Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Puncte diferite de vedere

October 11, 2014

Privind rezultatele evenimentelor care au primit, in mod pripit, denumirea de „primavara araba“, unii analisti occidentali ai relatiilor internationale ajung la concluzii diametral opuse. Penru a intelege despre ce e vorba, voi incepe prin prezentarea pe scurt a unui articol al d-nei Christiane Hoffmann publicat in numarul 40 al revistei Der Spiegel.

  1. In primul rand, prognozele din 2003 referitoare la cca. 200.000 de victime in Irak in urma doborarii regimului lui Saddam Hussein, s-au dovedit false. Pierderile irakiene reale au fost in ultimii 11 ani de cateva ori mai mari decat cifra preliminata. Irakul si intreaga regiune din jurul acestei tari s-a cufundat in haos si anarhie. Iar asta a pregatit terenul pentru radicalizarea celor care alcatuiesc acum asa zisul „Stat Islamic“ (ISIS).

Eliminarea unui dictator este desigur un motiv de optimism, intrucat aceasta presupune ca dupa rasturnarea lui ar urma o ordine democratica sau, in orice caz, ceva mai bun decat un regim despotic. Nu este insa tocmai asa. Realitatea ultimului deceniu a dovedit ca poate urma ceva mai rau decat lipsa de libertate si de asuprire si anume  razboiul civil si haosul. Numeroase state falimentare, de la Mali pana la Pakistan, au aratat ca alternativa la dictatura nu este neaparat democratia, ci tot mai des – anarhia. Si este de presupus ca in viitor vor fi tot mai rare confruntarile intre state democratice si state autocratice, ci mai frecvente ciocnirile intre state ale ordinei si stabilitatii, si state esuate, in care au incetat sa mai functioneze regulile general acceptate de ceilalti.

In sustinerea acestei idei se ia drept exemplu modul in care tarile din centrul si rasaritul Europei au abandonat comunismul si, in mod pasnic, ba chia cu entuziasm, au imbratisat economia de piata, Uniunea Europeana si NATO. S-a creat astfel iluzia ca, odata cu inlaturarea dictaturii, apare – aproape automat si oriunde – democratia. Ceeace este insa fals, cel putin in cazul Rusiei. Aici – dupa caderea comunismului – e drept ca s-a trecut la alegeri libere si la privatizarea economiei, dar coruptia a facut ravagii, oligarhii au luat puterea, s-a declansat razboiul din Cecenia si statul a inceput sa se descompuna. Pentru a impiedica acest proces dramatic, puterea a fost data in mainile lui Putin, care a instalat un regim autocratic.  Si cazul Iugoslaviei a aratat ca e mai usor sa-l dobori pe dictator decat sa fauresti ordinea democratica. Au fost suficiente cateva bombardamente pentru ca, in 2-3 saptamani, regimurile lui Milosevici, Saddam sau Gaddafi sa cada. Dar pentru ca Bosnia-Hertegovina si  Kosovo sa devina state semi-democratice si semi-stabile, a fost (si este inca) nevoie de multi ani. Experienta a dovedit in toate aceste tari ca dictatura ar fi fost de preferat anarhiei.

Autoarea merge insa mai departe si afirma: „Daca oamenii ar fi pusi sa aleaga intre o dictatura functionala si haosul ce cuprinde o tara intrata in descompunere, dictatura ar fi aleasa ca fiind cel mai mic rau. O existenta semi-asigurata, un nivel chiar scazut de justitie si demnitate, sunt deseori mai importante decat libertatea individuala si o democratie perfecta. […] Instabilitatea politica da nastere dorintei de ordine, uneori de obtinere a ordinei cu orice pret. Ea ofera de aceea teren aparitiei extremismelor. Asa s-a intamplat in Afganistan unde, dupa retragerea trupelor sovietice, au venit la putere talibanii. Asa e si cu aparitia in Siria si Irak a ISIS. Aici, ca si in Iemen sau in Libia, in Mali sau Pakistan, puterea centrala a pierdut controlul asupra unei mari parti a teritoriului, ba tari intregi sunt pe cale sa devina neguvernabile. […] Democratia nu poate functiona decat intr-un mediu de minima stabilitate. Iar ea, democratia, nu poate fauri singura stabilitate si ordine. In Irak si in Egipt aceasta incercare nu a reusit. In Afganistan autoritatea presedintelui Karzai, cu tot sprijinul trupelor occidentale, nu a depasit limitele capitalei Kabul. Si cand, dupa 13 ani, la sfarsitul acestui an, trupele ISAF se vor retrage, nimeni nu poate garanta ca respectarea legilor va supravietui. Presedintele Obama a aratat recent de ce este retinut fata de folosirea fortei : « De cate ori imi pun intrebarea daca e nvoie sau nu de o interventie militara, imi pun alta intrebare : avem oare o solutie pentru ce vine dupa asta ? »

2) Ipoteza prezentata succint in cele de mai sus era de asteptat sa nu ramana fara replica. Si intr-adevar ea a primit o riposta vehementa, la numai cateva zile distanta, in saptamanalul « Die Zeit » (1. Octombrie 2014). Bernd Ulrich sustine aici ca orice argument ce opune nevoia de stabilitate democratiei este principial gresit. « Chiar in prezent democratia lupta in Ucraina si la Hongkong impotriva autocratiei. Este o lupta care demult domina politica in Ungaria, Bulgaria si Romania. Ba chiar si in Franta, unde republica democratica divizata lupta impotriva Marinei LePen, prietena lui Putin. […] Tocmai dictaturile au o tendinta spre anarhie. Putin creiaza mereu zone de instabilitate: in Osetia de sud pentru a slabi Georgia, in Transnistiria pentru a slabi Rep. Moldova si in Ucraina de est, pentru a raspandi haosul in restul Ucrainei. […] Problema principala insa este alta: Daca occidentul nu mai lupta pentru democratie, va mai exista el oare ? Daca democratia inceteaza sa mai fie importanta pentru noi, atunci pentru cine ? Oamenii de la Kiev, Tunis si Hongkong nu meritau o asemenea contestare a idealurilor democratice ». 

Articolului din « Die Zeit » ii lipseste doar o noua chemare la lupta impotriva comunismului si o declaratie de devotament pentru NATO, pentru a corespunde pe deplin conformismului noii politici externe germane, aliniata fara cracnire strategiei de la Washington ce se pregateste de un lung razboi rece.

3) Mai argumentat este insa un amplu articol pe aceiasi tema aparut in aceasta saptamana in « Der Spiegel » (nr. 41), semnat de Mathieu von Rohr si care doreste sa se delimiteze de afirmatiile “sacrilege” ale d-nei Hoffmann. Citez cateva pasaje din el :

« Problema nu e daca democratia este fundamental si moral preferabila dictaturii, caci nimeni nu se indoieste de asta. Dar este fals a afirma ca dictatura asigura in mai mare masura ordinea si stabilitatea in stat. Democratiile functionale s-au dovedit – pe termen lung – mai stabile decat dictaturile. Acestea din urma par stabile doar atata timp cat sunt foarte represive sau cand asigura o prosperitate de durata majoritatii populatiei. Ele sunt insa principial precare si de aceea se mentin doar prin forta. De regula, ele creaza conditii ce duc la propria lor prabusire. Esecul lor este provocat deseori de lipsa de legitimitate in propria societate. Este motivul pentru care e falsa ipoteza ca o « dictatura functionala » ar fi mai acceptabila decat haosul.  Dictatura, sub orice forma ar fi ea, creaza conditiile aparitiei in cele din urma a haosului, oricat de absurd ar parea dorinta de revenire la un regim care initial a fost vinovat de provocarea instabilitatii. Impotriva nemultumirii populatiei, a tensiunilor sociale sau a conflictelor etnice, dictaturile nu au drept raspuns decat represiunea. Rigiditatea lor le face incapabile sa aplaneze conflictele din societate. Conflictele politice sau sociale pot fi un timp tinute in frau, dar pe termen lung ele au potentialul de a destabiliza statul.  Nu exista dictatori binevoitori. In sistemele autoritare de regula se contopesc politica, economia si conducerea armatei pentru a forma o clica care impune nepotismul si faciliteaza coruptia. Deseori tocmai asta a dus la manifestari de protest violente ale populatiei.  Dupa ce dispare ordinea, vine adeseori haosul. Asta e logic, dar nu are nimic de a face cu democratia ca atare. Stabilitatea este si ea, in mod clar, mai buna decat instabilitatea, dar problema principala este cum poate fi faurita stabilitatea. Ea nu poate fi impusa de Occident prin bombardarea dictatorilor, asa cum in 2003 au procedat americanii in razboiul dezastros din Irak, adica incercarea de a impune democratia din exterior. Iar asa zisa « primavara araba » a aratat ca stabilitatea nu poate fi mentinuta prin sprijinirea regimurilor dictatoriale. Ea a aratat tocmai ca decizia asupra soartei unui popor nu poate fi luata de Occident, ci de insusi poporul respectiv. » […] « Terorismul, care a devenit principalul motiv de ingrijorare in lume, a luat nastere datorita represiunii exercitata in acele tari arabe ce aveau sprijinul occidentului, adica in Arabia saudita si Qatar. Dar actuala criza ce bantuie lumea araba nu este urmarea unui naiv interventionism occidental. Occidentul a invatat ceva in urma campaniilor din Irak si Afganistan, ceeace explica retinerea pe care o manifesta Obama la orice noua propunere de interventie militara. Pe cine vizeaza avertizarile ca pot avea loc grave erori daca sunt rasturnati unii dictatori ? In ultimii ani tocmai poporul este cel care s-a rasculat impotriva dictatorilor din Tunisia, din Egipt, din Siria. Dar de teama haosului care poate veni dupa aceea provine si conceptia tinerii sub supraveghere a oricarei actiuni impotriva dictaturilor existente. »

*

Ar fi multe de discutat in legatura cu cele de mai sus. Pe de o parte, ignorarea situatiei de fapt atunci cand se pomeneste Romania ca tara in care s-ar duce inca lupta dintre democratie si autocratie. Sau cand – din contra – tarile din centrul si rasaritul Europei sunt date drept exemplu pentru deplinul succes, fara daune, al trecerii de la regimul comunist la cel capitalist. Dar astea sunt detalii. Mai important este ca se pune degetul pe o rana deschisa atunci cand se incearca a se explica un lucru strigator : toate rasturnarile de regim din ultimii ani, salutate si sprijinite de tarile occidentale (Afganistan, Irak, Libia, Egipt, Siria) s-au soldat cu esecuri si, mai ales, cu pierderea de numeroase vieti omenesti.

Pentru doborarea regimului Assad din Siria, trupe de insurgenti au fost dotate cu armament modern, venit din SUA prin intermediul Arabiei saudite (tara cu regim dictatorial), care acum se dovedesc a fi o forta de temut antioccidentala. In Egipt, doborarea lui Mubarak a fost urmata de alegeri democratice, care insa i-au adus la putere pe Fratii Musulmani, un adevarat pericol pentru Israel si pentru pacea in Orientul apropiat. S-a simtit imediat nevoia sa se renunte la retorica despre democratie si sa se dea sprijin unui general pentru a impune cu armata masuri autoritare.  In Afganistan se fac pregatiri pentru retragerea in anul ce vine a majoritatii trupelor tarilor occidentale, fara nici o garantie ca aceasta tara , greu incercata, se va bucura dupa aceea de un regim democratic. Din Irak s-au retras deja majoritatea trupelor americane, dar haosul survenit pune problema cine va putea sustine durabil noul guvern instalat. In Libia se infrunta violent doua tabere, care au divizat tara dupa moartea lui Ghadafi. Nimeni nu indrazneste sa marturiseasca, cu sinceritate, ca solutiile politice sustinute prin forta militara, aplicate in acest spatiu, sunt gresite si provoaca in continuare mii de victime. Tema aducerii si instalarii durabile a unor regimuri dupa modelul democratiei occidentale ca justificare a interventiilor militare straine, nu mai este amintita, probabil de teama ridicolului.

Interesant este ca in articolele amintite mai sus se pomeneste doar in treacat despre doua tari carora li s-a acordat de SUA si UE calificativul de tari autocrate : China si Rusia. Succesele economice ale acestora sunt trecute sub tacere sau minimalizate, in schimb sunt semnalate drept acte abuzive unele masuri ce urmaresc asigurarea securitatii statului. Cum li se poate nega caracterul democratic unor tari in care atat alegerile, cat si cele mai recente sondaje au aratat ca peste 80% din populatie sustine actuala conducere ? Propaganda diabolizarii lui Putin, manifestatiile studentilor de la Hongkong care « sufera » sub dictatul birocratilor de la Beijin, sunt teme dragi mediilor occidentale care zilnic arata publicului care este « gandirea corecta ». Desigur insa ca suntem abia la inceputul unei campanii publicitare in care televiziunea, internetul si cinematografia isi vor aduce aportul la lamurirea problemei democratiei in interesul unei lumi ce nu accepta mutipolaritatea.

Advertisements

Solutionarea conflictului din Ucraina. Doua propuneri.

September 27, 2014

Sunt greu de subestimat consecintele de lunga durata ale confruntarii armate din estul Ucrainei, nu numai pentru aceasta tara, ci si pentru toate statele implicate prin sanctiuni in acest conflict. Sunt politologi si istorici, ca de pilda americanul Timothy Snyder, care nu isi imagineaza iesirea din impasul actual, dacat ca o victorie pe toata linia a Occidentului si disparitia – intr-un fel sau altul – a lui Putin de la carma Rusiei. Asemenea solutii sunt nu numai nerealiste in relatiile dintre marile puteri, ci si foarte riscante pentru pacea mondiala.

Privirea cu obiectivitate a evenimentelor din rasaritul Ucrainei , dupa semnarea acordului de la Minsk de incetarea a focului, conduce la concluzii diferite. Printre cei ce au facut aceasta analiza sunt doua personalitati : Dmitri Simes, politolog american, si Helmut Schmidt, fost cancelar al Germaniei. Prezint in cele de mai jos ambele lor puncte de vedere. Simes este presedinte al Centrului « The National Interest » din Washington si editor al revistei cu acelasi nume. Articolul dansului, din care prezint incheierea, poarta titlul « Dificilul drum spre un acord de durata »:

« Indata ce a avut loc incetarea focului in Ucraina de est, a aparut clar ca sunt diferente ireconciliabile nu numai intre interesele participantilor la conflict, ci si in intelegerea reala a evenimentelor ce au avut loc in Ucraina. Ceeace creeaza motive puternice pentru a nu permite escaladarea conflictului.

Nu cred ca sanctiunile vor fi in masura a forta Rusia sa-si modifice radical politica. Nu este cunoscut nici un exemplu in care sanctiunile sa fi obligat o tara independenta, si cu atat mai putin o mare putere, sa renunte la ceeace ea considera ca reprezinta interesele ei de baza. Totodata insa imi este greu sa cred ca Rusia ar dori sa cucereasca estul Ucrainei, si inca mai putin – intreaga Ucraina. Fara a lua in calcul sanctiunile, asta ar insemna pentru Rusia serioase pierderi economice pe timp de multi ani in relatiile cu restul lumii.

Cand te gasesti in situatii in care nu este o iesire avantajoasa, de regula se cauta solutii pe termen scurt. Totusi, desi varianta unui nou conflict inghetat este de preferat celei unui razboi, ea nu e satisfacatoare pe termen lung pentru nimeni. O rezolvare stabila a problemei ucrainiene este o sarcina grea si ambitioasa, dar numai cand s-ar pune toate cartile pe masa s-ar putea ajunge in principiu la o solutie general acceptabila pentru toate partile. Asta ar insemna : asigurarea integritatii teritoriale a Ucrainei, garantarea unei veritabile autonomii pentru regiunile Donetzk si Lugansk, stabilirea unui statut al Ucrainei in afara blocurilor si ridicarea reciproca a sanctiunilor.

E posibil ca nationalistii ucrainieni sa nu fie de acord cu o astfel de solutie, insa pentru Moscova, pentru Washington si Bruxelles ea ar fi principial acceptabila. Dar diavolul se ascunde in detalii. In Occident multi staruie pentru o formula in care Rusia sa apara ca parte perdanta, iar Putin sa nu capete nimic din ceeace s-a prezentat ca ar fi agresiune.  Dar – asa cum e cazul cu Crimeea – asta inseamna sa impingi o mare putere intr-o situatie de impas, lucru periculos. Moscova stie prea bine ca in privinta sanctiunilor economice, este greu sa se ia la intrecere cu SUA. Dar noul front deschis de America in Siria si Irak aminteste ca Rusia poate avea variante dureroase de riposta asimetrica, iar nu numai in Orientul Apropiat. Nu este in interesul nimanui sa se faca acum incercari la rezistenta. »

*     *   *

Fostul cancelar Helmut Schmidt, este unanim considerat in Germania drept un intelept, ale carui opinii – cu toata varsta de 95 de ani – sunt ascultate cu atentie si respect. In ultimul numar (Nr. 40) al saptamanalului Die Zeit, dansul publica un amplu articol intitulat « Noi, ca niste somnambuli », parafrazand titlul unei carti renumite a istoricului britanic Christopher Clark despre conducatorii statelor europene in 1914 care, in chip iresponsabil, ca niste lunatici, si-au impins tarile in macelul primului razboi mondial.

Redau mai jos un pasagiu din concluziile acestui  articol semnificativ:

« Ce este de facut ? In primul rand trebuie ca relatiile diplomatice normale intre SUA si Rusia sa fie reluate. Pentru asta poate fi utila numirea noului ambasador american la Moscova, dar si intelegerea dintre Putin si Poroscenko privind oprirea schimbului de focuri in Ucraina de est. Convorbirile despre viitorul Ucrainei trebuie sa se duca nu incepand cu anul 1954 (acordul trecerii Crimeei de la Rusia la Ucraina), ci cu anul 1772, cand pe tronul Rusiei a urcat Ecaterina a II-a care a luat de la otomani teritoriul ce astazi este Ucraina de vest si a pus acolo bazele orasului rusesc Odesa. Ucraina actuala exista de doar 22 de ani, dar ea are o lunga preistorie, in care parti din ea au fost poloneze, musulmane, austriace sau rusesti.

Ambele parti au nevoie de o perspectiva de lunga durata in viitor. Putin trebuie sa fie constient ca Rusia va trebui sa aiba de aface in deceniile viitoare cu o populatie musulmana in rapida crestere. Iar Obama trebuie sa stie ca, la mijlocul acestui secol, minoritatea de limba spaniola va avea o pondere simtitoare in randul electoratului american, categorie a populatiei care are un mult mai redus interes in problemele de politica externa decat pana acum.

Numarul oamenilor ce populeaza pamantul in ultimii o suta de ani a crescut de patru ori. In 1900, eram 1,6 miliarde, iar in 2050 vom fi noua miliarde de oameni pe glob. Dar aceasta crestere exploziva are loc aproape exclusiv in Asia, in Africa si in America latina, iar nu in Europa, nu in Rusia si inca mai putin in Ucraina. La sfarsitul acestui secol, populatia Europei va reprezenta doar 5% din populatia globului. S-a terminat cu secolele imperialismului european  si ale colonialismului. In locul lor sunt miliarde de oameni in curs de a globaliza tehnologiile si economia, adica sa devina dependenti unii de altii.

Dar stransa dependenta reciproca face ca razboaiele sa devin imposibile.  Polonia si cele trei state baltice se bizuie, ca si Germania, pe protectia NATO, dar Ucraina nu beneficiaza de aceasta obligatie de aparare. De aceea oferta UE adresata Kievului de a semna acordul de cooperare a fost privita de rusi ca o sfidare necugetata.

Tratativele diplomatice necesare asupra Ucrainei vor fi grele si de lunga durata. Va trebui sa se invete din greselile pe care ambele parti le-au facut. Va trebui sa se discute nu numai despre viitorul politic si economic al Ucrainei, ci si despre drepturile celor doua regiuni de limba rusa din estul Ucrainei.  In 1990, nimeni in Occident nu se indoia de dependenta de secole a Ucrainei de Rusia. Intre timp  Ucraina a devenit stat independent, dar nu un stat national. La tratative este de sperat ca ambele parti sa renunte la comportamentul militaros imperial si sa recunoasca : criza aceasta este un joc cu focul , dar care poate avea o incheiere asemanatoare cu criza rachetelor rusesti din Cuba din 1962. Solutionarea crizei din Cuba a fost posibila pentru ca ambele parti, constiente de responsabilitatea lor, au acceptat un compromis. Acest invatamant trebuie sa-i insufleteasca pe diplomatii de maine si de poimane. Si vor trebui totodata sa accepte ca returnarea de la rusi a Crimeei  nu va mai fi posibila”.

