Puncte diferite de vedere

Privind rezultatele evenimentelor care au primit, in mod pripit, denumirea de „primavara araba“, unii analisti occidentali ai relatiilor internationale ajung la concluzii diametral opuse. Penru a intelege despre ce e vorba, voi incepe prin prezentarea pe scurt a unui articol al d-nei Christiane Hoffmann publicat in numarul 40 al revistei Der Spiegel.

  1. In primul rand, prognozele din 2003 referitoare la cca. 200.000 de victime in Irak in urma doborarii regimului lui Saddam Hussein, s-au dovedit false. Pierderile irakiene reale au fost in ultimii 11 ani de cateva ori mai mari decat cifra preliminata. Irakul si intreaga regiune din jurul acestei tari s-a cufundat in haos si anarhie. Iar asta a pregatit terenul pentru radicalizarea celor care alcatuiesc acum asa zisul „Stat Islamic“ (ISIS).

Eliminarea unui dictator este desigur un motiv de optimism, intrucat aceasta presupune ca dupa rasturnarea lui ar urma o ordine democratica sau, in orice caz, ceva mai bun decat un regim despotic. Nu este insa tocmai asa. Realitatea ultimului deceniu a dovedit ca poate urma ceva mai rau decat lipsa de libertate si de asuprire si anume  razboiul civil si haosul. Numeroase state falimentare, de la Mali pana la Pakistan, au aratat ca alternativa la dictatura nu este neaparat democratia, ci tot mai des – anarhia. Si este de presupus ca in viitor vor fi tot mai rare confruntarile intre state democratice si state autocratice, ci mai frecvente ciocnirile intre state ale ordinei si stabilitatii, si state esuate, in care au incetat sa mai functioneze regulile general acceptate de ceilalti.

In sustinerea acestei idei se ia drept exemplu modul in care tarile din centrul si rasaritul Europei au abandonat comunismul si, in mod pasnic, ba chia cu entuziasm, au imbratisat economia de piata, Uniunea Europeana si NATO. S-a creat astfel iluzia ca, odata cu inlaturarea dictaturii, apare – aproape automat si oriunde – democratia. Ceeace este insa fals, cel putin in cazul Rusiei. Aici – dupa caderea comunismului – e drept ca s-a trecut la alegeri libere si la privatizarea economiei, dar coruptia a facut ravagii, oligarhii au luat puterea, s-a declansat razboiul din Cecenia si statul a inceput sa se descompuna. Pentru a impiedica acest proces dramatic, puterea a fost data in mainile lui Putin, care a instalat un regim autocratic.  Si cazul Iugoslaviei a aratat ca e mai usor sa-l dobori pe dictator decat sa fauresti ordinea democratica. Au fost suficiente cateva bombardamente pentru ca, in 2-3 saptamani, regimurile lui Milosevici, Saddam sau Gaddafi sa cada. Dar pentru ca Bosnia-Hertegovina si  Kosovo sa devina state semi-democratice si semi-stabile, a fost (si este inca) nevoie de multi ani. Experienta a dovedit in toate aceste tari ca dictatura ar fi fost de preferat anarhiei.

Autoarea merge insa mai departe si afirma: „Daca oamenii ar fi pusi sa aleaga intre o dictatura functionala si haosul ce cuprinde o tara intrata in descompunere, dictatura ar fi aleasa ca fiind cel mai mic rau. O existenta semi-asigurata, un nivel chiar scazut de justitie si demnitate, sunt deseori mai importante decat libertatea individuala si o democratie perfecta. […] Instabilitatea politica da nastere dorintei de ordine, uneori de obtinere a ordinei cu orice pret. Ea ofera de aceea teren aparitiei extremismelor. Asa s-a intamplat in Afganistan unde, dupa retragerea trupelor sovietice, au venit la putere talibanii. Asa e si cu aparitia in Siria si Irak a ISIS. Aici, ca si in Iemen sau in Libia, in Mali sau Pakistan, puterea centrala a pierdut controlul asupra unei mari parti a teritoriului, ba tari intregi sunt pe cale sa devina neguvernabile. […] Democratia nu poate functiona decat intr-un mediu de minima stabilitate. Iar ea, democratia, nu poate fauri singura stabilitate si ordine. In Irak si in Egipt aceasta incercare nu a reusit. In Afganistan autoritatea presedintelui Karzai, cu tot sprijinul trupelor occidentale, nu a depasit limitele capitalei Kabul. Si cand, dupa 13 ani, la sfarsitul acestui an, trupele ISAF se vor retrage, nimeni nu poate garanta ca respectarea legilor va supravietui. Presedintele Obama a aratat recent de ce este retinut fata de folosirea fortei : « De cate ori imi pun intrebarea daca e nvoie sau nu de o interventie militara, imi pun alta intrebare : avem oare o solutie pentru ce vine dupa asta ? »

