Posts Tagged ‘America’

Pe o cale gresita

August 12, 2014

Ce framanta societatea romaneasca in aceasta vara? Desigur, alegerile ce se apropie. Dar nu ciocnirea conceptiilor politice si economice ale partidelor, cu solutii pentru a scoate tara din impas, ci indeosebi dosarele cu anumite fapte din trecut ale candidatilor si care au fost (sau vor fi) scoase la iveala de adversari la momentul potrivit. In afara poate de politicieni si de rudele lor, sunt putini cei ce isi  dau seama de importanta, totusi insignifianta, a alegerilor din Romania pentru restul lumii. Prinsi in jocul desvaluirilor si demascarilor, nu se realizeaza ca traim intr-o epoca de cotitura in relatiile internationale, cu consecinte greu de prevazut. Ceacee ar merita insa o reflectie aprofundata si din partea clasei politice romanesti. Unul dintre evenimentele ce vor lasa urme pe intinsul intregului secol 21 este fara indoiala conflictul din Ucraina si mai ales sanctiunile ce i-au urmat, in care este implicata si Romania, ca tara membra a Uniunii Europene.

 Recent a aparut in ziarul “Handelsblatt” din Düsseldorf, organ oficios al mediilor de afaceri germane, un editorial al lui Gabor Steingart, director al acestei publicatii. Titlul articolului ce a facut valva este : « Drumul gresit al Occidentului ». Pozitia autorului e semnificativa, caci ea exprima o buna parte din opinia populatiei fata de confruntarea din Ucraina a marilor puteri, opinie in contradictie cu cea a conducerii Germaniei si chiar a mediilor de masa. Ca asa este, o dovedeste si faptul ca articolul a fost publicat nu numai in germana, ci – simultan – si in engleza si rusa. Prezint in cele ce urmeaza acest important articol, intr-o forma putin prescurtata. 

                                                           *

Fata de evenimentele din Ucraina, guvernul german si multe din mediile de massa au trecut de la o atitudine cumpatata, la una indignata. Politica escaladarii dauneaza intereselor germane. Orice razboi incepe numai dupa o mobilizare prealabila a mintilor, menita sa creeze o febra razboinica. Chiar cele mai intelepte capete nu raman imune la aceasta excitare bine controlata. In 1914 Max Weber scria : « Acest razboi, cu toate grozaviile lui, este totusi ceva maret si minunat care merita sa fie trait ». Iar Thomas Mann spunea tot atunci ca resimte o stare de « purificare, eliberare si uriasa speranta ». Un manifest in favoarea razboiului a fost semnat de 93 de pictori, scriitori si oameni de stiinta germani printre care Max Liebermann, Gerhart Hauptmann, Max Planck, Wilhelm Röntgen s.a

Istoria nu se repeta, iti vine imediat in gand. Dar mai putem fi azi atat de siguri de asta ? Sefii de stat si de guverne din tarile Occidentului, confruntati cu evenimentele din Crimeea si din estul Ucrainei, brusc nu-si mai pun nici o intrebare, ci au doar raspunsuri. In Congresul SUA se discuta pe fata despre inarmarea Ucrainei, iar fostul consilier al securitatii nationale, Zbigniew Brzezinski, recomanda ca locuitorii din orasele ucrainiene sa fie dotati pentru lupte de strada, casa cu casa. Angela Merkel, cancelar al Germaniei, rosteste ca deobicei ceva mai vag, dar nu mai putin amenintator : « Suntem gata sa luam cele mai radicale masuri ».

Ziaristica germana s-a schimbat in decurs de cateva saptamani, iar paleta opiniilor s-a ingustat pana la dimensiunile unei ambrazuri de tragere. Ziare, despre care credeam ca se gasesc la intrecere in materie de varietate a ideilor, pasesc acum in pas cadentat alaturi de politicienii sanctiunilor antiputiniste. Inca din titluri se vede agresivitatea, asemenea cu cea a huliganilor de pe stadioanele de fotbal  : « Tagesspiegel » : « Destul cu vorbaria ! » ; « Frankfurter Allgemeine Zeitung» : «Sa aratam tarie!“ ; „Süddeutsche Zeitung“ : „Acum sau niciodata!“.  „Der Spiegel“ apeleaza la „Sfarsitul lasitatii“ : „S-a terminat cu reteaua de minciuni, propaganda si inducere in eroare a lui Putin. Sfaramaturile avionului MH17 sunt si ruinele diplomatiei ». Politica noastra spre rasarit si mediile germane sunt acum strans unite.

Natura insiruirii de acuzatii duce la acelasi rezultat : in scurt timp se strang atatea invinuiri si contradovezi incat faptele nu mai pot fi practic lamurite. Cine a inselat mai intai pe cine ? A inceput totul cu intrarea trupelor rusesti in Crimeia sau Occidentul este cel care a impins la destabilizarea Ucrainei ? Vrea Rusia sa se extinda spre vest sau NATO – spre est ? Sau doua puteri mondiale s-au intalnit si vor sa intre pe aceiasi use, stapaniti de aceiasi dorinta de dominare, in dauna unui al treilea, lipsit de aparare, care plateste toata galceava cu un inceput de razboi civil ?

Ajunsi aici, trebuie precizat ca scopul nostru nu e cel de a descoperi vinovatul. Nu stim care a fost inceputul, nu cunoastem sfarsitul. Filozoful Peter Sloterdijk are cateva cuvinte de consolare: “Cine traieste in lume, inseamana ca traieste in incertitudine ». Ceeace putem face este doar sa dam jos spuma dezbaterii de acum, sa inchidem gura atatatorilor si a celor ce au fost atrasi in ea si sa le punem pe limba alte cuvinte, ca de pilda unul ce nu a mai fost folosit de multa vreme : realismul. Politicii de escaladare europeana ii lipseste tocmai un scop realist. In America este altfel, deoarece aici amenintarile si umflatul in pene este parte a campaniei de alegeri. Cand Hillary Clinton il aseamana pe Putin cu Hitler, ea o face pentru a atrage niste alegatori republicani, care nu au fost niciodata in strainatate. Pentru multi dintre acestia, Hitler este singurul strain de care au auzit si de aceea Adolf Putin este o binegandita figura electorala. In aceasta privinta, Clinton si Obama au un scop realist : sa se faca iubiti acasa, in interiorul tarii lor, sa castige alegerile si sa asigure o noua presedintie pentru democrati. Angelei Merkel ii este dificil sa foloseasca asemenea procedee. Geografia obliga pe fiecare cancelar german la o mai mare seriozitate. Apropierea de rusi, ca parte a comunitatii de destine europene, ca importator de energie si exportator de unele si de altele, face ca noi germanii sa avem o nevoie vitala  de stabilitate si intelegere. Noi nu putem sa privim Rusia cu ochii celor de la Tea Party american.

Fiecare gresala incepe cu o gresala de gandire. Iar noi facem aceasta gresala cand gandim ca de relatiile economice nu beneficiaza decat cealalata parte si ca deci ea va suferi daca aceste relatii se opresc. Cand relatiile economice sunt in avantajul ambilor, taierea lor duce la pierderi reciproce. Pedepsirea si autopedepsirea sunt cele doua fete ale aceleiasi medalii. Insasi ideea ca presiunea economica si izolarea politica vor pune Rusia in genunchi, nu a fost dusa pana la capat. Chiar daca asa ceva ar reusi prin absurd: de ce ar trebui ca Rusia sa fie un stat invins ? Cum sa se traiasca impreuna in casa europeana cu un popor injosit, conducerea caruia a fost adusa la rangul de paria si ai caror cetateni vor trebui la iarna sa stea la coada pentru o supa?

Desigur ca situatia creeata cere duritate, dar in primul rand duritate fata de noi insine. Germanii nici nu au dorit si nici nu au provocat aceste realitati, dar acum ele au devenit realitatile noastre. Lui Willy Brandt, pe care soarta l-a facut sa stea sub umbra zidului in calitate de primar al Berlinului, i s-au sugerat sa aplice sanctiuni si punerea calusului. Dar el a refuzat sa participe la festivalul de indignare al celor ofensati. Niciodata el nu a strans surubul revansei, ci – aflat in situatii mai ascutite – a luat decizii diferite decat Angela Merkel azi.  “Treaz, totusi buimacit”, asa isi aminteste el dimineata de 13 august 1961, cand a aflat de edificarea la Berlin a zidului ce a despartit orasul in doua. Pentru primarul unui oras nu putea fi o mai mare umilire. Sovieticii il pusesera in fata faptului indeplinit, iar americanii – cu toate ca stiau asta de la Moscova – nu il informasera. Ce face el atunci ? Omul isi pune frau impulsurilor si dovedeste inaltele sale calitati de om politic realist, calitati care peste ani l-au adus pe postul de cancelar si in cele din urma de laureat al premiului Nobel pentru pace. Sfatuit si de Egon Bahr, el accepta noua situatie, stiind ca doar cu indignarea nu se va putea demola repede zidul. Ba chiar ordona politiei sa-i franeze pe manifestanti, pentru a nu se creea conditiile deraierii crizei intr-un caz de razboi. El a pronuntat atunci un paradox : « Recunoastem acest status quo, pentru a-l putea apoi schimba ».

Nu este prea tarziu ca duo-ul Merkel – Steinmeier sa preia acum din avutia conceptionala de idei din acel timp. Este fara sens sa alergam in continuare in urma unui Obama lipsit de idei strategice. Atat Putin, cat si Obama sufera de sobnambulism si repeta ca nu este iesire din impas. « Verificarea politicii nu sta in felul cum a inceput ceva, ci cum s-a terminat » spunea Henry Kissinger, laureat si el al premiului Nobel pentru pace.  Trebuie sa dorim aplanarea, iar nu dominarea, a spus el dupa intrarea rusilor in Crimeia. Demonizarea lui Putin nu este politica, ci doar un alibi pentru lipsa ei.  Kissinger sfatuia condensarea conflictelor, adica micsorarea lor pentru ca apoi concentratia sa fie solutionata, dizolvata. America procedeaza insa invers acum – si face asta chiar de mai mult timp. Ea face toate conflictele sa clocoteasca. Din atacul unei grupari intitulata Al-Qaida s-a facut o campanie mondiala impotriva islamului. Irakul a fost bombardat cu justificari indoielnice. Apoi US Air Force s-a napustit asupra Afganistanului si Pakistanului. Relatiile cu lumea islamica se pot considera acum distruse.

Daca Occidentul ar fi condamnat guvernul american de atunci pentru ca a atacat Irakul fara acordul ONU si fara dovezi despre existenta unor arme de distrugere in masa, si ar fi aplicat aceleasi unitati de masura cu care e condamnat acum Putin, atunci ar fi trebuit ca lui George W. Bush sa i se interzica intrarea in spatiul UE, investitiile lui Warren Buffet ar fi trebuit inghetate, exportul automobilelor marca GM, Ford si Chrysler – stopat. Tendinta americanilor de escaladare verbala si apoi militara, izolarea,  demonizarea si apoi atacarea adversarilor, nu s-a dovedit eficienta. Ultima mare actiune de succes a Americii a fost debarcarea in Normandia in 1944. Toate celelalte – Coreea, Vietnam, Irak si Afganistan –au fost esecuri. Sa desfasori acum trupe la granita de rasarit a Poloniei si sa te gandesti la inarmarea Ucrainei, nu inseamna decat continuarea cu mijloace militare a unei diplomatii lipsita de idei.

Politica cu-capul-prin-perete, ba chiar unde peretele e mai gros, nu duce decat la dureri de cap si nimic altceva. Dar in relatiile Europei cu Rusia exista in perete o use mare. Cheia acestei usi se numeste interesul reciproc. Rusia se stie ca este o mare putere in domeniul energiei si in acelasi timp o tara industriala in desvoltare. Aici trebuie sa se exercite o politica de compromis si aplanare in interesul ambelor parti, asistenta pentru desvoltare in schimbul unor garantii teritoriale. Ministrul nostru de externe Steinmeier a avut cuvantul just pentru a descrie asta : parteneriat de modernizare. Este o notiune ce trebuie desprafuita pentru a fi refolosita ca termen al dorintelor de viitor. Rusia trebuie integrata, iar nu izolata. Pasii mici in aceasta directie sunt mai buni decat politica absurda a excluderii.

Advertisements

Cand englezii dadeau foc Casei Albe…

July 27, 2014

Un amic mi-a recomandat staruitor sa citesc cateva carti despre revolutia americana (1765 – 1783), epoca in cadrul careia a avut loc timp de 8 ani razboiul dintre Statele Unite ale Americii si trupele armatei britanice, cu victorii si infrangeri de o parte si de alta. Este vorba despre recent aparutele carti “The Turning  point”, de Frank van der Linden despre batalia lui Th. Jefferson pentru castigarea presedintiei SUA, apoi cartea “America afire” a lui Bernard A. Weisberger avand ca subtitlu”Jefferson, Adams and the first Contested Election” si, in fine, cartea istoricului Thomas Fleming intitulata simplu “DUEL”, in subtitlu “Alexander Hamilton, Aaron Burr and the future of America”. Fiecare din aceste volume are intre 350 si 400 de pagini si prezinta detalii ale evenimentelor fie din timpul revolutiei americane, fie din anii imediat dupa aceea. M-am supus sugestiei prietenului meu, desi istoria crearii Statelor Unite nu intra printre preocuparile mele prioritare. Am obtinut totusi cateva informatii ce nu-mi erau cunoscute si care arunca o lumina diferita asupra acestei tari si a personalitatilor care au condus-o cu peste 200 de ani in urma.

La 1765 Statele Unite erau alcatuite din 13 provincii numite colonii ale Imperiului Britanic, dispuse in lungul coastei Atlanticului: Massachussett, New Hampshire, Rhode Island, New York ,Connecticut, Pensylvania, New Jersey, Delaware, Maryland, Virginia, North Carolina, South Carolina, Georgia.Nici una din ele nu avea, spre a-i apara interesele, un reprezentant in Parlamentul britanic. Iar cand la 1765 s-a decis la Londra sporirea taxelor pentru produsele britanice exportate in America, la Boston populatia a protestat, ducand la aruncarea baloturilor de ceai in mare (Boston Tea Party) si boicotarea produselor englezesti. Trebuie precizat ca la acea data populatia Americii era preponderant agrara. Existau doar cateva mari orase, dintre care cel mai important era New York cu o populatie de doar 65.000 locuitori. Statele Unite isi proclamasera independenta la 4 iulie 1776, dar razboiul a luat sfarsit abia in urma bataliei de la Yorktown (1781), urmata peste doi ani de incheierea la Paris a Tratatului de pace.

Dupa moartea primului presedinte George Washington (1799), la conducerea tarii au urmat, pe rand, cativa dintre oamenii politici apropiati acestuia, denumiti in istorie “The Foundings Fathers” (Parintii Fondatori). Primul a fost John Adams (1735 – 1826), opus sclavagismului, desi poseda sute de negri ce lucrau pe plantatiile sale. In perioada presedintiei lui au prins contur cele doua mari partide politice americane: federalistii, care sustineau o conducere centralizata a statului, si republicanii, care aparau o mai mare libertate de actiune pentru fiecare din statele Uniunii. John Adams era federalist, dar a intrat in conflict cu Alexander Hamilton (1755 – 1804), fost general si apropiat al lui Washington in timpul razboiului. Hamilton, fost ministru de finante, este cel care a pus bazele primei banci nationale a Statelor Unite. Hamilton era seful partidului federalist si devenise unul dintre cei mai respectati oameni politici. La alegerile din 1800 John Adams a fost infrant de Thomas Jefferson (1743-1826), care devine astfel cel de al treilea presedinte al SUA. Autor al Declaratiei de Independenta si fondator al partidului republican, fost guvernator al Virginiei, fost ambassador la Paris si apoi Secretary of State (ministru de externe), el ramane presedinte timp de doua mandate (1801 – 1809). Pe atunci functia de vicepresedinte era supusa alegerii separat de cea a presedintelui, astfel incat in primul mandat vicepresedinte a fost un alt om ambitios, Aaron Burr, renumit avocat si fost colonel in razboiul de independenta, neatasat niciunui din cele doua partide, adversar declarat al lui Jefferson si in scurt timp si al lui Hamilton. Presedintele Jefferson castiga mult in popularitate prin cumpararea de la Franta cu 15 milioane dolari, a uriasului teritoriu al Louisianei, ceeace practic a dublat suprafata Statelor Unite.

In 1804 un ziar reproduce cuvintele lui Hamilton care, intr-un discurs, l-ar fi caracterizat pe vicepresedintele Aaron Burr drept un om periculos si demn de dispret. Burr cere socoteala lui Hamilton si, declarandu-se nesatisfacut cu explicatiile acestuia, il provoaca la duel. Duelul fiind interzis in statul New York unde locuiau ambii, el are loc peste raul Hudson, in statul New Jersey, la 11 iulie. Detaliile nu se cunosc, caci nimeni din cei prezenti nu a fost dispus sa depuna marturie sub juramant, dar ipoteza cea mai plauzibila este ca Hamilton ar fi tras cu pistolul in aer, dupa care Burr a tras direct, ranindu-l mortal pe Hamilton. Stirea uciderii lui Hamilton a provocat indignarea populatiei, obligandu-l pe vicepresedintele Burr sa se ascunda timp de cateva luni, fiind urmarit de justitie drept criminal. El a reaparut insa la sfarsitul anului, prezidand sedinta senatului, rol pe care il indeplineste inca de pe atunci vicepresedintele Statelor Unite. Duelul cu Hamilton a contribuit insa decisiv ca Jefferson sa il respinga drept candidat la functia de vicepresedinte in cel de al doilea sau mandat. Cu asta insa Burr nu a incheiat scandalurile. In 1805-1806 el pune la cale un complot pentru secesiunea noilor teritorii din vest si a unor state federalist din nord-est, strangand pentru asta o mica armata de 1800 de voluntari. Presedintele Jefferson isi da seama ca Burr e un om periculos, ordona arestarea lui si deschiderea unui proces de inalta tradare. Procesul are loc la Richmond, Burr reusind sa ia in apararea sa pe cei mai buni avocati din tara. Aceasta nu ar fi fost suficient, daca presedintele inaltei curti ce judeca procesul, Marshall, nu ar fi reusit sa convinga juratii ca dovezile tradarii sunt insuficiente. Achitat, Burr a petrecut urmatorii patru ani in Franta, incercand sa-l convinga – fara succes – pe Napoleon de avantajele unei debarcari franceze in America pentru reocuparea Louisitaniei sau chiar a Mexicului.

In urma repetatelor confiscari de Marea Britanie a vaselor comerciale americane, Statele Unite ii declara razboi in 1812, indata dupa ce presedinte al SUA devine James Madison, cu George Clinton – vicepresedinte. Cartile de scoala americane pomenesc numai de victoriile obtinute, dar trec sub tacere numeroasele infrangeri suferite de o armata americana mica si slab dotata, ca si despre un guvern nepregatit pentru razboi. In 1814, 4100 de soldati britanici veniti pe mare din Canada ocupa Washingtonul fara sa intampine vreo rezistenta si dau foc Casei Albe si altor cladiri publice. Presedintele Madison si a sa “first lady” se refugiaza cu intreg guvernul in Virginia. Istoricii sunt unanimi in a considera ca daca Hamilton ar mai fi fost in viata, el ar fi fost unicul in stare sa ridice poporul in apararea capitalei. Dar in ianuarie 1815 britanicii incearca sa ocupe orasul New Orleans si sunt respinsi de un alt om providential, generalul Andrew Jackson. Aceasta victorie l-a facut pe Jackson un erou national, ceeace i-a permis ca la 1829 s a devina al 7-lea presedinte al Statelor Unite

Am prezentat in cele de mai sus cateva aspecte, mai putin cunoscute mie, din istoria Statelor Unite, care ar fi putut conduce la scindarea tarii prin secesiune sau la intrarea ei, pentru o perioada, in subordinea celor doua mari puteri mondiale ale momentului – Marea Britanie sau Franta.

Exceptionalismul american confruntat cu realitatile

June 19, 2014

Haosul rezultat dupa ocuparea in 2003 de trupele americane a Irakului, lichidarea dictatorului Saddam si a regimului Baath, a luat proportiile unei crize majore odata cu invadarea tarii de un grup extremist sunit bine inarmat, ce si-a arborat numele de ISIS (Islamic State of Iraq and Syria). Cel de al doilea oras ca marime al tarii si principalul centru petrolifer, Mosul, a fost ocupat de fortele acestei miscari. Oficialitatile locale spun ca majoritatea militantior suniti sunt fosti jihadisti ce au luptat pana recent in Siria si care intentioneaza sa ocupe, dupa Bagdad, si restul Irakului. Insurgentii au acum banii cash din devalizarea bancilor din Mosul, poseda echipament militar suplimentar din depozitele  armatei si politiei irakiene ocupate de ei, iar efectivele de combatanti au sporit cu 2500 de partizani ai lor eliberati din inchisori. Un analist politic de la Bruxelles scrie de pilda: Mosul is the worst disaster for the US since the taking of Saigon by the Viet Cong in 1975. … With an open war raging between Sunnis and Shiites in Iraq, everything the US tried to achieve with the invasion of 2003 has come to nothing. In retrospect, the initial victory against the Baath regime seems completely futile. At least under Saddam Hussein, Iraq was free of al-Qaeda. Despite huge costs and tens of thousands of casualties, the country has become the deployment zone of the most dangerous terrorists.” Are loc acum tocmai de ceeace se temeau americanii in momentul in care trupele SUA ocupau acum 11 ani Irakul ca raspuns la atacul asupra lui  World Trade Center din New York de catre un grup extremist sunit.  Acest grup islamic invadeaza acum spatii vaste din Orientul Apropiat, in Irak, in Siria, in Libia. Cum se poate explica asa ceva?

            O explicatie plauzibila este data intr-un articol al lui Robert W. Merry,  publicat in The National Interest din 12 iunie 2014. Autorul, expert in probleme de politica externa americana, considera ca problema principala este idea exceptionalismului american, o teorie ce considera ca Statele Unite ocupa un loc special printer natiunile lumii in ce priveste sentimental national, evolutia istorica si institutiile politice si religioase. De aici si revigorarea in ultimii ani a conceptului de “Manifest Destiny”, conform caruiaSUA are o misiune de indeplinit, un fel de mistica a expansiunii pe intreg globul a normelor si practicii americane a conducerii statului . SUA ar avea dreptul si datoria ca, sub pretextul interesului national, sa distruga regimuri care nu impartasesc felul de viata al Americii. Aceasta idee a ghidat fortele expeditionare americane in Irak, iar asta l-a facut si pe Obama sa decida folosirea armatei pentru rasturnarea regimului lui Mohamed Khadafi in Libia, precum si apelul la o interventie americana in Siria lui Bashar el-Assad. In toate aceste tari, situatia anterioara era mai favorabila pentru SUA decat ceeace a venit dupa rasturnarea violenta a regimului. Conditia de status quo  avea si avantajul ca absenta interventiei americane nu ar fi aprins pasiunile politic-culturale intr-o zona cunoscuta prin instabilitate.

            O  situatie analoaga este in Libia – scrie Robert W. Marry – tara care a intrat in haos dupa ce politicienii americani au decis interventia bazandu-se pe ipoteza optimista ca acolo s-ar putea naste dupa aceea o democratie pluralist-reformista. Dar acum situatia din Libia este caracterizata bine de ziarul britanic The Guardian: “When Libya threw off the shackles of dictatorship in its Arab Spring revolution, few could have imagined that, three years later, it would have two rival governments installed at opposite ends of the country, presiding over fighting that has, in effect, torn the nation in two.” Iar unul dintre aceste doua guverne, instalat la Tripoli, este dominat de islamisti militanti.

In ce priveste Siria, daca unii din opozantii lui Assad pareau la inceput favorabili unei democratii occidentale, rascoala a cazut in mare masura in mainile unor radicalisti islamici ce se simt insufletiti de o misiune sacra. Multi americani, si insusi presedintele Obama, ar fi dorit doborarea lui Assad, socotit un dictator brutal, capabil de orice pentru salvarea regimului, a sa si a partizanilor sai. Realitatile se dovedesc insa diferite de bunele intentii initiale.

Din toate aceste cazuri Robert W. Merry trage concluzia ca “exceptionalismul american nu este un fundament suficient de solid pentru politica externa a SUA, indeosebi in Orientul Apropiat. Este o idee prosteasca sa incerci sa impui acolo democratia prin rasturnarea dictatorilor. Fundamentalismul este un puternic si raspandit sentiment ce strabate societatea tuturor tarilor din aceasta regiune, iar el a fost si mai mult stimulat prin amestecul puterilor vestului. Dictatorii din aceste tari nu sunt neaparat dusmani ai Occidentului, in timp ce regimurile islamiste radicale ce le-au luat locul constiuie un pericol mult mai mare. Nici echilibrul de forte dintre Iran si Irak nu ar fi trebuit ignorat sau respins.”

Nu este greu de vazut ca situatia in aceasta regiune a globului ar fi astazi mai putin haotica din punctul de vedere al Occidentului, daca politica externa americana ar fi fost dusa cu mai multa prudenta si seriozitate. Astazi, intr-o ampla zona deja in flacari, aplicarea unei politici diferite este insa mult mai grea, crede Robert W. Merry, care adaoga: “Statele Unite nu vor pasi pe drumul corect atat timp cat se va ghida ideologic de teoria exceptionalismului american, de wilsonismul prodemocratic, de interventionismul de autofelicitare si de aroganta in politica externa care a dominat ultimile doua decenii. Debarasarea de aceste atitudini e urgenta, asa cum o arata ultimele evenimente din Irak.”

Despre discursul lui Obama la West Point

June 2, 2014

La 28 mai 2014 presedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, a rostit un discurs in fata absolventilor Academiei Militare West Point. Inca inainte de pronuntarea acestui discurs, persoane din imediata apropiere a Casei Albe au spus ca acesta va fi un prilej de definire clara a politicii externe a SUA. Intradevar, mai mult ca niciodata, s-au rostit la cel mai inalt nivel fraze care arata ca presedintele considera Statele Unite drept stapanul lumii si ca nimic important pe glob nu se mai poate intampla fara acordul prealabil al Washingtonului. Analistilor politologi, care credeau ca dupa prabusirea URSS lumea din bipolara va deveni multipolara, li se spune acum raspicat ca ne gasim intr-o lume unipolara, dominata militar si politic de Statele Unite.  Iata cateva pasagii din acest memorabil discurs al lui Obama, care nu e destinat doar imbarbatarii unor tineri ofiteri americani:

“America rareori a fost mai puternica fata de restul lumii decat acum. Armata noastra nu are egal. Sunt minime sansele ca o alta natiune sa reprezinte un pericol pentru noi si nici nu se compara cu pericolele din timpul razboiului rece. Totodata economia noastra ramane cea mai dinamica din lume, iar industria – cea mai inovativa. In fiecare an devenim tot mai independenti din punct de vedere al energiei. Din Europa pana in Asia, noi suntem elementul central al aliantelor, fapt inegalat in istorie. America continua sa-i atraga pe imigrantii straduitori. Valorile noastre de baza inspira conducatorii din parlamentele de pe intreg globul. Cand un uragan loveste Filipinele, cand niste scolarite sunt rapite in Nigeria sau oameni mascati ocupa o cladire in Ucraina, lumea striga dupa America in ajutor. Statele Unite sunt si raman o natiune indispensabila. Asa a fost in secolul trecut, asa va ramane si in secolul ce vine. “

“Dar lumea este in schimbare tot mai rapida. Asta prezinta avantaje, dar si noi pericole. Stim prea bine, dupa atentatul de la 11 septembrie, ca tehnica a pus in mainile unor indivizi puterea care odinioara era rezervata statelor, sporind astfel capacitatea teroristilor de a face rau. Agresiunea Rusiei fata de fostele state sovietice irita capitalele europene, in timp ce cresterea economica si militara a Chinei ingrijoreaza statele vecine ei. Din Brazilia pana in India, desvoltarea face clasele mijlocii sa se ia la intrecere cu noi, iar guvernele lor incearca sa aiba un cuvant tot mai greu in conferintele internationale. Si chiar tarile in curs de desvoltare adopta democratia si economia de piata, caci informatiile TV si mediile sociale fac imposibil sa se ignore conflictele, esecul unor state si revoltele multimii, stiri care cu o generatie in urma ar fi fost mentionate doar in treacat. Este sarcina generatiei noastre sa dea raspuns acestei noi lumi. Problema cu care ne confruntam nu este daca America va conduce, ci cum  va conduce lumea – nu numai pentru a ne asigura n pacea si prosperitatea, ci pentru a extinde pacea si prosperitatea pe intreg globul.”

Iar mai departe:

“In secolul 21 izolationismul american nu mai poate fi o optiune. Nu avem dreptul sa ignoram cele ce se petrec in afara granitelor noastre. Agresiunile regionale care raman nepedepsite, fie in Ucraina de sud, fie in Marea de sud a Chinei sau oriunde in lume, vor avea influenta asupra aliatilor nostri si pot implica interventia armatei noastre”.

Cele de mai sus sunt declaratii oficiale care nu pot lasa indiferent pe nimeni. Ele arata ca in viziunea conducerii SUA, forta de neinfrant a Americii poate si chiar trebuie sa pedepseasca pe oricine va actiona in viitor altfel decat convine guvernului Statelor Unite. Este vorba despre o putere imperiala ce nu trebuie ignorata, ba chiar careia trebuie sa i te supui, de voie sau nevoie. Ceeace aminteste de cuvintele poetului Virgiliu: “Cetatean al Romei, tine minte ca tu esti chemat sa conduci popoarele. Obligatia ta este ca peste tot sa aduci legea, pe cei ce se supun sa-i accepti, dar  sa-i distrugi pe cei neascultatori”.

Cuvantarea presedintelui SUA a fost, bineinteles, criticata de unii fruntasi ai partidului republican din opozitie, care au cerut fapte concrete, iar nu vorbe. Si ziarul New York Times considera cuvantarea “neinspirata, lipsita de deschidere strategica si nesatisfacatoare atat pentru stanga, cat si pentru dreapta”.

Mai interesant mi se pare insa articolul lui Dmitri K. Simes, presedintele lui National Interest Institute din Washington, despre situatia din Ucraina, pomenita de cateva ori in cuvantarea presedintelui. Redau mai jos cateva pasaje din acest articol:

“Principala problema a Statelor Unite nu e ce se va petrece in Ucraina, tara divizata si plina de contradictii. Mai ingrijorator e ca administratia Obama nu are o strategie clara in aceasta privinta: care sunt prioritatile ce reflecta interesele Americii si ocunoastere a istoriei, care sa permita a sti daca respectiva tara are totdeauna o pozitie corecta. Administratia Obama poate obtine succese pe drumul euro-atlantic al Ucrainei, dar la ce ii serveste un asemene succes?  Si cat costa acest succes pentru Ucraina, Europa, Rusia si SUA? Presedintele Obama si consilierii sai se multumesc cu declaratii despre dreptul poporului ucrainian de a-si opta singur calea, dar inteleg tacit prin asta ca decisiva este impiedicarea influentei Rusiei asupra Ucrainei.

Desigur ca Ucraina reprezinta si pentru Rusia o seama de probleme. Presedintele Putin s-a gasit in fata unei grele dileme, care aminteste de cea in care se afla presedintele Eisenhower in timpul revolutiei din Ungaria din 1956, cand rasculatii au vrut sa ia puterea, convinsi ca SUA ii va sprijini in lupta impotriva propriului govern si a URSS. Eisenhower simpatiza cu rasculatii, dar in cele din urma a refuzat sa-i sprijine, pentru a evita o confruntare periculoasa cu Uniunea Sovietica. Intrucat politica este arta posibilului, banuiesc ca acum nu e in interesul Rusiei sa nutreasca sperante desarte in randul celor pe care ea ii sustine.

Intrucat geografia nu poate fi schimbata, iar stabilitatea si bunastarea in aceasta regiune depind de relatii normale intre Moscova si Kiev, atunci SUA si Rusia ar avea ambele de castigat daca vor lua o decizie comuna privind Ucraina. Neinteresarea administratiei Obama pentru o asemenea solutie este greu de inteles, de vreme ce Statele Unite, in rezolvarea multor probleme globale, importante pentru securitatea nationala, au nevoie sa conlucreze cu Rusia. Si mai important ar fi ca administratia Obama sa nu faca nimic pentru apropierea Rusiei de China si deci  sa accelereze regruparea lor geopolitica.  Asa cum recunosc multi observatori, este preocupant ca Obama se gandeste mai putin la interesele strategice ale SUA, ci mai mult la cum sa nu dea noi argumente politice opozantilor lui, care il invinuesc de slabiciune si nehotarare. Deseori pentru Obama pare mai important sa castige victorii acasa, in fata opiniei publice, decat obtinerea de succese in probleme internationale. Unii critici considera de pilda cuvantarea sa la Academia Militara West Point drept un bun discurs in campania electorala, mai mult decat o declaratie de politica externa bine gandita.

SUA si Rusia sunt ambele iritate in legatura cu criza din Ucraina. Fiecare din ele are o imagine diferita de cele ce se petrec acolo si ce determina atitudinea partii adverse. Fiecare parte e ispitita sa actioneze astfel incat sa poata proclama victorie, chiar daca satisfactia morala de azi, maine se va dovedi o infrangere politica. Dar cand criza se va sfarsi, SUA si Rusia vor ramane doua mari puteri cu o multime de interese complicate. Unele din aceste interese presupun o ascutita concurenta, dar altele cer colaborare si interactiune. Nu este insa exclus ca alianta Rusiei cu China sa devina un cosmar pentru America, in timp ce imposibilitatea cooperarii cu Washingtonul sa faca Moscova dependenta in exces de China. Probabil ca tocmai asta il face pe Putin sa fie atat de retinut in problema Ucrainei.

America si miscarea progresista

April 14, 2014

„De ce nu exista nici o miscare socialista in Statele Unite?” este intrebarea care, cu peste o suta de ani in urma, l-a framantat pe filozoful si economistul Werner Sombart. Iar raspunsul la ea ar fi ca, datorita lipsei acute de mana de lucru, clasa muncitoare americana a putut, inca de la sfarsitul sec. 19, sa aiba forta necesara de negociere cu patronatul, ceeace s-a reflectat in salarii ridicate si in conditii de trai mult superioare muncitorilor europeni.  Americanii nu trebuiau deci sa se revolte, caci o duceau suficient de bine. Chiar si Friedrich Engels era de parere ca americanii sunt conservatori innascuti, ba si mandri de asta. Iar Antonio Gramsci vedea in idealul american al meritocratiei o ideologie proprie: anume hegemonia totala a valorilor burgheze, ceeace nu mai lasa nici un spatiu de actiune socialismului. La asta un rol a jucat si rasismul, ce a dominat societatea americana pana dupa cel de al doilea razboi mondial. In anii ’50, sub egida senatorului McCarthy anticomunismul a devenit o isterie de masa, toti comunistii, reali sau banuiti, fiind eliminati din economie si cultura. In anii razboiului rece aceasta vanatoare, nu numai dupa comunisti, ci si dupa asa zisii progresisti, a continuat, orice gandire socialista fiind sugrumata in fase.

Situatia economica a St. Unite este insa acum diferita. Relativa prosperitate a paturei mijlocii albe scade vizibil. Nivelul salariilor stagneaza, bugetele oraselor sunt insuficiente, iar marea recesiune a compromis mitul Americii meritocratice, lipsita de clase. Se prognozeaza o era a marilor conflicte sociale. Deja salariatii sectorului public manifesteaza impotriva masurilor de austeritate. Salariatii de la Wal-Mart si din retelele de magazine fastfood, cer sporirea salariului minim la 15 dolari/ora.

Saptamanalul german “Die Zeit”, care in numarul din 13 martie face o analiza a starilor sociale din SUA intr-un articol intitulat “O fantoma rataceste prin America”, citeaza cazul d-nei Kshama Sawant (41 ani), de origine Indiana, care a fost aleasa in conducerea orasului Seattle. Nimic deosebit in asta, daca nu ar fi un detaliu: Sawant e membra a partidului “Alternativa socialista”. Iar alegerea unui socialist intr-o functie publica inalta nu  s-a mai intamplat in America de la primul razboi mondial. Sawant pretinde ca si compania Boeing, cea mai mare din oras, sa introduca salariul minim de 12 dolari. Compania refuza si ameninta ca se va muta in alt oras, la care Sawant riposteaza ca n-au decat, caci muncitorii pot prelua conducerea si se vor dispensa de managerii cu salarii grase.

Asemenea cuvinte nu s-au mai auzit demult in SUA. Institutul de sondaje Pew mai  arata ca tinerii din segmentul de varsta 18-29 ani (asa zisii „millenials“) socotesc mai atractiv termenul de Socialism, decat cel de Capitalism. Ziarul online “Daily Beast” prezice aparitia unei noi generatii politice, mult mai de stanga, care respinge liberalismul lui Ronald Reagan : mai putin stat, mai mult business.

Cu toata criza, democratii sunt mai strans legati de banci decat de sindicate, adica de Wall Street in loc de Main Street. In timp ce cei ideologic de dreapta vor sa liberalizeze radical piata, , stanga moderata se multumeste doar cu reforme cosmetice. Insa generatia ce a intrat dupa 2000 in activitatea productiva, a avut – conform lui “Daily Beast” – o “ingrozitoare experienta” cu pietele deslantuite dupa principiile lui Reagan si Clinton. Pentru a-si continua studiile, tinerii au facut tot mai mari datorii, pe care ulterior nu le pot plati fiindca nu sunt suficiente locuri de munca sau doar slab platite. Daca intre 1989 si 2000 salariile medii pentru absolventii de studii superioare au crescut cu 11%, in schimb intre 2000 si 2012 ele s-au redus cu 8%. Asa numitii “millenials” sunt mult mai saraci azi decat erau parintii lor la aceiasi varsta. “The American Way of Life” adica libertate, raspundere personala, urcarea treptelor sociale prin munca intensa, pare o gluma sinistra astazi dupa criza financiara, scrie Daily Beast.  Generatia tanara si-a pus intreaga speranta in Barack Obama. Dar nerespectarea promisiunii din alegeri de a inchide Guantanamo, atitudinea ingaduitoare fata de activitatea NSA, lipsa masurilor de reglementare a sectorului bancar, au lasat pe multi tineri sa se departeze de stanga-mainstream. Chiar si vechea manevra de a stimula conflicte intre diverse grupari etnice se dovedeste acum dificila pentru cei din noua generatie (cei sub 30 de ani), care – conform ultimelor sondaje – sunt mai putin rasisti decat cei din generatiile mai in varsta.

Stramtorarea economica, dar si imunitatea la populismul de dreapta se reflecta si in paginile unor reviste si ziare online. Asa este revista “n+1”, editata de Keith Gessen, a carei recenta deplasare spre stanga politica a fost salutata chiar de New York Times. Vechea revista “Dissent”, fondata in 1950 de Norman Mailer si Irving Howe, a capatat si ea o orientare mai de stanga prin intinerirea personalului redactional. Temele culturii pop sunt de pilda analizate de ei din punct de vedere neomarxist, departe de stilul socialismului traditional.

O alta revista de stanga este “The Jacobin”, fondata in 2009 de Bhaskar Sunkara, care – cu 5000 de abonamente – a avut in anul trecut 250.000 de apeluri si comentarii din partea cititorilor. Revista nu se fereste sa atace atat dreapta traditionalista, cat si marxismul clasic. Intr-un solid eseu intitulat “Burn the Constitution” este atacat unul din miturile sacrosancte ale politicii americane. Iar in altul, intitulat “Zombie Marx” se cauta eliberarea spiritului socialismului de ramasitele stalinismului.

In alte articole si chiar carti, tineri intelectuali doresc sa dea un nou suflu stangii. Asa este Benjamin Kunkel, care – in noua sa carte “Utopia or Bust” –  se confrunta cu importanti ganditori moderni ai marxismului ca Frederic Jameson si David Harvey si declara ca noul tel al tinerei generatii americane este depasirea capitalismului si schitarea vietii ce i-ar urma acestuia. .

Piata care ne invadeaza viata (II)

January 25, 2013

                  

 

In prima parte a acestei recenzii ati intrevazut deja care este esenta pledoariei  filozofului american Michael J. Sandel in recenta sa carte “What Money Can`t Buy – The Moral Limits of Markets”: economia de piata, in plina ofensiva pentru stapanirea unor noi domenii ale vietii sociale, are efecte nebanuite si nu intotdeauna acceptabile din punct de vedere moral. Comercializarea vietii cotidiene, aflata in America in stadiul cel mai avansat, modifica relatiile intre persoane si grupuri umane si aduce schimbari de durata in mentalitatea populatiei.

Merita sa ne mai oprim asupra unui amplu capitol din carte intitulat “Afacerile cu moartea”, in care este relatat urmatorul caz. Un salariat al firmei gigantice Wal-Mart a ajutat un client sa transporte la masina un televizor cumparat. Carand obiectul, el a avut un atac de cord si peste putin a murit. O societate de asigurari a platit suma de 300.000 dolari, dar nu sotiei si celor doi copii, ci firmei Wal-Mart, ce incheiase contracte de asigurare pe viata pentru toti salariatii, fara ca acestia sa stie. La proces avocatul sotiei a spus ca nu e moral sa se permita firmei sa castige de pe urma mortii cuiva din personalul sau, dar avocatul firmei a ripostat ca procedeul este perfect legal si ca, de altfel, suma respectiva nu reprezinta decat echivalentul cheltuielilor firmei cu pregatirea salariatului si deci a experientei astfel capatate de el. In termeni juridici este vorba de asa zisa “janitor’s insurance” (asigurarea femeii de serviciu), un sistem devenit legal in SUA in anii ’90. Cele mai mari firme americane au incheiat de atunci polite de asigurare in valoare de multe milioane de dolari pentru intreg personalul, fara a fi obligate sa le ceara asentimentul. Multe din aceste polite raman in vigoare chiar si dupa ce salariatul paraseste firma sau este concediat. Prea putin se stie ca, pentru unele din victimele atentatului din 11 septembrie asupra cladirilor WTC, sumele de asigurare nu au fost incasate de familii, ci de firmele la care salariatul decedat era angajat. Intr-un singur an (2008) bancile americane au incheiat asigurari de viata pentru salariati, in valoare de 122 miliarde dolari. Comentariu in Wall Street Journal: “Asigurarea viagera a devenit, dintr-o plasa de siguranta pentru familia ramasa dupa deces, o strategie financiara rentabila a firmelor”. Prima obiectiune ce se poate aduce acestui procedeu este ca firma ar putea avea tendinta de a nu mai lua masurile de protectie la locul de munca, pentru ca astfel sa incaseze valoarea asigurarii pentru muncitorul schilodit sau ucis. Pe de alta parte, cand moartea unui muncitor e mai interesanta pentru firma decat ramanerea lui in viata, sensul asigurarii s-a pervertit, caci omul nu mai e privit decat ca un obiect, disparitia caruia poate fi un profit pentru firma.

De vreo 15 ani in America au inceput sa se puna pariuri prin internet privind probabilitatea mortii diverselor personalitati in anul respectiv. Acest morbid joc (Stiffs.com; Celebrity Dead Pool, s.a.) cere fiecarui participant cate 15 dolari si o lista cu personalitatile ce el crede ca vor muri pana la sfarsitul anului. Cel care la sfarsitul anului are cei mai multi decedati, primeste pana la 3000 dolari, cel de al doilea – 500 dolari, etc. A pune pariu pe viata unui om si a profita de asta, este imoral. Iar pentru Zsa Zsa Gabor (91 ani), Fidel Castro (85 ani), Muhammad Ali , Stephen Hawking, Kirk Douglas, Margareth Thatcher, nu e deloc placut sa stie ca sunt mii de persoane care le asteapta sfarsitul si se vor bucura de asta.

Sportul s-a dovedit un teren rodnic pentru ca economia de piata sa infloreasca excesiv. Pana acum vreo 30 de ani sportivii renumiti erau bucurosi atunci cand, la sfarsitul meciului, multi copii veneau sa le solicite autografe. Ulterior insa autografele nu s-au mai acordat decat dupa ce se plateau cativa dolari. A urmat apoi comertul cu autografe, fotografii sau obiecte ce apartinusera unor mari figuri din baseball, football, basket sau hockey. In anii ‘90, un celebru jucator a semnat 20.000 mingi de baseball si a castigat din asta 2,75 milioane dolari, adica mai mult decat castigase in intreaga sa cariera sportiva. Tricouri, ghete, sepci etc. purtate de renumiti sportivi sunt colectionate de admiratori, dupa ce au fost scoase la licitatie. S-a ajuns sa fie scos la vanzare chiar si pamantul pe care a calcat eroul sportiv intr-un meci memorabil, ba chiar si guma mestecata de el.

Sume considerabile sunt platite de firme sau de milionari pentru ca stadionul unor echipe preferate sa poarte numele lor. Compania financiara Citigroup a platit 400 milioane de dolari pentru ca terenul sportiv al echipei New York Mets sa poarte timp de 20 de ani numele de Citi Field. In prima liga americana de football, dintr-un total de 32 de echipe, un numar de 22 joaca pe terenuri ce poarta numele unor mari firme comerciale sau industriale. Iar atunci cand la microfon se anunta marcarea unui punct sau intrarea unui nou jucator pe teren, speakerul trebuie sa mentioneze intotdeauna numele bancii sau companiei al carei nume este purtat de stadion. Odinioara in tribune stateau cot la cot amatorii de sport, fara deosebire de rang social. De la un timp insa toate stadioanele au loji separate pentru VIP, bogatii nu mai stau alaturi de saraci. Deseori aceste loji aclimatizate sunt inchiriate de mari companii cu sute de mii de dolari pe an, pentru a oferi locuri bune conducerii firmei sau unor clienti valorosi.

Dar sportul nu e singurul domeniu pe care piata a pus stapanire. Daca odinioara reclamele erau gazduite de ziare, radio si televiziune, acum popularizarea prin reclame a denumirilor de produse sau a firmelor producatoare s-a extins in locuri nebanuite. Alimente cu numele unor artisti de cinema sau unor seriale TV au devenit obisnuite. Dreptul de a lipi reclame pe partea interioara a usilor unor WC-uri publice a fost o afacere evaluata in 2004 la 50 milioane dolari. S-a aflat ca scriitoarea Fay Weldon a incheiat un contract cu bijutierul Bulgari ca in noul sau roman sa mentioneze de cel putin 12 ori numele firmei. Conditia a fost indeplinita, numele Bulgari aparand in romanul cu titlul “The Bulgari Connection” de 34 de ori. O agentie de publicitate plateste 900 de dolari pe luna celui ce accepta ca pe usa automobilului propriu sa se lipeasca  reclama unor bauturi, cu conditia ca in tot acest timp el sa nu consume la volan produsul unei firme concurente. Un cuplu a propus sa scoata la licitatie prin e-bay numele copilului pe care il asteptau. Suma rezultata fiind departe de cea asteptata, iar ofertele venind de la firme ce doreau ca pruncul sa poarte denumirea lor, ideea a fost abandonata. Proprietarul unui restaurant din San Francisco a propus ca celui care consimte sa i se tatueze pe corp imaginea de marca a firmei, sa i se dea o masa zilnic pe toata durata vietii. El credea ca nu vor fi mai mult de 2-3 amatori. Spre surprinderea sa, in decurs de cateva luni s-au oferit si au fost tatuati 40 de tineri. Valoarea mesei lor zilnice timp de 50 de ani s-a calculat ca se va ridica la 5,8 milioane dolari, ceeace facea reclama prea scumpa. O femeie si-a oferit fruntea pentru tatuare, contra sumei de 10 mii dolari. Ea va purta acum pana la moarte numele si adresa unui cazinou.

Trebuie recunoscut – isi incheie Michael J. Sanders cartea – ca si in St. Unite sunt multi care protesteaza impotriva valului agresiv de reclame din ultimii 20 de ani. Ei arata ca argumentul libertatii de decizie in economia de piata nu este corect, deoarece conditiile actului de cumparare-vanzare nu sunt indeplinite atunci cand cei doi parteneri nu sunt egali. Cei care, de pilda, au acceptat propunerea de a–si lasa corpul ca suport al unei reclame, au fost constransi la aceasta masura injositoare de situatia economica disperata in care se gaseau. Dar poate nu asta e atat de important, cat faptul ca decizia devalorizeaza respectiva practica sociala, face ca excesul de reclame sa se asemene cu poluarea mediului. Tot mai multe primarii de orase aflate in dificultati financiare, cedeaza si lasa firmele comerciale sa patrunda in parcuri, gari, scoli si institutii de cultura, ba chiar cauta asemenea sponsori. Dar cand niste obiecte sau domenii sunt dominate de reclame, se modifica insasi caracterul si valoarea bunurilor, procedeelor sau institutiilor respective. Oamenii se feresc de regula sa-si exprime dezacordul in aceasta privinta di teama de a nu gresi, dar pietele nu se sfiesc sa ia decizii in locul lor. Intr-o epoca in care discursul public cedeaza treptat in fata pietelor triumfatoare, numai apararea cu curaj a valorilor si relatiilor sociale la care tinem, poate face ca pietele sa-si pastreze locul ce li se cuvine. Cand totul se cantareste in bani, slabesc legaturile in societate, se reduce permeabilitatea intre paturile sociale, sporeste inegalitatea. Democratia nu pretinde o perfecta nivelare, dar cere ca oamenii sa participe la viata in comun. Astazi bogatii si saracii duc vieti separate: ei  muncesc, cumpara si se distreaza in locuri diferite, copiii lor frecventeaza scoli diferite, existentele lor se izoleaza una de alta. Iar asta nu e in folosul nici al democratiei, nici al cresterii calitatii vietii.

                                                 *

Inchizand aceasta pasionanta carte de 250 de pagini, iti pui intrebarea daca demonstratiile autorului referitoare la fenomenul navalei irezistibile a pietei sunt relevante si pentru Europa. Cred ca da, desi unele argumente aduse de autor in sprijinirea moralei in disputa cu fortele pietei sunt discutabile. Copierea necritica a modelului american este insa vizibila, cu particularitati desigur, in toate tarile ce se confrunta cu efectele globalizarii. Este greu de crezut ca se va putea rezista modelului oferit de peste ocean, atat timp cat opinia publica nu e inca constienta de implicatiile negative ale comercializarii celor mai banale aspecte ale vietii. In Romania, unde lumea abia de doi-trei ani a inceput sa se dezmeticeasca din fascinatia promisiunilor capitalismului, teza ca morala poate fi opusa valorilor pietei pare stranie si neverosimila. Dar faptul ca autorul nu cade in gresala de a-si manifesta nostalgia dupa frumoasele vremuri de odinioara si ca aceste idei vin tocmai din America, ma fac sa sper ca cititorul va reflecta asupra lor. Si va descoperi in jurul sau numeroase lucruri care nu pot fi cumparate cu bani si pentru care trebuie rezistat ispitelor pietei…  

Piata care ne invadeaza viata (1)

January 21, 2013

 

„Ce nu se poate cumpara cu bani?“ este o intrebare pe care si-au pus-o multi, in tara si strainatate. Daca cautati raspunsul pe Google, veti constata ca multi tineri se framanta sa-si dea cu parerea in aceasta privinta pe blogurile proprii. Dupa ei, nu poti cumpara cu bani dragostea, primul sarut, frumusetea, cinstea si onoarea, fericirea, inteligenta, caracterul, talentul si alte insusiri sau sentimente. Unii, dupa o profunda gandire, adaoga ca sunt de neobtinut in acest fel pacea mondiala, impiedicarea dezastrelor naturale, timpul si chiar viata, iar altii, mai evlaviosi, adaoga ca nu poti obtine cu bani mantuirea sufletului. Toate aceste pareri pot fi discutate, contestate sau complectate, dar nu se poate nega faptul ca traim o epoca in care societatea umana a capatat trasaturi ce o deosebesc de cea de acum cateva decenii. Normele si regulile pietei ai patruns in mai toate domeniile vietii sociale, chiar si in cele care ar trebui sa se situeze dincolo de interesele de consum : sanatatea, educatia, politica, dreptul si faurirea legilor, arta, sportul, chiar si familia. Treptat si fara sa se bage de seama, s-a trecut de la o economie de piata la o societate de piata, ceeace a transformat considerabil relatiile umane.

Acest fenomen constituie tema unei carti aparute in anul trecut in SUA si intitulata “What Money Can’t Buy – Limitele morale ale pietei” de Michael J. Sandel. Autorul este profesor de morala politica la Harvard University si este considerat unul dintre cei mai populari filozofi contemporani. In ea se desbate una dintre cele mai importante probleme ale epocii noastre: cum putem impiedica piata sa nu devina dominanta in domenii in care ea nu are ce cauta? Unde sunt limitele morale ale pietei si cum putem pastra acele valori ale modernitatii de care piata nu se intereseaza sau care inca nu pot fi obtinute cu nici un pret? In cele ce urmeaza voi prezenta cateva din ideile acestei carti, care a devenit un bestseller nu numai peste ocean. Idei care sunt actuale si in Romania si in alte tari din estul Europei, in care s-a introdus increderea netarmurita ca pietele si liberalismul economic sunt solutia obtinerii bunastarii. Ronald Reagan si Margaret Thatcher, iar apoi Bill Clinton si Tony Blair au consolidat convingerea ca aceasta e calea izbavirii de saracie si de sporire a belsugului. Astazi aceasta incredere orbeasca in piata triumfatoaree pe cale sa se risipeasca. Pietele nu numai ca nu au redus riscurile, ci au sadit in mintea multor oameni convingerea ca piata si morala sunt notiuni contradictorii.

Oare asa sa fie? In cartea prof. Sandel sunt date numeroase exemple. Sunt de pilda persoane sau firme care se ofera sa retina din timp locuri avantajoase la spectacole sau intreceri sportive mult solicitate sau pentru obtinerea rapida de bilete de avion prin evitarea cozilor lungi si obositoare. Sau sa faciliteze accesul la un membru al parlamentului pentru expunerea unor probleme personale si solicitarea de sprijin. Sau intrarea peste rand la consultatiile unor medici specialisti sau obtinerea numarului lor de telefon portabil cu permisiunea ca acestia sa poata fi solicitati la orice ora. In toate aceste cazuri, ce par relativ minore, etica traditionala a obtinerii serviciului in ordinea sosirii a fost inlocuita cu etica pietii: intra primul cine plateste mai mult.

Economistii sustin ca a plati un somer pentru a retine locul la o coada nu are in sine nimic imoral, folosind pentru aceasta doua argumente. Mai intai – spun ei – trebuie respectata libertatea individului de a vinde si a cumpara ce doreste, atat timp cat aceasta nu aduce daune altora. Este teza libertarienilor, in virtutea careia se contesta chiar si legile de interzicere a prostitutiei sau a comertului cu organe. Al doilea argument se bazeaza pe principiul obtinerii utilitatii sociale maxime. Schimburile pe piata au nevoie atat de un cumparator, cat si de un vanzator, iar daca eu platesc un somer pentru a sta la coada, inseamna ca atat eu, cat si somerul suntem avantajati.

Se poate insa riposta, pe de o parte, ca o alta persoana ce s-a asezat mai demult la coada este astfel privata de posibilitatea de a asista la concert, iar pe de alta parte, ca tranzactiunea cumpararii unei facilitati, a unui privilegiu, inlocueste logica ordinei de sosire, care este o logica egalitara, deci mai democratica, cu logica pietei, care da preferinta celui mai bogat. Prof. Sandel recunoaste ca nu pentru toate bunurile sau serviciile se poate aplica logica sirului de asteptare. Dar – adaoga el –multe situatii ce astazi ni se pare normal ca aplica logica pietei, cu 30 de ani in urma era greu de conceput sa fie supuse acestei viziuni.

De la un timp economistii afirma ca stiinta lor nu se mai ocupa doar cu problemele de productie si consum ale bunurilor materiale, ci si cu comportamentul oamenilor, deoarece si acesta influenteaza deciziile pe piata. Drept urmare in sfera economicului au intrat domenii ca sexualitatea, educatia copiilor, discriminarea rasiala, criminalitatea, participarea politica, protectia mediului si insasi viata omului. Consecintele sunt multiple. In St. Unite, zeci de mii de femei din paturile cele mai sarace, iau droguri sau au SIDA. Copiii lor sunt deseori dependenti sau HIV pozitivi inca de la nastere. Pentru a stopa fenomenul, o asociatie le propune acestor mame sa fie sterilizate, oferind pentru asta fiecareia 300 dolari. In Kenia asociatia ofera acelasi serviciu pentru numai 40 dolari. Actiunea, aparent legitima, poate fi insa  privita ca un act de coruptie, caci coruptia are un sens mai larg decat cumpararea ilegala a unui serviciu (de pilda mituirea unui judecator pentru a da o sentinta falsa). Coruptie este si o actiune inadecvata de vanzare-cumparare la un nivel inferior celui normal. A considera o mama ca o masina defecta de fabricat copii, care poate fi scoasa din functiune contra unei sume, este un lucru imoral, deoarece renuntarea la o functie fiziologica naturala (posibilitatea de a avea copii) e folosita de femeia dependenta pentru un castig banesc, pe care de regula ea nu il poate respinge. Toate astea ridica si intrebarea daca corpul omenesc trebuie privit doar ca proprietate personala, cu care se poate face orice. Se intra aici intr-o desbatere morala si juridica mai ampla despre prostitutie. Prostitutia, este un act de schimb ce ar corespunde unei reguli esentiale a pieti (respectarea libertatii deciziei celor doua parti), dar este contestabila din punct de vedere moral, fie pentru ca femeile ce o practica fie sunt constranse la asta de saracie sau violenta, fie pentru ca este o activitate injositoare pentru ele, chiar daca nu o fac sub constrangere.  

Autorul pune apoi in discutie moralitatea unor actiuni precum: 

– recompensele date copiilor de parinti (bani, cadouri) sau de catre scoli (bilete gratuite la spectacole sau manifestari sportive etc.) pentru a obtine note de performanta (“Trebuie oare mituiti copii pentru ca sa invete?”);

– grija interesata a medicilor pentru sanatatea pacientilor, prin prescrierea de medicamente sponsorizate de marile firme farmaceutice;

– propunerea de punere in vanzare a dreptului de imigrare in SUA;

– dreptul de a impusca un rinocer negru sau un alt animal salbatic rar sau protejat de lege etc.

Economistii pastreaza o stricta separare intre morala si stiinta economica. Pentru Levitt si Dubner in cartea The Freakonomics, “morala reprezinta modul in care lumea ar trebui sa functioneze, in timp ce economia ne arata felul in care ea functioneaza in realitate”. Dar – e de parere prof. Sandel – cu cat economia patrunde mai adanc in domeniile neeconomice ale vietii, cu atat ea se rataceste in problemele morale. Maximizarea eficientei economice pentru sporirea bunurilor materiale in favoarea membrilor societatii, nu este un principiu ce poate fi aplicat fara discernamant la domenii ca sexualitatea, reproducerea, educatia copiilor, sanatatea, dreptul penal si protectia mediului, domenii in care preferintele fiecaruia pot fi mult diferite. In economia produselor materiale pretul are deseori un rol decisiv in luarea deciziilor de cumparare. Insa in domeniile nemateriale amintite, un pret mai mare poate avea un efect contrar celui asteptat. Un copil care e stimulat cu bani pentru a citi o carte poate vedea pe viitor cititul drept un job platit si nu va mai citi daca nu este intr-un fel recompensat. La fel este si cazul gradinitelor cu ingrijitoare platite, fata de grupurile de parinti ce se ofera sa ingrijeasca de copii in mod voluntar si gratuit. Trebue intotdeauna sa se cantareasca – spune autorul – daca stimulentele materiale nu pervertesc atitudinile sau normele de comportare ce si-au dovedit utilitatea in trecut.

Sunt oare lucruri care intr-adevar nu pot fi sau nu ar trebui cumparate? Poate fi oare cumparat cu bani un prieten? Un prieten obtinut astfel nu mai e cu adevarat demn de acest nume, caci prietenia se bazeaza pe anumite norme (simpatie, generozitate, grija, atentie), atitudini si virtuti ce nu pot fi inlocuite cu valorile pietei. Dar premiul Nobel sau premiul cinematografic Oscar?  Daca Comitetul suedez sau norvegian, care acorda anual premiile Nobel, ar decide sa comercializeze aceasta actiune, atunci premiul astfel obtinut nu ar mai avea deloc valoare, caci el este in primul rand o omagiere care nu se poate vinde. Este adevarat ca unii din fostii detinatori ai premiului Oscar vand statueta. In 1999 Michael Jackson a cumparat cu 1,45 milioane dolari premiul acordat in 1939 filmului “Pe aripile vantului”. Cei ce cumpara statueta obtin astfel un obiect pentru colectia lor, dar nu si onoarea la acordarea ei festiva si nici nimbul de glorie ce a insotit premiul dupa aceea.

Multe alte onoruri se acorda in universitati unor personalitati, desi unii bogatasi sunt recompensati cu titluri de onoare doar pentru ca dau bani universitatii. In acest din urma caz, titlul omagial este in fond cumparat.  Echitabila nu poate fi privita nici practica discreta a unor mari universitati de a da preferinta la intrare unor studenti din familii bogate capabile de a face donatii scolii, desi aceasta adanceste inegalitatea sociala si economica in randurile studentilor. Un cunoscut jurist a propus ca adoptarea copiilor abandonati sa se faca in urma unei licitatii, aceasta operatie fiind in prealabil insotita de niste criterii de evaluare a copilului pentru stabilirea pretului in functie de rasa, sex, conditie fizica, capacitate intelectuala probabila s. a. Moralitatea propunerii este desigur contestabila.

O firma din New York se ofera sa prezinte in locul dvs. scuze (“We say sorry for you”) unei foste iubite sau unui fost partener de afaceri, bineinteles contra cost. O alta isi propune serviciile pentru redactarea discursului de felicitare a mirilor la o nunta sau de condoleante la o inmormantare. Dar in ce masura un asemenea discurs, menit sa exprime niste sentimente, mai are valoare daca se afla apoi ca nu a fost sincer, ci a fost comandat?

O problema distincta o prezinta cadourile ce se fac rudelor si prietenilor cu ocazia unor zile festive. S-a calculat ca anual in SUA se fac astfel de cadouri in valoare de 65 miliarde dolari. Se pune insa intrebarea daca este de preferat cadoul in obiecte fata de cel in bani. Unii considera ca e preferabil cadoul in bani deoarece permite fiecaruia sa-si aleaga singur obiectul dorit dintr-un mare magazin. Altii sunt insa de parere ca astfel se neglijeaza faptul ca un cadou are si functia de semnal, de informatie transmisa de cel ce daruieste cu privire la sentimentele pe care le are fata de persoana respectiva. Un cec, adica un cadou banesc dat sotiei sau unei iubite, dovedeste o anumita indiferenta in alegerea unui cadou adecvat persoanei si confera un stil consumerist relatiei.

In carte sunt aratate o serie de cazuri ce dovedesc ca actiunile bazate pe solidaritate si virtuti cetatenesti, pe altruism sau pur si simplu pe dorinta de a face bine, nu necesita stimuli materiali sau prea putini. Introducerea mecanismelor si logicii de piata prin fixarea de preturi si acordarea de stimulente  banesti, schimba uneori ireversibil comportamentul moral al oamenilor. Asa e de pilda cazul comertului cu sange pentru transfuzii. In SUA banci speciale pentru sange comercializeaza aceasta “marfa”, in timp ce in Marea Britanie, unde sangele este colectat gratuit, procedeul functioneaza mai bine. Un studiu sociologic a mai aratat ca in SUA cei ce isi ofera sangele pentru transfuzii provin din cartierele cele mai sarace, preponderent de la someri si negri. Are loc deci si in aceasta privinta o redistribuire a unui bun luat de la saraci pentru bogati. Pe de alta parte – spune Michael J. Sandel –  prin comercializarea sangelui dispare sentimentul anterior prin care oferirea lui gratuita era un gest de demnitate cetateneasca. Generozitatea fata de un om necunoscut exprima simtul de solidaritate si de apartenenta la colectivitate. Felul in care societatea isi organizeaza sistemul de sanatate sau de asistenta sociala, poate stimula sau frana comportamentul altruist sau egoist al oamenilor.

(va urma)

AMERICA SI MISCAREA TEA PARTY

April 15, 2010

La 16 decembrie 1773, pe cand America de nord apartinea inca coroanei britanice, locuitorii orasului Boston, deghizati in indieni, au aruncat in apa incarcatura de ceai de pe trei vase britanice ancorate in port, pentru a protesta impotriva impozitelor si taxelor vamale impuse de Londra. Era un eveniment care in istoria Statelor Unite poarta numele de Boston-Tea-Party.

La 19 februarie 2009, Rick Santelli, vechi comentator de la CNBC al cursurilor actiunilor la bursa, ia microfonul statiei din Chicago si, in chip de protest impotriva intentiei presedintelui Obama ca guvernul sa-i ajute pe detinatorii de case intrati in dificultate de plata a ratelor, striga : “Presedinte Obama, ma auzi? In luna iulie invitam oamenii la o Tea Party la Chicago!”. Se nastea astfel o noua miscare, care peste cateva ore avea sa capete si adresa internet: http://www.TeaParty.org. Pornita din orasul de bastina al presedintelui, miscarea s-a raspandit fulgerator si in curand au aparut Tea Parties in toate statele, din Virginia pana in California, din Texas pana in North Dakota. Este o miscare de dreapta, chiar extremista, ce protesteaza violent impotriva tuturor actiunilor guvernului federal. La 15 aprilie 2009, The Tax Day, termen final pentru depunerea declaratiilor de impozite, deci numai dupa doua luni de la lansarea chemarii lui Santelli, in 364 orase din St. Unite au iesit in strada 300.000 de oameni, cu pancarde de protest Tea Party. Iar astazi numarul simpatizantilor miscarii este evaluat la 8 (opt) milioane. Majoritatea lor sunt votanti ai partidului republican, dar “The Tea Party” se doreste o a treia forta politica, in afara celor doua partide istorice.

Aceasta e istoria. Acum sa vedem faptele, asa cum sunt prezentate in presa americana (Time, Newsweek, NY Times) si europeana (The Economist, Der Spiegel) . Iata o adunare Tea Party la Tulsa (Oklahoma), una dintre multele la care ia cuvantul o figur proeminenta a ei, Glenn Beck. E un multimilionar, care comenteaza saptamanal pe 300 statiuni radio si apare si pe canalul de televiziune Fox News, cu 3 milioane spectatori. El prevesteste ca America a intrat in mainile unor “Progressives” (cum sunt numiti in SUA liberalii de stanga) care au drept model Europa. Dupa el Statele Unite sunt pe cale sa devina un  amestec de URSS si Germania hitlerista. “Cu Obama, striga el, pasim pe calea unei dictaturi socialiste”. El deseneaza pe tabla doua drumuri ale civilizatiei occidentale: unul este cel american, al lui Dumnezeu, celalalt, european, – al lui Marx, Hitler, Stalin si Putin. Si intreaba publicul de mii de persoane : pe care drum vreti sa mearga America? Si mai adaoga o idee: pana acum in scoala erau buni doar premiantii, cei ce ajungeau la Harvard si apoi ocupau locuri in guvern. Ei pot sa fie inteligenti, destepti cum pare si Obama, dar ei habar nu au de restul poporului. “We the people” este noua lozinca a unei miscari ce se ridica impotriva elitelor tarii, printre care se ascund tradatori. Iar oamenii, in sala in care el rosteste aceste cuvinte, clocotesc de furie impotriva bancherilor ce castiga bonitati colosale si impotriva guvernului ce risipeste banii contribuabililor. Iar la sfarsit, la tribuna apare Sarah Palin, fosta candidata republicana la functia de vice-presedinte al tarii si una din eroinele miscarii. Lumea din sala se ridica strigand : “Sarah, we are in love with you!”. Ea povesteste cum mediile au ironizat-o, desi avea dreptate. Si apoi se adreseaza : “Mister Obama, noi ne putem dispensa de politica dumitale. Poti sa-ti tii reformele acasa!”.

Sunt 15 luni de cand Obama e la Casa Alba. El a obtinut recent doua mari victorii: aprobarea de Congres a reformei sistemului de sanatate si semnarea la Praga cu rusii a unui nou tratat privind limitarea armamentului nuclear. Dar aceste succese nu i-au adus aprecierea populatiei. Intr-un sondaj Gallup la sfarsitul lunii martie 2010, 60 % dintre americani considera ca America merge pe un drum gresit si ca este in decadere. Obama a devenit obiectul urii multor americani de rand, este asemanat cu Hitler si acuzat de comunism. “Obama violeaza America si toate valorile noastre. El violeaza democratia” spune comentatorul Michael Savage, la posturi de radio cu 9 milioane ascultatori. In unele biserici evanghelice se ridica rugaciuni pentru moartea presedintelui. In or. Tempe (Arizona), preotul baptist Steven Anderson tine o predica cu titlul “De ce il urasc pe Obama”. Il acuza ca incalca zilnic Constitutia si ca ar considera avortul un drept al femeilor. “El ar trebui sa fie avortat!” exclama omul bisericii si,in incheiere,citeaza din Biblie psalmul 58-6 : “Dumnezeule, zdrobeste-le dintii din gura! Smulge, Doamne, maselele acestor pui de lei!”. Cand in septembrie 2009 aderentii Tea-Party au venit cu miile sa protesteze la Washington impotriva legii sanatatii agitand lozinca “Kill the Bill”, i-au insultat pe membrii Congresului ce votau in favoarea legii, iar Nancy Pelosy, presedinta Camerei reprezentantilor a fost amenintata telefonic cu moartea. Iar multi aderenti ai Tea Party se indoiesc ca Barack Obama s-a nascut pe teritoriul american cum cere legea pentru un presedinte. “Arata-ne actul de nastere, Mr. President!” cer ei. Deputata Michelle Bachmann vorbeste despre “un guvernamant de gangsteri”, iar guvernatorul statului Minnessota declara presei : “ar trebui ca fiecare om sa ia o crosa de golf si cu ea sa sparga toate ferestrele guvernului”. FBI a arestat membri unei organizatii “Hutaree” ce planuiau uciderea unor politisti si a familiilor lor prin aruncarea in aer a caselor .

Oare ce se petrece acum in Statele Unite de pare atat de divizata tara? De la inceputul recesiunii s-au pierdut 8 milioane de locuri de munca, iar dupa aprecierea expertilor, multe dintre ele pe lunga durata. Oficial rata somajului a atins 10 %, dar daca se iau in consideratie si alte situatii (cei ce au abandonat cautarea unui job sau care se multumesc cu angajare cu ora) somajul atinge 17 %. Analizele marilor ziare si saptamanale apreciaza ca de 80 de ani, de la marea criza mondiala, nu s-a mai contestat ca pana acum modelul economic si social al Americii, credinta ca in aceasta tara, fara protectie sociala, se traieste mai bine decat in Europa. Viitorul nu e nici el roz, caci se stie ca aceasta natiune, la origine alba si protestanta, peste 40 de ani va avea o populatie majoritar de alta culoare. Latinos iau locurile de munca ce altadata erau ocupate doar de albi, iar la Washington presedinte e un mulatru. Recesiunea a trecut, finantele s-au stabilizat, dar este o “jobless recovery”, o crestere fara creare de noi locuri de munca. America a avut intotdeauna o cota importanta de populatie saraca, dar numai in anumite state. Acum saraci homeless se intalnesc peste tot. Inainte de criza, 70 % dintre americani aveau o casa proprietate, mai mult ca in Europa, unde de pilda doar 44% dintre germani au locuinta in proprietate. In 2006 datoriile americanilor pentru casele luate pe credit se ridicau la 12 bilioane dolari. Cand in 1980 Ronald Reagan a castigat alegerile, el a spus ca statul e o problema. Acum statul a devenit pentru multi dusmanul ce trebuie combatut, caci de la el lumea crede ca vin toate relele. De regula in America alegerile se castiga prin votul clasei de mijloc, dar victoria lui George W. Bush in 2004 se explica prin castigarea de partea sa a extremei drepte.

Vor fi capabili revolutionarii de dreapta ai lui Tea-Party sa schimbe echilibrul electoral in SUA?. Unele succese s-au inregistrat deja: scaunul senatorului recent decedat Ted Kennedy, ce ocupase timp de 47 ani locul de senator democrat, a fost acum castigat de un republican reactionar, Scott Brown, sprijinit de miscarea Tea-Party. Uneori insa Tea-Party impiedica alegerea unui deputat republican, atunci cand acesta, supus unui “purity test”, li s-a parut prea moale, ca de pilda in districtul 23 din New York, unde candidatul a fost constrans sa abandoneze cursa. In luna noiembrie au loc alegeri partiale pantru Congres. Majoritatea candidatilor republican poarta de pe acum un badge cu “Tea Party approved”, caci stiu ca asta le va aduce voturi.

PREMIUL NOBEL PENTRU PACE 2009 : PARIU PE VIITOR

October 9, 2009

 Prezint in cele ce mai jos articolul aparut astazi in publicatia germana Die Zeit – online, deoarece cred ca exprima  bine sperantele ce se pun in presedintele Statelor Unite de a introduce un climat de pace in diverse locuri de pe glob ce sunt focare potentiale de razboi. Articolul este semnat de Martin Klings.

 Barack Obama este primul dintre cei ce au primit pana acum Premiul Nobel pentru pace, in speranta ca prin el se va obtine o lume mai pasnica, mai justa, mai curata, mai cooperativa si mai lipsita de arme atomice. Unii laureati ai acestui premiu, ca de pilda fostii presedinti ai SUA Theodor Roosevelt si Jimmy Carter, sau ministrul de externe american Henry Kissinger, au primit aceasta distinctie pentru semnarea unor acorduri de pace, oricat de fragile s-au dovedit apoi ele. Altii, ca de pilda Woodrow Wilson, fondatorul Ligii Natiunilor, pentru realizarile de o viata si pentru o idee grandioasa.

Dar Barack Obama, de doar 9 luni in functia suprema la Casa Alba, este preamarit doar pentru cele ce se asteapta de acum inainte din partea lui. Premiul acordat este un pariu pe promisiuni si pe un viitor necunoscut. Si el vine chiar in momentul in care aceste promisiuni sunt puse la indoiala de catre multi. Caci tocmai acum presedintele american i-a convocat pe toti expertii de securitate pentru a gasi o strategie pentru razboiul din Afganistan. Un lucru este insa clar: acest razboi e de durata si va pretinde inca multe jertfe de o parte si de cealalta. “Retragerea nu este o alternativa”  anunta de cateva zile consilierii lui.

Acordarea Premiului Nobel este o povara grea, dar ea sporeste enorm asteptarile fata de tanarul presedinte. Ea va face sa sporeasca in intensitate corul celor care de luni de zile ii striga: “Oare cand vorbele tale vor fi urmate si de fapte?”. Barack Obama a fost la fel de surprins de distinctia primita ca si restul lumii. Nimeni nu avea habar ca el era in frunte pe lista juriului de la Oslo. Dar premiul vine la momentul oportun.

Elanul lui Obama de introducere a unor schimbari, se loveste de rezistenta atat in interiorul, cat si in afara Americii. Reforma sistemului de sanatate, care sa satisfaca nevoia a milioane de oameni suferinzi printr-o asigurare de boala accesibila, bate pasul pe loc. Lichidarea lagarului de prizonieri de la Guantanamo creiaza uriase probleme. Republicanii si unii dintre democrati depun rezistenta la programul lui de stavilire a incalzire a globului. La intalnirea la nivel inalt privind problemele climei de la Kopenhaga, trimisii lui Obama vor veni probabil cu mainile goale. In Orientul Apropiat atat israelienii, cat si palestinienii se baricadeaza refuzand orice angajament. Iranul s-ar putea ca peste putin sa posede o bomba atomica, iar Coreea de nord continua sa sfideze restul lumii. Nu este deloc sigur ca in Irak se va instala pacea. Iar indiferent de deciziile pe care le va lua presedintele in saptamanile ce urmeaza, Afganistanul si Pakistanul raman o povara grea si un risc imprevizibil.

Premiul Nobel pentru pace nu va rezolva peste noapte toate aceste probleme. Dar va conferi o noua perspectiva asupra posibilitatilor de schimbare si ii va da lui Obama o noua vigoare si in nou elan, atat in tara sa, cat si in afara. Cinicii sustin ca Obama a capatat premiul doar pentru incheierea pacii cu Hillary Clinton, ca a scos-o din lupta pe adversara sa in campania electorala in schimbul postului de sefa al Departamentului de stat. Altii ironizeaza ca, precum in antichitate, lui Obama i s-a asezat pe frunte cununa de lauri doar pentru discursurile lui frumoase, insufletite si emotionante.

Toate astea sunt nedrepte si false. Se mai poate desigur discuta daca el ar fi meritat suprema distinctie dupa doar 9 luni in functie. Dar el a facut mult mai mult decat sa tina discursuri. Chiar si valoarea cuvantarilor sale nu trebuie subestimata. Ele au stimulat pe multi si multe au fost puse in miscare, chiar daca succesul se lasa inca asteptat. Cu rusii s-au reluat tratativele de dezarmare nucleara, iar Iranul permite macar sa se inceapa niste convorbiri. Iar propunerea de legiferare a unor reguli privind clima, a condus la faptul ca peste tot in America se discuta acum despre economisirea energiei, de energia solara si eoliana, despre automobile electrice. E adevarat : presedintele nu a putut convinge inca pe nimeni sa semnaza vre-un acord de pace. Dar el a schimbat tonul in lume, el a urnit mintile din loc, si prin asta – si politica. S-a simtit aceasta deja la Adunarea generala a ONU de la New York, ca si la intalnirea la nivel a G20 de la Pittsburgh.

Si mai este ceva: distinctia este si un premiu anti-Bush. Este un elogiu pentru reinviorarea dialogului, a diplomatiei si multilateralismului. Si mai este un avertisment, ca dupa ani intregi de devastare, sa nu fie nimicita aceasta sansa. Nu e vorba de un avertisment dat lui Obama, ci intregii lumi.

OBAMA SI SANATATEA AMERICANILOR

August 20, 2009

 In plina vara torida, in orasele americane se desfasoara in acest an o lupta pasionala intre partizanii reformei sistemului de sanatate preconizat de presedintele Obama si de partidul sau, si adversarii aducerii oricarei modificari a sistemului in vigoare. Se stie ca in prezent in SUA asigurarea medicala este integral privata, 60 % din populatie avand asigurare prin firma in care lucreaza, 15 % prin Medicare (pentru persoanele in varsta si cei handicapati) si Medicaid (pentru cei nevoiasi) si 10% prin asigurare achizitonata pe piata. Sistemul actual este imperfect si acest lucru a fost semnalat inca de Bill Clinton ce a esuat in 1993 in incercarea de a-l reforma. Se evalueaza la 46-47 milioane de persoane cei ce nu beneficiaza de nici o protectie medicala, adica peste 15% din populatie, iar aceasta nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu isi pot permite costul ei. In Canada si in majoritatea tarilor Uniunii Europene aceasta cifra e de 1-2 procente. Drept urmare sanatatea americanilor nu e mai buna ca a cetatenilor altor tari, desi pentru sanatate ei platesc considerabil mai mult proportional decat acestia. Mortalitatea infantila e mai mare in SUA decat, de pilda, in Cuba. Obama doreste ca prin reforma sistemului sa dea posibilitate si celor neasigurati sa beneficieze de protectia medicala, prin introducerea suplimentara a unei asigurari de stat, care bineinteles ar face concurenta societatilor private de asigurari medicale. Reforma preconizata prevede ca fiecare persoana sa nu cheltuiasca mai mult de 5.000 dolari pe an pentru asigurarea medicala, si max. 10.000 dolari pe an pentru o familie. Adversarii politici ai lui Obama, dar in primul rand societatile de asigurari si spitalele, ce au castiguri considerabile de pe urma sistemului actual, agita spectrul introducerii socialismului de catre noua metoda si nu se sfiesc sa incite lumea sa manifesteze cu pancarde, in care portretul presedintelui este stigmatizat cu simbolul secerii si ciocanului. Nimic insa de acest gen nu s-a intamplat atunci cand statul a sarit, cu multe zeci de miliarde de dolari, in ajutorul unor banci. Obama, pentru care aceasta reforma a fost pe primele locuri in programul cu care a castigat alegerile, nu ascunde ca reforma sa va necesita cheltuieli suplimentare de cca. un miliard dolari anual timp de zece ani. Acesti bani ar trebui sa fie obtinuti, pentru doua treimi, din economiile ce se presupune ca vor rezulta in sistemul Medicare, iar pentru restul, in sporirea impozitelor persoanelor cele mai instarite. Ar mai fi inca multe de spus in privinta reformarii unui sistem si asa destul de complicat si specific american. Dar rastimpul pe care Obama l-a acordat in lunile de cand este la Casa Alba adversarilor sai politici inainte de a lansa aceasta propunere, le-a permis acestora sa-si revina si sa gaseasca un subiect de importanta nationala pe care partidul republican s-ar putea baza in viitoarea campanie pentru Camera si Senat. Popularitatea lui Obama este in scadere si nu este exclus ca, sub presiunea unui public tendentios informat, chiar unii dintre membrii democrati ai Congresului sa voteze impotriva propunerii presedintelui. Asa cum scria un comentator :“Poate ca niciodata in istoria natiunii americane un grup de persoane nu s-a opus atat de furios la introducerea a ceva care, in mod evident, reprezinta un progres fata de situatia actuala”.