*    *    *

In evaluarile de mai sus ale celor doi eminenti specialisti in problemele dificile ale relatiilor internationale, cred ca au fost trecute cu vederea doua aspecte :

  • Pe data de 4 noiembrie in acest an vor avea loc alegerile mi-term pentru congresul Statelor Unite. In prezent partidul republican – opus politicii presedintelui Obama – are majoritatea in Camera reprezentantilor , dar in Senat, democratii au o majoritate de doar un singur senator . Daca la apropiatele alegeri republicanii vor castiga majoritatea si in Senat, atunci posibilitatile presedintelui de a-si promova politica vor fi mult ingreunate. Desi numai cu semnatura presedintelui SUA se poate declansa un razboi, se cunosc numeroase interventii armate ale SUA pe glob care au fost duse sub diverse titulaturi, chiar fara acceptarea ONU. Ipoteza unui Congres in majoritate republican, face ca probabilitatea intrarii Ucrainei in NATO sa fie mai plauzibila si deci dificultatile gasirii unei solutii de compromis cu Rusia sa devina mai mari.
  • Desi St. Unite sunt un factor important in rezolvarea acestei confruntari, totusi ele au lasat Uniunii Europene sarcina de a sprijini Kievul in tratativele cu separatistii, sprijiniti la randul lor de Rusia. Trei probleme fac dificila pentru Europa sa acorde acest sprijin : mai intai, adeziunea masiva (83%) a populatiei ruse la politica dusa de V. Putin, in timp ce in UE, conform sondajelor, doar mai putin de jumatate din populatie accepta sa se implice intr-un razboi de dragul Ucrainei ; in al doilea rand,, este starea nesatisfacatoare, constatata abia acum, a aviatiei si a vehicolelor blindate ale Bundeswehr-ului si a unora din celelalte armate ale Aliantei, adica a celor ce ar constitui dotarea principala a trupelor de interventie urgenta ; in fine, nu trebuie uitat ca rusii poseda robinetul de inchidere sau deschidere a conductelor de gaz din Siberia, ce alimenteaza cca. o treime din industria germana si cca. un sfert din cea a celorlalte tari UE. Desigur ca rusii incaseaza bani frumosi din exportul acestei resurse energetice, dar in curand China va lua locul Europei ca mare consumator si deci pomparea gazului rusesc spre occident poate fi redusa la minim, fara prea dramatice efecte pentru economia rusa. Alimentarea cu energie, ramane un factor decisiv in deciziile geopolitice.

Pe un drum gresit

September 13, 2014

                    

In ultimul numar al revistei Der Spiegel (8 septembrie 2014) cunoscutul ziarist Jakob Augstein publica un articol despre conflictul din Ucraina, din care reproduc cateva pasaje.

Deseori ne intrebam: Ce vrea Putin? Ar trebui mai bine sa ne intrebam: Ce vrem noi? Pactul de la Varsovia a fost desfiintat. NATO insa nu. In schimb alianta occidentala s-a deplasat, in doua randuri, in 1999 si in 2004, tot mai aproape de frontiera rusa. Diplomatul american George Kennan, care a lansat notiunea de « stavilire » in relatiile cu URSS dupa cel de al doilea razboi mondial, numea inca in 1998 extinderea spre rasarit a puterilor occidentale “o tragica gresala… nu are loc nici o amenintare din partea nimanui”. Kennan a prognozat replica rusa si ca la ea Occidentul va spune : « Asa sunt ei, rusii ». Un ziar spunchiar ca Putin sufera de « nazareala incercuirii ».

In 2008 Statele Unite voiau ca si Georgia si Ucraina sa fie primite in NATO. Franta si Germania au fost impotriva. Occidentul ar fi trebuit sa stie ca Ucraina reprezinta linia rosie peste care Rusia nu poate accepta sa se paseasca.  Geostrategul american Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate al presedintelui Carter, numea Ucraina « « centrul hotarator de rotire » pe tabla de sah euroasiatica. Statele Unite au investit acolo din 1991 pana azi peste 5 miliarde dolari pentru ca tara « sa capete ceeace merita ». Cifra a fost mentionata de Victoria Nuland, care raspunde de Europa si Eurasia in Departamentul de Stat si care a ramas celebra prin expresia « Fuck the EU ! », prin care intelegea ca Europa nu are nici o treaba in Ucraina.

Ne tot intrebam ce vrea Putin. Dar stim ce vrea SUA. Americanii extrag astazi mai mult gaz decat Rusia, iar in cativa ani ei vor extrage mai mult petrol decat Rusia si Arabia Saudita. Fosta sefa a Departamentului de Stat, Condolezza Rice, a dat recent un sfat Europei : « Cu timpul se va schimba structura dependentei energetice. Va trebui sa va sprijiniti de preferinta pe importul de energie din America ».

De noul razboi rece va profita SUA, iar nu noi, europenii.

Proiectul occidentalizarii Ucrainei trebuie terminat. Dreptul la autodeterminare al poporului ucrainian nu contine nimic despre dreptul de a fi membru in UE sau in NATO. Politicianul american John Mearsheimer recomanda ca Ucraina sa-si pastreze statutul de tara neutra, asemanator Austriei dupa cel de al doilea razboi mondial. Pentru a reusi o asemenea schimbare, va trebui insa ca mai intai sa recunoastem ca Europa occidentala este pe un drum gresit.

Statele Unite in lupta cu militiile ISIS

September 13, 2014

Adresandu-se natiunii americane miercuri 10.09.2014, Obama a prezentat strategia pentru combaterea terorismului islamic ISIS : vor avea loc atacuri aeriene pe teritoriul Siriei, sprijinirea prin pregatire militara in Arabia-Saudita a rebelilor sirieni « moderati » si crearea unul larg front  pe baza armatei irakiene si a trupelor pashmerga din provinciile kurde. Guvernul sirian al lui Assad a protestat fata de aceasta decizie a presedintelui american. Dar sunt multe intrebari la care nu s-a dat un raspuns clar. Conform revistei “Spiegel–online” acestea ar fi urmatoarele :

  1. Unde sunt rebelii pe care el vrea sa-i sprijine ? Caci dupa trei ani de lupte crancene, nu a mai ramas aproape nici unul : fie au fost ucisi, fie au abandonat lupta, fie s-au radicalizat si s-au inrolat sub steagul teroristilor ISIS.
  2. Care sunt relatiile pe care le va avea cu Assad? Nu este adevarata afirmatia ca SUA nu se va bizui in aceasta lupta pe regimul lui Assad. Orice combatere a ISIS fara participarea trupelor armatei siriene este sortita esecului. Pana acum Assad a fost si este in continuare principalul dusman al ISIS.
  3. Care sunt valorile pe care le apara Obama ? Timp de trei ani Assad a bombardat multe orase din Siria si chiar a folosit gaze otravitoare pentru pedepsirea populatiei civile revoltate. Invocarea drepturilor omului era justificata. Dar  daca bombardamentele americane pe teritoriul Siriei vor fi indreptate si impotriva oraselor si a armatei regulate a regimului Assad, va fi contrazisa teza de pana acum a SUA privind apararea drepturilor omului.

In revista americana “The National Interest” a aparut articolul lui James Jay Carafano, vicepresedinte al Heritage Foundation, care prezinta alte 5 probleme ce trebuie sa-l framante pe Obama in legatura cu combaterea ISIS . Acestea ar fi :

  1. Daca viitotul Irakului afecteaza interesele SUA, viitorul Siriei – nu. ISIS a devenit o problema atunci cand a ocupat in trei luni a treime din teritoriul Irakului. Eliminarea militiilor islamice din Irak va rezolva in intregime problema, caci ISIS de pe teritoriul Siriei va fi zdrobit chiar de armata lui Assad, sprijinita de Rusia si Irak.
  2. ISIS trebuie eliminat fara a solicita ajutorul Siriei sau/si Iranului. Nu trebuie ca SUA sa le dea prin aceasta celor doua tari un certificat de buna purtare.
  3. Sa nu devenim obsedati de durata campaniei impotriva ISIS. Daca ISIS a avut nevoie de 3 luni pentru a ocupa un teritoriu imens al Irak-ului, noua americanilor nu ne va trebui mai mult timp decat tot atat pentru a-i arunca inapoi in Siria. In nici un caz , nu trebuie sa ne gandim la mai multi ani.
  4. Teama de ce va fi dupa victorie. Trebuie intocmit un plan atent pentru a nu mai reapare pericolul ISIS, sub o alta forma.

Dupa parerea mea, mai sunt inca o serie de intrebari la care nu s-a dat raspuns :

  • De unde provin armele, tancurile, tunurile si camioanele cu care ISIS este atat de bine dotata ? Desi e un subiect TABU , se stie ca armamentul si tefnica de lupta provine prioritar din Arabia Saudita, aliata fidela a St. Unite. Inchiderea acestei surse de alimentare cu armament trebuie sa fie una din prioritatile campaniei contra ISIS ;
  • Bombadamentele americane asupra ISIS pe teritoriul Siriei, care este un stat suveran, reprezinta o violare a frontierelor acestui stat, fara a se cere acordul guvernului legal. Guvernul sirian al lui Assad a protestat fata de aceasta decizie a presedintelui american. Daca aviatia siriana si artileria antiaeriana siriana doboara avioane americane, atunci poate urma bombardarea de americani a Damascului si altor orase siriene ce nu sunt ocupate de ISIS. situatie de agresiune inacceptata de ONU. ISIS poate fi numai un pretext pentru alungarea lui Assad de la conducerea Siriei, spre satisfactia Israelului.
  • Care va fi atitudinea Israelului in acest conflict ? Este drept ca Israelul nu e direct implicat, dar militiile ISIS sunt pe inaltimile Golan, in imediata apropiere a frontierei israeliene. Principalul beneficiar al eliminarii pericolului unui Califat islamic in Orientul Apropiat este totusi Israelul. Nu mai putin interesate de evenimentele pe acest teatru de lupta vor fi Turcia si Iranul, doua tari care probabil nu vor ramane pasive.

