Pe o cale gresita

Ce framanta societatea romaneasca in aceasta vara? Desigur, alegerile ce se apropie. Dar nu ciocnirea conceptiilor politice si economice ale partidelor, cu solutii pentru a scoate tara din impas, ci indeosebi dosarele cu anumite fapte din trecut ale candidatilor si care au fost (sau vor fi) scoase la iveala de adversari la momentul potrivit. In afara poate de politicieni si de rudele lor, sunt putini cei ce isi  dau seama de importanta, totusi insignifianta, a alegerilor din Romania pentru restul lumii. Prinsi in jocul desvaluirilor si demascarilor, nu se realizeaza ca traim intr-o epoca de cotitura in relatiile internationale, cu consecinte greu de prevazut. Ceacee ar merita insa o reflectie aprofundata si din partea clasei politice romanesti. Unul dintre evenimentele ce vor lasa urme pe intinsul intregului secol 21 este fara indoiala conflictul din Ucraina si mai ales sanctiunile ce i-au urmat, in care este implicata si Romania, ca tara membra a Uniunii Europene.

 Recent a aparut in ziarul “Handelsblatt” din Düsseldorf, organ oficios al mediilor de afaceri germane, un editorial al lui Gabor Steingart, director al acestei publicatii. Titlul articolului ce a facut valva este : « Drumul gresit al Occidentului ». Pozitia autorului e semnificativa, caci ea exprima o buna parte din opinia populatiei fata de confruntarea din Ucraina a marilor puteri, opinie in contradictie cu cea a conducerii Germaniei si chiar a mediilor de masa. Ca asa este, o dovedeste si faptul ca articolul a fost publicat nu numai in germana, ci – simultan – si in engleza si rusa. Prezint in cele ce urmeaza acest important articol, intr-o forma putin prescurtata. 

                                                           *

Fata de evenimentele din Ucraina, guvernul german si multe din mediile de massa au trecut de la o atitudine cumpatata, la una indignata. Politica escaladarii dauneaza intereselor germane. Orice razboi incepe numai dupa o mobilizare prealabila a mintilor, menita sa creeze o febra razboinica. Chiar cele mai intelepte capete nu raman imune la aceasta excitare bine controlata. In 1914 Max Weber scria : « Acest razboi, cu toate grozaviile lui, este totusi ceva maret si minunat care merita sa fie trait ». Iar Thomas Mann spunea tot atunci ca resimte o stare de « purificare, eliberare si uriasa speranta ». Un manifest in favoarea razboiului a fost semnat de 93 de pictori, scriitori si oameni de stiinta germani printre care Max Liebermann, Gerhart Hauptmann, Max Planck, Wilhelm Röntgen s.a

Istoria nu se repeta, iti vine imediat in gand. Dar mai putem fi azi atat de siguri de asta ? Sefii de stat si de guverne din tarile Occidentului, confruntati cu evenimentele din Crimeea si din estul Ucrainei, brusc nu-si mai pun nici o intrebare, ci au doar raspunsuri. In Congresul SUA se discuta pe fata despre inarmarea Ucrainei, iar fostul consilier al securitatii nationale, Zbigniew Brzezinski, recomanda ca locuitorii din orasele ucrainiene sa fie dotati pentru lupte de strada, casa cu casa. Angela Merkel, cancelar al Germaniei, rosteste ca deobicei ceva mai vag, dar nu mai putin amenintator : « Suntem gata sa luam cele mai radicale masuri ».

Ziaristica germana s-a schimbat in decurs de cateva saptamani, iar paleta opiniilor s-a ingustat pana la dimensiunile unei ambrazuri de tragere. Ziare, despre care credeam ca se gasesc la intrecere in materie de varietate a ideilor, pasesc acum in pas cadentat alaturi de politicienii sanctiunilor antiputiniste. Inca din titluri se vede agresivitatea, asemenea cu cea a huliganilor de pe stadioanele de fotbal  : « Tagesspiegel » : « Destul cu vorbaria ! » ; « Frankfurter Allgemeine Zeitung» : «Sa aratam tarie!“ ; „Süddeutsche Zeitung“ : „Acum sau niciodata!“.  „Der Spiegel“ apeleaza la „Sfarsitul lasitatii“ : „S-a terminat cu reteaua de minciuni, propaganda si inducere in eroare a lui Putin. Sfaramaturile avionului MH17 sunt si ruinele diplomatiei ». Politica noastra spre rasarit si mediile germane sunt acum strans unite.

Natura insiruirii de acuzatii duce la acelasi rezultat : in scurt timp se strang atatea invinuiri si contradovezi incat faptele nu mai pot fi practic lamurite. Cine a inselat mai intai pe cine ? A inceput totul cu intrarea trupelor rusesti in Crimeia sau Occidentul este cel care a impins la destabilizarea Ucrainei ? Vrea Rusia sa se extinda spre vest sau NATO – spre est ? Sau doua puteri mondiale s-au intalnit si vor sa intre pe aceiasi use, stapaniti de aceiasi dorinta de dominare, in dauna unui al treilea, lipsit de aparare, care plateste toata galceava cu un inceput de razboi civil ?

Ajunsi aici, trebuie precizat ca scopul nostru nu e cel de a descoperi vinovatul. Nu stim care a fost inceputul, nu cunoastem sfarsitul. Filozoful Peter Sloterdijk are cateva cuvinte de consolare: “Cine traieste in lume, inseamana ca traieste in incertitudine ». Ceeace putem face este doar sa dam jos spuma dezbaterii de acum, sa inchidem gura atatatorilor si a celor ce au fost atrasi in ea si sa le punem pe limba alte cuvinte, ca de pilda unul ce nu a mai fost folosit de multa vreme : realismul. Politicii de escaladare europeana ii lipseste tocmai un scop realist. In America este altfel, deoarece aici amenintarile si umflatul in pene este parte a campaniei de alegeri. Cand Hillary Clinton il aseamana pe Putin cu Hitler, ea o face pentru a atrage niste alegatori republicani, care nu au fost niciodata in strainatate. Pentru multi dintre acestia, Hitler este singurul strain de care au auzit si de aceea Adolf Putin este o binegandita figura electorala. In aceasta privinta, Clinton si Obama au un scop realist : sa se faca iubiti acasa, in interiorul tarii lor, sa castige alegerile si sa asigure o noua presedintie pentru democrati. Angelei Merkel ii este dificil sa foloseasca asemenea procedee. Geografia obliga pe fiecare cancelar german la o mai mare seriozitate. Apropierea de rusi, ca parte a comunitatii de destine europene, ca importator de energie si exportator de unele si de altele, face ca noi germanii sa avem o nevoie vitala  de stabilitate si intelegere. Noi nu putem sa privim Rusia cu ochii celor de la Tea Party american.

Fiecare gresala incepe cu o gresala de gandire. Iar noi facem aceasta gresala cand gandim ca de relatiile economice nu beneficiaza decat cealalata parte si ca deci ea va suferi daca aceste relatii se opresc. Cand relatiile economice sunt in avantajul ambilor, taierea lor duce la pierderi reciproce. Pedepsirea si autopedepsirea sunt cele doua fete ale aceleiasi medalii. Insasi ideea ca presiunea economica si izolarea politica vor pune Rusia in genunchi, nu a fost dusa pana la capat. Chiar daca asa ceva ar reusi prin absurd: de ce ar trebui ca Rusia sa fie un stat invins ? Cum sa se traiasca impreuna in casa europeana cu un popor injosit, conducerea caruia a fost adusa la rangul de paria si ai caror cetateni vor trebui la iarna sa stea la coada pentru o supa?

Desigur ca situatia creeata cere duritate, dar in primul rand duritate fata de noi insine. Germanii nici nu au dorit si nici nu au provocat aceste realitati, dar acum ele au devenit realitatile noastre. Lui Willy Brandt, pe care soarta l-a facut sa stea sub umbra zidului in calitate de primar al Berlinului, i s-au sugerat sa aplice sanctiuni si punerea calusului. Dar el a refuzat sa participe la festivalul de indignare al celor ofensati. Niciodata el nu a strans surubul revansei, ci – aflat in situatii mai ascutite – a luat decizii diferite decat Angela Merkel azi.  “Treaz, totusi buimacit”, asa isi aminteste el dimineata de 13 august 1961, cand a aflat de edificarea la Berlin a zidului ce a despartit orasul in doua. Pentru primarul unui oras nu putea fi o mai mare umilire. Sovieticii il pusesera in fata faptului indeplinit, iar americanii – cu toate ca stiau asta de la Moscova – nu il informasera. Ce face el atunci ? Omul isi pune frau impulsurilor si dovedeste inaltele sale calitati de om politic realist, calitati care peste ani l-au adus pe postul de cancelar si in cele din urma de laureat al premiului Nobel pentru pace. Sfatuit si de Egon Bahr, el accepta noua situatie, stiind ca doar cu indignarea nu se va putea demola repede zidul. Ba chiar ordona politiei sa-i franeze pe manifestanti, pentru a nu se creea conditiile deraierii crizei intr-un caz de razboi. El a pronuntat atunci un paradox : « Recunoastem acest status quo, pentru a-l putea apoi schimba ».

Nu este prea tarziu ca duo-ul Merkel – Steinmeier sa preia acum din avutia conceptionala de idei din acel timp. Este fara sens sa alergam in continuare in urma unui Obama lipsit de idei strategice. Atat Putin, cat si Obama sufera de sobnambulism si repeta ca nu este iesire din impas. « Verificarea politicii nu sta in felul cum a inceput ceva, ci cum s-a terminat » spunea Henry Kissinger, laureat si el al premiului Nobel pentru pace.  Trebuie sa dorim aplanarea, iar nu dominarea, a spus el dupa intrarea rusilor in Crimeia. Demonizarea lui Putin nu este politica, ci doar un alibi pentru lipsa ei.  Kissinger sfatuia condensarea conflictelor, adica micsorarea lor pentru ca apoi concentratia sa fie solutionata, dizolvata. America procedeaza insa invers acum – si face asta chiar de mai mult timp. Ea face toate conflictele sa clocoteasca. Din atacul unei grupari intitulata Al-Qaida s-a facut o campanie mondiala impotriva islamului. Irakul a fost bombardat cu justificari indoielnice. Apoi US Air Force s-a napustit asupra Afganistanului si Pakistanului. Relatiile cu lumea islamica se pot considera acum distruse.

Daca Occidentul ar fi condamnat guvernul american de atunci pentru ca a atacat Irakul fara acordul ONU si fara dovezi despre existenta unor arme de distrugere in masa, si ar fi aplicat aceleasi unitati de masura cu care e condamnat acum Putin, atunci ar fi trebuit ca lui George W. Bush sa i se interzica intrarea in spatiul UE, investitiile lui Warren Buffet ar fi trebuit inghetate, exportul automobilelor marca GM, Ford si Chrysler – stopat. Tendinta americanilor de escaladare verbala si apoi militara, izolarea,  demonizarea si apoi atacarea adversarilor, nu s-a dovedit eficienta. Ultima mare actiune de succes a Americii a fost debarcarea in Normandia in 1944. Toate celelalte – Coreea, Vietnam, Irak si Afganistan –au fost esecuri. Sa desfasori acum trupe la granita de rasarit a Poloniei si sa te gandesti la inarmarea Ucrainei, nu inseamna decat continuarea cu mijloace militare a unei diplomatii lipsita de idei.

Politica cu-capul-prin-perete, ba chiar unde peretele e mai gros, nu duce decat la dureri de cap si nimic altceva. Dar in relatiile Europei cu Rusia exista in perete o use mare. Cheia acestei usi se numeste interesul reciproc. Rusia se stie ca este o mare putere in domeniul energiei si in acelasi timp o tara industriala in desvoltare. Aici trebuie sa se exercite o politica de compromis si aplanare in interesul ambelor parti, asistenta pentru desvoltare in schimbul unor garantii teritoriale. Ministrul nostru de externe Steinmeier a avut cuvantul just pentru a descrie asta : parteneriat de modernizare. Este o notiune ce trebuie desprafuita pentru a fi refolosita ca termen al dorintelor de viitor. Rusia trebuie integrata, iar nu izolata. Pasii mici in aceasta directie sunt mai buni decat politica absurda a excluderii.

Tags: , , , , , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: