Posts Tagged ‘Batranetea’

Un alt fel de a muri

February 21, 2014

In toamna anului trecut in Olanda s-a desbatut public cazul lui Albert Heringa, care a aparut in fata justitiei fiind acuzat ca a ajutat-o pe mama sa, in varsta de 99 ani, sa moara. La cererea ei, dovedita printr-o inregistrare video, el i-a dat 125 de pilule de somnifere si alte medicamente, bine sfaramate intr-o ceasca cu iaurt. Batrana nu era insa bolnava, nu zacea in pat, nu suferea de dureri intolerabile si era cu mintea clara. Dar, pur si simplu, ea se saturase sa mai traiasca. Albert Heringa a fost condamnat, insa cu suspendarea pedepsei, dar cazul a redeschis o discutie mai veche despre conditiile in care poate fi sau nu justificata legal eutanasia.

Caci odata cu sporirea numarului celor in varsta inaintata in tarile industrializate, in parallel cu progresul stiintific si tehnic al medicinei, problema mortii asistate a capatat noi aspecte. Intr-un sondaj efectuat recent in Germania asupra o mie de persoane, carora li s-a pus intrebarea: “V-ati putea imagina ca la batranete, suferind de o boala grea ce necesita ingrijire constanta, sa va puneti singur capat vietii?”, au raspuns DA  55% dintre cei chestionati, din care 64% din categoria celor intre 18 si 29 ani si 48% dintre cei peste 60 de ani.  Acelasi rezultat pozitiv (peste 50%) s-a obtinut si la intrebarea: “Credeti ca daca s-ar legaliza suicidul asistat de medic, atunci cei grav bolnavi ar putea recurge la asta doar pentru a nu deveni o povara pentru rudele lor?”.

In privinta eutanasiei parerile pro si contra sunt clar definite. Adversarii ei vad ca prin simplificarea ajutorului dat celor ce isi exprima dorinta de a muri, se vor confirma cele mai sumbre presupuneri: treptat, fiecare va putea ucide pe oricine care, intr-o stare de depresiune temporara, spune: “M-am saturat de aceasta viata!”. Se riposteaza ca dorinta de a muri face parte din drepturile fundamentale ale omului si ea trebuie respectata. Ceeace este insa fals, in primul rand deoarece dreptul la viata este si el fundamental, iar in al doilea rand – pentru ca omul este o fiinta sociala, societatea ne fiind indiferenta fata de viata fiecarui membru al sau. Intrebarile ce se nasc sunt insa mai numeroase. Cercetari mai atente ale unor psihologi au aratat ca multi din cei chiar grav bolnavi, ce isi declara dorinta de a muri, in cele din urma se agata de orice eventuala sansa de a-si prelungi viata. Sunt cazuri in care medicul,  propunandu-i pacientului doritor de moarte ca incepand de a doua zi sa intrerupa injectarea cu un medicament esential, sa fie rugat de acesta ca totusi sa-l lase in continuare sub instilatie.

Fiecare doreste sa moara fara dureri, in conditii cat mai bune, dar ce inseamna o moarte buna? In Elvetia, in Olanda si in Belgia, exista de cativa ani firme medicale (“Exit international”, “Dignitas” s.a.)  ce isi ofera serviciile pentru efectuarea in conditii legale a mortii asistate pentru cei ce isi exprima in scris dorinta. Firma “Exit” de la Zürich a contribuit in 2008 la un numar de 167 sinucideri asistate, in 2009 – 217, iar in 2010 – 257. In Belgia in 2004 au fost 349 cazuri de moarte benevola asistata, iar in 2012 – 1432. In Olanda in 2008 s-au inregistrat  2331 cazuri de moarte sau sinucidere activ asistate, in 2009 –  2636, iar in 2010 – 3136 cazuri. Terminologia in acest domeniu este importanta, pentru incadrarea cazului in limitele legilor, diferite de la o tara la alta. Moartea prin sprijin activ dat de un tert (prin injectie sau bautura letala) este acceptata legal in Olanda, Elvetia si Luxemburg daca se efectueaza sub supravegherea unui medic, dar este interzisa in Germania, unde cel ce o efectueaza e pasibil de inchisoare pana la 5 ani. Totusi la Hamburg s-a infiintat o asociatie de sprijin asistat al celor ce consimt sa-si paraseasca viata. Asociatia are 250 membri (cotizatie 100 euro pe an)si pana acum la 27 dintre ei li s-a indeplinit vointa, punandu-li-se la dispozitie de un medic anonym un medicament letal.

Asistenta pasiva la eutanasie inseamna intreruperea masurilor de mentinere in viata a unui pacient aflat in coma sau pe moarte, in imposibilitate de a-si mai exprima vointa. Este cazul celebru al omului politic israelian Sharon, care desi in coma, a fost tinut in viata timp de 8 ani.  Trebuie amintit ca in Germania se evita folosirea termenului de eutanasie, deoarece aceasta aminteste de campania de eutanasiere a persoanelor cu un handicap fizic sau mintal in perioada regimului nazist, cand au fost ucise peste o suta de mii de persoane sub pretextul “puritatii rasei germane”. Se prefera folosirea termenului “Sterbehilfe” adica “ajutor pentru a muri” sau “asistarea in moarte”. Mentinerea in continuare prin lege a interzicerii sprijinului dat de un membru al familiei pentru accelerarea decesului unei rude batrane, previne orice fel de abuz ce poate avea drept scopuri altele decat cele dorite de cel bolnav sau batran (mostenire, scaparea de obligatiile de ingrijire s.a.). Asta implica insa datoria statului de a se preocupa in mai mare masura de ingrijirea persoanelor in varsta, creind aziluri de batrani cu ingrijire medicala pentru cei cu slabe resurse materiale, si sprijinind infiintarea de case private de batrani pentru cei mai instariti.

Trebuie facuta distinctie intre eutanasie si ingrijirea paliativa.  Scopul acesteia din urma nu este sa se provoace moartea pacientilor, ci ingrijirea celor aflati in faza finala a unei boli incurabile si administrarea unor analgezice sau antalgice pentru calmarea durerilor. Uneori insa in spital tratamentul sedativ al bolnavilor din sectiile palliative este facut astfel incat nu se poate face deosebirea intre medicina paliativa si suicidul asistat.

In luarea deciziei de a-si incheia existent, bolnavul sau batranul obosit de viata se intalneste si cu interdictia bisericii. Pentru catolici, interdictia de a accelera venirea mortii se bazeaza pe enciclica “Evangelium vitae” data de papa Ioan-Paul al II-lea in 1995, deoarece eutbiserica, anasia contrazice cea de a 6-a porunca “Sa nu ucizi” (Exodul XX, 13). Atitudinea bisericii protestante este asemanatoare, ceeace in occident ii determina pe numerosi oameni politici din partidele crestin-democrate sa respinga orice proiect de slabire a severitatii legislatiei privind moartea asistata. Biserica ortodoxa respinge si ea eutanasia activa, aceasta fiind asimilata sinuciderii. Neacceptarea eutanasiei se bazeaza pe recunoasterea faptului ca Dumnezeu este stapan unic pe viata si pe moarte , iar intreruperea voluntara a vietii este negarea darului facut de Dumnezeu omului. Cele de mai sus nu inseamna ca occident partidele laice sunt unanime in adoptarea unei legislatii favorabile eutanasiei, deoarece problema depaseste diviziunea politica stanga-dreapta sau a convingerilor ateiste sau religioase.

Acordarea sau refuzul sprijinirii actului de pasire din viata in moarte a facut si face obiectul a numerose carti de etica societala, dar si de literatura. Iar desbaterea problemei in mari conferinte internationale arata ca, spre deosebire de trecut, ea a incetat sa mai fie tabu si se cauta – de la o tara la alta – gasirea de solutii corespunzatoare atat progresului stiintei medicale, cat si traditiilor.