Ultimele luni ale acestui an vor aduce raspunsuri la aceste intrebari si vor da nastere la altele, acum neprevizibile.

Un articol care m-a intristat

September 4, 2014

Citesc mai demult articolele lui Dan Neumann de pe blogul « vicuslusorum », unele cu placere, altele cu surprindere, iar cateva cu jena si lehamite. Dar nici unul nu mi-a provocat o mai mare repulsie decat articolul “Crima pe post de lege” de pe data de 28 august 2014. Am sperat un timp ca autorul are o viziune de stanga, data fiind atentia cu care studiaza si comenteaza operele lui Marx. Dar acum trebuie sa recunosc ca m-am inselat. Nu poate fi considerat de inspiratie marxista cel ce scrie urmatoarele : « …ceeace ma mira personal este absenta violentei politice in Romania.[…] Firesc ar fi ca oamenii de rand, observand din practica ca legea nu  protejeaza de fapt pe nimeni, sa rupa orice legatura cu delegatii puterii lor politice. […] Nu pot sa-mi inchipui ce ii retine pe oamenii obisnuiti sa isi ucida prefectul, primarul, consilierii locali, politia, armata si orice alta autoritate vida legal a statului, din moment ce aceste instante sunt de facto deja moarte ». Iar pentru a incheia in stil senzational, exclama de la tribuna blogului : « Daca 10 anarhisti romani ar pune la cale un plan iscusit de a-l ucide pe primul-ministru, pe presedinte, intregul guvern si toti reprezentantii de varf ai institutiilor publice din Romania, planul nu numai ca ar avea un succes rasunator, dar criminalii ar scapa teferi si nevatamati. Statul, prea slab pentru a actiona rational dupa un set de legi pe care nu le-a respectat niciodata, si-ar demonstra, pentru ultima oara, vacuitatea. »

Nimeni sa nu-si imagineze ca prin asta, pe malurile Dambovitei a aparut un vrednic urmas al lui Bakunin. Autorul textelor citate mai sus doreste probabil cu pasiune sa joace un rol politic original, dar nu reuseste sa fie decat un vulgarizator al ideilor lui Serghei Neceaiev, un exaltat revolutionar rus (1847 – 1882), despre care Karl Marx, intr-o scrisoare catre Fr. Engels, spunea : « Intreaga valva in jurul lui Neceaiev nu e decat o marsava minciuna ».

Neceaiev si cei cativa partizani ai sai si-au expus conceptiile in cartea «Catehismul revolutionar», in care aratau ca scopul suprem al revolutionarului este lichidarea statului si asasinarea opozantilor. Calea pentru a se atinge acest tel este accentuarea suferintelor poporului, pentru ca acesta sa capete curajul de a se revolta. Neceaiev, desi scurt timp a fost prieten cu Bakunin, nu e anarhist, ci un libertarian nihilist ce preconizeaza drept metoda terorismul. Atentatele nihilistilor vizau in deosebi lichidarea unor personalitati din inalta societate si din sfera politica (deputati, bogatasi, ofiteri, preoti, politisti etc.) astfel incat, prin suprimarea principalilor actori ai statului oprimant, intregul sistem represiv sa fie paralizat prin teama insuflata unei populatii terorizate.

Ideile din articolul cu titlu provocator « Crima pe post de lege » nu se limiteaza a se inspira din opera lui Neceaiev. Michel Onfray in cartea sa « Politique du rebelle » expune pe larg conceptiile nihiliste, putandu-se intalni acolo pasagii ce seamana surprinzator cu randurile din articolul din blogul vicuslusorum : « Sunt mereu uimit de linistea in care sufera cei ce hranesc masina sociala sau care sunt exclusi de ea, de supunerea lor la necesitatile brutale ale sistemului, ca si cum n-ar mai exista alternativa, ca si cum altceva ar fi de neconceput, imposibil de gandit. Sunt de acord cu Bakunin impotriva lui Marx, caci cred ca oamenii cei mai uitati ai societatii constituie ipotetic un ferment mai eficient pentru revolte si revolutii decat avangardele luminate ale proletariatului, eminentzele clasei muncitoare. » (pag. 66)

Si Emil Cioran avea elanuri asemanatoare in cartea sa « Schimbarea la fata a Romaniei », dand insa extremismului o tenta nationalista : « Toate mijloacele sunt legitime atunci cand un popor isi deschide drumul propriu in lume. Teroare, crima, bestialitate si perfidie nu sunt josnice si imorale decat in epoci de decadenta, cand vin in ajutorul unui vid de continut ; dar daca, dimpotriva, ele ajuta la ridicarea unui popor, ele se transforma  in virtuti si triumfurile devin morale. » Cioran insa s-a cait pentru randurile de mai sus si nu si-a mai dat acordul de reeditare a acestei carti.

Sa revenim insa la argumentele din articolul teribilist din blog. « Romanii sunt mefienti unul cu celalalt pentru ca legile sunt de facto incalcate chiar de reprezentantii lor politici. »  Afirmatie confuza, ce ar fi trebuit sustinuta cu exemple pentru a o face inteligibila. Ce legatura poate fi intre relatiile personale a doi indivizi si nerespectarea legilor de niste deputati ? Nici intr-un regim totalitar nu exista un asemenea amestec al reprezentantilor statului in viata privata. Dar argumentul continua : « Cand s-a semnat vreodata o intelegere politica intre stat si cetateni in Romania in urma unei confruntari reale intre grupuri sociale diverse si contradictorii ? » Constitutia, codurile in vigoare, legea electorala, referendumurile, toate reprezinta parti ale contractului social necesar pentru functionarea mecanismului statului. Romania nu pluteste intr-un spatiu izolat, ea este inconjurata si chiar dependenta de regulile consfintite in comunitatea internationala, asa incat intrebarea nu are sens. De aici insa concluzia : « Institutiile publice nu au, prin urmare, temei. Cand elitele desfid regulile, trebuie sa ne amintim ca acestea pun la indoiala chiar legea ce le confera identitate si ratiunea de a fi. » Aici, cu cuvinte mestegiuite, se repeta o propozitie frecvent intalnita in ultima perioada (care intamplator este si campanie electorala) : suntem inselati, suntem furati, presedintia, guvernul sau parlamentul sunt institutii publice acaparate de incompetenti, etc. Salvarea nu sta insa in aruncarea in aer a institutiilor, ci in reformarea lor. Este greu, cere timp, dar evita riscul de a experimenta solutii dezastroase. Imbratisand insa nihilismul celor desnadajduiti, autorul afirma : « Luand de la stat o putere pe care i-a cedat-o provizoriu, fiecare devine stapanul salbatic al propriei sale libertati de a actiona dupa bunul plac. » Suntem aici, aparent, in plina teorie a anarhismului lui Bakunin (1814 – 1876) care, dupa ce respinge toate revolutiile, inclusiv cea franceza de la 1789 care nu ar fi reprezentat decat o schimbare a celor aflati la putere, cere o revolutie sociala prin distrugerea institutiilor statului burghez. Bunul suprem pe care revolutionarul trebuie sa-l caute – scrie Bakunin in « Dumnezeu si statul » – este insa libertatea individului si a celorlalti oameni. « Nu devin cu adevarat liber decat prin libertatea altora, astfel incat cu cat sunt mai multi oameni liberi, cu atat mai vasta si mai profunda este libertatea mea. Libertatea veritabila nu poate fi insa obtinuta fara egalitate politica, economica si sociala. Libertatea si egalitatea nu pot fi gasite decat in afara unui stat strain poporului. Statul, capitalul si Dumnezeu sunt obstacolele ce trebuie doborate. » Din randurile de mai sus se vede ca, in afara de terorismul lui Neceaiev, in articolul din blogul vicuslusorum lipsesc cateva trasaturi esentiale ale anarhismului : respingerea capitalului si doborarea divinitatii.

Iar cand articolul din blog viseaza – fara pic de ironie – la perfectionarea societatii printr-un masacru general, inclusiv al armatei, politiei si administratiei, se pretinde ca asemenea nimicire « ar avea un succes rasunator, iar criminalii ar scapa teferi si nevatamati. »  Ceeace este de la sine inteles, de vreme ce nu ar mai ramane in picioare nici o institutie publica. Ar fi insa oare bine de trait (cat timp?) intr-o societate haotica ?

Cei putini care vor citi aceste randuri vor putea pe drept cuvant sa regrete timpul pierdut. Dar articolul din blogul vicuslusorum nu este o gluma, ci o dovada in plus de confuzia ce domneste in mintile unor tineri intelectuali ce se cred bine informati si care cauta sa se afirme prin lansarea de teorii extravagante, in totala contradictie cu spiritul vremurilor.

Caleidoscop

September 2, 2014

Cine a fost Lassalle ?.

Acum 150 de ani a murit Ferdinand Lassalle, fondatorul si presedintele primului partid muncitoresc german « Allgemeine Deutsche Arbeiterverein – ADAV» (Asociatia generala a muncitorilor germani). Provenit dintr-o familie evreiasca din Breslau (azi Wroclaw), Lassalle a studiat filozofia si filologia la universitatile din Breslau si Berlin, unde firea de razvratit l-a facut sa intre in numeroase conflicte cu colegii si cu profesorii.. Recunoscut ca un excelent orator, el a avut o mare influenta asupra constiintei de clasa a muncitorimii germane. ADAV, a luat fiinta in august 1863, fiind primul partid socialist in Europa. El s-a unit peste putin cu Partidul Democratic al Germaniei, dand nastere Partidului Social-Democrat al Germaniei (SPD). Acesta din urma avea doi presedinti : Ferdinand Lassalle si Karl Marx.

Desfasurand activitatea politica la Düsseldorf, in timpul revolutiei de la 1848/49, urcat pe baricade, Lassalle a facut apel la rascoala inarmata, fiind insa arestat. In lucrarea sa « Arbeiterprogramm » (Programul muncitorilor), el a cerut drepturi egale de vot pentru toti (bogati si saraci, barbati si femei), populatia majoritara sa constituie baza democratiei in stat si crearea, cu ajutorul creditelor de la guvern, a unor asa zise Asociatii productive, care sa fie proprietatea celor ce muncesc. Asta era insa prea putin pentru Marx si Engels, autorii in 1848 a Manifestului Comunist, si care peste putin s-au despartit de el.

