Escaladarea conflictului din Ucraina si consecintele sale

In ultimele saptamani am citit nenumarate articole in reviste si ziare in limbile engleza, germana si rusa despre conflictul din sud-estul Ucrainei. Majoritatea fie repetau cu alte cuvinte tezele propagandei oficiale ruse sau occidentale, fie dadeau explicatii neverosimile evenimentelor sau prezentau evolutia viitoare in culorile cele mai sumbre. Am intalnit totusi si cateva analize lucide, ale unor buni cunoscatori ai relatiilor internationale, din care prezint pe scurt in cele ce urmeaza un articol al politologului american D. Simes.
Dimitri Simes este presedintele lui “The National Interest Center” din Washington si editor al ziarului cu acelasi nume. El este de parere ca, pe langa aversiunea fata de politica Moscovei pe care o arata Washingtonul si Kievul, unul din motivele pentru care secesionistii de la Donetzk sunt invinuiti de doborarea avionului malaezian, este ca nu poate fi luata in considerare ipoteza ca autoare al acestui groaznic incident ar fi armata ucrainiana. Caci asta ar presupune ca ucrainienii au facut-o intentionat pentru a putea acuza de crima secesionistii si Rusia. Daca de aceasta fapta s-ar dovedi ca este vinovat Kievul, atunci SUA si Uniunea Europeana ar fi obligate sa-si reconsidere sprijinul dat regimului Poroscenko, care este total devotat Occidentului. Iata de ce aceasta ipoteza este nu numai respinsa, dar nici macar nu este investigata.
Pentru SUA si UE se ridica acum insa o problema mai mare decat cea a Ucrainei. Rusia lui Putin se dovedeste o mare putere ce renaste treptat si care sfideaza ordinea mondiala ce s-a constituit dupa razboiul rece. Ea nu accepta conceptia occidentala cu privire la felul in care trebuie sa functioneze politica internationala si nici cum trebuie sa se comporte fiecare stat la el acasa. Actiunile Rusiei in Ucraina nu au facut decat sa confirme aceste temeri.
Rusia se gaseste acum in fata unei dileme dificile. Daca ea continua sa-i sustina pe rasculati, va trebui sa suporte noi sanctiuni si – posibil – instalarea fortelor NATO in Ucraina. Rusia se poate afla fata in fata cu o alianta ce o depaseste atat din punct de vedere economic si ca numar al populatiei, cat si net superioara in cateva ramuri de inalta tehnologie militara. Lipsa dorintei Europei de a intrerupe relatiile cu Rusia explica poate de ce sanctiunile din partea ei sunt ceva mai blande. Dar in urma presiunii Americii si a indemnurilor din partea statelor baltice, a Poloniei si a Suediei, cu siguranta ca si europenii vor interveni cu sanctiuni severe. Cei care in Rusia raspund de economia tarii inclina de aceea spre cautarea unor solutii de iesire a Moscovei din acest conflict si abandonarea secesionistilor.
Pe de alta parte insa in politica ruseasca sunt numerosi cei ce simt o datorie morala fata de populatia rusofona din rasaritul Ucrainei si sunt sceptici ca eventuali pasi inapoi ai Rusiei ar putea restabili parteneriatul cu Occidentul. Istoria sanctiunilor arata ca ele sunt mult mai usor de aplicat decat de retras. Tinand seama de atmosfera care s-a creeat fata de Putin in Europa si mai ales in America, nu este exclus ca orice cedare din partea lui sa fie privita drept semn de slabiciune, iar nu de impacare. Este plauzibil ca gesturi impaciuitoare ale Moscovei sa fie urmate de noi pretentii din partea Occidentului: renuntarea la Crimeia, alte concesii in politica internationala si un mai usor acces in interiorul Rusiei a companiilor vestice.
Probabil ca Obama si alti conducatori din Europa cred ca prin aplicarea sanctiunilor, economia Rusiei se va clatina, iar atunci chiar Putin va fi inlocuit. Este o ipoteza ce se bazeaza pe lipsa oricarei reactii din partea Rusiei ce ar putea ingrijora administratia Americana. Pericolul acestei logici sta tocmai in faptul ca ea se bazeaza pe asteptarea unui raspuns simetric din partea Rusiei la sanctiuni tot mai severe. S-ar putea insa ca Rusia, incoltita si confruntata cu mari daune economice, sa considere ca trebuie la randul sau sa ia masuri de escaladare in acest razboi economic si sa sisteze sau sa reduca drastic alimentarea Europei cu gaz. Ar fi desigur foarte dureros pentru finantele Rusiei, dar – dupa aprecierea expertilor americani – Rusia e capabila sa reziste mai indelungat cu rezervele ei financiare decat Europa lipsita de gazul rusesc. Rusia mai poate sustine si diverse miscari pe glob dusmanoase fata de Statele Unite, cautarea de noi aliati, inclusiv China si chiar folosirea fortei militare. Nu trebuie uitat ca sanctiunile economice americane sunt cele care i-au facut pe japonezi in 1941 sa atace Pearl Harbour. Teoretic NATO e mai puternic decat Rusia, dar armata rusa modernizata este destul de puternica tocmai in Europa de rasarit. Opinia publica americana nu obiectaza la sanctiuni aplicate Rusiei, atat timp cat ele nu se resfrang asupra SUA, dar in sondaje doar 9% sustin o interventie armata in Ucraina.
D. Simes isi incheie articolul astfel: “Presedintele Obama nu e interest in confruntarea cu Rusia, dar continua sa pretinda schimbarea politicii acestei tari. El si majoritatea Congresului cred ca asta se poate obtine fara razboi si fara daune economice pentru SUA. Este asta oare real? Tot mai des Putin e asemanat lui Stalin. Dar aceleasi persoane care fac asemenea comparatii, asteapta ca Putin sa se comporte in conflictul cu Occidentul asemanator lui Neville Chamberain in 1939, adica binevoitor si previzibil. Este, evident, o premisa foarte comfortabila, dar riscanta, cand ai de a face cu Rusia. “

Advertisement

Cand englezii dadeau foc Casei Albe…

Un amic mi-a recomandat staruitor sa citesc cateva carti despre revolutia americana (1765 – 1783), epoca in cadrul careia a avut loc timp de 8 ani razboiul dintre Statele Unite ale Americii si trupele armatei britanice, cu victorii si infrangeri de o parte si de alta. Este vorba despre recent aparutele carti “The Turning  point”, de Frank van der Linden despre batalia lui Th. Jefferson pentru castigarea presedintiei SUA, apoi cartea “America afire” a lui Bernard A. Weisberger avand ca subtitlu”Jefferson, Adams and the first Contested Election” si, in fine, cartea istoricului Thomas Fleming intitulata simplu “DUEL”, in subtitlu “Alexander Hamilton, Aaron Burr and the future of America”. Fiecare din aceste volume are intre 350 si 400 de pagini si prezinta detalii ale evenimentelor fie din timpul revolutiei americane, fie din anii imediat dupa aceea. M-am supus sugestiei prietenului meu, desi istoria crearii Statelor Unite nu intra printre preocuparile mele prioritare. Am obtinut totusi cateva informatii ce nu-mi erau cunoscute si care arunca o lumina diferita asupra acestei tari si a personalitatilor care au condus-o cu peste 200 de ani in urma.

La 1765 Statele Unite erau alcatuite din 13 provincii numite colonii ale Imperiului Britanic, dispuse in lungul coastei Atlanticului: Massachussett, New Hampshire, Rhode Island, New York ,Connecticut, Pensylvania, New Jersey, Delaware, Maryland, Virginia, North Carolina, South Carolina, Georgia.Nici una din ele nu avea, spre a-i apara interesele, un reprezentant in Parlamentul britanic. Iar cand la 1765 s-a decis la Londra sporirea taxelor pentru produsele britanice exportate in America, la Boston populatia a protestat, ducand la aruncarea baloturilor de ceai in mare (Boston Tea Party) si boicotarea produselor englezesti. Trebuie precizat ca la acea data populatia Americii era preponderant agrara. Existau doar cateva mari orase, dintre care cel mai important era New York cu o populatie de doar 65.000 locuitori. Statele Unite isi proclamasera independenta la 4 iulie 1776, dar razboiul a luat sfarsit abia in urma bataliei de la Yorktown (1781), urmata peste doi ani de incheierea la Paris a Tratatului de pace.

Dupa moartea primului presedinte George Washington (1799), la conducerea tarii au urmat, pe rand, cativa dintre oamenii politici apropiati acestuia, denumiti in istorie “The Foundings Fathers” (Parintii Fondatori). Primul a fost John Adams (1735 – 1826), opus sclavagismului, desi poseda sute de negri ce lucrau pe plantatiile sale. In perioada presedintiei lui au prins contur cele doua mari partide politice americane: federalistii, care sustineau o conducere centralizata a statului, si republicanii, care aparau o mai mare libertate de actiune pentru fiecare din statele Uniunii. John Adams era federalist, dar a intrat in conflict cu Alexander Hamilton (1755 – 1804), fost general si apropiat al lui Washington in timpul razboiului. Hamilton, fost ministru de finante, este cel care a pus bazele primei banci nationale a Statelor Unite. Hamilton era seful partidului federalist si devenise unul dintre cei mai respectati oameni politici. La alegerile din 1800 John Adams a fost infrant de Thomas Jefferson (1743-1826), care devine astfel cel de al treilea presedinte al SUA. Autor al Declaratiei de Independenta si fondator al partidului republican, fost guvernator al Virginiei, fost ambassador la Paris si apoi Secretary of State (ministru de externe), el ramane presedinte timp de doua mandate (1801 – 1809). Pe atunci functia de vicepresedinte era supusa alegerii separat de cea a presedintelui, astfel incat in primul mandat vicepresedinte a fost un alt om ambitios, Aaron Burr, renumit avocat si fost colonel in razboiul de independenta, neatasat niciunui din cele doua partide, adversar declarat al lui Jefferson si in scurt timp si al lui Hamilton. Presedintele Jefferson castiga mult in popularitate prin cumpararea de la Franta cu 15 milioane dolari, a uriasului teritoriu al Louisianei, ceeace practic a dublat suprafata Statelor Unite.

In 1804 un ziar reproduce cuvintele lui Hamilton care, intr-un discurs, l-ar fi caracterizat pe vicepresedintele Aaron Burr drept un om periculos si demn de dispret. Burr cere socoteala lui Hamilton si, declarandu-se nesatisfacut cu explicatiile acestuia, il provoaca la duel. Duelul fiind interzis in statul New York unde locuiau ambii, el are loc peste raul Hudson, in statul New Jersey, la 11 iulie. Detaliile nu se cunosc, caci nimeni din cei prezenti nu a fost dispus sa depuna marturie sub juramant, dar ipoteza cea mai plauzibila este ca Hamilton ar fi tras cu pistolul in aer, dupa care Burr a tras direct, ranindu-l mortal pe Hamilton. Stirea uciderii lui Hamilton a provocat indignarea populatiei, obligandu-l pe vicepresedintele Burr sa se ascunda timp de cateva luni, fiind urmarit de justitie drept criminal. El a reaparut insa la sfarsitul anului, prezidand sedinta senatului, rol pe care il indeplineste inca de pe atunci vicepresedintele Statelor Unite. Duelul cu Hamilton a contribuit insa decisiv ca Jefferson sa il respinga drept candidat la functia de vicepresedinte in cel de al doilea sau mandat. Cu asta insa Burr nu a incheiat scandalurile. In 1805-1806 el pune la cale un complot pentru secesiunea noilor teritorii din vest si a unor state federalist din nord-est, strangand pentru asta o mica armata de 1800 de voluntari. Presedintele Jefferson isi da seama ca Burr e un om periculos, ordona arestarea lui si deschiderea unui proces de inalta tradare. Procesul are loc la Richmond, Burr reusind sa ia in apararea sa pe cei mai buni avocati din tara. Aceasta nu ar fi fost suficient, daca presedintele inaltei curti ce judeca procesul, Marshall, nu ar fi reusit sa convinga juratii ca dovezile tradarii sunt insuficiente. Achitat, Burr a petrecut urmatorii patru ani in Franta, incercand sa-l convinga – fara succes – pe Napoleon de avantajele unei debarcari franceze in America pentru reocuparea Louisitaniei sau chiar a Mexicului.

In urma repetatelor confiscari de Marea Britanie a vaselor comerciale americane, Statele Unite ii declara razboi in 1812, indata dupa ce presedinte al SUA devine James Madison, cu George Clinton – vicepresedinte. Cartile de scoala americane pomenesc numai de victoriile obtinute, dar trec sub tacere numeroasele infrangeri suferite de o armata americana mica si slab dotata, ca si despre un guvern nepregatit pentru razboi. In 1814, 4100 de soldati britanici veniti pe mare din Canada ocupa Washingtonul fara sa intampine vreo rezistenta si dau foc Casei Albe si altor cladiri publice. Presedintele Madison si a sa “first lady” se refugiaza cu intreg guvernul in Virginia. Istoricii sunt unanimi in a considera ca daca Hamilton ar mai fi fost in viata, el ar fi fost unicul in stare sa ridice poporul in apararea capitalei. Dar in ianuarie 1815 britanicii incearca sa ocupe orasul New Orleans si sunt respinsi de un alt om providential, generalul Andrew Jackson. Aceasta victorie l-a facut pe Jackson un erou national, ceeace i-a permis ca la 1829 s a devina al 7-lea presedinte al Statelor Unite

Am prezentat in cele de mai sus cateva aspecte, mai putin cunoscute mie, din istoria Statelor Unite, care ar fi putut conduce la scindarea tarii prin secesiune sau la intrarea ei, pentru o perioada, in subordinea celor doua mari puteri mondiale ale momentului – Marea Britanie sau Franta.

Obama si CIA – cine conduce Washingtonul?

“Arestari, perchezitii si desvaluiri despre retele de spionaj ce actioneaza la Berlin, toate astea amintesc de romanele lui John le Carre din timpul razboiului rece, perioada in care in acest oras se confruntau pe ascuns oamenii KGB si cei ai serviciilor de spionaj americane, britanice si germane. Astazi insa obiectul operatiilor politiei si spionajului german nu mai este KGB-ul, ci oficiile de spionaj americane.” Asa incepe articolul publicat la 11 iulie a.c. pe site-ul WSWS.org si din care redau mai jos esentialul.
Un angajat al BND (Bundes Nachrichten Dienst), principala agentie de spionaj germana, a fost arestat pentru ca a transmis la CIA sute de documente secrete, un alt functionar al ministerului apararii este anchetat, iar alte arestari vor urma. Cat de serios este cazul se vede din faptul ca in aceasta saptamana d-na cancelar Angela Merkel a ordonat expulzarea din tara a sefului filialei berlineze a CIA, precum si sugerarea de unele oficialitati ca Berlinul va relua activitatile de spionare la Washington, ceeace este pentru prima oara de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Este evident cea mai importanta criza a relatiilor dintre Germania si SUA de la caderea regimului nazist acum 70 de ani.
Ni se spune ca presedintele Obama habar nu avea despre activitatile de spionaj americane pe teritoriul Germaniei si nici nu stia– tocmai cand  avea o convorbire telefonica cu Angela Merkel – despre arestarea spionului cu o zi inainte. Intrucat nici Obama, nici CIA nu au pomenit nimic despre aceasta, este limpede ca stirea provine prin cineva de la Casa Alba. Iar asta a provocat atacuri din partea partidului republican si a altora, care considera ca s-a dorit compromiterea CIA. Motivele pentru care Obama pretinde ca nu stia nimic sunt clare. Scandalul cu spionii descoperiti in Germania vine un an dupa ce informatorul Edward Snowden a dat la iveala documente ce aratau ca agentia de spionaj americana tine sub observatie legaturile electronice a milioane de germani. Si vine exact la noua luni dupa ce s-a aflat ca printre numeroasele telefoane celulare ascultate este si cel al Angelei Merkel.
Administratia americana a incercat sa puna o surdina acestor revelatii ce au indignat publicul german, cautand sa alinieze Berlinul la pozitia Washingtonului in privinta agresiunii din Ucraina si in alte locuri din est si sa mentina o cat mai stransa colaborare cu serviciile de spionaj germane. Noile revelatii ameninta insa sa reanimeze animozitatea publicului, tocmai cand parti mari din societatea germana cer o tot mai multa independenta in politica externa, pentru a ajuta interesele strategice proprii ale imperialismului german.
Dilema in care se gaseste acum Obama are trasaturi asemanatoare cu situatia in care s-a gasit acum 54 de ani presedintele Dwight D. Eisenhower, cand un avion de spionaj ultrasecret U-2 pilotat de Francis Gary Powers a fost doborat deasupra URSS, dand nastere unui scandal ce contravenea obiectivelor politicii externe a SUA. Doborarea avionului la 1 mai 1960 survenea in ajunul unei intalniri la nivel inalt, ceeace a determinat initial administratia sa incerce a ascunde faptul, pretinzand ca era vorba doar despre un avion meteorologic ce se ratacise. Dar sovieticii capturasera pilotul, salvat cu parasuta, dezvaluind rapid adevarul asupra scopului de spionaj al avionului. Pentru a nu turna gaz pe foc, conducerea sovietica a acceptat insa ipoteza ca doar CIA si puternicul ei director, Allen Dulles, erau singurii vinovati de zborul de spionaj, si ca presedintele Eisenhower nu era la curent. Problema a fost insa ridicata in senat. Majoritatea democrata, in frunte cu Mike Mansfield, au pus intrebarea “daca administratia are sau nu un control real asupra birocratiei federale”. Presa a inceput sa se agite pe aceasta tema, criticand presedintele SUA pentru lipsa de control asupra actiunilor agentiei de spionaj. La zece zile de la doborarea avionului, Eisenhower a fost nevoit sa recunoasca in public raspunderea pe care o avea in programul de spionaj. Peste 7 luni, Eisenhower a rostit un celebru discurs de ramas bun, atragand atentia asupra pericolului cresterii a ceeace el numea “complexul militar-industrial”. Apoi a spus: ”Capatarea de acest complex a unei influente nejustificate,  subliniaza pericolul dezastros al cresterii in interiorul statului a unei puteri gresit plasata.”
Astazi, nimeni din Congres sau din mediile corporate nu pune intrebari in legatura cu cazul german sau daca Obama exercita “un real control” asupra agentiilor SUA de spionaj, care impreuna cu armata, au depasit cu mult ceace Eisenhower si-ar fi putut vreodata imagina. Avertismentul lui Eisenhower s-a realizat pe deplin, sub forma unui urias aparat secret militar si de spionaj, care exercita o putere reala la Washington si efectueaza continuu violente ucigatoare, provocari si spionaj masiv pe intreg globul. Dar Obama nu simte nici o dorinta de a se amesteca in treburile CIA, NSA sau Pentagonului. El nu are interese separate de ale acestora. Rolul lui nu e sa struneasca armata si agentiile de spionaj, ci mai curand sa le ajute in relatiile cu publicul, pentru a convinge pe americani si pe restul publicului mondial ca spionajul total, asasinatele cu drone (telurile acestora sunt alese la Casa Alba in fiecare miercuri) si masacrele armatei sunt toate doar niste instrumente necesare in lupta contra terorismului si au loc in deplina concordanta cu drepturile democratice si metodele de conducere.
Obama, care dupa ce si-a terminat studiile universitare a fost angajat la firma “Business International Corporation”, ce alcatuieste dosare secrete de spionaj pentru toate marile corporatii (dar servind si ca acoperire pentru agenti ai CIA), este personificarea complexului militar-industrial. Consultarea rapoartelor confidentiale si rasfoirea dosarelor secrete este mediul in care el se simte cel mai confortabil. Episodul german cu spionajul a servit sa se scoata la iveala doua lucruri: democratia americana a intrat in faza terminala; sporirea tensiunilor intre tarile imperialiste.  Toate acestea pot ameninta sa duca la un nou razboi mondial, asa cum s-a intamplat de doua ori in secolul 20.

Un ziarist rus la Bucuresti

De pe blogul lui Vasile Ernu am aflat ca in ziarul moscovit „Komsomolskaia Gazeta“ a aparut un amplu articol despre Romania intitulat „Saracia pe europeneste. – Cum se traieste in tarile de la marginea Uniunii Europene”. Autorul, Evghenii Arsiuhin, a venit special pentru a se documenta in Romania, care este “una din cele mai sarace tari ale UE”, un bun exemplu deci pentru a vedea, scrie el, “ce ii asteapta  pe cei din fostul lagar sovietic care incearca sa intre in UE”.  Am gasit interesant si destul de obiectiv acest articol al cuiva venit din afara, cu unele opinii insa discutabile, ceeace m-a determinat sa il prezint pe scurt in cele de mai jos.

Ziaristul rus soseste intr-un Bucuresti plin de politisti, data fiind vizita in aceiasi zi a vicepresedintelui SUA, Jo Biden. La televizor vede plecaciunea servila a presedintelui Basescu in fata ilustrului oaspete. Subliniaza ca unul dintre principalele bulevarde ale orasului poarta numele generalului rus Kiselef, care la 1832 a dat romanilor prima constitutie cu caracter european.  Palatul parlamentului, “Casa Poporului”, proiectata de o fetita studenta la Arhitectura,  este ca marime a doua cladire din lume dupa cea a Pentagonului. Dar daca Moscova, scrie el, s-a transformat radical prin cladirile noilor imbogatiti, la Bucuresti nu s-a  construit mai nimic in ultimii 25 de ani. In schimb, la aproape fiecare pas se intalneste un local de noapte sau un bordel ; chiar si la hotelul de 5 stele in care a locuit, telefonul avea un buton prin care putea fi invitata o prostituata in camera.

Trei milioane de romani au plecat din tara in acesti ani, iar cei ramasi sunt de parere ca singurul lucru pe care UE l-a adus pozitiv este ca multi tigani au plecat sa cerseasca sau sa fure la Paris, caci un zbor de la Bucuresti pana acolo costa doar 40 euro. E prezentata problema neadmiterii Romaniei in spatiul Schengen, dar controlul vamal obligatoriu nu a impiedicat emigrarea in masa. Numarul mare de romani in Italia se explica prin asemanarea limbilor: italiana pentru romani este cum e rusa pentru ucrainieni.

Comparativ cu pietonii din Moscova, la Bucuresti omul de pe strada e imbracat modest, dar chiar si ultimul ban el il da pentru o masina. Automobilul  Dacia nu costa deloc scump, dar benzina (1,5-2,0 euro/litru) costa mai mult decat in Rusia. Un pachet de tigari costa 3-4 euro, datorita accizelor ce sunt 80% din pret: functionarii de la Bruxelles aplica in Romania aceleasi reguli ca in Franta. Asta favorizeaza contrabanda de tigari aduse din Rep. Moldova si Ucraina. Romanii sunt priviti de restul Europei asa cum la Moscova sunt priviti doar uzbecii, adica cei pe care viata ii constrange sa munceasca mult pentru bani putini.

Coruptia este departe de a fi fost invinsa in Romania, desi aceasta era o conditie pentru intrarea in UE. Ea a fost totusi primita in UE, de teama ca va reintra iarasi sub sfera de influenta a Moscovei.  Banii castigati pe cai ilegale merg la partidele politice, este parerea lui Iulian Butinaru, adjunct al Min. de Finante. Dar de ce salariile sunt asa de reduse? Raspunsul primit de ziaristul rus este ca asa s-au format ele istoric. Raspuns ce nu-l satisface, caci daca in 1970 ele erau aproximativ egale in Rusia si Romania  (85-90 dolari), in schimb in 2013 in Rusia salariul mediu era de 920 dolari, in timp ce in Romania – doar 365 dolari. Exporturile Romaniei in Rusia, care in 2013 erau aproape exclusiv din masini Dacia, au crescut cu 33%, cele in India – cu 40%, in China – cu 17%, dar in tarile UE – doar cu 8,8%. Se vede ca UE nu se sinchiseste mai deloc de sprijinirea economiei Romaniei.

Cand in Romania, la putere au venit comunistii, tara era total agrara. In cei 45 de ani ce au urmat, industria a sporit de 40 de ori si se construiau anual 200 mii m.p. locuinte. S-au luat credite din occident, ajungandu-se la o datorie de 22 miliarde dolari. In ultimii ani Ceausescu a luat nefasta hotarare de a plati toate datoriile. El a reusit in buna parte asta, dar criza pe care a provocat-o l-a costat viata. Azi Romania este iarasi indatorata, datoria externa se ridica la 130 milioane $, iar in ultimii ani ea a crescut de 5 ori (cel mai rapid ritm dupa Grecia).  Dar guvernul este neputincios, caci deciziile sunt acum luate de fortele ce actioneaza pe pietele externe. Criza din 2008 a lovit grav tara, situatie care nu a putut fi deloc usurata prin calitatea de membru al UE. Somajul a putut fi partial rezolvat prin plecarea oamenilor la munca in strainatate, dar el a fost in anul trecut de 7,3%. Marfurile romanesti nu le sunt necesare celor din occident.

Problema nationala – spune ziaristul rus – se exprima in doua variante in Romania: “De-as putea pleca din aceasta tara!” si “Dati-ne inapoi Basarabia!”. Multi cred ca indata ce Republica Moldova se va uni cu Romania, toate problemele se vor rezolva. Cam acelasi spirit domneste de altfel si la Chisinau, numai ca aici se mai viseaza la fericirea ce ii asteapta intrand in UE.

In incheiere se pun in balanta aspectele pozitive si cele negative ale intrarii Romaniei in UE.

Pozitive ar fi: posibilitatea romanilor de a-si cauta de lucru in strainatate; atragerea de investitori straini prin nivelul scazut al costului mainii de lucru, ceeace a redus somajul, dar mentine saracia; s-au imbunatatit unii indicatori macroeconomici, in special structura exportului.

Negative: cresterea datoriei externe;  reducerea pensiilor si salariilor;  au crescut accizele pana la nivelul tarilor occidentale, sporind pretul la tigari, alcool, benzina;  a sporit inflatia cu 35% din 2007; agricultura a suferit prin absenta interventiei statului si achizitionarea de terenuri agricole de straini; a crescut somajul;  se plateste la bugetul UE 1% din PIB  (8 mlrd. euro din 2007), adica mai mult decat subsidiile primite de la Bruxelles, subsidii care sunt legate de conditii dificil de indeplinit; nu s-au justificat sperantele cresterii comertului cu tarile membre ale UE.

*

Sunt numeoase observatiile care s-ar putea face cu privire la acest articol. In primul rand este gresit ca cineva sa dea aprecieri despre o tara fara a cunoaste atat limba, cat si mentalitatea populatiei, nu numai din Bucuresti, ci si din alte regiuni. Sunt de pilda ignorate in articol pretentiile de autonomie ale minoritatii maghiare, si nu se pomeneste nimic despre protectia pe care calitatea de membru al UE o acorda tarii in cazul unui conflict inarmat. Unele din cifrele pomenite in articol sunt contestabile, ca de exemplu nivelul  comertului exterior al Romaniei cu Rusia (30%), nivel care ar fi salvat economia tarii in plina criza. Scaderea amintita a pensiilor si salariilor este o informatie invechita. Afirmatia ca subsidiile UE ar fi mai mici decat cotizatia de membru, nu e sustinuta cu date.  Articolul nu aminteste nimic despre antirusismul visceral al multor romani, ceeace se resfrange asupra politicii externe a tarii.

Cu toate acestea  multe din cele continute in articol corespund situatiei reale. Numarul mare al romanilor plecati din tara pentru  supravietuire  si pentru care sunt slabe sperante ca vor mai reveni, constituie o problema grava, ce nu poate avea o rezolvare prin UE. Politica UE de liberalizare a achizitiilor de terenuri agricole va duce la aparitia marilor proprietari, rolul mosierilor fiind ocupat pe viitor de niste societati multinationale. Rasturnarea regimului comunist in 1989 nu s-a datorat doar politicii economice nesabuite a lui Ceausescu, ci au intervenit un complex de factori, inclusiv dintarile occidentale. In ansamblu, articolul din ziarul KP reflecta si parerile multor romani despre inconvenientele conditiei de membru in UE, dar minimalizeaza avantajele ce decurg din asta.