Advertisements

Batranetea, cu mizeriile si micile ei satisfactii

August 19, 2013

Simt chinurile imbatranirii si stiu ca avansul pe aceasta cale nu are intoarcere. Memoria da semne de slabire. Caut cuvinte care totusi imi stau pe limba. Capul e inca bun, mintea are unele rateuri, dar gandirea pare ca functioneaza. Doar corpul imi semnaleaza ca in diverse locuri se petrec schimbari ireversibile. Dureri de incheieturi vin treptat, auzul parca nu mai e cel ce a fost. Incerc in diverse feluri sa ma asigur de capacitatile mele reale. Rezolv  pe calculator jocuri Sudoku sau Solitaire, mi-am deschis un blog, pe care l-am inchis vazand ca nu e prea urmarit, apoi l-am redeschis, ne mai sinchisindu-ma daca are sau nu cititori. Ma poticnesc incercand sa recit in gand unele poezii ce-mi erau familiare, imi este tot mai dificil sa cobor sau sa urc treptele imobilului, tramvaiul pleaca aproape din fata mea, fara sa fiu capabil a alerga, ca odinioara, cei cativa metri pentru a prinde ultimul vagon, evit sa port pantofi cu sireturi pentru a nu ma apleca, dimineata nu mai fac demult decat dus, deoarece din cada cu apa ma tem ca nu m-as mai putea ridica singur.

A imbatrani inseamna a intra putin cate putin in izolare. Iar asta incepe chiar inainte de a ajunge la o varsta inaintata. Slabiciunile se adaoga una dupa alta, lasandu-ma tot mai diminuat, tot mai singur, mai neinteles de cei din jur. La asta contribuie si decesul unor prieteni sau rude, fie din aceiasi categorie de varsta, fie mai tineri. Pare ca printre ei s-a instalat o maladie cronica, care insa pluteste si in jurul meu. Atat timp cat imi mai traiau parintii, parea ca nimic nu e rau, caci ei erau marii protectori, aproape nemuritori. Apoi au disparut si ei, nonagenari, iar ceeace voiam sa-mi ascund mie insumi, a inceput sa devina evident. Propria disparitie imi este anuntata: tu esti la rand, in ordinea logica a generatiilor. Iar teama a devenit permanenta, am constatat-o si la unele rude batrane ce spuneau ca si-au trait viata si doresc moartea, fiindca nu mai vor sa sufere. Sperau totusi sa fie contrazisi si asigurati ca nimic nu e pierdut, ca sunt inca iubiti si nu vor fi lasati sa moara in singuratate sau dusi intr-un azil sinistru de batrani, oricat de bun ar fi acesta.

Cu vreo 15 ani in urma un renumit medic francez, Claude Olivenstein, a scris o carte intitulata „Naissance de la vieillesse“ (Nasterea batranetii), care imi amintesc ca m-a impresionat intrucat spunea clar lucruri pe care le resimteam in mod difuz. Sunt putini cei ce reflecteaza asupra acestei dificile perioade a vietii si isi pun pe hartie constatarile introspectiei. Nu ma pot impiedica sa nu reproduc cateva pasaje din aceasta carte, pe care o rasfoiesc acum in alta stare de spirit decat odinioara, deoarece – ajuns octogenar – simt ca cineva invizibil ma bate usor pe umar obligandu-ma sa-l urmez.

„Omul nu a fost intotdeauna batran. El murea odinioara de epidemii, de foame sau in razboaie. Doar cateva mii de privilegiati isi prelungeau existenta. Saint-Simon, La Rochefoucauld sunt exemple frumoase de celebri longevivi, dar in acelasi timp multimile de popoare nu aveau decat lacrimi de varsat sau sclavia pentru a nu gandi. Daca, intamplator, unii batrani supravietuiau, ei fie erau atat de rari incat incarnau intelepciunea, fie lumea se descotorosea de ei prin mii de metode, una mai perversa ca alta. Pozele idilice, cu batrani pe patul de moarte, inconjurati de copii, nepoti, caini, pisici, apartin mai mult de domeniul utopiei decat al realului. Astazi moartea se petrece mai mult in spitale decat in familie.

Soarta batranilor este inegala intre tari, intre bogati si saraci. Unul poate fi presedinte de republica la 80 de ani, in timp ce la doar 50 km. distanta, oameni epuizati dupa 50 de ani de munca grea, sunt dusi la azil, ca niste locomotive ruginite date la rebut. Dar de ce, la o viata aparent egala, cineva ajunge centenar, in timp ce in jur altii se sting prematur? Sunt aici mistere ale biologiei sau ale geneticii, pe care nici situatia sociala, nici modul de viata nu le explica. Pensionarea e privita ca o binefacere: ea pare accesul la toate libertatile, dreptul de a face ce dorim. Dar despre ce libertate mai poate fi vorba? Mijloacele financiare sunt, de cele mai multe ori, limitate; insusirile fizice si mentale se erodeaza; timpul se scurge lent si nu mai e nimic de spus, decat a vorbi mereu despre acest corp, acest trup ce trebuie mereu intretinut, pentru ca la pacostea batranetii sa nu se adaoge si cea a urateniei. Intrand in batranete, oamenii isi aroga dreptul de a face ceeace inainte le era interzis, adica de a nu face nimic, de a contempla fumul semineului, lasand sa treaca timpul sau de a sta pe terasa cafenelei, citind un ziar.

Este o varsta cand interogarea asupra sensului vietii este pregnanta si zguduitoare, cand meditatia a sters fleacurile, maruntisurile, apropiindu-se de adevarata drama a fiecarui om. Asta ne obliga sa fim grabiti, fie ca Dumnezeu exista, fie ca nu. Daca nu exista, el trebuie inventat, fiecare dupa mijloacele sale intelectuale, spirituale, familiale, istorice. Daca, pentru motive justificate, el nu poate fi inventat, nu mai ramane decat sa te bucuri de viata, de fiecare respiratie. Acolo e sensul, in instantaneu, in timpul trait, aici, acum, de indata. Asta face din noi un toxicoman al vietii, caci mai apoi, dincolo, nu mai e nimic. A gandi ca suntem programati sa disparem ca niste insecte, este monstruos, sterge omenescul, desfide imaginarul.

Atasamentul persoanelor mai in varsta la tot ceeace reprezenta trecutul lor, este o maniera de a se crampona de repere cunoscute, dar si reactia oamenilor care stiu adevarata valoare a lucrurilor. Ceeace era urat ieri, poate fi frumos maine, deoarece memoria, revizitand trecutul, asociaza obiectelor de ieri, dimensiunea – chiar artificiala – a unui paradis pierdut. Memoria infrumuseteaza amintirile, le face plauzibile, faureste un trecut croit pe masura. Idealizand fiintele si existenta lor, se da o imagine superioara, luptatoare, unor persoane care in realitate erau mediocre.

Un om in varsta trebuie sa fie mai mult activ decat pasiv, caci altfel spre indreapta repede spre ramolisment si moarte. Unii au inteles aceasta si, apucati de frenezie, calatoresc la celalalt capat al lumii, urmeaza silitori cursuri la universitati pentru varsta a treia, in gradina sapa, pliveaza, seamana sau se dedica corp si suflet sprijinirii bisericii din parohia apropiata ori actiunilor unei organizatii umanitare. Aceste ocupatii sau creatii au valoare daca se inscriu in dorinta de a profita de viata: ea este inca aici si trebuie folosita dupa ani de sacrificii. Ele sunt un drept cucerit , iar nu ceva ce ce trebuie lasat tinerilor.“

Cartea profesorului Olivenstein m-a incantat si m-a pus pe ganduri. Ea mi-a confirmat ideea ca sunt fericiti cei care, la batranete, in loc de a se ghemui, stiu sa profite de varsta lor. Daca se pierd anumite insusiri si posibilitati, se castiga in schimb altele. Se obtin noi drepturi, cucerirea carora este apanajul unei batraneti reusite. Parcurgand in decursul vietii atatea sentimente, senzatii si emotii, omul varstei a treia poate spune ca a trecut prin clipele unei metamorfoze complecte a simturilor.