Lassalle era insa si un om de lume, frecventand saloanele elitei vremii. La numai 20 de ani, a intrat in gratiile contesei Sophie von Hatzfeld, aflata in divort si care l-a sprijinit, din toate punctele de vedere, mult timp. In 1864 el se indragosteste de tanara Helene von Dönniges si hotarasc amandoi sa se casatoreasca. Tatal fetei insa se opune, il provoaca la duel si, conform unor reguli in vigoare, delega un tanar aristocrat sa il reprezinte. In ziua de 28 august 1864, intr-o padure de langa Geneva, are loc duelul dintre Lassalle si un boier roman ce isi facea studiile in Germania, Iancu Racovitza. Lassalle este impuscat in burta si moare peste trei zile. In acest mod stupid a incetat din viata, la 39 de ani, cel care a reusit sa puna bazele miscarii muncitoresti germane, prima de acest gen in Europa. El, iar nu Karl Marx, este autorul acestui moment istoric, cu uriase consecinte in secolul urmator.

—————————————————————————————————

Ferguson

Dupa cum se stie, in luna august, in Statele Unite, la Ferguson, o periferie a orasului St. Louis, un politist alb a impuscat mortal un adolescent negru. Au urmat mari manifestatii ale populatiei de culoare, exprimand revolta acesteia fata de tratamentul la care e supusa de autoritati. Au manifestat insa si albii, colectand bani pentru apararea in justitie a politistului ce pretinde ca era in legitima aparare. Iar toate astea au loc intr-o tara care a ales de doua ori pentru scaunul de presedinte un mulatru, Barack Obama, ceea ce ar lasa sa se creada ca diferendele rasiale au disparut . In realitate conflictul rasial din societatea americana are radacini sociale.  Trebuie precizat ca albii reprezinta 63% din populatia Americii, iar negrii – doar 13%. Iata, conform revistei Die Zeit, cativa indicatori (date anuale 2011-2013);

Venitul mediu anual (USDolari) – albi : 57.009 ; negri : 33.321 ; Durata media de viata (in ani) –  albi : 78,8 ; negri : 74,8 ; Proprietari ai casei (in procente) -: albi : 74 ; negri : 45 ; Populatia in saracie (in procente) – albi : 9,7 ; negri : 27,2 ; Cota somajului (in procente)  – albi : 6,5 ; negri : 13,1 ; Somajul tinerilor (in procente) – albi : 20,3 ; negri:  38,8 ; Persoane fara asigurare de sanatate (in %, trim. I/2013) – albi : 12,9 ; negri : 19,8 ; Mortalitatea copiilor sub un an (in %) – albi : 0,5 ; negri: 1,1 ; Cu bacalaureatul luat (in %)  – albi : 40,4 ; negri:  20,5 ; Cei cu studii medii intrerupte (in %)  – albi : 4,3 : negri :  7,5 ; Folosirea drogurilor de tineri (in %) : albi : 18,6 ; negri : 19,8 ; Elevi posedand o arma de foc (in %) : albi : 17,0 ; negri :  14,2 ; Persoane in inchisoare (la 100.000 loc.) : albi : 174 ; negri : 627 ; Ucigasi condamnati (la 100.000 loc. ) : albi : 2,3 ; negri :  13,5 ; Victime ale unui asasinat (la 100.000 loc.) :  albi: 2,9 ; negri : 15,8.         

                            

———————————————————————————————————————–                            

Conducta de gaz si titei din Siberia.

Ziarele rusesti si chineze au anuntat ca la 1 septembrie a.c. au inceput lucrarile la marea conducta «Forta Siberiei » prin care vor fi transportate in urmatorii 30 de ani gaze in China din uriasul zacamant de la Vancor, din nordul Siberiei. Doua firme rusesti sunt implicate in aceasta investitie : Rosneft (exploatarea zacamantului) si Gazprom (transportul gazelor). China va incepe lucrarile la partea ei din conducta in 2015.

Presedintele Rosneft, Igor Secin, a facut propunerea ca guvernul chinez sa cumpere in conditii avantajoase o parte din actiunile rusesti pentru aceasta uriase lucrare.

Zacamantul Vancor este deja in exploatare din 2009 si rezervele lui se ridica la 500 milioane tone titei si gaze de condens. Asta reprezinta cca. 11% din totalul extractiei de hidrocarburi ale Rosneft, si 4% din totalul extras in Rusia. . In 2013 cantitatea déjà extrasa la Vancor a fost de 21,4 mil.tone. Este vorba nu numai de de titei si gaze pentru export, ci si de ramificarea conductei pentru alimentarea a numeroase orase rusesti din Siberia de rasarit si din Extremul Orient. In prezent Gazprom extrage din diverse zacaminte siberiene 500 miliarde m.c. gaze anual, dar capacitatea conductelor sale este de 600 mlrd. m.c. anual. Noua conducta ruso-chineza va fi conectata  cu conducta de la Yamal de transport gaze spre Europa, astfel incat orice dificultate pe parcurs (Ucraina, Polonia) sa se poata rezolva dirijand gazele spre China.

Conducta de gaz « Forta Siberiei »va avea o lungime totala de 4.000 km. si va fi capabila sa transporte 38 miliarde m.c. anual. Costul conductei se ridica la 770 miliarde ruble. Valoarea totala a gazelor ce vor fi exportate de Rusia in China in decurs de 30 de ani se ridica la 400 miliarde USDolari. China a si oferit Rusiei un avans de 25 miliarde USD pentru aceasta investitie. La urmatoarea intalnire a conducerilor celor doua tari in luna noiembrie 2014, se va decide probabil si construirea unei noi conducte de gaz, din Siberia de apus pana in regiunea autonoma Uigura din China.

O carte esentiala despre trecutul, prezentul si viitorul Chinei

August 31, 2014

Acum un an aparea in editura PACO cartea dr. Gh. Ratiu intitulata “Comorile din tara dragonilor. China – uriasul de la capatul lumii”. Pe acest blog, la data de 13 octombrie 2013 am salutat aparitia acelui volum ca o contributie nu numai la o mai buna cunoastere de catre cititorul roman a uriasei tari de la rasarit, ci si ca un omagiu adus de autor miracolului economic chinez.

Acum rasfoiesc o noua carte a aceluiasi autor: «China de ieri, China de azi, China de maine», care poate fi considerata volumul II consacrat de dr. Gh. Ratiu acestei vaste si inca prea putin cunoscute teme. O carte despre civilizatia chineza, adica despre cultura materiala si cea spirituala, bazate pe un trecut zbuciumat si pe un prezent senzational, plin de perspective promitatoare, nu poate lipsi din nici o biblioteca, data fiind bogatia de informatii, alcatuirea interesanta si stilul atragator in abordarea de autor a unui subiect vast si foarte actual. Cu aproape 50 de ani in urma am avut sansa de a vizita China si imi amintesc de puternica impresie pe care mi-au lasat-o nu numai cele cateva monumente de mare valoare istorica vizitate, ci si increderea pe care chinezii o aratau fata de drumul pe care se angajase tara lor sub conducerea partidului comunist. Pe atunci insa era departe de a se intrevedea forta ce zacea in cea mai numeroasa natiune din lume, energia si entuziasmul unui popor care – abandonand dogmatismul stavilitor de progres – a dovedit o remarcabila capacitate de a se adapta cerintelor vremurilor pentru a fauri bunastarea generala, concomitent cu intarirea militara in vederea apararii cuceririlor regimului. Toate acestea sunt aratate detaliat in cartea dr. Gh. Ratiu, dovedind admiratia si respectul pe care dansul il poarta Chinei.

Imi este dificil, chiar imposibil, sa fac o prezentare succinta a cartii, atat de densa este ea in expunerea unei istorii milenare, plina de suisuri si coborisuri, si mai ales a desvoltarii economice si sociale din ultimii 35 de ani. Perioada in care China, dupa peste un secol de umilinte indurate din partea europenilor, americanilor si japonezilor, a reusit sa-si recapete deplina suveranitate. Trebuie recunoscut meritul lui Mao-Zedong, care a condus cu maestrie acest proces dificil de redare a demnitatii unui popor mandru. Greselile lui in ultimii ani de viata, expuse fara menajamente in carte, nu pot scadea din prestigiul sau de combatant victorios pe doua fronturi (impotriva japonezilor si a Guomindang-ului), lucru consimtit de toti cei ce i-au urmat la conducerea tarii. Dupa 1978, odata cu inlaturarea dogmatismului ideologic si preluarea puterii in stat de reformisti in frunte cu Deng Xiaoping, conceptul de planificare centralizata a fost imbinat cu practica economiei de piata, fara ca asta sa semnifice abandonarea socialismului in favoarea capitalismului. Acest pas a aratat intregii lumi originalitatea drumului adoptat de China, cale justificata pe deplin nu numai prin ritmul ne mai intalnit de desvoltare economica (8 – 10% anual pe o perioada indelungata), ci si prin sporirea rapida a nivelului de trai a tuturor categoriilor populatiei. Dr. Gh. Ratiu prezinta pe zeci de pagini insotite de cifre, realitatile Chinei de astazi in domenii ca transporturile, tehnologia informatiilor, amenajarea teritoriului, potentialul energetic, spatiul cosmic, lupta impotriva poluarii s. a. Se arata ca toate astea contrazic tendentioasele relatari ale unor cercuri ostile Chinei din Occident, care (citez): «folosesc pretexte de calomniere, de discreditare si de izolare, dupa ce propaganda mincinoasa cu privire la regimul politic din tara si cel al drepturilor omului, nu a dat rezultate».

Noua vitalitate economica a Chinei a dat nastere in SUA a ipotezei ca ea ar putea fi un viitor rival strategic si chiar militar al Americii. Este o idee gresita, caci actuala conducere a Chinei a spus clar si repetat ca, cel putin in urmatorele decenii, ea va fi in asemenea masura ocupata cu rezolvarea uriaselor probleme interne, incat se va feri de riscul de a fi atrasa in conflicte pe scara mondiala. Calcule simple arata ca peste cativa ani China va ocupa primul loc pe glob in privinta produsului intern brut (PIB), dar va mai trece timp pana cand valoarea indicatorului PIB/locuitor va atinge nivelul de azi din tarile occidentale, tinand seama ca e vorba de aproape 1,5 miliarde locuitori.

