Posts Tagged ‘Barack Obama’

Spionaj cu happy end

July 10, 2010

Cu cateva zile in urma FBI a lansat o stire-bomba: erau arestati 11 spioni rusi ce intentionau sa efectueze actiuni de spionaj in favoarea Moscovei pe teritoriul St. Unite. Informatia a parut de la inceput neverosimila, in primul rand pentru ca ea venea indata dupa intalnirea cordiala dintre presedintele Dmitrii Medvedev si presedintele Barack Obama. Se discutase acolo despre contribuita Rusiei la franarea intentiei Iranului de a fauri arma atomica si se asigurase ca Rusia nu va ridica obstacole in alimentarea cu armament prin teritoriul ei a trupele americane din Afganistan; in schimb SUA urma sa sustina cererea Rusiei de a deveni membru al Organizatiei Mondiale a Comertului. In al doilea rand era o surpriza, pentru ca asemenea arestari de agenti invinuiti de spionaj, erau caracteristice razboiului rece, cand in confruntare erau doua sisteme social-politice ce cautau sa-si dovedeasca pe toate caile superioritatea, unul fata de celalalt. Spionajul urmarea atunci obtinerea de date militare asupra armamentului nuclear (tehnologie de fabricatie si rachete de transport), domeniu in care astazi ambele tari sunt din belsug dotate, ba exista si un acord bilateral pentru distrugerea de ambele tari a unei parti din acest arsenal. In prezent Rusia nu mai este un stat comunist cu veleitati de extindere a sistemului in alte tari, aliate ale Statelor Unite, iar spionajul – cand se mai recurge la el – are predilect scopuri economice.

            Bine inteles ca cei 11 spioni (10 rusi si o ziarista peruviana) erau urmariti de mai mult timp de FBI, iar dupa arestare – ei au marturisit intentiile lor. Aceasta a provocat o reluare in presa occidentala a campaniei despre vulnerabilitatea secretelor de stat americane, reamintindu-se cazuri de spioni rusi capturati, petrecute cu ani in urma, in plin razboi rece. Pentru a se pune capat umflarii exagerate a cazului, cei 11 spioni au fost judecati in viteza, au fost condamnati exact la numarul de zile petrecute in ancheta, li s-a interzis sa mai intre pe teritoriul Statelor Unite si li s-au confiscat toate bunurile dobandite in timpul sederii in America. Simultan partea rusa a anuntat ca 4 spioni americani de origine rusa, prinsi si judecati cu ani de zile in urma la Moscova, au fost gratiati de presedintele Medvedev si in aceiasi zi au parasit cu un avion Rusia plecand spre America. La nivelul conducerii serviciilor de informatii din cele doua tari cazul s-a desfasurat fara probleme si acum toata lumea se felicita fericita.

            Si totusi raman niste intrebari fara raspuns. Se stie ca spioni misuna peste tot, ca atat americani in Rusia, cat si rusi in SUA sunt si vor mai fi. Este neindoielnic ca spioni americani si rusi sunt si in Germania, in Franta sau in Romania. Multi dintre ei sunt probabil deja in colimatorul serviciilor speciale, care fie le servesc informatii false, fie ii impiedica sa ajunga la cele importante. Intrebarea este: cand poate fi momentul propice de desvaluire publica a existentei lor, sau este suficienta o expulzare pe tacute a lor, pentru a nu compromite relatiile intre tarile respective. In cazul din America, in care spionii rusi erau inca departe de a fi avut acces la date semnificative, rolul lor era doar de a se integra perfect vietii americane cu nume false, urmand ca la momentul oportun sa poata intra in actiune. Erau deci niste spioni “in hibernare”, spre deosebire de cei 4 spioni americani ce putrezeau de ani de zile in inchisorile din Siberia, dintre care unul, Sutiaghin, fusese sef de sectie la institutul de studii strategice din Moscova. Poate ca asta explica schimbul in numar inegal al celor vinovati, intre cele doua tari. Deci ce s-a urmarit prin acest gest, de vreme ce chiar a doua zi dupa intalnirea Medvedev-Obama s-a procedat la o asemenea senzationala demascare. Nu este exclus, comenteaza niste ziaristi occidentali, ca fortele puternice ca i se opun lui Obama in Congres, dar si in alte institutii, sa fi dorit prin asta torpilarea intentiilor presedintelui american de  imbunatatire a relatiilor cu Rusia. Poate ca nu este asa, dar modul de procedura a dat mult oxigen celor ce traiesc inca in speranta reluarii starii de incordare internationala si de razboi rece, ce ar sublinia superioritatea militara si politica a Statelor Unite..

Pe de alta parte, in presa ruseasca (Izvestia) se deplange decaderea din ultimii 20 de ani a studiilor si analizelor temeinice ce se faceau odinioara in institutele specializate de relatii internationale de la Moscova, inclusiv in cele ce pregateau, in ce mai deplin secret, agenti pentru munca in strainatate. Acum detaliile scoase la iveala de procesul celor 11 spioni rusi, arata din partea acestora dilentantism, imprudenta, ba chiar si trafic de valuta cu zeci de mii de dolari. Felul in care lucra si traia Anna Chapman (Gureev) ar aminti mai curand de filme de spionaj de la Hollywood, dar astea sunt in orice caz mai verosimile.

