare Gigi Matei cu un domn carunt, elegant si distins, de vreo 65 de ani.

– Iata, zice, ti-am adus un admirator care tine neaparat sa te cunoasca!

Ce puteam cred? Ca a fost cucerit de farmecul meu uluitor sau ca, cel mult, imi urmareste creatia artistica de ani de zile si acum, in sfarsit, a sosit momentul…  Domnul insa venise pentru muraturi! Chicotesc amuzata.

– Nu radeti, doamna, ca nu-i de ras!

– Bine, domnule, multumesc, dar sa stiti ca eu…

– Doamna, nu-i de gluma, scandeaza dansul, Eu asa muraturi n-am mancat NICIODATA!

Acum, dreptate cam avea el, ca despre muraturile mele parerea asta e cam… unanima.”(pag. 116)

       Dupa ce autoarea ne mai plimba prin diverse locuri si pe la alte cunostinte, ajungem si la talciocul evreiesc, care pe atunci era in strada Stelea Spataru, nr. 31 A. Iata ce gaseste acolo:

“Imprejur un decor suprarealist, tablouri, cutii de carton cu dantele cocolosite, pe rafturi vrafuri de de paturi pestrite si cearsafuri impaturite, zeci de solnite de sticla, duble, cu lacas pentru scobitori, aliniate in rand cu zeci de razatoare de mere in forma de peste, cescute de cafea de toate culorile si marimile fara farfurioare, teancuri de farfurii de faianta, portelan si ceramica, adanci si intinse amestecate, de pe un dulap sapte masini de tocat se holbeaza la mine ca sapte pisici asezate, cu coada in sus, un sertar de lemn plin cu tacamuri coclite de alpaca, legate cate noua, cate unsprezece, cate cinci, un evantai de ebonite… De fiecare obiect atarna o bucatica de carton cafeniu cu o cifra. […] Gasesc o foarfeca Solingen printer alte 15 foarfeci, are o floare in cruce traforata la mijloc. Ma uit la cartonasul legat cu sfoara. 157.

– 157 de lei? Intreb surprinsa.

– Nuu, e numarul de inventar.

Deschide un ceaslov zdrentuit, cauta, cauta…

– 20 de lei!

– Dar o scoica mare, colturoasa, n-aveti?

– Regret, n-avem, si continua conversatia animata cu convivii, batrani, prafuiti si vioi.” (pag. 140)

Dupa scurte plimbari toamna pe la Tescani (unde era exilat Andrei Plesu), dupa mai lungi popasuri estivale la Vama veche, unde inoata in larg pana ii alarmeaza pe graniceri, dupa ce relateaza ce si cum a fost cu realismul socialist si cu realismul alegoric liber-consimtit, dupa  multe alte investigatii cu un limbaj colorat si, uneori, original, care toate ar merita sa fie amintite, d-na Smigelschi isi incheie cartea cu o emotionanta pagina consacrata memoriei sotului ei, pictorul Ion Alin Gheorghiu, mort cu zece ani in urma. Iata un pasaj din acest epitaf:  

“Un mare artist al secolului XX, ION GHEORGHIU, Alin pentru prieteni, timp de 43 de ani s-a impus in in elita plasticii romanesti si internationale, exprimandu-se in pictura, sculptura, arta decorativa si, cateodata, in scris. Un artist pentru care talentul inseamna, inainte de toate, o mare raspundere, inteligent si cultivat, harnic si laborios, cu o necrutatoare disciplina a lucrului zilnic, folosind numai mijloace traditionale, a desvoltat o tehnica desavarsita de glasiuri, frotiuri, suprapuneri savante  –  un centimetru patrat din oricare panza a sa e o nestemata.  A trecut natural de la figurativ la non-figurativ, treptat, fara salturi surprinzatoare, fiecare etapa din creatia sa fiind la fel de cuceritoare si recognoscibila. […] Un univers zugravitor de geneze, UNIVERSUL GHEORGHIU.”  (pag. 239)

 

 

 

 

 

Advertisements

Un alt fel de a muri

February 21, 2014

In toamna anului trecut in Olanda s-a desbatut public cazul lui Albert Heringa, care a aparut in fata justitiei fiind acuzat ca a ajutat-o pe mama sa, in varsta de 99 ani, sa moara. La cererea ei, dovedita printr-o inregistrare video, el i-a dat 125 de pilule de somnifere si alte medicamente, bine sfaramate intr-o ceasca cu iaurt. Batrana nu era insa bolnava, nu zacea in pat, nu suferea de dureri intolerabile si era cu mintea clara. Dar, pur si simplu, ea se saturase sa mai traiasca. Albert Heringa a fost condamnat, insa cu suspendarea pedepsei, dar cazul a redeschis o discutie mai veche despre conditiile in care poate fi sau nu justificata legal eutanasia.

Caci odata cu sporirea numarului celor in varsta inaintata in tarile industrializate, in parallel cu progresul stiintific si tehnic al medicinei, problema mortii asistate a capatat noi aspecte. Intr-un sondaj efectuat recent in Germania asupra o mie de persoane, carora li s-a pus intrebarea: “V-ati putea imagina ca la batranete, suferind de o boala grea ce necesita ingrijire constanta, sa va puneti singur capat vietii?”, au raspuns DA  55% dintre cei chestionati, din care 64% din categoria celor intre 18 si 29 ani si 48% dintre cei peste 60 de ani.  Acelasi rezultat pozitiv (peste 50%) s-a obtinut si la intrebarea: “Credeti ca daca s-ar legaliza suicidul asistat de medic, atunci cei grav bolnavi ar putea recurge la asta doar pentru a nu deveni o povara pentru rudele lor?”.

In privinta eutanasiei parerile pro si contra sunt clar definite. Adversarii ei vad ca prin simplificarea ajutorului dat celor ce isi exprima dorinta de a muri, se vor confirma cele mai sumbre presupuneri: treptat, fiecare va putea ucide pe oricine care, intr-o stare de depresiune temporara, spune: “M-am saturat de aceasta viata!”. Se riposteaza ca dorinta de a muri face parte din drepturile fundamentale ale omului si ea trebuie respectata. Ceeace este insa fals, in primul rand deoarece dreptul la viata este si el fundamental, iar in al doilea rand – pentru ca omul este o fiinta sociala, societatea ne fiind indiferenta fata de viata fiecarui membru al sau. Intrebarile ce se nasc sunt insa mai numeroase. Cercetari mai atente ale unor psihologi au aratat ca multi din cei chiar grav bolnavi, ce isi declara dorinta de a muri, in cele din urma se agata de orice eventuala sansa de a-si prelungi viata. Sunt cazuri in care medicul,  propunandu-i pacientului doritor de moarte ca incepand de a doua zi sa intrerupa injectarea cu un medicament esential, sa fie rugat de acesta ca totusi sa-l lase in continuare sub instilatie.

Fiecare doreste sa moara fara dureri, in conditii cat mai bune, dar ce inseamna o moarte buna? In Elvetia, in Olanda si in Belgia, exista de cativa ani firme medicale (“Exit international”, “Dignitas” s.a.)  ce isi ofera serviciile pentru efectuarea in conditii legale a mortii asistate pentru cei ce isi exprima in scris dorinta. Firma “Exit” de la Zürich a contribuit in 2008 la un numar de 167 sinucideri asistate, in 2009 – 217, iar in 2010 – 257. In Belgia in 2004 au fost 349 cazuri de moarte benevola asistata, iar in 2012 – 1432. In Olanda in 2008 s-au inregistrat  2331 cazuri de moarte sau sinucidere activ asistate, in 2009 –  2636, iar in 2010 – 3136 cazuri. Terminologia in acest domeniu este importanta, pentru incadrarea cazului in limitele legilor, diferite de la o tara la alta. Moartea prin sprijin activ dat de un tert (prin injectie sau bautura letala) este acceptata legal in Olanda, Elvetia si Luxemburg daca se efectueaza sub supravegherea unui medic, dar este interzisa in Germania, unde cel ce o efectueaza e pasibil de inchisoare pana la 5 ani. Totusi la Hamburg s-a infiintat o asociatie de sprijin asistat al celor ce consimt sa-si paraseasca viata. Asociatia are 250 membri (cotizatie 100 euro pe an)si pana acum la 27 dintre ei li s-a indeplinit vointa, punandu-li-se la dispozitie de un medic anonym un medicament letal.

Asistenta pasiva la eutanasie inseamna intreruperea masurilor de mentinere in viata a unui pacient aflat in coma sau pe moarte, in imposibilitate de a-si mai exprima vointa. Este cazul celebru al omului politic israelian Sharon, care desi in coma, a fost tinut in viata timp de 8 ani.  Trebuie amintit ca in Germania se evita folosirea termenului de eutanasie, deoarece aceasta aminteste de campania de eutanasiere a persoanelor cu un handicap fizic sau mintal in perioada regimului nazist, cand au fost ucise peste o suta de mii de persoane sub pretextul “puritatii rasei germane”. Se prefera folosirea termenului “Sterbehilfe” adica “ajutor pentru a muri” sau “asistarea in moarte”. Mentinerea in continuare prin lege a interzicerii sprijinului dat de un membru al familiei pentru accelerarea decesului unei rude batrane, previne orice fel de abuz ce poate avea drept scopuri altele decat cele dorite de cel bolnav sau batran (mostenire, scaparea de obligatiile de ingrijire s.a.). Asta implica insa datoria statului de a se preocupa in mai mare masura de ingrijirea persoanelor in varsta, creind aziluri de batrani cu ingrijire medicala pentru cei cu slabe resurse materiale, si sprijinind infiintarea de case private de batrani pentru cei mai instariti.

Trebuie facuta distinctie intre eutanasie si ingrijirea paliativa.  Scopul acesteia din urma nu este sa se provoace moartea pacientilor, ci ingrijirea celor aflati in faza finala a unei boli incurabile si administrarea unor analgezice sau antalgice pentru calmarea durerilor. Uneori insa in spital tratamentul sedativ al bolnavilor din sectiile palliative este facut astfel incat nu se poate face deosebirea intre medicina paliativa si suicidul asistat.

In luarea deciziei de a-si incheia existent, bolnavul sau batranul obosit de viata se intalneste si cu interdictia bisericii. Pentru catolici, interdictia de a accelera venirea mortii se bazeaza pe enciclica “Evangelium vitae” data de papa Ioan-Paul al II-lea in 1995, deoarece eutbiserica, anasia contrazice cea de a 6-a porunca “Sa nu ucizi” (Exodul XX, 13). Atitudinea bisericii protestante este asemanatoare, ceeace in occident ii determina pe numerosi oameni politici din partidele crestin-democrate sa respinga orice proiect de slabire a severitatii legislatiei privind moartea asistata. Biserica ortodoxa respinge si ea eutanasia activa, aceasta fiind asimilata sinuciderii. Neacceptarea eutanasiei se bazeaza pe recunoasterea faptului ca Dumnezeu este stapan unic pe viata si pe moarte , iar intreruperea voluntara a vietii este negarea darului facut de Dumnezeu omului. Cele de mai sus nu inseamna ca occident partidele laice sunt unanime in adoptarea unei legislatii favorabile eutanasiei, deoarece problema depaseste diviziunea politica stanga-dreapta sau a convingerilor ateiste sau religioase.

Acordarea sau refuzul sprijinirii actului de pasire din viata in moarte a facut si face obiectul a numerose carti de etica societala, dar si de literatura. Iar desbaterea problemei in mari conferinte internationale arata ca, spre deosebire de trecut, ea a incetat sa mai fie tabu si se cauta – de la o tara la alta – gasirea de solutii corespunzatoare atat progresului stiintei medicale, cat si traditiilor.

Istoria contrafactuala si consecintele primului razboi mondial

February 16, 2014

Istoria contrafactuala este un mod de a privi evenimentele istorice prin prisma raspunsurilor ce pot fi date la intrebarea “Ce s-ar fi intamplat insa daca…?”. Adica schitarea de ipoteze fie in urma adoptarii de mari personalitati ale istoriei a unor decizii diferite de cele ce au avut loc cu adevarat, fie prin interventia unor evenimente neprevazute, ce ar fi schimbat radical cursul istoriei. Cei mai cunoscuti specialisti in investigarea contrafactuala a istoriei sunt americanul Robert Cowley, editor al unui volum intitulat “What If? The World’s Most Foremost Military Historians Imagine What Might Have Been” ( New York, Putnam, 1999) si  britanicul Naill Ferguson, autor al unei  carti de rasunet “Virtual History. Alternatives and Counterfactuals” ( Basic Books, 1999). Anul acesta, implinindu-se un secol de la declansarea primului razboi mondial, merita sa ne oprim asupra ipotezelor celor doi istorici privind aceasta uriase conflagratie, fara de care intreaga istorie a secolului 20 ar fi fost alta.

Suntem la sfarsitul anului 1914. De cateva luni Germania si Austro-Ungaria sunt in razboi cu Rusia pe frontul de est si cu Franta si Marea Britanie pe frontul de vest. Dar inaintarea Puterilor centrale  pe ambele fronturi se impotmolise, desi  pierderile  ambilor beligeranti  se ridicau deja la un milion de soldati ucisi. Ministrul de razboi al Prusiei, generalul Erich von Falkenheyn isi da seama ca nu se mai poate obtine nici un avantaj strategic si, la 14 noiembrie 1914 ii spune cancelarului imperial Theobald von Bethmann Hollweg ca razboiul nu mai poate fi castigat si ar trebui sa se inceapa tratative de pace, mai intai cu Rusia. Dar aroganta imparatului Wilhelm al II-lea, a cancelarului si a corpului ofiteresc prusac  resping aceasta propunere. Iar razboiul va continua inca patru ani, avand drept urmare 17 milioane de morti si 20 milioane de raniti.

Dar asta e doar inceputul: cel de al doilea razboi mondial, nu ar fi avut loc fara primul. Robert Cowley sustine ca  tarul Nicolae al II-lea ar fi acceptat de indata o oferta de pace germana, caci razboiul deja epuizase economia rusa.  Pentru Anglia, chiar de la inceput, razboiul nu prezenta nici un castig pe continent. Riscurile si pierderile erau insa tot mai mari si deja in ianuarie 1915 Germania ar fi putut incheia pacea cu Marea Britanie. Dar si cu Franta pacea ar fi fost posibila, cu pastrarea de Germania a Alsaciei (Elsaß) si Lorenei (Lothringen), dar cu retragerea trupelor Reichului din teritoriile deja ocupate din nordul Frantei. S-ar fi incheiat astfel, dupa numai 7 luni, unul dintre cele mai sangeroase conflicte militare din istorie. Si probabil ar fi fost ultimul de aceasta amploare.

Dar care sunt consecintele plauzibile pe care aceasta rapida incheiere a pacii le-ar fi avut asupra cursului istoriei? Ipotezele contrafactuale sunt nenumarate. Dintre acestea istoricii au detasat cateva cu probabilitate aproape certa:

1)      Nu ar mai fi avut loc revolutia rusa si deci nu ar fi existat Uniunea Sovietica. Cowley sustine ca economia rusa s-ar fi refacut si miscarea comunista nu ar fi avut sustinatori. Lenin ar fi ramas in Elvetia si familia imparatului nu ar fi fost asasinata.

2)      Germania ar fi ramas o monarhie imperiala. Wilhelm al II-lea ar fi prezentat pacea ca o victorie si astfel ar fi consolidat pozitia urmasului sau pe tron, printul Wilhelm, cunoscut pentru dorinta de a trece la o monarhie parlamentara de tip englez.  In orice caz Germania ar fi devenit cea mai importanta  forta economica din Europa si a doua din lume, crede Niall Ferguson.

3)      Progresul  Statelor Unite ale Americii ca putere mondiala ar fi fost franat.  Economic SUA erau deja in 1914 pe locul intai in lume, dar din punct de vedere militar nu jucau un rol deosebit pe plan mondial. SUA au intrat in razboi alaturi de Puterile aliate abia in aprilie 1917. „Daca pacea s-ar fi incheiat la sfarsitul anului  1914” scrie Robert Cowley  „secolul 20 ca secol  american s-ar fi lasat inca asteptat”.

4)      Hitler ar fi ramas un necunoscut. Infrangerea din 1918 a traumatizat poporul german, iar asta a constituit mediul de cultura ideal pentru miscarile radicale de dreapta. Partidul NSDAP a devenit o tribuna pentru demagogi ca Adolf Hitler, care a alimentat ura impotriva democratiei si a „evreimii internationale”. Daca pacea s-ar fi incheiat in 1915, partidul nazist nu ar fi luat fiinta si Hitler nu ar fi putut face cariera politica cu consecintele cunoscute.

5)      Orientul Apropiat nu ar fi devenit o permanenta scena a violentelor. Daca imperiul otoman nu ar fi declarat, in noiembrie 1914, razboi Natiunilor Aliate si s-ar fi mentinut neutru, el ar fi  pastrat sub dominatia sa un teritoriu de la Bosfor la Golful Persic. Francezii si englezii nu ar fi stabilit dupa razboi zone sub mandat si nu ar fi aparut state ca Irak, Siria, Liban, Palestina si Israel. Poate nici  Atatürk nu ar fi luat puterea, iar sultanul ar fi domnit in continuare la Istanbul.

Bineinteles ca istoria nu ar fi stat pe loc si noi forte, greu de banuit astazi, ar fi intervenit, modificand hartile geografice si politica mondiala. In ce priveste Romania, o atitudine neutrala a tarii pana la sfarsitul razboiului nu ar fi permis la tratatul de pace de la Versailles, sa ridice vreo pretentie la unirea Transilvaniei, Banatului si Bucovinei la trupul Vechiului Regat. Eventuala optiune, si mai nefericita, a intrarii tarii in razboi alaturi de Puterile centrale, dorita de regele Carol I si de unii politicieni, ar fi avut consecinte dezastroase asupra integritatii teritoriului tarii. Iar Basarabia nu s-ar fi declarat in aprilie 1918 provincie romaneasca, daca nu intervenea haosul razboiului civil ce a urmat revolutiei ruse din 1917. Desi bulgarii, aliati cu germanii, ocupasera in 1917 Dobrogea in intregime, aceasta provincie a fost restituita Romaniei la tratatul de pace, impreuna cu doua judete din sud, Caliacra si Durostor (retrocedate insa Bulgariei in septembrie 1940).

Depinde de intelepciunea oamenilor politici de astazi de a nu risipi sansa de intregire acordata Romaniei in urma primului razboi mondial.

Henry Kissinger despre problema Ucrainei

February 13, 2014

 

Fostul secretar de stat al SUA si laureat al premiului Nobel pentru pace, Henry Kissinger, a dat zilele trecute un interviu canalului de televiziune CNN, despre care nu s-a comentat  deloc la noi. Henry Kissinger, la 94 de ani, este considerat in America drept un intelept ascultat cu atentie in problemele de politica externa ale Statelor Unite. In cele ce urmeaza iata cate ceva din cele declarate de dansul:

Dupa Kissinger, evenimentele din Ucraina sunt importante pentru Rusia, chiar si numai pentru ca statul rus modern a inceput la Kiev cu peste o mie de ani in urma , intr.o regiune care odinioara se numea Rusia Kievleana (Kievskaia Rusi). Desvoltarea politica si mai ales cea religioasa a Rusiei a inceput la Kiev. A urmat o despartire, dar de la sfarsitul sec.17 – inceputul sec. 18, Ucraina a intrat in componenta  Rusiei. “Nu cunosc nici un rus, indiferent daca e din opozitie sau tine cu guvernul,  care sa nu recunoasca Ucraina ca facand parte din istoria Rusiei. Iata de ce rusii nu pot sa priveasca  cu pasivitate viitorul Ucrainei. Eu sunt pentru o Ucraina independenta, care sa aiba insa relatii limitate cu UE. Pentru a intelege pozitia ruseasca, trebuie privita istoria” a spus fostul secretar de stat al SUA.

Situatia care s-a creat acum in central Kievului, Kissinger nu o considera ca lupta unor forte democratice care doresc  faurirea unor relatii cu Europa, impotriva presedintelui Ianukovici, ce ar sprijini mai curand o solutie pro-ruseasca. “Nu, eu nu cred asta. Partea de rasarit a tarii sprijina guvernul  si  tinde spre o apropiere de Rusia. Partea dinspre apus, este in majoritate catolica si filo-occidentala. Asa incat cred ca tendintele sunt impartite cam egal. In ce priveste partidele ce se infrunta in Ucraina, dupa impresia mea  au fiecare atat elemente democratice, cat si unele oligarhice. Eu nu-l consider pe actualul presedinte ca un filorus total.”

Dupa parerea lui Kissinger, Vladimir Putin vede ca evenimentele din Ucraina  sunt o repetitie generala a “ceeace noi americanii am dori sa facem si la Moscova”.   Dar asta ar presupune  schimbarea regimului. Iar faptul ca evenimentele au loc in apropiere de Soci, ii adancesc aceasta impresie lui Putin” . Se stie ca Putin considera descompunerea URSS  o mare catastrofa istorica. Evident ca cea mai puternica dintre republicile foste sovietice care au capatat independenta este Ucraina, cu 50 milioane de locuitori. Iata de ce el, Putin, nu poate ramane indiferent la asta” a spus Kissinger.

Administratia presedintelui Obama, crede Kissinger, este dispusa ca in problema Ucrainei sa faca  declaratii publice despre democratie, ca si cum totul s-ar putea rezolva  intr-un Talk-Show . “ Nu inseamna ca nu sunt de accord cu cursul adoptat de administratie, dar nu consider oportun ca totul sa se faca public. Si e necesar ca tinem seama mai bine de evolutia istorica pe termen lung”.

Kissinger considera ca este problematica strangerea relatiilor Rusiei cu SUA si cu restul lumii, din cauza constiintei imperiale ce persista in Rusia. Rusia se invecineaza cu China, ceeace e un cosmar strategic. Se invecineaza si cu Islamul, iar asta e un cosmar ideologic. Rusia mai are granite si cu Europa, frontiera  foarte oscilanta istoric. Pe de alta parte conducatorii rusi au guvernat in tot decursul istoriei dand impresia propriei lor importante . Cum insa sa unifici o tara, aratandu-te amenintator peste granita, dar intelegand ca sunt posibile si necesare mari compromisuri? Cred ca asta e principala dificultate de care se loveste Putin. Nu este in interesul nostru  sa ii impingem pe rusi in situatia de a se simti ca “o cetate asediata”, tocmai cand ei decid ca trebuie sa arate lumii de ce sunt capabili” a afirmat Kissinger.

                                                                               * * *

Un scurt comentariu. – Reflectiile de mai sus ale lui Henry Kissinger  contin puncte de vedere ponderate si diferite de ale ”uliilor”, adica al celor ce le este dor dupa un nou razboi rece. Batranul diplomat isi da seama ca tratarea Ucrainei, unul din leaganele vechii Rusii, asemanator cu Georgia sau cu tarile baltice, poate duce la schimbari majore in insasi comportamentul ulterior al Kremlinului fata de Occident. O istorie de secole nu poate fi ignorata, cu toata presiunea nationalismului ucrainian.

Pe de alta parte,  nu trebuie trecut cu vederea ca fruntasii opozitiei din Piata Maidan, manipulate din umbra de oligarhi ucrainieni bogati, asteapta ca disputa Rusia – Occident, sa se soldeze pentru ei cu credite nerambursabile de multe miliarde de dolari . Se cere direct de Iatzeniuk crearea unui plan de tip Marshall special pentru Ucraina, ceeace inca nimeni la Bruxelles nu indrazneste sa rosteasca  o vorba. Este si dificil de a se incepe asemenea targuieli, caci – asa cum subliniaza Kissinger – este vorba doar despre un accord de asociere limitata a Ucrainei, iar nu de admiterea ei ca membru deplin.

Apoi Kissinger observa corect ca revolta  de la Kiev este privita de conducerea de la Kremlin ca un fel de repetitie generala a unei miscari asemanatoare de protest la Moscova, pentru indepartarea de la putere a lui Putin. Se stie ca acelasi scenario a avut loc, cu succes, acum cativa ani in Georgia. Uriasele manifestatii antiguvernamentale din piata Bolotnaia din Moscova de anul trecut (Navalnyi, Sobceak s.a.) fac parte din aceiasi strategie de destabilizare politica a Rusiei. Se ignora insa consecintele negative pe care un asemenea amestec le-ar putea avea asupra relatiilor viitoare ale SUA cu Rusia.

Pentru Kissinger principala lipsa a politicii rusesti il constituie spiritul imperial, de care trebuie sa se debaraseze. Dar acesta este un pretext artificial. Probabil ca prin descotorosirea de pretentii imperiale se intelege deschiderea totala a pietei rusesti de materii prime si energie din Rusia pentru companiile americane. Doar atunci tendintele imperiale ale Rusiei vor dispare, si in locul lor vor capata camp liber de actiune tendintele imperial ale SUA.

 

 

 

 

 

February 12, 2014

 

 

Intelectualul de stanga

February 10, 2014

 

Cu sapte ani in urma am publicat, pe un alt blog, un text cu titlul de mai sus, care pe atunci a parut desuet, caci criza economica nu isi aratase coltii, iar practic intreaga presa era ocupata de articole ale laudatorilor avantajelor capitalismului, ce semnalau totodata  pericolul nostalgiei dupa regimul prabusit in 1989. Perioada care a trecut de atunci a scos la iveala lacunele pe care le continea propaganda dreptei si a permis aparitia in spatiul public a unor voci critice, strict necesare intretinerii spiritului democratic in societate. M-am gandit ca poate ar fi totusi oportun sa republic pe acest blog articolul din aprilie 2007, care socotesc ca nu si-a pierdut din actualitate.   

Ce este oare un om ce poate purta numele de intelectual ? El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturile sale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil. In cele ce urmeaza voi face cateva reflectii asupra notiunii intelectualuluide stanga.
Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.
Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.
In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii.
Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta? Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.
Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti liberali, mai mult sau mai putin. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex.
Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea periodica desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga este internationalist , e prudent in folosirea notiunii deoarece este constient ca marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii, reprezinta fata pernicioasa a notiunii de internationalism. Dar el, intelectualul de stanga, este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta in ansamblu calitatile poporului sau. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui prin reforme. Stanga crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale. Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.

 

 

O comemorare

February 1, 2014

Ziua de 27 ianuarie este data unei duble comemorari:  a holocaustului evreilor cazuti victima nazismului german  si a eliberarii orasului Leningrad din blocada prin care armata germana a ucis prin infomentare cca. un milion de locuitori. Pentru prima comemorare, ziua a fost aleasa deoarece in ianuarie 1945 armata rosie a eliberat lagarul de exterminare de la Ausschwitz. Cea de a doua, mult mai putin cunoscuta , aminteste de incheierea uneia dintre cele mai sinistre pagini ale celui de al doilea razboi mondial: spargerea in ziua de 27 ianuarie 1944 a incercuirii celui de al doilea oras al Rusiei, cu o populatie de peste trei milioane locuitori.

Ca un gest de rara de apreciere a rezistentei  eroice a orasului ce poarta acum numele de Sankt Petersburg,  Bundestagul  german a invitat acum, la Berlin, la sedinta de comemorare a celor 70 de ani de la data ridicarii asediului, pe scriitorul rus Daniil Granin, care la varsta de 95 de ani este unul dintre putinii supravietuitori ai acestei groaznice blocade.  In cuvantarea rostita de el,  a fost amintita situatia disperata a civililor inchisi intr-un oras complet  nepregatit pentru a suporta un asediu. In cele ce urmeaza voi reda pe scurt impresionanta cuvantare a lui Daniil Granin.

La nici trei luni de la invazia diviziilor germane, se inchisese complet inelul in jurul marelui oras de pe Neva. Populatia lui sporise considerabil in ultimele zile, cu locuitorii altor orase si sate ce se refugiau aici de teama dusmanului.  Lipsa de alimente si de combustibil a impus imediat introducerea de autoritati a distribuirii painii pe cartela: 500 grame pentru muncitori si 300 grame pentru salariati in septembrie, ratie care in noiembrie a ajuns la 250 gr. zilnic pentru muncitori si 125 grame, adica o felie subtire de paine,  pentru salariati si copii. Treptat au iesit din functie alimentarea cu apa, canalizarea, transporturile, lumina si incalzirea. Si atunci a inceput iarna, una dintre cele mai cumplite, cu temperaturi de minus 30-35 grade.

Comandamentul  german stia ce se petrece in oras si atunci a luat hotararea sa nu dea atacul de cucerire a orasului, caci in luptele de strada pierderile ar fi fost prea mari. S-a preferat sa se duca un razboi de transee, cu bombardarea zilnica a strazilor, asteptand ca locuitorii sa moara treptat de foame. Ceeace i-ar fi scutit si de hranirea lor dupa o eventuala cucerire a orasului.  Deja in luna octombrie au murit 6000 de oameni de distrofie, in noiembrie – zece mii, in luna decembrie – 40.000, iar in februarie au murit zilnic trei mii cinci sute.  Iar acest sfarsit prin inanitie a continuat, luna de luna, timp de 900 de zile. Oamenii cautau disperati ceva de mancare: se razuia faina cu care se lipisera tapetele in camere, se fierbea orice cordon de piele, in laboratoare se distila firnisul. Se mancasera toate pisicile, toti cainii si, in cele din urma, se ajunsese la cazuri de canibalism. Apa se scotea cu galetile din fluviul Neva, spargand copci in gheata groasa, iar cei ce nu mai erau capabili de asa ceva, topeau zapada in sobe de fier, incalzite cu lemnul parchetului sau mobilei. Aparuse o piata de bursa neagra la care se vindea o bucatica de zahar, o cutiuta cu arpacas, ce se plateau cu un palton de blana sau cu tacamuri de argint. Dealungul strazilor zaceau cadavrele celor morti, infasurate in cearsaf, caci rudele nu mai aveau forta sa sape pentru a-i ingropa. Unii ii mai tarau cu sania pana la cimitir, unde cadavrele inghetate erau stivuite.

Cand gheata lacului Ladoga a devenit suficient de groasa, au inceput sa circule pe ea – zi si noapte – camioane cu care se putea u evacua femeile, copiii si bolnavii din oras si se puteau aduce ceva alimente. Dar traseul pe gheata era supus bombardarii cu tunurile, ducand la scufundarea unor camioane pline.Totusi, in felul acesta au putut fi evacuati 376.000 oameni din oras. In acelasi timp in oras a renascut un puternic simt al ajutorarii reciproce, al milei pentru necunoscuti aflati in mare nevoie. Uneori o ceasca de apa calda putea salva viata unui om. Daniil Granin, pe atunci soldat in oras, povesteste ca una dintre cele mai  grele momente din viata lui a fost cand, la inceputul lunei mai, a trebuit cu camarazii lui, sa incarce in camioane cadavrele stivuite intreaga iarna pentru a fi ingropate intr-o imensa groapa comuna.

Dupa razboi, asediul Leningradului a fost pentru intreaga Rusie unul dintre cele mai sumbre, dar si mai eroice momente ale celui de al doilea razboi mondial. Granin rosteste acum de la tribuna parlamentului german cuvintele memorabile: „Eu, care ca soldat am luptat in prima linie pe frontul Leningradului, nu am putut ierta mult timp germanilor ca timp de 900 de zile au chinuit si ucis populatia civila a orasului. Iar nu cu arma in mana, ci prin crearea de conditii subumane de trai. Acesta a fost nazismul  in forma sa cea mai lipsita de onoare . Aceasta stare de amaraciune nu mai este astazi decat o amintire. Cand in 1956, deci dupa razboi, am venit pentru prima oara in Germania, invitat de editura ce mi-a publicat o carte, pe zidurile Reichstagului puteau fi inca citite inscriptiile soldatilor nostri, printre care si aceasta: „Germania, noi am venit la tine, pentru ca niciodata sa nu mai vii la noi!”. Anii trec, am acum prieteni in Germania, mi s-au tradus multe carti aici. Mi-am dat seama ca ura  este un sentiment ce duce la impas. Mi-a devenit clar ca multe trebuie sa se ierte, dar nu se pot uita. Ura nu are viitor, este contraproductiva. Patru ani pe front m-au invatat ca orice razboi  e murdar si plin de sange.  Dar trebuie sa pastram amintirea a milioanelor de morti, a milioanelor de soldati ucisi. Aproape toti camarazii mei de regiment au murit, fara sa stie daca Leningradul  va rezista, daca tara va iesi  victorioasa din razboi. Ei au murit cu sentimentul  esecului. Acum este ca si cum le-as comunica ca ei nu si-au lasat viata degeaba. Exista un spatiu sacru in care omul regaseste compatimirea,  spiritualitatea si minunea dragostei , in care la urma urmelor triumfa nu violenta, ci dreptatea”.