Un mare admirator al Chinei, fostul cancelar al Germaniei Helmut Schmidt, scria in volumul « Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen” (Puterile viitorului. Castigatori si pagubasi in lumea de maine) urmatoarele: „Cu ani in urma, intr-o convorbire cu Deng Xiaoping am spus, jumatate serios, jumatate in gluma, ca Partidul comunist al Chinei este in fond un partid confucianist. Deng a spus atunci: „So what?” („Ei si?” sau, intr-o traducere mai libera, „Pai nu-i asa?”). Intr-adevar valorile confucianiste joaca in relatiile personale dintre chinezi un rol mult mai mare decat se recunoaste oficial. Solidaritatea familiei, respectul fata de cei batrani, buna educatie data copiilor, vrednicia si economisirea, chiar si obligatiile si responsabilitatea celor ce guverneaza fata de popor, sunt in China valori ce s-au transmis de secole. »

Aceste randuri din scrierea omului politic german sunt confirmate si in paginile cartii lui Gh. Ratiu, unde se precizeaza «Confucianismul e considerat o religie, dar el are putine elemente teologice, axandu-se pe realitatile vietii. Principiile fundamentale ale filozofiei confucianiste se refera la supunere si respect fata de superiori, respectul copiilor fata de parinti, loialitate in familie si fata de prieteni, acceptarea umilintei ca semn al regretului pentru faptele comise, sinceritate in tot ceeace faci si spui si, nu in ultimul rand, politetea si bunacuviinta.»

Partea III-a a cartii este cea consacrata viitorului Chinei si deci cea mai dificila de investigat. Dr. Gh. Ratiu reuseste ca in doar 55 de pagini sa prezinte nu numai opiniile in aceasta privinta ale unor buni cunoscatori ai Chinei, de la americanii Henry Kissinger si Nouriel Roubini, la francezii Andre Malraux si Jean Luc Domenach si la romanii Dan Tomozei si Sarmiza Pencea, ci sa expuna si considerentele proprii, sprijinite de argumente convingatoare. Perspectivele de viitor ale Chinei, care au facut obiectul desbaterilor la cel de al 18-lea Congres al P.C. chinez (2012), pot fi rezumate la urmatoarele puncte :

    • Continuarea dezvoltarii economiei, dar cu un ritm de « numai » 7,0 – 7,5 %. Ritm totusi atat de ridicat, incat va permite Chinei sa depaseasca PIB al Statelor Unite pana in 2020, iar PIB/loc. (in expresie PPP) sa atinga in 2030 – 30.000 USD/loc. Concomitent se vor depune eforturi pentru egalizarea dezvoltarii tuturor provinciilor, in special a celor din sud (Tibetul) si din vest (Xinjiang-Uigura si Mongolia interioara), unde traiesc populatii minoritare, pentru modernizarea si extinderea infrastructurii (sosele, cai ferate, cai navigabile, cai aeriene etc.), pentru urbanizare si pentru cresterea consumului intern.
    • Stabilitatea politica va stimula investitiile straine in China (cca. 60 miliarde USD anual), dar si cresterea investitiilor chineze in diverse parti ale lumii, in special in Africa, dar si zona Arcticii in colaborare cu Rusia.
    • Continuarea unei politici externe de pace si de colaborare cu toate popoarele lumii. Presedintele Chinei (Xi Jinping) a precizat, cu ocazia vizitei sale in SUA in 2013 ca “noul sistem de relatii intre state va trebui insusit si pus in aplicare in primul rand intre China si SUA”. Ceeace justifica comentariul d-rului Ratiu: «Se intelege de la sine ca un astfel de model al relatiilor dintre state nu va putea fi aplicat daca Statele Unite nu renunta la pretentia de a continua sa fie dirijorul lumii si va incerca sa foloseasca procesul globalizarii pentru perpetuarea vechilor randuieli». Remarcabila mi se pare examinarea sub toate aspectele in aceasta carte a posibilitatii – destul de greu de imaginat – a fauririi unei axe de putere sino-americane, dar si a ipotezei – mai plauzibila – a unei axe sino-rusa. Este locul aici de a cita un pasaj important din cartea dr. Gh. Ratiu (pag. 454): «Ca factor important in realizarea visului omenirii de pastrare a pacii in lume, China va avea in viitor un rol dificil, tinand seama ca un nou razboi rece se prefigureaza la orizontul sec. XXI, generat de animozitatile dintre puterile occidentale si Rusia. Vladimir Putin este preocupat, impreuna cu echipa sa, de refacerea prestigiului Rusiei, atat de umilita de Occident dupa disparitia Uniunii Sovietice. Un Occident care astazi nu se impaca cu ideea revirimentului rusesc. China trebuie sa-si articuleze politica externa intre dorinta legitima a Rusiei de a-si reface prestigiul pe plan international si de a recupera ceeace a pierdut dupa 1990, si supararea Washingtonului si a europenilor occidentali, care nu concep revenirea Rusiei ca actor important pe arena internationala. Occidentul se teme ca Rusia, impreuna cu China si alte tari mari, ar putea constitui un pol de putere influent care ar deranja interesele sale.»
    • Sporirea  rolului fortei militare a Chinei ca scut de aparare si factor de mentinere a pacii in lume. Expert in acest domeniu, Dr. Ratiu aminteste (pag. 475) ca in conformitate cu date ale Pentagonului «Guvernul Chinei a majorat bugetul apararii cu 5,7%, acesta fiind aparent de 116 miliarde de dolari, dar in realitate atinge suma de 145 miliarde dolari, uitand insa sa spuna ca bugetul militar al SUA depaseste 500 miliarde dolari.»
          •                                                                                        *

Inchizand acest volum de 500 de pagini, in urma caruia ma simt mai imbogatit prin cunoasterea trasaturilor unei civilizatii milenare si a miracolului economic si social chinez, imi este greu sa fac vreo remarca cu caracter critic. As avea totusi de facut doua observatii, care ar putea fi luate in consideratie la o noua editie a cartii.

In primul rand, cred ca lectura cartii ar fi avut de castigat daca textul era insotit si de unele ilustratii si in primul rand a unei harti a Chinei, cu indicarea principalelor orase, a traseului Marelui Zid, a parcursului de 12.000 km. a Marsului cel lung, eventual a celor 23 provincii si a celor 5 regiuni autonome. Deasemenea nu ar fi daunat daca volumul ar fi fost insotit in anexa si de un index al numelor de persoane pomenite in carte, pentru a permite cititorului roman sa nu confunde personalitatile istorice.

In al doilea rand, nicaieri in carte nu am gasit amintit ceva despre relatiile romano-chineze. Vizitele oficiale la Beijing ale unei delegatii romane la nivel inalt in martie 1964, iar apoi in 1971, au constituit jaloanele prieteniei intre conducerile celor doua tari, in perioada conflictuala dintre China si URSS. Aceasta amicitie a continuat si mai tarziu, partea chineza pretuind politica internationala independenta a Romaniei. Din pacate, dupa 1989 aceasta relatie pretioasa nu a mai fost cultivata de Bucuresti, in dauna reciproca. Nu ar fi fost lipsita de interes cunoasterea stadiului actual al relatiilor economice si politice romano-chineze.

Indiferent insa de aceste observatii , cartea dr. Gh. Ratiu este remarcabila din toate punctele de vedere si este de sperat ca ea va fi citita de cat mai multi dintre cei ce vor sa inteleaga mersul lumii contemporane.

 

Dilema lui Stefan Dürr

August 16, 2014


In ultimele saptamani unele publicatii germane pomenesc numele lui Stefan Dürr, un manager de 49 de ani cu o cariera ce merita a fi povestita. Se stie ca sfarsitul anilor ’80 cancelarul Helmut Kohl a semnat un acord cu Mihail Gorbaciov privind un schimb reciproc de tineri specialisti in diferite domenii economice. In acest cadru, un tanar absolvent al facultatii de agronomie din München, Stefan Dürr, a ajuns sa faca practica la doua colhozuri model de langa Moscova. Prabusirea comunismului a reprezentat o lovitura nimicitoare pentru agricultura rusa, sprijinul statului oprindu-se brusc, fara ca nimeni sa stie ce trebuie facut in continuare. Dürr, care poseda in Bavaria o ferma de 15 ha. cu cateva zeci de vaci de lapte, se intoarce in 1994 in Rusia si, cu tot riscul, deschide o firma pentru import de masini agricole si comert de seminte. Face bani, dar abia in anul 2002 holdingul « Econiva » condus de el are succes si isi diversifica profilul, profitand de noua legislatie rusa, care a permis achizitionarea pamantului fostelor kolhozuri. Succesul obtinut a determinat parlamentul rus (Duma) sa-l invite pentru a-l consulta in privinta reformei agrare. In prezent Econiva are 33 de filiale in 17 regiuni ale Rusiei, poseda terenuri agricole in suprafata de aproape 200.000 ha. si are 3450 salariati. Cu o productie medie zilnica de 4500 tone lapte, este cel mai mare producator de lapte din Rusia si principalul importator de masini agricole, in special ale firmei americane John Deere. Stabilit definitiv in Rusia, Dürr a primit de curand si cetatenia rusa pentru aportul la desvoltarea economiei acestei tari.

Intr-un interviu acordat saptamanalului « Die Zeit » din 14 august 2014, Dürr raspunde la o intrebare privind sanctiunile rusesti de interzicere a importului unor produse alimentare din vest:

« Aici toti se asteptau la o riposta din partea guvernului la sanctiunile impuse de Vest. Cu o zi inainte de anuntarea opririi importurilor, am fost invitat la presedintele Putin. El a inceput sa vorbeasca cu mine in limba germana, dar fiind de fata si guvernatorul regiunii Voronej, Alexei Gordeiev, care nu stie asa bine germana, am continuat in limba rusa. […] Stiti ca am fost decorat acum cativa ani cu ordinul federal german pentru rolul pe care l-am avut in relatiile germano-ruse. Dar tot eu l-am sfatuit pe Putin sa raspunda cu sanctiuni la sanctiunile impuse de SUA si de UE. Eu resimt dureros  efectul acestor sanctiuni. Cred ca in acest conflict Vestul e principalul vinovat si care toarna gaz pe foc. Lui Putin nu i s-a mai lasat nici o alternativa. Aici la Moscova el este chiar criticat pentru moliciune. Daca si-ar retrage sanctiunile, el ar fi politiceste mort. Prin sanctiuni asupra produselor alimentare, se prind doua muste dintr-o lovitura. Mai intai se raspunde cu sanctiuni la sanctiuni, ceeace este premisa pentru a discuta de la egal la egal la masa tratativelor ce vor urma. Apoi, se da agriculturii ruse sansa sa se desvolte intr-o perioada de tranzitie, fara concurenta produselor din strainatate.

M-am intrebat insa ce voi face eu daca se vor extinde sanctiunile si asupra utilajelor agricole sau a pieselor de schimb pentru ele. Oscilez daca sa ma adresez pentru asta industriei chineze. Unii au si inceput sa o faca. Nu stiu daca Vestului ii este clar ce porti i s-au deschis Chinei in Rusia prin aceste sanctiuni.

Producatorii rusi vor beneficia si ei de sanctiunile Vestului. De pilda firma germana Hochland, care produce in Rusia cascaval si are ca principal consumator reteaua McDonald’s din orasele Rusiei. Aceasta  a cumparat pana acum cascaval din Polonia, dar fabricat de firma Schreiber Foods la un pret mai redus. Acum, dupa interzicerea importurilor din Polonia, firma Hochland respira usurata in negocierile de pret cu McDonald’s.  Nu cred insa ca sanctiunile vor duce la o crestere a preturilor, caci pentru produse lactate vor interveni cu oferte mai mari producatorii din America de sud si chiar din Rusia. Cred ca in zece ani cca. 90% din necesarul de lapte al Rusiei va putea fi acoperit din productia interna. »

Intrebat cum resimte personal conflictul dintre Rusia si Vest, Dürr raspunde :

« Avand dubla cetatenie, ma simt ca un copil ce asista la cearta intre parinti inainte de divort. Pe mine criza asta ma rascoleste profund. Eu sustin insa mai mult partea rusa, nu din interes de afaceri, ci pentru ca socotesc ca Putin are dreptate. Emotional insa mi-ar fi greu sa ma pronunt. As dori ca tensiunile din cauza Ucrainei sa se potoleasca, iar Rusia sa devina un stat normal in comunitatea de state europene, iar nu undeva in orient, alaturi de China. »

Pe o cale gresita

August 12, 2014

Ce framanta societatea romaneasca in aceasta vara? Desigur, alegerile ce se apropie. Dar nu ciocnirea conceptiilor politice si economice ale partidelor, cu solutii pentru a scoate tara din impas, ci indeosebi dosarele cu anumite fapte din trecut ale candidatilor si care au fost (sau vor fi) scoase la iveala de adversari la momentul potrivit. In afara poate de politicieni si de rudele lor, sunt putini cei ce isi  dau seama de importanta, totusi insignifianta, a alegerilor din Romania pentru restul lumii. Prinsi in jocul desvaluirilor si demascarilor, nu se realizeaza ca traim intr-o epoca de cotitura in relatiile internationale, cu consecinte greu de prevazut. Ceacee ar merita insa o reflectie aprofundata si din partea clasei politice romanesti. Unul dintre evenimentele ce vor lasa urme pe intinsul intregului secol 21 este fara indoiala conflictul din Ucraina si mai ales sanctiunile ce i-au urmat, in care este implicata si Romania, ca tara membra a Uniunii Europene.

 Recent a aparut in ziarul “Handelsblatt” din Düsseldorf, organ oficios al mediilor de afaceri germane, un editorial al lui Gabor Steingart, director al acestei publicatii. Titlul articolului ce a facut valva este : « Drumul gresit al Occidentului ». Pozitia autorului e semnificativa, caci ea exprima o buna parte din opinia populatiei fata de confruntarea din Ucraina a marilor puteri, opinie in contradictie cu cea a conducerii Germaniei si chiar a mediilor de masa. Ca asa este, o dovedeste si faptul ca articolul a fost publicat nu numai in germana, ci – simultan – si in engleza si rusa. Prezint in cele ce urmeaza acest important articol, intr-o forma putin prescurtata. 

                                                           *

Fata de evenimentele din Ucraina, guvernul german si multe din mediile de massa au trecut de la o atitudine cumpatata, la una indignata. Politica escaladarii dauneaza intereselor germane. Orice razboi incepe numai dupa o mobilizare prealabila a mintilor, menita sa creeze o febra razboinica. Chiar cele mai intelepte capete nu raman imune la aceasta excitare bine controlata. In 1914 Max Weber scria : « Acest razboi, cu toate grozaviile lui, este totusi ceva maret si minunat care merita sa fie trait ». Iar Thomas Mann spunea tot atunci ca resimte o stare de « purificare, eliberare si uriasa speranta ». Un manifest in favoarea razboiului a fost semnat de 93 de pictori, scriitori si oameni de stiinta germani printre care Max Liebermann, Gerhart Hauptmann, Max Planck, Wilhelm Röntgen s.a

Istoria nu se repeta, iti vine imediat in gand. Dar mai putem fi azi atat de siguri de asta ? Sefii de stat si de guverne din tarile Occidentului, confruntati cu evenimentele din Crimeea si din estul Ucrainei, brusc nu-si mai pun nici o intrebare, ci au doar raspunsuri. In Congresul SUA se discuta pe fata despre inarmarea Ucrainei, iar fostul consilier al securitatii nationale, Zbigniew Brzezinski, recomanda ca locuitorii din orasele ucrainiene sa fie dotati pentru lupte de strada, casa cu casa. Angela Merkel, cancelar al Germaniei, rosteste ca deobicei ceva mai vag, dar nu mai putin amenintator : « Suntem gata sa luam cele mai radicale masuri ».

Ziaristica germana s-a schimbat in decurs de cateva saptamani, iar paleta opiniilor s-a ingustat pana la dimensiunile unei ambrazuri de tragere. Ziare, despre care credeam ca se gasesc la intrecere in materie de varietate a ideilor, pasesc acum in pas cadentat alaturi de politicienii sanctiunilor antiputiniste. Inca din titluri se vede agresivitatea, asemenea cu cea a huliganilor de pe stadioanele de fotbal  : « Tagesspiegel » : « Destul cu vorbaria ! » ; « Frankfurter Allgemeine Zeitung» : «Sa aratam tarie!“ ; „Süddeutsche Zeitung“ : „Acum sau niciodata!“.  „Der Spiegel“ apeleaza la „Sfarsitul lasitatii“ : „S-a terminat cu reteaua de minciuni, propaganda si inducere in eroare a lui Putin. Sfaramaturile avionului MH17 sunt si ruinele diplomatiei ». Politica noastra spre rasarit si mediile germane sunt acum strans unite.

Natura insiruirii de acuzatii duce la acelasi rezultat : in scurt timp se strang atatea invinuiri si contradovezi incat faptele nu mai pot fi practic lamurite. Cine a inselat mai intai pe cine ? A inceput totul cu intrarea trupelor rusesti in Crimeia sau Occidentul este cel care a impins la destabilizarea Ucrainei ? Vrea Rusia sa se extinda spre vest sau NATO – spre est ? Sau doua puteri mondiale s-au intalnit si vor sa intre pe aceiasi use, stapaniti de aceiasi dorinta de dominare, in dauna unui al treilea, lipsit de aparare, care plateste toata galceava cu un inceput de razboi civil ?

Ajunsi aici, trebuie precizat ca scopul nostru nu e cel de a descoperi vinovatul. Nu stim care a fost inceputul, nu cunoastem sfarsitul. Filozoful Peter Sloterdijk are cateva cuvinte de consolare: “Cine traieste in lume, inseamana ca traieste in incertitudine ». Ceeace putem face este doar sa dam jos spuma dezbaterii de acum, sa inchidem gura atatatorilor si a celor ce au fost atrasi in ea si sa le punem pe limba alte cuvinte, ca de pilda unul ce nu a mai fost folosit de multa vreme : realismul. Politicii de escaladare europeana ii lipseste tocmai un scop realist. In America este altfel, deoarece aici amenintarile si umflatul in pene este parte a campaniei de alegeri. Cand Hillary Clinton il aseamana pe Putin cu Hitler, ea o face pentru a atrage niste alegatori republicani, care nu au fost niciodata in strainatate. Pentru multi dintre acestia, Hitler este singurul strain de care au auzit si de aceea Adolf Putin este o binegandita figura electorala. In aceasta privinta, Clinton si Obama au un scop realist : sa se faca iubiti acasa, in interiorul tarii lor, sa castige alegerile si sa asigure o noua presedintie pentru democrati. Angelei Merkel ii este dificil sa foloseasca asemenea procedee. Geografia obliga pe fiecare cancelar german la o mai mare seriozitate. Apropierea de rusi, ca parte a comunitatii de destine europene, ca importator de energie si exportator de unele si de altele, face ca noi germanii sa avem o nevoie vitala  de stabilitate si intelegere. Noi nu putem sa privim Rusia cu ochii celor de la Tea Party american.

Fiecare gresala incepe cu o gresala de gandire. Iar noi facem aceasta gresala cand gandim ca de relatiile economice nu beneficiaza decat cealalata parte si ca deci ea va suferi daca aceste relatii se opresc. Cand relatiile economice sunt in avantajul ambilor, taierea lor duce la pierderi reciproce. Pedepsirea si autopedepsirea sunt cele doua fete ale aceleiasi medalii. Insasi ideea ca presiunea economica si izolarea politica vor pune Rusia in genunchi, nu a fost dusa pana la capat. Chiar daca asa ceva ar reusi prin absurd: de ce ar trebui ca Rusia sa fie un stat invins ? Cum sa se traiasca impreuna in casa europeana cu un popor injosit, conducerea caruia a fost adusa la rangul de paria si ai caror cetateni vor trebui la iarna sa stea la coada pentru o supa?

Desigur ca situatia creeata cere duritate, dar in primul rand duritate fata de noi insine. Germanii nici nu au dorit si nici nu au provocat aceste realitati, dar acum ele au devenit realitatile noastre. Lui Willy Brandt, pe care soarta l-a facut sa stea sub umbra zidului in calitate de primar al Berlinului, i s-au sugerat sa aplice sanctiuni si punerea calusului. Dar el a refuzat sa participe la festivalul de indignare al celor ofensati. Niciodata el nu a strans surubul revansei, ci – aflat in situatii mai ascutite – a luat decizii diferite decat Angela Merkel azi.  “Treaz, totusi buimacit”, asa isi aminteste el dimineata de 13 august 1961, cand a aflat de edificarea la Berlin a zidului ce a despartit orasul in doua. Pentru primarul unui oras nu putea fi o mai mare umilire. Sovieticii il pusesera in fata faptului indeplinit, iar americanii – cu toate ca stiau asta de la Moscova – nu il informasera. Ce face el atunci ? Omul isi pune frau impulsurilor si dovedeste inaltele sale calitati de om politic realist, calitati care peste ani l-au adus pe postul de cancelar si in cele din urma de laureat al premiului Nobel pentru pace. Sfatuit si de Egon Bahr, el accepta noua situatie, stiind ca doar cu indignarea nu se va putea demola repede zidul. Ba chiar ordona politiei sa-i franeze pe manifestanti, pentru a nu se creea conditiile deraierii crizei intr-un caz de razboi. El a pronuntat atunci un paradox : « Recunoastem acest status quo, pentru a-l putea apoi schimba ».

Nu este prea tarziu ca duo-ul Merkel – Steinmeier sa preia acum din avutia conceptionala de idei din acel timp. Este fara sens sa alergam in continuare in urma unui Obama lipsit de idei strategice. Atat Putin, cat si Obama sufera de sobnambulism si repeta ca nu este iesire din impas. « Verificarea politicii nu sta in felul cum a inceput ceva, ci cum s-a terminat » spunea Henry Kissinger, laureat si el al premiului Nobel pentru pace.  Trebuie sa dorim aplanarea, iar nu dominarea, a spus el dupa intrarea rusilor in Crimeia. Demonizarea lui Putin nu este politica, ci doar un alibi pentru lipsa ei.  Kissinger sfatuia condensarea conflictelor, adica micsorarea lor pentru ca apoi concentratia sa fie solutionata, dizolvata. America procedeaza insa invers acum – si face asta chiar de mai mult timp. Ea face toate conflictele sa clocoteasca. Din atacul unei grupari intitulata Al-Qaida s-a facut o campanie mondiala impotriva islamului. Irakul a fost bombardat cu justificari indoielnice. Apoi US Air Force s-a napustit asupra Afganistanului si Pakistanului. Relatiile cu lumea islamica se pot considera acum distruse.

Daca Occidentul ar fi condamnat guvernul american de atunci pentru ca a atacat Irakul fara acordul ONU si fara dovezi despre existenta unor arme de distrugere in masa, si ar fi aplicat aceleasi unitati de masura cu care e condamnat acum Putin, atunci ar fi trebuit ca lui George W. Bush sa i se interzica intrarea in spatiul UE, investitiile lui Warren Buffet ar fi trebuit inghetate, exportul automobilelor marca GM, Ford si Chrysler – stopat. Tendinta americanilor de escaladare verbala si apoi militara, izolarea,  demonizarea si apoi atacarea adversarilor, nu s-a dovedit eficienta. Ultima mare actiune de succes a Americii a fost debarcarea in Normandia in 1944. Toate celelalte – Coreea, Vietnam, Irak si Afganistan –au fost esecuri. Sa desfasori acum trupe la granita de rasarit a Poloniei si sa te gandesti la inarmarea Ucrainei, nu inseamna decat continuarea cu mijloace militare a unei diplomatii lipsita de idei.

Politica cu-capul-prin-perete, ba chiar unde peretele e mai gros, nu duce decat la dureri de cap si nimic altceva. Dar in relatiile Europei cu Rusia exista in perete o use mare. Cheia acestei usi se numeste interesul reciproc. Rusia se stie ca este o mare putere in domeniul energiei si in acelasi timp o tara industriala in desvoltare. Aici trebuie sa se exercite o politica de compromis si aplanare in interesul ambelor parti, asistenta pentru desvoltare in schimbul unor garantii teritoriale. Ministrul nostru de externe Steinmeier a avut cuvantul just pentru a descrie asta : parteneriat de modernizare. Este o notiune ce trebuie desprafuita pentru a fi refolosita ca termen al dorintelor de viitor. Rusia trebuie integrata, iar nu izolata. Pasii mici in aceasta directie sunt mai buni decat politica absurda a excluderii.

Razboiul sanctiunilor (partea 2-a)

August 8, 2014

Era de asteptat ca dupa aplicarea de unele state a sanctiunilor economice si financiare impotriva Rusiei, guvernul de la Moscova sa nu ramana pasiv, ci sa dea o riposta pe masura. Aceasta a avut loc ieri, 6 august, cand primul ministru rus, Medvedev, a anuntat ca se sisteaza pe timp de un an importurile de produse alimentare din tarile care au decis aplicarea sanctiunilor. Este vorba deci de cele 27 state membre ale UE, plus SUA, Australia, Canada si Norvegia. Ziarul Adevarul isi informeaza cititorii despre aceasta ca un act sinucigas si iresponsabil: “Putin distruge economia rusa doar pentru a sfida Vestul, dar nu poate supravietui fara importurile UE”. Oare sa fie atat de grava situatia?

Pentru a vedea care este adevarul, am cautat sa aflu punctul de vedere nu al mediilor ruse, ci al celor din Germania, aceasta tara fiind cel mai important partener comercial al Rusiei. Este incontestabil ca duelul cu sanctiunile este  daunator economiei ambelor parti aflate in disputa. Situatia reala a comertului cu produse alimentare a Rusiei cu Vestul nu este insa de natura a starni panica. Dupa presa germana, ea se prezinta astfel:

In anul trecut totalul importurilor Rusiei de produse agro-alimentare s-a ridicat la 32 miliarde dolari, din care o treime (12 miliarde) a revenit importurilor din tarile UE (1,6 mlrd. din Germania). Este destul de putin, comparativ cu volumul total al comertului UE cu Rusia: in 2013 UE a exportat in Rusia bunuri in valoare de 119,5 miliarde euro, din care Germania – 36,1 mlrd. euro. Care sunt cateva din produsele care acum sunt supuse interdictiei importului in Rusia ?

Carne de vita : In anul trecut tarile UE au exportat in Rusia in valoare de 110 milioane euro. Cca. 90 % din importul rusesc de carne de vita provine insa din America de sud sau Belorusia.

Carne de porc : In 2013 tarile UE au exportat in Rusia in valoare de cca. un miliard euro, din care Germania – 346 milioane euro. Cca. 35% din consumul total de carne de porc in Rusia este din import, din care 60% a provenit din UE. Dar de la 1 ianuarie 2014 UE a oprit exportul de acest fel de carne din cauza pestei porcine. Rusia a importat atunci carnea de porc necesara in principal din Canada si Brazilia.

Carne de pasare: In 2013 UE a exportat in Rusia carne de pasare in valoare de 72 milioane euro. Dar cca. 75% din carnea de pasare a fost importata de Rusia in 2013 din SUA.

Peste: UE a exportat in Rusia in 2013 peste in valoare de 210 milioane euro, din care 10 milioane – din Germania .

Lapte si Unt: Din tarile UE s-au exportat in Rusia in 2013 produse lactate in valoare de 350 milioane euro, din care – 24 milioane euro din Germania. Dar 90-95% din cantitatea de lactate consumate in Rusia provin din productia interna ruseasca.

Branzeturi: UE a exportat branzeturi in 2013 in Rusia in valoare de 960 milioane euro, din care 141 milioane euro din Germania. Dar 90-95% din consumul de branza al populatiei este din sursa interna.

Fructe: In 2013 exportul de fructe din tarile UE in Rusia s-a ridicat la 1,145 miliarde euro, iar sucuri de fructe si conserve din fructe – 400 milioane euro. Germania a exportat in Rusia fructe si conserve din fructe in valoare de 40 milioane euro.

Zarzavaturi: Uniunea Europeana in ansamblu a exportat in Rusia in 2013 zarzavaturi in valoare de 700 milioane euro, din care din Germania – 70 milioane euro.

Din cifrele de mai sus, presa germana constata ca oprirea de Rusia a importului de produse alimentare din cele 31 de tari este de natura sa afecteze in special pe producatorii tarilor UE. Republica Moldova si Ucraina vor avea probabil cel mai mult de suferit. In ce priveste Romania este de amintit ca comertul exterior al tarii noastre s-a ridicat in anul trecut la 105 miliarde euro, din care importurile din Rusia au reprezentat 4,3%, iar exporturile in Rusia – doar 2,8%. Cat din acest  volum reprezentau produsele alimentare – nu este deocamdata publicat.

Nu este prima oara cand se introduc sanctiuni de acest gen fata de Rusia. In 1887 cancelarul Bismarck a impus sanctiuni financiare stricte la adresa Rusiei. Dar dupa un an, cantarind consecintele, s-a hotarat ca sanctiunile sa fie ridicate. Era insa prea tarziu, caci Franta profitase de lacuna si preluase afacerile abandonate de Germania. Asta a facut ca peste putin sa se incheie chiar o conventie militara secreta franco-rusa, care a servit in razboiul declansat in 1914. Dupa peste o suta de ani, Occidentul aplica sanctiuni Rusiei, ceeace o forteaza pe aceasta sa stranga relatiile cu China…

Care ar fi solutia de iesire din impasul creat prin rascoala de pe Maidan si venirea la Kiev a unui guvern antirus in exces ? Jakob Augstein propune in revista Der Spiegel o rezolvare in trei trepte:

  1. Sa se considere anexarea de Rusia a Crimeei drept un lucru unanim acceptat.
  2. Rusia sa puna capat interventiei in estul Ucrainei. Sa se permita Ucrainei apropierea de Uniunea Europeana, dar nu si intrarea in NATO.
  3. Europa sa elaboreze impreuna cu Rusia a unor noi structuri de securitate si politice, eventual chiar fara atragerea SUA.

Acestea mi se par niste dorinte pioase, carora nu le-a venit insa timpul…