2) Ipoteza prezentata succint in cele de mai sus era de asteptat sa nu ramana fara replica. Si intr-adevar ea a primit o riposta vehementa, la numai cateva zile distanta, in saptamanalul « Die Zeit » (1. Octombrie 2014). Bernd Ulrich sustine aici ca orice argument ce opune nevoia de stabilitate democratiei este principial gresit. « Chiar in prezent democratia lupta in Ucraina si la Hongkong impotriva autocratiei. Este o lupta care demult domina politica in Ungaria, Bulgaria si Romania. Ba chiar si in Franta, unde republica democratica divizata lupta impotriva Marinei LePen, prietena lui Putin. […] Tocmai dictaturile au o tendinta spre anarhie. Putin creiaza mereu zone de instabilitate: in Osetia de sud pentru a slabi Georgia, in Transnistiria pentru a slabi Rep. Moldova si in Ucraina de est, pentru a raspandi haosul in restul Ucrainei. […] Problema principala insa este alta: Daca occidentul nu mai lupta pentru democratie, va mai exista el oare ? Daca democratia inceteaza sa mai fie importanta pentru noi, atunci pentru cine ? Oamenii de la Kiev, Tunis si Hongkong nu meritau o asemenea contestare a idealurilor democratice ». 

Articolului din « Die Zeit » ii lipseste doar o noua chemare la lupta impotriva comunismului si o declaratie de devotament pentru NATO, pentru a corespunde pe deplin conformismului noii politici externe germane, aliniata fara cracnire strategiei de la Washington ce se pregateste de un lung razboi rece.

3) Mai argumentat este insa un amplu articol pe aceiasi tema aparut in aceasta saptamana in « Der Spiegel » (nr. 41), semnat de Mathieu von Rohr si care doreste sa se delimiteze de afirmatiile “sacrilege” ale d-nei Hoffmann. Citez cateva pasaje din el :

« Problema nu e daca democratia este fundamental si moral preferabila dictaturii, caci nimeni nu se indoieste de asta. Dar este fals a afirma ca dictatura asigura in mai mare masura ordinea si stabilitatea in stat. Democratiile functionale s-au dovedit – pe termen lung – mai stabile decat dictaturile. Acestea din urma par stabile doar atata timp cat sunt foarte represive sau cand asigura o prosperitate de durata majoritatii populatiei. Ele sunt insa principial precare si de aceea se mentin doar prin forta. De regula, ele creaza conditii ce duc la propria lor prabusire. Esecul lor este provocat deseori de lipsa de legitimitate in propria societate. Este motivul pentru care e falsa ipoteza ca o « dictatura functionala » ar fi mai acceptabila decat haosul.  Dictatura, sub orice forma ar fi ea, creaza conditiile aparitiei in cele din urma a haosului, oricat de absurd ar parea dorinta de revenire la un regim care initial a fost vinovat de provocarea instabilitatii. Impotriva nemultumirii populatiei, a tensiunilor sociale sau a conflictelor etnice, dictaturile nu au drept raspuns decat represiunea. Rigiditatea lor le face incapabile sa aplaneze conflictele din societate. Conflictele politice sau sociale pot fi un timp tinute in frau, dar pe termen lung ele au potentialul de a destabiliza statul.  Nu exista dictatori binevoitori. In sistemele autoritare de regula se contopesc politica, economia si conducerea armatei pentru a forma o clica care impune nepotismul si faciliteaza coruptia. Deseori tocmai asta a dus la manifestari de protest violente ale populatiei.  Dupa ce dispare ordinea, vine adeseori haosul. Asta e logic, dar nu are nimic de a face cu democratia ca atare. Stabilitatea este si ea, in mod clar, mai buna decat instabilitatea, dar problema principala este cum poate fi faurita stabilitatea. Ea nu poate fi impusa de Occident prin bombardarea dictatorilor, asa cum in 2003 au procedat americanii in razboiul dezastros din Irak, adica incercarea de a impune democratia din exterior. Iar asa zisa « primavara araba » a aratat ca stabilitatea nu poate fi mentinuta prin sprijinirea regimurilor dictatoriale. Ea a aratat tocmai ca decizia asupra soartei unui popor nu poate fi luata de Occident, ci de insusi poporul respectiv. » […] « Terorismul, care a devenit principalul motiv de ingrijorare in lume, a luat nastere datorita represiunii exercitata in acele tari arabe ce aveau sprijinul occidentului, adica in Arabia saudita si Qatar. Dar actuala criza ce bantuie lumea araba nu este urmarea unui naiv interventionism occidental. Occidentul a invatat ceva in urma campaniilor din Irak si Afganistan, ceeace explica retinerea pe care o manifesta Obama la orice noua propunere de interventie militara. Pe cine vizeaza avertizarile ca pot avea loc grave erori daca sunt rasturnati unii dictatori ? In ultimii ani tocmai poporul este cel care s-a rasculat impotriva dictatorilor din Tunisia, din Egipt, din Siria. Dar de teama haosului care poate veni dupa aceea provine si conceptia tinerii sub supraveghere a oricarei actiuni impotriva dictaturilor existente. »