Ar mai fi de semnalat un detaliu: anual China trimite la studii in universitatile americane zeci de mii de studenti. Dintre ei, intre 20-30 % sunt angajati dupa terminarea studiilor de firme, institute si universitati americane si se stabilesc definitiv in SUA. China comunista nu opreste insa din acest motiv ca anual sa trimeata la studii inca cateva zeci de mii de studenti, considerand ca atat cei ce se intorc, cat si cei ce raman in SUA vor fi folositori Chinei. Oare cate mii dintre cei ramasi in America alimenteaza tara lor de bastina cu date despre noutatile tehnologice, la crearea carora au contribuit sau despre care au aflat? Dar punerea sub urmarire a zeci de mii de persoane este o munca de investigatie grea, aproape imposibila. De aceea FBI prefera a gasi iarasi cativa spioni rusi, caci opinia publica americana e mai inclinata sa se teama de amenintarile Moscovei, de vreme ce se stie ca Putin e un fost lucrator al KGB. Jocul de-a spionii pare insa a fi o ramasita a secolului trecut.

OBAMA IN IMPAS

January 21, 2010

 

Acum un am Barack Obama jura cu mana pe Biblie si devenea cel de al 44-lea presedinte al Statelor Unite. Dar entuziasmul initial al celor ce l-au votat in SUA si al multora dintre cei din strainatate ce au sperat intr-o radicala reforma a politicii americane, a inceput sa se iroseasca.

Zilele trecute au avut loc alegeri in statul Massachussetts pentru ocuparea locului de senator ramas vacant in urma mortii in luna august a lui Edward Kennedy. Este vorba despre un stat in care, in ultimii 30 de ani locul de senator a fost ocupat de un membru marcat al partidului democrat. Chiar si la alegerile din noiembrie 2008, democratii au avut un avans de 26 de puncte procentuale fata de republicani. Dar de data aceasta alegerile au fost castigate de republicanul Scott Brown, care in campania sa electorala a declarat ca e favorabil folosirii torturii ca metoda de interogatoriu a persoanelor banuite de terorism, care este ostil programului guvernului de reducere a degajarilor de gaze cu efect de sera si care – bineinteles – se opune viguros reformei sistemului de sanatate initiata de Obama. Prin aceasta republicanii dispun acum de 41 de locuri din cele 100 ale senatului. Iar pentru aprobarea anumitor legi Constitutia impune ca cel putin 60 % din senatori sa voteze pentru ele. Ceeace inseamna ca, daca raman solidari, senatorii republicani pot, de acum inainte, sa impiedice cele mai importante reforme preconizate de presedinte.

Neoconservatorii jubileaza si striga ca “s-a terminat cu Obama!”, ca alegerea acestuia ca presedinte a fost un accident al istoriei americane, deoarece a adus la putere un om prea de stanga pentru aceasta tara. Totusi, o examinare impartiala a primelor luni de guvernare ale presedintelui democrat, arata ca ele au fost caracterizate de dorinta lui de a nu folosi criza financiara si economica pentru a extrage avantaje politice si de a face concesii adversarilor sai ce erau deja  in deruta. Dar tocmai aceasta ezitare, aceasta atitudine concilianta, ii dezamageste pe multi dintre aderentii sai. Caci tara sufera: cota somajului a sporit, creditorii sechestreaza cartiere intregi ale celor incapabili de a plati ratele la case. Iar presedintele vorbeste, se explica, incearca sa convinga. Dar cu ce rezultat? La Cairo el a condamnat implantarea de noi colonii israeliene. Ca o sfidare, israelienii au reinceput construirea de noi colonii in zonele ocupate de palestinieni. Obama a trebuit sa se resemneze. El a promis o reforma ambitioasa a sistemului de sanatate. Membrii Congresului au diluat mult textul initial. El a acceptat si asta. Apoi el ii anunta pe tinerii cadeti ai academiei militare de la West Point ca va trimite noi trupe in Afganistan. Peste putin el primeste premiul Nobel pentru pace. Obama copleseste toate aceste situatii contradictorii printr-un val de cuvantari, in care in esenta spune ca nu vrea sa supere pe nimeni si ca in politica alege calea de mijloc.  

In 2008, cu trei luni inainte de alegeri, Obama declara: “Cel mai mare risc de care trebuie sa ne ferim este de a recurge la aceleasi metode politice, cu aceiasi jucatori, si apoi sa ne asteptam la rezultate diferite. Istoria ne invata insa ca schimbarea nu vine de la Washington, ci ca Washingtonul o adopta pentru ca poporul american se ridica si o cere”. Astezi nu se mai vede nici urma de miscare populara, iar toate proiectele de lege sunt amputate, corectate, modificate de aceiasi oameni. Ministru de externe este d-na Hillary Clinton, cu o orientare diplomatica de tip vechi, ministrul apararii este Robert Gates, preluat din guvernul lui George W. Bush, ministru de finante este Timothy Geithner, strans legat de Wall Street, consilier pentru probleme economice este Lawrance Summers, cunoscut ca autor al unor politici funeste de dereglementare financiara.

Asa cum arata Serge Halimi intr-un editorial din “Le Monde diplomatique” (ianuarie 2010), la inceputul mandatului sau Obama a sperat ca macar o parte din republicani il va sustine pentru a scoate tara din dificultati. El le-a intins mana, dar zadarnic. Republicanii nu s-au resemnat ca la alegerile din 2008 au trebuit sa cedeze puterea, ceea ce explica violenta limbajului lor actual. Militantii de dreapta sunt excitati pana la incandescenta de talk-showurile de la radio, de la televiziune, de editorialele din Wall Street Journal, de predicile bisericilor fundamentaliste, de bloguri. Zgomotul infernal al propagandei anti-Obama sufoca gandirea rationala, impiedica cantarirea obiectiva a faptelor. Milioane de americani sunt acum convinsi ca presedintele i-a mintit cu privire la starea lui civila si ca, nascut in afara Statelor Unite, el era neeligibil. Victoria sa, obtinuta cu un avans de 8,5 milioane de voturi, ar fi deci rezultatul unei imense conspiratii. Ideea ca el a petrecut, pe cand era copil, doi ani intr-o scoala islamica din Indonezia, ca a fost militant de stanga, ca e intelectual, ii umple de furie. Ei cred ca reforma sistemului de sanatate este preludiul fauririi unor tribunale ale mortii, ce vor selectiona bolnavii din spitale carora li se va mai permite sa traiasca. Toti acestia alcatuiesc nucleul dur al fanaticilor partidului republican, ce ii tin captivi si pe membrii republicani Congresului, adica pe cei cu ajutorul carora naivul Obama credea ca va putea negocia politica de relansare a economiei. In schimb, cand presedintele republican Ronald Reagan a decis sa reduca masiv impozitul celor bogati, el a obtinut repede majoritatea necesara in Congres, si nu numai din partea parlamentarilor republicani.                                                                                                                                                                                                     

“Sunt capabile Statele Unite de reforma?” se intreaba Halimi. Sistemul american se pretinde ca s-ar caracteriza prin “echilibrul puterilor”. Dar el consta in realitate dintr-o serie de trepte, cei mai virulenti in fiecare din care domina puterea dolarului. S-au pus multe sperante in Obama, dar se dovedeste ca si el trebuie sa se plieze acestui sistem. Personalitatea unui om nu cantareste prea mult in fata tiraniei structurilor. Dusmanii lui subliniaza ca trecutul lui de militant social, il face periculos, ca e strain culturii individualiste a tarii, ca e indulgent fata de “dusmanii libertatii” si ca vrea, ca prima masura, sa faca un sistem de sanatate dupa modelul socialist. Orice propunere a lui trebuie deci combatuta ca un rau adus tarii. Istoricul american Richard Hofstadter a popularizat in 1963 expresia de “stil paranoic”, ce exprima o asemene stare politica. Pe atunci el il avea in vedere pe senatorul MacCarthy si aderentii acestuia, dar sublinia ca acest stil se va mai reintalni in viitor in politica americana. Unul dintre cei mai virulenti agitatori ultraconservatori, Rush Limbaugh, afirma ca partizanii presedintelui il considera pe acesta “un mesia”, dar in realitate e “un Antichrist”. Dupa el daca Obama va cadea, tara va fi salvata.

“Miracolul” alegerii din noiembrie 2008 e de natura sa ne reaminteasca ca nu exista miracole. Si ca destinul Statelor Unite, ca si cel al altor tari nu se confunda nici cu personalitatea unui om, nici cu vointa unui presedinte.

Israel-Palestina: solutiile lui Obama

June 20, 2009

Se stie ca la 4 iunie presedintele Statelor Unite, Barack Obama, a tinut la universitatea din Cairo un discurs considerat istoric, in care – abordand cateva din problemele grave ce framanta astazi lumea – s-a oprit si asupra situatiei dintre israelieni si palestinieni. Pe scurt el a spus ca “legaturile St. Unite cu Israelul sunt indestructibile, caci ele se bazeaza pe relatii culturale si istorice si pe recunoasterea faptului ca aspiratia evreilor spre o patrie proprie are radacini intr-un trecut tragic. Peste tot in lume evreii au fost de secole persecutati, iar antisemitismul a culminat in Europa intr-un holocaust in care au fost ucisi 6 milioane de evrei, mai multi decat actuala populatie a Israelului. A ameninta astazi Israelul cu distrugerea sau a repeta aceleasi prejudecati despre evrei este profund fals si nu serveste decat la starnirea in israelieni a unor amintiri dureroase, impiedicand totodata instaurarea pacii pe care o merita toti oamenii din aceasta regiune a lumii”. Totodata Obama a recunoscut ca “nu trebuie contestat insa ca si palestinienii, musulmani sau crestini, au suferit in cautarea unei patrii. De peste 60 de ani ei suporta suferintele izgonirii, multi asteapta in lagare de refugiati in Iordania de vest, in fasia Gaza si in tarile invecinate dupa o viata in pace si siguranta. Ei suporta zilnic umilintele mari si mici pe care le aduce cu sine ocupatia. Este neindoielnic deci ca situatia palestinienilor este insuportabila, iar St. Unite nu vor intoarce spatele nazuintelor legitime ale palestinienilor dupa demnitate, noi sanse si un stat propriu”. Si el a continuat : “Daca privim acest conflict doar dintr-o parte sau din alta, inseamna sa inchidem ochii in fata adevarului. Singura solutie sta in satisfacerea dorintei ambelor parti : existenta a doua tari in care atat israelienii, cat si palestinienii sa poata trai in pace si securitate. Asta este atat in interesul Palestinei, cat si in interesul St. Unite, in interesul intregii lumi. De aceea doresc sa ma implic personal, cu toata rabdarea si daruirea, in indeplinirea acestui tel. Obligatiile pe care cele doua parti si le-au luat in cadrul asa numitei Road Map sunt clare : pentru ca sa facem posibila pacea, trebuie ca toti, voi si noi, sa ne luam partea de responsabilitate.(…) Palestinienii trebuie sa respinga recurgerea la violenta. Rezistenta prin violenta si asasinate este falsa si nu conduce la nimic. Violenta duce la impas, caci a arunca rachete asupra copiilor dormind sau a exploda o bomba intr-un autobuz nu este un semn de curaj sau de putere. Prin asta nu se castiga autoritate morala, ci ea se pierde. A venit timpul ca palestinienii sa se concentreze asupra ceeace este de edificat. Autoritatea palestiniana trebuie sa-si desvolte capacitatea de guvernare cu faurirea de institutii ce satisfac nevoile cetatenilor. Hamas, care are suportul unor palestinieni, trebuie sa recunoasca ca are si raspundere. Pentru a satisface nazuintele de unire ale palestinienilor, trebuie ca Hamas sa renunte la violenta, sa recunoasca existenta Israelului si a acordurilor incheiate. Totodata trebuie ca si israelienii sa recunoasca ca dreptul la existenta al Palestinei este la fel de important ca si dreptul la existenta al Israelului. St. Unite considera ca infiintarea in continuare de colonii israeliene nu e legitima. Continuarea edificarii lor nu sporeste securitatea Israelului. Iar progresul conditiilor de trai ale palestinienilor, ca parte ale caii spre pace, trebuie sa fie sprijinit si de Israel”. […] In incheierea acestei teme Obama a spus : “Au curs prea multe lacrimi, s-a varsat prea mult sange. Cu totii avem raspunderea de a munci pentru ziua in care mamele copiilor israelieni si palestinieni sa-i vada crescand fara a fi cuprinse de frica, in care tara sfanta a celor trei mari credinte sa fie loc al pacii asa cum l-a prevazut Dumnezeu, in care Ierusalimul sa fie patria sigura si permanenta a evreilor, crestinilor si mahomedanilor, si un loc in care copiii lui Abraham sa poata veni pasnic, ca in istoria lui Al-Isra, in care Moise, Isus si Mohamed – fie-le numele binecuvantat – s-au rugat impreuna.” Cuvantarea lui Obama a fost primita cu satisfactie in aproape toate tarile, inclusiv in cele arabe, desi in ea a spus unele lucruri incomode pentru unii dintre conducatorii lor. Venit din partea unui om care, desi crestin, nu si-a ascuns ascendenta musulmana din partea tatalui, nici anii de scoala petrecuti intr-o tara musulmana – Indonezia – si nici munca sociala dusa in Chicago in randurile celor de credinta islamica, discursul lui a reprezentat o ruptura fata de ideile predecesorului lui, George W. Bush. El a recunoscut ca tine sa lupte impotriva prejudecatilor ce domnesc in privinta Islamului, dar in acelasi timp pretinde sa se combata si in lumea araba prejudecatile fata de America, ca un imperiu interesat doar de propriile interese. In St. Unite traiesc 7 milioane de musulmani al caror nivel de cultura si de viata este superior americanului mediu, si in care exista 1200 de moschei. Inca si mai puternica, desi nu atat de numeroasa, este comunitatea evreiasca in SUA.
Exercitiul de echilibru fragil pe care l-a reprezentat acest discurs s-a vazut peste o saptamana, cand primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, a tinut si el o cuvantare la universitatea Bar-Ilam, in mod evident destinata lui Obama. In el Bibi Netanyahu a recunoscut, pentru prima data, oportunitatea unui stat palestinian, insa numai in anumite conditii. In primul rand, ca toti palestinienii – inclusiv deci Hamas – sa recunoasca existenta legitima a Israelului, iar noul stat palestinian sa fie complect demilitarizat. El a mai adaogat ca orasul sfant Ierusalim trebuie sa ramana integral sub autoritatea israeliana, nu a acceptat nici o negociere privind reintoarcerea in tara a refugiatilor palestinieni si a refuzat sa urmeze propunerea americana de oprire a edificarii de noi colonii israeliene pe terenurile pretinse de palestinieni ca apartinand viitorului lor stat. Trebuie recunoscut totusi ca discursul lui Netanyahu a fost remarcabil, el fiind pronuntat de un nationalist ce timp de doua decenii si-a faurit cariera politica luptand impotriva solutiilor pasnice cu palestinienii. “Fac apel la voi, vecini palestinieni, dar si la conducerea Autoritatii Palestiniene. Haideti sa incepem de indata negocierile, fara nici o conditie prealabila”. Apoi, adresandu-se lumii arabe a adaogat : “Sa facem pace. Doresc sa ma intalnesc cu voi oriunde, la Damasc, la Riad, la Beirut sau la Ierusalim”. Dar “in orice acord de pace, trebuie ca teritoriul palestinian sa fie dezarmat, cu garantii ferme de securitate fata de Israel. Daca vom obtine aceste garantii si daca palestinienii recunosc Israelul ca stat al poporului evreu, atunci si noi vom accepta ca acordul de pace sa prevada un stat palestinian demilitarizat alaturi de statul nostru”. El nu a pomenit nimic de teritoriile ce ar putea fi cedate statului palestinian, dar se stie ca palestinienii solicita intreg teritoriul de pe malul drept al Iordanului (West-Bank), unde astazi traiesc 300.000 israelieni si partea de vest a orasului Ierusalim. Netanyahu a mai adaogat: “Nu avem de gand sa facem noi colonii sau sa expropriem terenuri pentru extinderea celor existente. Dar e nevoie sa le creem celor deja instalati sa duca o viata normala. Colonistii nu sunt dusmanii natiunii si nici dusmani ai pacii . Ei sunt fratii nostri si surorile noastre.” In Statele Unite, Casa Alba a salutat acest discurs ca “un important pas inainte”. Ceeace arata insa ca solutia asteptata e departe de a deveni curand realitate.

Afganistan: mai mult sau mai putin razboi?

February 11, 2009

In Afganistan continua un razboi pe care, in timpul campaniei electorale, Barack Obama a promis ca vrea sa il castige. Minimum 7.000, poate chiar 30.000 de soldati vrea el sa-i trimita suplimentar in aceasta tara pentru a-i infrange pe talibani si Al-Qaida, deoarece aici – spune noul presedinte al Americii – este „frontul principal al luptei contra terorismului“. Daca insa el crede sincer asa ceva, inseamna ca pentru oamenii din aceasta tara vor veni zile grele. Interventia in Afganistan este o actiune careia aliatii europeni ai Americii ar dori sa-i puna capat imediat, deoarece ei au inteles demult ca Afganistan este „mormantul marilor puteri“. Aici a fost infrante intai imperiul britanic, apoi armata rosie, acum e lovita forta militara americana impreuna cu aliatii ei. Dar nici plecarea occidentalilor nu prezice vremuri bune pentru populatia de acolo, daca ar fi lasata pe mana unor extremisti sangerosi.
Expertii care cunosc bine aceasta tara sunt insa convinsi ca escaladarea unui razboi asimetric nu va face decat sa agraveze situatia. In schimb apare tot mai evident ca s-ar impune o schimbare de strategie, printr-o treptata dezarmare nu numai militara, ci si verbala si ideologica. Retorica necesitatii acestui razboi serveste doar stimularii talibanilor. Bombardamentele avioanelor NATO, carora le cad victime numerosi civili, sunt prezentate drept exemplu de dispretul pe care occidentalii il au pentru vietile si obiceiurile locuitorilor neoccidentali si fac sa sporeasca numarul recrutilor in randurile miscarii de rezistenta afgane. Credinta ca printr-un numar mai mare de soldati straini se va putea stabiliza situatia, nu face decat sa intareasca o veche idee falsa de pe vremea administratiei Bush.
Au trecut opt ani de cand s-a declansat acest razboi si situatia este acum urmatoarea : din cei 32.000 soldati americani si 18.000 sub comanda ISAF (International Security Assistance Force), au fost ucisi 1004, din care 625 americani. Aproape 40% dintre acestia au cazut in ultimele 4 luni. De partea afgana, majoritatea victimelor sunt persoane civile, doar in anul 2008 fiind ucisi intre 1000 – 1500 de civili, ceeace a provocat indignarea pana si a lui Karzai si a autoritatilor de la Kabul. In acesti ani nu s-a reusit sa se indeplineasca nici una din sarcinile de lichidare a Al-Qaida si democratizare a tarii, puse ca tel de America indata dupa atentatul din 11 septembrie 2001. Este clar ca Al-Qaida nu poate fi infranta pe cale militara, caci nu se prea stie unde e frontul contra ei. Exista tendinta ca operatiile sa fie extinse in regiunile de frontiera ale Pakistanului. Asa zisul razboi contra terorismului i-a infrant pe talibani in octombrie 2001, dar nu a facut sa dispara fundamentalismul, care e cauza relatiilor feudale inca persistente in societatea afgana. In locul talibanilor s-au instalat sefii unor triburi, care au mentalitati apropiate lor. Desi pana acum “ajutoarele” acordate de SUA si Uniunea europeana din 2001 acestei tari s-au ridicat la suma de 35 miliarde dolari, in prezent – dintr-o populatie de 26 milioane locuitori, 20 milioane traiesc sub nivelul de saracie oficial (sub 2 dolari pe zi). Circa 70% din populatia adulta este analfabeta. Cei 40 de ani de razboi au distrus soselele afgane, stare la care a contribuit si miscarea de rezistenta, care cauta sa impiedice transporturile de aprovizionare a trupelor americane si ISAF din regiunile mai izolate.
Doua sunt propunerile prin care se crede ca s-ar aduce o licarire de speranta in dilema geostrategica a acestui conflict. Prima ar fi pregatirea in culise a unei conferinte de pace la care sa ia parte toate statele limitrofe, inclusiv deci India, Pakistanul si Iranul, alaturi de SUA si Uniunea Europeana, la care sa se discute nu numai chestiunea talibanilor, ci si cele ale comertului cu droguri si contrabandei de arme. Cea de a doua este legata de insasi soarta acestui stat. Caci nimeni nu mai crede posibila crearea unui stat centralizat democratic, sub indrumare occidentala. Afganistanul este o tara fragmentata, pulverizata in mainile a douazeci de mii de sfaturi locale, care fiecare primeste credite pentru reconstructie si intretinerea administrativa. Tocmai in sprijinirea acestor mici unitati locale, pentru construirea unui canal de apa, a unei scoli sau a unui dispensar medical, ar sta – dupa parerea celor care au participat cu mari riscuri la ajutorarea refacerii tarii in acesti 7 ani – cheia unui progres lent in directia pacii.
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a spus acum cateva zile ca in Afganistan e nevoie, mai mult decat orice, de personal civil de ajutorare: tehnicieni, medici, invatatori. Poate ca in aceasta declaratie este si recunoasterea esecului militar al NATO, dar in orice caz dovedeste intelegerea faptului ca alta este calea de aplanare a conflictului. Chiar in St. Unite sunt numeroase organizatiile care cer tot mai tare incetarea acestui razboi, asa cum se poate constata pe site-urile internet : http://www.iacenter.org; http://www.antiwar.com; http://www.votenowar; http://www.moveon.org; http://www.commondreams.org; s. a.

CARTILE CARE L-AU FACUT PE OBAMA

January 21, 2009

Ce inseamna un presedinte al Statelor Unite caruia ii place sa citeasca? se intreaba Pierre Assouline pe blogul sau „La Republique des Livres“ din ziarul „Le Monde“. Inseamna mult. Face bine sa stii ca mereu el are o carte la indemana. Calitatile sale de orator au fost mult laudate, dar s-a uitat esentialul ce face bogatia cuvantarilor sale: faptul ca e un mare cititor. Michiko Kakutani, temuta critica a ziarului New York Times, atat de aspra cu majoritatea scriitorilor, este numai miere cu acest nescriitor, autor a doar trei carti : doua texte autobiografice si un discurs asupra rasei in America. Dansa a intocmit inventarul bibliotecii sale ideale, adica acele carti care au contribuit la cel ce a devenit.
Adolescent, el i-a citit pe toti marii autori negri: James Baldwin, Langston Hugues, Ralph Ellison, Richard Wright, W.E.B.Du Bois, inainte de a se cufunda in Nietzsche si Sf. Augustin, paralel cu studiile lui de drept. Apoi a inghitit biografia lui Martin Luther King in mai multe volume scrisa de Taylor Branch. Erau carti care i-au alimentat ideile privind conceptia asupra lumii. Dar asta nu l-a impiedicat sa citeasca atent tragediile lui Shakespeare, „Moby Dick“, scrierile lui Abraham Lincoln, eseurile lui Ralph Waldo Emerson, „Cantecul lui Solomon“ al laureatei premiului Nobel Toni Morrison, „Carnetul de Aur“ al al lui Doris Lessing, poemele africanului nobelizat Derek Walcott, memoriile lui Gandhi, textele teologului protestant Reinhold Niebuhr care au avut o puternica influenta asupra lui Martin Luther King, iar mai recent, „Gilead“ romanul de succes din 2004 al Marylinne Robinson, sau „Team of rivals“ pe care istorica Doris Kearns Goodwin il consacra geniului politic al lui Lincoln, devenita carte de referinta a noului presedinte.
In fine era sa uitam ce e mai important, cartea cartilor, BIBLIA, of course

“Le Monde diplomatique si alegerile americane

October 14, 2008

                      

            Cu circa un an in urma, a incetat aparitia editiei in limba romana a revistei lunare „Le Monde diplomatique“. Motivele nu au fost numai economice, ci si politice, caci revista franceza are o orientare clara de stanga, fapt care ii determina pe editorii in romana sa nu publice decat relativ putine din articolele editiei originale. Cateva articole ale revistei au mai  aparut pe internet in romaneste pana in luna iunie, dar de atunci intelectualul roman este privat de a mai fi la curent cu punctul de vedere ale acestei publicatii de prestigiu, care in editie tiparita apare in 21 de tari. Fapt care ma indeamna sa prezint pe scurt doua articole din numarul pe octombrie 2008, consacrate alegerilor din Statele Unite.

 

            Directorul revistei, Serge Halimi, scrie in editorialul „In cucerirea vestului“ ca, in fata crizei financiare ce obliga statul american sa intervina cu o suma de 700 miliarde dolari, partidul republican adopta, in locul atitudinei ultraliberale afisata pana acum, o alta ce s-ar rezuma la lozinca „Country first“ (Tara mai intai). Se vorbeste deci despre patriotism si de atasarea americanilor la valorile traditionale, se lauda povestea d-nei Sarah Palin, mama a cinci copii, guvernatoare a statului Alaska, sotie a unui campion de curse de sanii trase de caini, dar si biografia lui John McCain, erou american ce a bombardat Vietnamul inainte de a zace 5 ani in prizonierat. Cu patru ani in urma si George W. Bush castiga alegerile punand accentul pe credinta lui religioasa, dar si pe lupta contra terorismului, impotriva avortului si a casatoriei homosexualilor. Tot el nu inceta sa agite iarasi resentimentele opiniei publice americane impotriva elitei intelectuale, artistice si tehnocrate, care de regula sustine partidul democrat. Iar Obama este acum si el acuzat ca ar fi prea intelectual, prea de stanga, prea neexperimentat, prea negru. Alegerile din luna noiembrie din SUA se vor castiga treptat, stat cu stat. Unele dintre state (California, New York, Illinois, Texas etc.) par deja cucerite de o tabara sau de cealalta. Dar vestul republican pare a oscila, iar Obama tocmai acolo duce acum lupta. Prin „vest“ se inteleg cele 13 state situate la apus de Colorado (Montana, Wyoming, Colorado, New Mexico, Idaho, Utah, Arizona, Nevada, Washington, Oregon, California, Alaska si Hawai), din care doar in trei (California, Oregon si Washington) este aproape cert ca vor castiga democratii. Aici, in vest, republicanii combat cu lozinca celor trei „G“: „God, gays and guns“ (Dumnezeu, homosexualii si armele de foc). Democratii nu se lasa atrasi pe acest teren, caci stiu ca, de pilda in Montana sau Wyoming, cine pomeneste de interzicerea armelor poate fi sigur ca va pierde alegerile. Dar tot mai frecvent se aud oameni spunand ca vor vota „cu cel ce face cel mai putin rau“. Rau pentru locuitorii acestor state este acum poluarea de catre  industrie a raurilor si aerului. „Obama va garanteaza accesul la paduri si la zonele cu vanat, in timp ce McCain spune ca terenurile trebuie vandute“, este o lozinca democrata a locului. Ecologia a devenit o tema pretioasa in campania electorala : se atrage atentia ca trebuie incetat ca tara sa depinda de petrolul arab si trebuie valorificata din plin energia eoliana.

 

            Michael T. Clare, profesor la Hampshire College din Amherst (Massachussets), scrie in articolul „Lumea vazuta de la (viitoarea) Casa Alba“, ca – desi cei doi candidati la alegerile prezidentiale din SUA sunt constransi sa aiba o pozitie comuna privind apararea intereselor americane in lume – ei au in alte privinte numeroase divergente. John McCain (72 ani) este un om al razboiului rece, in timp ce Barack Obama (47 ani) cauta sa gaseasca noi raspunsuri la problemele ce rascolesc azi geopolitica mondiala. Pentru McCain este inacceptabil ca Rusia sa redevina o mare putere. Pentru el Rusia de azi nu se deosebeste prea mult de Uniunea Sovietica, iar pentru aceasta NATO trebuie sa-i tina piept. „Natiunile occidentale trebuie sa demonstreze ca NATO formeaza un front unit de la Marea Baltica la Marea Neagra si ca alianta va deschide breatele tuturor democratiilor ce vor sa apere libertatea“, spunea el in 2007. Mai recent el a sustinut ca Rusia sa fie eliminata din grupul G-8.  Pentru Obama nu Rusia si NATO sunt problemele prioritare, ci cele aparute dupa prabusirea URSS : terorismul, armamentul biologic, epidemia de SIDA, incalzirea planetei. Divergente mai serioase intre cei doi candidati apar insa in problemele Irakului si Iranului. Pentru McCain Irakul este frontul principal al luptei contra terorismului. Pentru Obama lupta contra lui Al-Qaida trebuie dusa in Afganistan, si chiar pe teritoriul Pakistanului. In privinta Iranului, Obama preconizeaza inceperea unor tratative cu guvernul de la Teheran pentru sistarea programului de imbogatire a uraniumului, idee respinsa categoric de McCain. In conflictul din Caucaz, Obama sustine  ducerea de tratative cu Moscova si Tbilisi, in timp ce McCain are o atitudine belicoasa, condamnand fara drept de apel Rusia. El a facut aluzie la trimiterea de vase americane sau ale NATO in Marea Neagra, pentru a contracara, cu acordul Ucrainei, prezenta flotei ruse acolo. Tot el sustine trimiterea de trupe americane in Georgia si Azerbaidjan pentru protejarea conductei de titei Baku – Tbilisi – Ceyhan. In relatiile SUA cu Uniunea Europeana, ambii candidati sunt de acord ca ele trebuie imbunatatite, dar McCain sustine ca aceasta colaborare trebuie “plasata sub conducerea ferma si hotarata a Statelor Unite“.

           

CALEIDOSCOP MONDIAL (VII)

October 5, 2008

                                

            Curiozitati . Un avocat al baroului de la Rabat (Maroc) a depus o plangere contra seicului Abderrahman Al-Magraui, preot salafist, ce a emis o fatwa prin care se permite fetelor musulmane casatoria de la varsta de 9 ani. Clericul se apara sustinand ca la aceasta varsta felele sunt sexual la fel de performante ca cele mai in varsta. Si invoca numele profetului Mahomed a carui prima sotie, Aisha, avea doar 6 ani la nunta, casatoria fiind „consumata“ cand ea avea 9 ani. In fata unor asemenea argumente grele, judecatorul tribunalului islamic a fixat termenul de pronuntare peste trei luni, aratand ca problema necesita studierea a numeroase texte si o reflectie aprofundata…

            Un muzicant negru din Brooklyn (New York) este in aceste zile preferatul presei si televiziunii americane. Nu pentru talentele lui muzicale, ci pentru ca doreste sa stranga fonduri pentru campania lui Barack Obama. Numele muzicantului de culoare este…John McCain. Situatie care-i poate inspira si pe politicienii din tara noastra : gasirea unui cetatean cu numele Traian Basescu, care sa faca propaganda pentru alegerea ca prim-ministru a lui Popescu-Tariceanu sau a lui Mircea Geoana. Sau invers…

            In fotbal suporterii se declara gata sa moara pentru echipa lor. Luand „a la lettre“ aceasta idee, clubul de fotbal din Hamburg a cumparat intr-un mare cimitir al orasului un spatiu de 300-500 morminte, ce este rezervat suporterilor decedati. Aceasta zona a cimitirului a fost amenajata in chip de teren de fotbal, avand la capete doua porti din beton de dimensiuni reglementare. Probabil ca cei ce vor fi admisi in aceasta parte a cimitirului, vor fi ingropati cu steagul clubului, cu trompetele si tobele lor. Pe lumea cealalta, regasindu-se impreuna, vor face un vacarm de ii vor scula pe mortii din vecinatate. Un meci pentru eternitate, in care nu va mai fi nici un cartonas galben sau rosu, ci doar unul : negru.

                                                     *

            Helmut Schmidt despre invazia ruseasca in Georgia. Fostul cancelar social-democrat al Germaniei da un interviu in ultimul numar al saptamanalului „Die Zeit“ ( 01.10.2008) din care extragem esentialul :

            Relatarile din presa despre Rusia nu-mi plac – spune batranul cancelar – si inca cu mult inainte de razboiul din Georgia. Asta imi aminteste de doctrina Monroe, din anul 1832, care contine doua principii ale politicii intereselor americane. Primul: europenii nu au ce cauta in America. Al doilea: noua nu ne pasa de cele ce faceti voi in Europa. Prima parte a acestei doctrine se aplica pana acum. Cand cineva se amesteca, de pilda Hrusciov in Cuba, se poate ajunge pana la un nou razboi mondial. Partea doua insa s-a uitat, caci intre timp America se amesteca politic in toate colturile pamantului. Pentru alte mari puteri, precum China si Rusia, asta e motiv de suparare. In clasa politica americana sunt persoane care cred ca acum e momentul de a patrunde in sfera de actiune a altor mari puteri, iar presa occidentala e influentata de ele. De pilda se discuta cu toata seriozitatea ca Georgia sa fie primita in NATO. Dar Georgia nu face parte din Europa, ci este o parte din Asia. In pactul NATO se vorbeste ca in el pot intra alte state europene, dar despre state asiatice – nici un cuvant.

            „Nu am nimic impotriva sa criticam Rusia – adaoga Helmut Schmidt – dar obiectez ca rusii singuri sa fie pusi in boxa acuzatilor. De la Gorbaciov incoace Georgia este unicul caz al unei interventii militare rusesti, dar in aceasta perioada America a intervenit in Serbia, Afganistan si Irak. In prezent cred ca germanii sunt cei ce ii inteleg cel mai bine pe rusi, ceeace se explica prin suferintele ce si le-au adus in trecut reciproc. Noi ne cunoastem bine unii pe altii, iar asta e valabil atat pentru Brejnev si Gorbaciov, cat si pentru Putin. Multor nemti le este acum mai teama de americani decat de rusi, lucru de inteles vazand razboiul din Irak, impreuna cu Abu-Graib si Guantanamo. Cand noul guvern american va pune capat acestor mizerii, nemtii isi vor schimba parerea. Am incredere in vitalitatea democratica a natiunii americane, de care s-a abuzat atat de ordinar in timpul administratiei Bush“.

                                                                      

             

PE CINE L-ATI DORI PRESEDINTE AL STATELOR UNITE ?

May 6, 2008

 

  Iata o intrebare la care incearca sa dea raspuns Timothy Garton Ash, profesor de studii europene la Oxford si cercetator la Hoover Institution al lui Stanford University – California. Ce ne spune el ?

            Ca duelul celor doi candidati democrati, daca se prelungeste pana la Conventia partidului democrat dela Denver din luna august, are sansa sa sporeasca sansele candidatului republican McCain. Alegerea acestuia ar fi insa o mare deceptie pentru o lume fascinata de Barack Obama. McCain ar fi un excelent presedinte daca SUA s-ar gasi in fata unei a doua Germanii naziste, ceeace nu e astazi cazul. Luate in ansamblu, pretentiile ce se ridica in fata noului presedinte al Americii nu sunt mai mici decat cele in fata unei amenintari naziste, dar ele cer o altfel de autoritate. McCain nu are nici temperamentul, nici experienta, nici mentalitatea, nici anvergura internationala ceruta de vremurile noastre. E ca un vulcan : explodeaza, apoi devine brusc calm, ceeace nu e idealul pentru un sef de stat de statura internationala. A fost mult timp senator, dar nu cu putere executiva. A fost erou in Vietnam si crede ca poate castiga razboiul din Irak. El nu poate exercita decat o atractie limitata in strainatate.

            Continui sa cred – spune T. Garton Ash – ca Hillary Clinton e mai indicata ca presedinte al SUA in epoca noastra. Cu toate aerele de fanfaronada ce si le da in privinta Iranului, ea are totusi temperamentul, experienta si mentalitatea unei persoane de care lumea intreaga are nevoie la Washington in urmatorii patru ani : cunoaste perfect mecanismul aparatului guvernamental ce da tot mai des rateuri, stie ce parghii trebuie puse in miscare, cui trebuie sa ii solicite ajutorul si la cine trebuie sa tipe. Ea este extrem de bine informata despre toate problemele puse in joc si le intelege subtilitatile, chiar daca mai exagereaza in timpul campaniei electorale. In plus, ea va fi insotita de un star al politicii internationale care e Bill Clinton.

            Toate astea erau insa valabile inainte ca Obama sa devina ceeace a devenit azi. „Obamania“ este un fenomen planetar, ce tot sporeste. Soarta lui Hillary poate fi comparata cu cea a unui jucator de golf de exceptie, care are ghinionul sa apara pe firmament odata cu Tiger Woods. Chiar daca ea ar castiga cu brio postul suprem in stat, lumea ar fi totusi dezamagita.

            Dar daca va castiga Obama?, se intreaba T. Garton Ash. Hillary i-a facut acestuia serviciul de a-si putea pune in lumina calitatile in timpul campaniei, dar atat el, cat si ea, ies slabiti din confruntarea reciproca. Daca totusi Obama iese invingator, in intreaga lume toti vor exulta de bucurie si de sperante. Iar asta este chiar problema : asteptarile sunt atat de mari din partea Americii, incat noul presedinte va fi in imposibilitate sa le satisfaca. Daca mai sunt indoieli cu privire la experienta de guvernare a lui McCain si Hillary Clinton, acestia pot fi considerati drept niste George Washington si Abraham Lincoln fata de Obama. Lipsa lui de experienta a aparut deja flagrant si ea va fi si mai izbitoare odata ajuns la Casa Alba. El, cel care niciodata nu a condus nici o organizatie, se va vedea pus in fruntea uneia din cele mai mari care poate fi imaginata. Ba risca ca la inceput sa fie chiar dezgustat de parghiile pe care le are de manevrat la Washington.

            Mai mult decat atat. Pozitia in lume a Statelor Unite nu mai este astazi cea de pe vremea lui Kennedy, ne mai vorbind de Truman. In ciuda dificultatilor ce se anunta cu China si cu toata forta durabila pe care o reprezinta societatea deschisa americana si dominatia militara, totusi puterea relativa a St. Unite a scazut, scade si va continua sa scada. Lucrul acesta e valabil in mod deosebit pentru puterea economica, caci e o tara ce traieste mai presus de propriile mijloace. Cheltuielile statului au fost indreptate spre armata, iar cele mai puternice banci din New York sunt tot mai mult dirijate de fondurile arabe si asiatice. Obama poate avea un discurs a la Kennedy, dar America lui nu va fi in masura „sa plateasca orice pret, sa suporte orice sarcina, sa indure toate incercarile, sa sustina pe toti prietenii“, asa cum se angaja JFK in discursul lui de investitura din 1961. Statele Unite nu isi mai pot permite asta.

            Si Timothy Garton Ash isi incheie articolul cu urmatoarea fraza : „Ori care ar fi rezultatul acestor alegeri, pregatiti-va de pe acum la o mare dezamagire. Ceeace va va permite ca, la urma urmelor, sa nu fiti atat de deceptionati.“

                                                           *

            Citind articolul de mai sus, cred ca multi romani isi pot pune cateva intrebari. Ce influenta poate avea asupra politicii UE si NATO venirea la Casa Alba a unui presedinte ce promite sa schimbe in chip radical imaginea Americii in lume ? Dar a unui presedinte ca Mc Cain ce vede in Rusia principalul adversar al occidentului ? Cat de importanta este pentru Romania politica pe care o duce SUA in spatiul balcanic si al Marii Negre? Cum poate electoratul sa faca conducerea Romaniei sa asculte mai mult de interesele tarii, in loc de a urma cu fidelitate telurile geopolitice ale strategilor de la Washington ? Sunt intrebari la care raspunsuri nu le poate da decat istoria si in orice caz, abia dupa luna noiembrie 2008…