*

Ar fi multe de discutat in legatura cu cele de mai sus. Pe de o parte, ignorarea situatiei de fapt atunci cand se pomeneste Romania ca tara in care s-ar duce inca lupta dintre democratie si autocratie. Sau cand – din contra – tarile din centrul si rasaritul Europei sunt date drept exemplu pentru deplinul succes, fara daune, al trecerii de la regimul comunist la cel capitalist. Dar astea sunt detalii. Mai important este ca se pune degetul pe o rana deschisa atunci cand se incearca a se explica un lucru strigator : toate rasturnarile de regim din ultimii ani, salutate si sprijinite de tarile occidentale (Afganistan, Irak, Libia, Egipt, Siria) s-au soldat cu esecuri si, mai ales, cu pierderea de numeroase vieti omenesti.

Pentru doborarea regimului Assad din Siria, trupe de insurgenti au fost dotate cu armament modern, venit din SUA prin intermediul Arabiei saudite (tara cu regim dictatorial), care acum se dovedesc a fi o forta de temut antioccidentala. In Egipt, doborarea lui Mubarak a fost urmata de alegeri democratice, care insa i-au adus la putere pe Fratii Musulmani, un adevarat pericol pentru Israel si pentru pacea in Orientul apropiat. S-a simtit imediat nevoia sa se renunte la retorica despre democratie si sa se dea sprijin unui general pentru a impune cu armata masuri autoritare.  In Afganistan se fac pregatiri pentru retragerea in anul ce vine a majoritatii trupelor tarilor occidentale, fara nici o garantie ca aceasta tara , greu incercata, se va bucura dupa aceea de un regim democratic. Din Irak s-au retras deja majoritatea trupelor americane, dar haosul survenit pune problema cine va putea sustine durabil noul guvern instalat. In Libia se infrunta violent doua tabere, care au divizat tara dupa moartea lui Ghadafi. Nimeni nu indrazneste sa marturiseasca, cu sinceritate, ca solutiile politice sustinute prin forta militara, aplicate in acest spatiu, sunt gresite si provoaca in continuare mii de victime. Tema aducerii si instalarii durabile a unor regimuri dupa modelul democratiei occidentale ca justificare a interventiilor militare straine, nu mai este amintita, probabil de teama ridicolului.

Interesant este ca in articolele amintite mai sus se pomeneste doar in treacat despre doua tari carora li s-a acordat de SUA si UE calificativul de tari autocrate : China si Rusia. Succesele economice ale acestora sunt trecute sub tacere sau minimalizate, in schimb sunt semnalate drept acte abuzive unele masuri ce urmaresc asigurarea securitatii statului. Cum li se poate nega caracterul democratic unor tari in care atat alegerile, cat si cele mai recente sondaje au aratat ca peste 80% din populatie sustine actuala conducere ? Propaganda diabolizarii lui Putin, manifestatiile studentilor de la Hongkong care « sufera » sub dictatul birocratilor de la Beijin, sunt teme dragi mediilor occidentale care zilnic arata publicului care este « gandirea corecta ». Desigur insa ca suntem abia la inceputul unei campanii publicitare in care televiziunea, internetul si cinematografia isi vor aduce aportul la lamurirea problemei democratiei in interesul unei lumi ce nu accepta mutipolaritatea.

Tags: , , , ,

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: