Posts Tagged ‘Capitalism’

Intelectualul de stanga

February 10, 2014

 

Cu sapte ani in urma am publicat, pe un alt blog, un text cu titlul de mai sus, care pe atunci a parut desuet, caci criza economica nu isi aratase coltii, iar practic intreaga presa era ocupata de articole ale laudatorilor avantajelor capitalismului, ce semnalau totodata  pericolul nostalgiei dupa regimul prabusit in 1989. Perioada care a trecut de atunci a scos la iveala lacunele pe care le continea propaganda dreptei si a permis aparitia in spatiul public a unor voci critice, strict necesare intretinerii spiritului democratic in societate. M-am gandit ca poate ar fi totusi oportun sa republic pe acest blog articolul din aprilie 2007, care socotesc ca nu si-a pierdut din actualitate.   

Ce este oare un om ce poate purta numele de intelectual ? El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturile sale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil. In cele ce urmeaza voi face cateva reflectii asupra notiunii intelectualuluide stanga.
Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.
Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.
In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii.
Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta? Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.
Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti liberali, mai mult sau mai putin. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex.
Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea periodica desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga este internationalist , e prudent in folosirea notiunii deoarece este constient ca marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii, reprezinta fata pernicioasa a notiunii de internationalism. Dar el, intelectualul de stanga, este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta in ansamblu calitatile poporului sau. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui prin reforme. Stanga crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale. Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.

 

 

Economie, politica si morala

July 19, 2010

In plina criza financiara si cand bancile se socoteau nevinovate, conducatorii celor mai mari tari s-au crezut obligati sa ceara moralizarea capitalismului, temandu-se ca daca nu o fac, lumea ar putea contesta intreg sistemul. Au trecut aproape doi ani de atunci si promisiunile luarii de masuri drastice au incetat. Dar mai mult ca oricand ramane actuala cerinta de a reface din economie o problema politica. In acest sens in ultimul numar al revistei “Le Monde diplomatique” (iulie 2010) a aparut articolul “Imposture du capitalisme moral” al filozofului Yvon Quiniou, din care voi reda mai jos pasajele esentiale.  

Nu ar fi timpul oare sa facem mai moral capitalismul? Intrebarea a fost pusa in plina criza de unii sefi de state, adica tocmai de cei ce inainte faceau o apologie fara margini a liberalismului, care – dupa ei – ar fi reprezentat “sfarsitul istoriei”. Dar astfel formulata, intrebarea presupune nu doar ca el ar fi imoral, dar si ca in structura sa intrinseca, capitalismul ar fi moral, iar doar prin unele acte excesive – imoral. Imoralitatea e insa constitutiva capitalismului, contrar conceptiei ce pretinde sa faca din economie o realitate ocolind morala.

Economistul ultraliberal Friedrich Hayek enuntase deja aceasta teza spunand ca doar un comportament uman intentional poate fi socotit just sau nejust, dar asa ceva nu se aplica unui sistem social. “Nu exista criteriu prin care am putea spune ce este “social nejust”, deoarece nu exista o persoana prin care s-ar fi putut comite aceasta nedreptate” scria el. Redistribuirea mai mult sau mai putin justa a avutiei si a mijloacelor de productie, intentie ce anima miscarea socialista, nu face – dupa el – decat sa transpuna niste intentii umane asupra unei realitati impersonale. La fel, in recenta carte a lui Andre Comte-Sponville (“Le capitalisme est-il moral?”) se reia aceiasi premisa a ideologiei liberale: capitalismul nu e nici moral, nici imoral, el este amoral. Morala ar fi un lucru exterior capitalismului, ea nu il poate afecta decat marginal, prin politica sau prin drept, atenuandu-i aspectele rele, dar in nici un caz nu poate si nici nu trebuie sa-i suprime cauzele. Capitalismul poate fi nedrept, ca de pilda in distributia de catre natura a calitatilor intre oameni, dar asta nu inseamna ca el e imoral. Deci nici o schimbare radicala a lui nu ar avea sens.

Acest tip de discurs contribuie nu numai la dezvinovatirea capitalismului de ravagiile  pe care le vedem, dar alimenteaza un cinism generalizat la adresa politicii, lipsind-o de orice ambitie morala. Se regaseste aici ceva vizibil la toti partizanii capitalismului: economia e integrata stiintei si tehnicii, niste ordine care sunt efectiv neutre moral. Se uita insa ce le deosebeste. Stiinta si tehnica sunt mijloace si doar utilizarea lor sociala poate fi judecata. De pilda o noua tehnica de productie ce sporeste productivitatea muncii nu conduce in sine la somaj si deci nu poate fi socotita rea. Din contra, ea permite sa se reduca durata muncii si deci efortul oamenilor sau da posibilitatea unei mai bune retribuiri a lor. Valoarea sa depinde de utilizarea ce i se da. In schimb, iar aici sta marele aport al lui Karl Marx, economia e alcatuita din practicile pe care unii oameni (capitalistii) le folosesc fata de alti oameni (salariatii lor) exploatandu-i, licentiindu-i sub motiv de competitivitate, sau atatandu-i unii impotriva altora prin cultivarea obtinerii de rezultate sau prin noi reguli de organizare, ce fac munca  insuportabila. Dar asta nu tine de tehnica sau de stiinta, ci de practica sociala ce organizeaza munca, determinata de obiective mercantile (profitul) si care deci poate fi supusa evaluarii prin criterii morale. Marx intelesese asta bine atunci cand scria in “Contributii la critica economiei politice”: “economia politica nu e tehnologie”.

Trebuie respins a se atribui economiei o realitate obiectiva si absoluta, decretandu-se ca ea e independenta de oameni (cand tocmai ei o fauresc) si supusa unor legi implacabile, asemanatoare legii caderii corpurilor din natura. Aceasta deriva intelectuala poarta numele de economism. Iar economismul nu numai ca erijeaza activitatea economica in valoare primordiala ce-si subordoneaza toate celelalte, dar si ca ea este alcatuita din procese sustrase in esenta responsabilitatii politicului. Daca sunt totusi si legi ale economiei capitaliste, ele sunt proprii strict unui sistem de productie dirijat de proprietatea privata; ele pot fi modificate si chiar abolite daca se schimba sistemul. Ceeace inseamna ca asa zisele “legi economice” intra direct sub reglementarea moralei, ca tot ceeace tine de practica. “Stiinta economica” nu poate fi o stiinta pura, lipsita de judecati de valoare, caci – ca si stiintele sociale in general – ea angajeaza in mod implicit valori, se refera la activitatea umana si orienteaza analiza realului intr-un sens ce poate fi aprobat sau nu. Economistul american Albert Otto Hirschman a sesizat asta si a subliniat impletirea, deseori inconstienta, dintre economie si morala. El spunea ca “moralitatea isi are locul in centrul muncii noastre”, adaogand ca preocuparile morale trebuie sa fie, in mod explicit si constient, asumate de stiinta sociala. Marx spunea si el in Manuscrisele din 1844 ca “economia este o stiinta morala reala, cea mai morala dintre stiinte”.  

Care este deci aceasta morala care cere sa ne preocupam de economie si a nu o consideram drept ceva in fata careia politicul trebuie sa se incline? Mai intai trebuie sa ne desprindem de acea abordare a umanului ce se limiteaza la sfera relatiilor dintre persoane, interesata deci doar de virtutile si viciile indivizilor. Trebuie, din contra, sa admitem ca morala se aplica la rapoartele sociale in globalitatea lor, la viata politica (in sens stramt – institutiile), la cea sociala (tot in sens stramt – drepturile sociale) si la cea economica. Desi morala a inceput sa patrunda in primele doua domenii aratate, atat prin Declaratia drepturilor omului din 1789, cat si prin cea din 1948, unii cer ca ea sa nu patrunda si in cel de al treilea, in viata economica. Trebuie combatuta aceasta interdictie, luand in consideratie atat o politica morala, cat si o economie morala, adica o politica care sa impinga valorile morale pana in spatiul economic.

Despre ce valori si despre ce politica e oare vorba? Raspunsul poate fi obtinut din formularea data de Im. Kant: este criteriul universalului care cere respectul celuilalt, de a nu-l manipula si a-i promova autonomia. Asta presupune suprimarea opresiunii sociale (prin drepturile pe care miscarea muncitoreasca le-a cucerit incepand din sec. 19), dar si a exploatarii economice, domeniu ce ramane de castigat din plin. Doar astfel se va putea proteja si adanci, prin politica, cuceririle morale obtinute in alte domenii.

Moralizarea capitalismului se dovedeste, la urma urmelor, imposibila, caci el e in sine imoral, deoarece se pune in slujba unei minoritati de oameni avuti ce domina marea masa a celor ce muncesc, negandu-le autonomia. A pretinde moralizarea lui inseamna in fond a cere suprimarea lui, indiferent cat de dificila ar fi aceasta sarcina.

CAPITALISM DE STAT SAU ALTCEVA?

March 8, 2010

            Sunt frecvente parerile unor analisti ce considera ca sistemul social-politic ce a luat sfarsit in Rusia si in alte tari din rasaritul Europei cu doua decenii in urma, nu a fost decat un capitalism de stat. Capitalism de stat? Notiunea e veche, semnificand proprietatea statului totala (ca in URSS) sau partiala (ca acum in China) asupra principalelor mijloace de productie, adica a capitalului. Insusi Engels in “Anti-Düring” a sugerat ca este necesara o etapa intermediara, cea a capitalismului de stat , in procesul de trecere de la capitalismul privat la socialism. In 1918 Lenin a imbratisat si el ideea, justificand introducerea NEP ca perioada scurta, dar necesara pentru repunerea pe picioare a economiei distrusa in timpul revolutiei. Social-democratia lasalliana a imbratisat punctul de vedere ca prin nationalizari si prin dirijarea de catre stat a economiei se poate atinge telul final, socialismul, in timp ce o alta parte, a social-democratilor reformisti, au vazut in experimentul sovietic, un capitalism de stat in contradictie cu principiile socialismului. Asa este de pilda fruntasul socialist belgian Emile Vandervelde cu cartea sa “L’Alternative: capitalisme d’Etat ou socialisme democratique?” sau Victor Serge cu volumul “Totalitarisme et capitalisme d’Etat ». Toti acestia prognozau prabusirea comunismului sovietic sub povara propriilor contradictii sau in urma celui de al doilea razboi mondial. Faptul ca asa ceva nu a avut loc a amutit pentru un timp criticile naturii sistemului sovietic. 

Dar dupa prabusirea comunismului in URSS au reaparut parerile ce il reduc la un capitalism de stat impins pana la absurd, cu un patron – statul, care in acelasi timp indeplineste si functiile de bancher, iar ca proletari exploatati – intregul popor. Ipoteza permite sa se dea o explicatie trecerii cu relativa usurinta de la « economia planificata colectivista » la capitalismul de stat in tarile est-europene, ambele avand aceiasi natura, dar are si calitatea  ca mentine neprihanita speranta unei alternative socialiste in sec. XXI, intrucat aceasta nici macar nu a fost experimentata in sec.XX. Asa este de pilda filozoful marxist sloven Slavoj Zizek, ce repeta ca sistemul sovietic nu poate fi evaluat decat ca o forma extrema a capitalismului de stat. La noi aceiasi teorie o sustine Gabriel Chindea care, in publicatia pe internet „blog.revistacultura.ro” din luna ianuarie 2010 publica un articol intitulat “Din nou despre decembrie 1989, dar si despre ce mai ramane sa insemne marxismul astazi”. In el scrie ca dupa revolutia din 1917, societatea rusa avea nevoie de o modernizare rapida, deci de cresterea cu orice pret a mijloacelor de productie. Iar asta presupunea sacrificii  si obliga noul proprietar, statul, la exploatarea fortei de munca, fapt care a dus la instrainarea muncitorului de valorile legitimatoare ale socialismului.  Acumularea surplusului muncii prin mijloace etatiste este insa mai radicala, mai excesiva, decat prin cele private. De aceea sistemul sovietic, care a fost copiat si in Romania si in alte tari, nu era un simplu capitalism de stat, ci un hipercapitalism. Contradictia dintre ideea socialista, ce pune accentul pe satisfacerea nevoilor sociale ale celor multi, si realitatea exploatarii, nedeosebita de cea capitalista, ar fi dus la prabusirea sistemului. 

Teza echivalarii “socialismului real” din URSS si celelalte tari din rasaritul Europei cu sistemul capitalist este ispititoare, deoarece ea presupune ca in fond nimic esential nu s-a schimbat atunci cand patronul, persoana privata, a fost inlocuit cu statul-patron si birocratia sa. In felul acesta stalinismul poate fi respins de cei cu vederi de stanga odata cu capitalismul si astfel ramane neatinsa puritatea conceptului de “socialism” din scrierile lui Marx. Socialism la care deci se poate in continuare visa, deoarece el nici nu a fost macar verificat in practica.

Ipoteza ascunde insa o premisa falsa. Caci daca comunismul a fost doar o forma de capitalism, atunci nu are nici un rost sa refuzam capitalismul privat de astazi, nici sa ne mai batem capul cu gasirea de alternative la el, caci cu toate defectele lui, el este mai bland decat hipercapitalismul, intitulat abuziv drept “socialism real”. Iar daca nici Marx, nici Lenin si nici urmasii lor nu au reusit sa gandeasca si sa faureasca un socialism viabil, atunci inseamna ca e inutil a mai cauta un inlocuitor capitalismului. Capitalismul e deci sfarsitul istoriei, “socialismul” a fost un accident regretabil, nefiind inscris in logica istoriei. Iar comunismul – o utopie, o himera ce trebuie abandonata la lada de gunoi a istoriei. Pe acest rationament, pe lipsa oricarei alternative, se creiaza spiritul de resemnare, un cliseu mult indragit de dreapta. 

La aceasta se poate riposta aratand ca exploatarea, constrangerea fortei de munca, s-a dovedit in istorie necesara atat timp cat domneste raritatea mijloacelor de productie, insuficienta satisfacere a nevoilor populatiei si permanenta amenintare din afara a regimului de forte ce ii doresc disparitia. Ea este insa temporara si nu poate fi extinsa pentru caracterizarea socialismului in intregime. Pe de alta parte dezvoltarea de tip socialist nu presupune birocratizarea puterii. Exploatarea in socialism nu inseamna ca se fura munca, ci ca ceeace se retine se reda producatorului sub forma de investitii in fabrici, drumuri, baraje, scoli, spitale etc. Care nu sunt “pentru stat”, ci pentru majoritatea populatiei. Dar atunci cand omul nu mai intelege cum are loc organizarea sociala, ce se petrece cu munca lui, cand plusvaloarea nu i se mai intoarce in favoarea lui, atunci relatiile de exploatare genereaza instrainare, alienare. In momentul in care acumularea intensiva nu a mai fost vazuta ca se resfrange asupra tuturor, cand ea nu a mai legitimat sistemul in ochii oamenilor, acesta a intrat in criza. 

            Constrangerea fortei de munca pentru a moderniza in ritm rapid prima tara ce se inscrisese pe calea fauririi socialiste, nu este un criteriu suficient pentru caracterizarea unui sistem social-economic. Exploatarea fortei de munca a existat si in feudalism, si in sclavagism. Se neglijeaza insa a se scoate in evidenta un alt criteriu, esential, ce deosebeste capitalismul de socialism: proprietatea asupra fortelor de productie. Transferul, total sau partial, al capitalului si al pamantului din proprietatea privata in cea a intregului popor, prin exproprierea fie pe cale revolutionara, fie printr-o lege adoptata in urma categoricei victorii in alegeri a unui partid socialist, a fost si ramane pasul necesar spre reducerea inegalitatilor strigatoare ale capitalismului. Prin acest act de transfer al mijloacelor de productie i se atribuie in mod fals statului si birocratiei sale functia de noi exploatatori. Nu intamplator acest transfer nu s-a numit “etatizare”, ci “socializare” sau “nationalizare”, caci statul nu este decat un instrument, iar nu obiectivul final al preluarii in proprietate. Este iluzoriu de imaginat ca s-ar fi putut proceda altfel, dispensandu-se de existenta statului, asa cum preconizeaza teoriile anarhiste. Iar imaginea, deseori folosita, a unei birocratii pletorice si acaparatoare, ce s-a instalat ca nou proprietar anonim in locul celui privat, nu corespunde nici ea adevarului. Obiectiv privit, statul socialist nu avea nevoie de un numar mai mare de salariati in aparatul de dirijare, de control, de indrumare etc. decat avea nevoie pana atunci multitudinea de intreprinderi pe care el le preluase in proprietate. Argumentul ca mana invizibila a relatiilor de piata ar conduce si organiza mai eficient societatea decat interventia statului, este contrazisa de crizele distrugatoare de valori si oameni ce zgaltaie periodic capitalismul. 

            Cele de mai sus, ce trebuie reamintite in zgomotul asurzitor pe care il scoate astazi liberalismul, tin sa arate ca asa numitul “socialism real” nu a fost nici un capitalism de stat, nici un hipercapitalism,  ci un sistem original, cu valori proprii, diferite de cele ale capitalismului. Cauzele slabiciunii lui, care au condus la prabusirea cunoscuta, sunt de natura externa si interna, dar asta necesita o analiza separata.

CAPITALISMUL CA RELIGIE

January 18, 2010

                       “Capitalismul ca religie”, este o sintagma apartinand filosofului german Walter Benjamin, care in 1921 scria intr-un articol : “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”. Si el continua : “Trei sunt trasaturile ce pot fi recunoscute in structura religioasa a capitalismului. El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capata din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasa si cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolveste de pacate, ci se face vinovat de ele.”

            S-ar putea riposta ca cele scrise cu aproape 90 de ani in urma si-au pierdut actualitatea. Dar sunt numerosi ganditorii care astazi reiau ideia lui Benjamin si o adancesc. Iata-l pe Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie si fost econom sef al Bancii Mondiale, care critica neoliberalismul Fondului Mondial International ca “o noua religie” ce exprima “doctrina pura a pietei”, iar in liberalizarea pietelor de capital are “cel mai sfant articol al credintei”. Iata-l pe economistul liberal Alexander Rüstow care, intrebandu-se despre esenta teologica a conceptului de “laisser-faire”, reaminteste ca parintii liberalismului, incepand cu Adam Smith, credeau intr-o mana invizibila, o armonie misterioasa care, fara nici o interventie a statului, ar conduce la bunastarea pentru toti. Iar Wolfgang Palaver, profesor la universitatea din Innsbruck scrie recent : “Prima dimensiune religioasa a capitalismului se vede in reclama comerciala, ce promite, ca si religia, o viata fericita. Reclama foloseste simboluri ale religiei si bisericii : produse alimentare laudate de calugarite, denumiri sacre de parfumuri ca “Heaven” sau “Eternity”. Locul sfintilor a fost luat de starurile sportive si ale spectacolului. Prin reclama, automobilul a devenit un obiect de cult cotidian. La Wolfsburg, firma Volkswagen a edificat sapte pavilioane de expozitie, concepute ca niste temple, pe care arhitectul lor le justifica astfel : “Ce a mai ramas din religiozitatea noastra din copilarie ? Bisericile au murit, ideologiile si-au pierdut puterea. Dar au ramas firmele, concernele. Pe ele se vor intemeia conceptiile religioase ale viitorului”.

            Invidia a fost privita de toate religiile ca una din sursele raului, a fost condamnata si pentru ea s-a cerut cainta pacatosului. Dar filosoful Peter Sloterdijk observa corect : “In nici o formatie sociala de pana acum nu a fost angajata atat de explicit excitarea poftelor si dorintelor pentru motivatia comportamentului. .Patima invidiei a fost luata in calcul de societatea de consum si transformata in forta energetica. Societatile moderne reprezinta din acest punct de vedere niste reactoare de gelozie sau niste centrale energetice creatoare de invidie. ”

In incheierea argumentarii de mai sus, s-ar pune intrebarea : cine este Dumnezeul capitalismului ? Raspunsul il da tot Walter Benjamin care afirma ca acesta este omul devenit Supraom. Dumnezeul secret al capitalismului este, ca si supraomul lui Nietzsche, omul ce a depasit cerul prin capacitatea sa supraumana. Din rivalitate cu aproapele sau, omul acumuleaza bani pentru a impresiona pe altii. Suntem martorii unei incercari de autodeificare a omului, ce respinge convertirea, cainta, purificarea, sustine Benjamin.

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT (II)

October 25, 2009

             Pentru a examina efectele pozitive si negative ale comunismului romanesc, comparativ cu cele ale capitalismului postcomunist, ma voi referi la niste studii publicate in anii trecuti de diversi cercetatori. In domeniul economic si social, un astfel de studiu este cel al dr. Valeriu Tudor  publicat in ziarul Economistul in patru numere consecutive (6 – 11 august 2009), cu titlul ROMANIA 1989 – 2009: ASPECTE ECONOMICE SI SOCIALE           Voi prezenta succint acest articol bine documentat pe date statistice oficiale.

 

            Baza de comparatie

In 1989 Romania avea o populatie de 23,1 milioane locuitori, fata de 15,8 milioane in 1948. Durata media a vietii a crescut de la 52 de ani in 1948, la 69 de ani in 1989.

Cresterea natalitatii, lucru pozitiv, a fost umbrita de interzicerea prin lege a avorturilor, ce a condus la cresterea de zece ori a mortalitatii femeilor ce au avortat.

Industria in anul 1988/ 1989 inregistra o crestere al productiei de 120 de ori fata de 1945, anul sfarsitului celui de al doilea razboi mondial, iar agricultura producea 30 milioane tone de cereale la 23 milioane locuitori. Totusi painea era rationalizata, taranii cumparand paina de la oras. In acelasi an PIB crescuse de 36 de ori. O treime din produsul intern brut (PIB) era alocat pentru dezvoltarea industriei. In agricultura lucrau 3 milioane persoane, dintr-un total de 11 milioane – populatie activa.

Energia . In 1989 Romania a produs 17.851 milione kWh, in comparatie cu 1.130 milioane kWh in 1938. La fel, productia de titei era in 1989 de 9.173 mii de tone, fata de 6.594 mii tone in anul 1938. Anul de varf al extractiei romanesti de titei a fost atins in 1970, cand s-a atins un nivel de 13.377 mii de tone.

Constructiile de masini. In 1938 in Romania nu se produceau camioane, dar in 1989 s-au livrat din fabricile romanesti 17.124 bucati, nivelul maxim fiind atins in 1983 cu 77.142 camioane. La fel, in antebelic Romania nu cunostea productia de tractore si combine agricole. In 1989 se produceau 5.649 combine, in scadere fata de 1985 cand productia a fost de 6806 bucati.Asemanatoare era si situatia la tractoare, Romania exportand fabrici de tractoare in tarile lumii a treia.

Lucrarile de geniu civil, au reprezentat un efort de investitii si uman considerabil. Printre acestea sunt de mentionat: Canalul Dunare-Marea Neagra, hidrocentralele de la Portile de Fier, metroul din Capitala (60 km.), irigarea prin sistem de canale a 5,6 milioane ha., primul grup al centralei atomoelectrice de la Cernavoda.

Constructia de locuinte era in 1989 de 55.000 apartamente, dar nivelul maxim fusese atins in 1981, cand se dadusera in folosinta 150.500 apartamente.

 

Situatia in ultimii 20 de ani.

In examinarea aspectelor economice si sociale din perioada 1990-2009 sunt de retinut urmatoarele :

Populatia Romaniei la nivelul anului 2008 este sub 20 milioane locuitori, ca urmare a scaderii constante a natalitatii si a exodului masiv in strainatate, in special in Spania (peste un milion de romani), in Italia si in Ungaria. Peste 350.000 copii (din care 50% sub 10 ani) au parinti plecati in strainatate, cu efecte negative asupra familiei. Scaderea natalitatii si sporul mortalitatii sunt un fenomen constant al ultimilor 20 de ani in Romania. In prezent sunt in tara 2,5 milioane pensionari din fostele CAP-uri, cu pensii foarte reduse. 

Avutia nationala a avut de suferit in urma privatizarilor pripite, o valoare evaluata la cca. 60 miliarde de euro fiind cedata pentru doar 6 miliarde euro. In unele cazuri intreprinderi importante au ajuns pe aceasta cale in proprietatea altor state (Romtelecom, Petrom, distributia energiei, Distrigaz), incalcandu-se ideea privatizarii. Flota comerciala romana, care in 1989 era a 7-a din lume, a fost vanduta in intregime, in conditii inca neclare. Prin desfiintarea CAP-urilor, constructiile acestora, abandonate, au fost distruse. Mari retele de irigatii sunt in paragina. In 2007 doar 24 % din grupurile de firme din Romania mai erau controlate de capital romanesc. Au aparut milionari si miliardari (in euro), dar a crescut procentul populatiei care traieste sub nivelul minim oficial de saracie.

Produsul Intern Brut, care exprima venitul national nou creat, a evoluat descrescand in anii dupa revolutie, pentru a reveni la cresteri pozitive abia incepand din 2000. Fata de anul 1989 (luat drept referinta – 100%), PIB a evoluat astfel: 1990 – 94,4%; 1991 – 82,2%; 1992 – 74,9%; 1993 – 76,1%; 1994 – 79,1%; 1995 – 84,7%; 1996 – 88,0%; 1997 – 82,6%; 1998 – 78,7%; 1999 – 77,7%; 2000 – 79,3%; 2001 – 83,9%; 2002 – 88,2%; 2003 – 92,7%; 2004 – 100,6%; 2005 – 104,7%; 2006 – 112,8%; 2007 – 119,6%; 2008 – 130,3%. Dar daca in Romania s-ar fi mentinut in toata aceasta perioada un ritm de crestere al PIB de 5%, atunci in 2009 acesta ar fi ajuns la 265,3% fata de 1989. Structura PIB in 2009 este insa total diferita de cea din 1989: a scazut ponderea industriei, agriculturii si exportului, in favoarea constructiilor, serviciilor si importului.

Industria a urmat o curba descendenta dupa 1989, multe intreprinderi fiind inchise. De pilda in 2008 industria petro-chimica mai avea o capacitate de productie de numai 35% fata de cea din 1989. Actuala criza economica va afecta si mai mult situatia, in anul 2008  un numar de 12.000 firme intrand in incapacitate de plata. Cca. 90% intreprinderile din industria chimica si-au incetat activitatea din cauza crizei. In primele trei luni ale anului 2009, numarul falimentelor a crescut cu 84%. Agentia Nationala pt. Ocuparea Fortei de Munca estimeaza nivelul somajului la sfarsitul lui 2009 la 550.000-600.000 persoane. Se evalueaza insa ca numarul acestora ar putea creste pana la un milion someri din diverse ramuri, tinand seama si de posibila revenire in tara a cca. 700 mii muncitori romani ce lucreaza (sau someaza) azi in alte tari.

Agricultura a suferit considerabil in aceasta perioada, in 2009 fiind lucrate doar 5,0 milioane hectare dintr-un total de 9,3 mil. ha. E slaba finantarea de U.E. a desvoltarii productiei agricole, chiar si numai pentru ca 45% din ferme poseda teren sub un hectar. Cca. 15% din terenul arabil este afectat de seceta. 70% din alimentele consumate azi in Romania provin din import. Pentru a se reface suprafata padurilor din 1989, e necesara reimpadurirea a minimum un milion hectare.

Educatia si invatamantul ridica grave probleme. Invatamantul elementar ne mai fiind general si obligatoriu, Romania are iarasi analfabeti, numarul lor fiind evaluat azi la cca. un milion. Calitatea invatamantului lasa de dorit, la testul international PISA elevii romani clasandu-se pe locul 47 din 57 de tari.

Sanatatea ridica si ea numeroase aspecte ingrijoratoare. Spitalele sunt cu aparatura invechita, in cladiri vechi si cu medici putini, indeosebi in mediul rural. In medie sunt 1,9 medici la 1000 locuitori, cu salarii reduse. Potrivit unui sondaj, 60% din medici vor sa plece la munca in strainatate. Are loc o crestere a mortalitatii si a nasterilor de copii cu malformatii.Unul din patru romani sufera de obezitate. Romania ocupa primul loc din Europa la decesele cauzate de tuberculoza, boala in directa legatura cu saracia. Peste 500 mii persoane se trateaza impotriva diabetului. Anual mor in urma leucemiei 4000 persoane. In 2008, au fost ucise in bataie de sotii sau prietenii lor 600 de femei. Romania se claseaza in privinta performantei la sanatate pe locul 27 din 29 tari europene (27 tari membre ale UE, plus Norvegia si Elvetia).

Pe langa cele de mai sus, ar trebui mentionata situatia la fel de alarmanta a Romaniei in domenii ca transportul, cercetarea stiintifica, sportul de amatori, comertul exterior si, mai ales, nivelul de trai. In intreaga perioada 2001-2008 s-au construit doar 26.000 apartamente. 11 milioane de romani, adica jumatate din populatia tarii, beneficiaza de o forma de asistenta sociala.

                                               *

Intr-o alta lucrare esentiala pentru intelegerea consecintelor tranzitiei economice pentru tara noastra, este vorba de cartea “Tranzitia – mai grea decat un razboi. Romania 1990-2000” de prof. Nicolae Belli (Ed. Expert – 2001) autorul scrie: “In pofida deschiderilor generoase ale revolutiei din 1989 spre schimbare si reinnoire democratica, Romania s-a prabusit imediat intr-o profunda criza economica, sociala, politica si morala, in care continua sa se zbata. (…) Tranzitia va ramane in istorie ca o perioada mai rea si mai paguboasa decat au fost pentru Romania nu unul, ci ambele razboaie mondiale, luate impreuna. (…) Greu de raspuns celor care se intreaba: ce viitor ne asteapta cu un sac atat de mare si plin ochi de saracie in spate? In trecut nu putem si nici nu trebuie sa ne intoarcem. Caci daca acest trecut ar fi fost bun, istoria nu l-ar fi inlaturat. Nici in prezent nu putem ramane incremeniti. Timpul e ireversibil si, in plus, foarte grabit, nu asteapta. Nu exista alta solutie decat numai mersul inainte, concepandu-se prezentul cu fata spre viitor.”

Criza economica, din care Romania este departe de a fi iesit, va agrava cu siguranta datele statistice aratate. Atenuarea, in anii ce vin, a acestei strari de lucruri, depinde in anumita masura si de calitatea oamenilor politici din organele executiv si legislativ ale tarii, si – nu in ultimul rand – de cinstea si devotamentul pentru cauza publica a presedintelui tarii.     

CRIZA CA INVATATURA DE MINTE

July 7, 2009

Se schimba lumea. Suntem intr-o perioada de “naparlire“, cum bine scrie istoricul Max Gallo. Se stie ca el este unul dintre intelectualii de vaza ai Frantei, fost comunist, apoi socialist, mai tarziu gaullist de stanga, iar acum sarkozist-reformist. In orice caz un om ce stie ce inseamna “naparlirea” : ceva nou ce iese din ceva vechi. Sa fim oare acum martorii “naparlirii” capitalismului, cum ne lasa Gallo sa presupunem?
E interesant ca in occident a inceput sa se puna intrebarea daca nu cumva s-a depasit deja nivelul cel mai de jos al crizei si suntem martorii unei inviorari economice, ceeace ar demonstra ca spaima a fost exagerata. Dar singurele argumente ce se aduc sunt doar din domeniul financiar si bancar. Intr-adevar, spre deosebire de marea criza din 1929-1932, de aceasta data fortele de la conducerea statelor capitaliste au reactionat prompt si tare prin alocarea a miliarde de euro sau dolari, contand pe eterna bunavointa a contribuabililor ce vor plati uriasele datorii create. Iar o serie de ziare influente au inceput sa publice articole de proslavire a insusirilor capitalismului, calitati ce ar compensa cu varf si indesat defectele lui. In general se simte ca se doreste mentinerea sistemului, ca se spera doar o oarecare moralizare a lui, dar domneste tacerea ca el contine si mari factori de instabilitate.
Cea mai preocupanta dovada a starii critice a capitalismului contemporan este somajul. Intre luna aprilie 2008 si aprilie 2009 somajul a sporit cu 40% in tarile cele mai bogate. In doar 3 ani (2007-2010) numarul somerilor in intreaga lume va spori cu 26 milioane, adica cu 80%, salt fara precedent. Dar tot atat de grava este si precarizarea muncii, adica saracia in care traiesc o parte din cei ce au totusi loc de munca. In toate economiile desvoltate, in ultimii 15 ani ponderea acestor “working poors” este de 15-20%. Datele statistice arata ca somerii si muncitorii in situatie precara reprezinta impreuna cam un sfert din populatie, adica aproximativ 70 milioane in Uniunea Europeana, 40-50 milioane in St. Unite, aproape 30 milioane in Japonia. Consumul, motorul economiei de piata, ce era deja redus la aceste categorii ale populatiei, va scadea si mai mult. Daca in tarile triadei – UE, SUA si Japonia – intre 1945 si 1970 cresterea economica anuala a fost in medie de 4,5-5,0%, in schimb in perioada intre 1970 pana in 2007 aceasta crestere a atins cu greu 2,5-3,0%. Acum probabil ea va fi negativa. A stimula mereu consumul nu mai are sens, caci asta nu ar duce decat la sporirea importurilor din China si India. Singura iesire din impas este stimularea investitiilor in industrie, agricultura, servicii, dar si asta se loveste de piedici mari, deoarece bancile si-au restrans in mod sever conditiile de acordare a creditelor.
Toate cele de mai sus il determina pe Michel Rocard, fruntas socialist si fost prim-ministru sub presedintia lui Mitterrand, sa creada ca o reinviorare economica nu este deloc probabila prea curand. El face prognoza unei stabilizari a productiei la un nivel cu 5-10% sub cel al perioadei precedente, urmata de o perioada cu crestere zero sau foarte scazuta in urmatorii 4-5 ani. Dar asta va fi insotita de o slabire a coeziunii sociale, de fragilitatea guvernelor, de sporirea populismelor. Daca declansatorul financiar va exploda iarasi peste cativa ani, el va lovi si mai dureros economiile astfel anemiate”.
Concluzia ce se trage de aici este ca, incepand din 1980 in interiorul capitalismului a avut loc o revolutie, agravandu-i trasaturile negative. Iar cauza fenomenului – spune Rocard – sta in aviditatea nemasurata, in orientarea viscerala spre imbogatire rapida si cu cat mai putina munca, tendinta evidenta spre specula si inselatorie. In economia reala a sporit considerabil presiunea actionarilor, care au pus mana pe toate marile firme contemporane prin intermediul acelor “fonds”, ce voiau profituri anuale de peste 15%, impotriva oricarei logici de buna conducere antreprenoriala. Este un comportament al paturii superioare a claselor mijlocii din tarile desvoltate, incompatibil cu stabilitatea sistemului. De peste 5 decenii social-democratia explica ca pietele nu se pot echilibra singure, ca trebuie sa pui reguli in economie si finante, ca trebuie tinuta in frau inegalitatea sociala. Dar, in plina criza, recentele alegeri europene au aratat ca aceste voci nu sunt ascultate sau intelese, iar socialistii au inregistrat cam peste tot pierderi. S-a dovedit astfel ce atasat este electoratul de modelul capitalismului financiarizat, ce doritori sunt oamenii de castigul – riscant, dar facil – la bursa. Oare cate crize vor trebui sa mai vina pentru a convinge popoarele ca e nevoie de un tratament serios al anemiei capitalismului actual, se intreaba Rocard.
Pentru Romania criza inseamna si va insemna in continuare o serie de privatiuni, dar si de nemultumiri si proteste, ce vor apare indata dupa ce se va sti numele viitorului presedinte. Abia atunci sunt sanse sa aflam intregul adevar despre politica ce ne-a dus la imprumuturile exorbitante ale unei economii in prag de faliment. Si tot atunci s-ar putea sa se realizeze visul scump al lui Tr. Basescu de constituire a unui executiv pe care sa il controleze in mod direct, un regim deci autoritarist, justificat prin “interesul national intr-o perioada de criza”. Ceeace nu ar exclude insa miscari violente de contestare, perfect de inteles, dar cu consecinte nebanuite.

CRIZA SI PEDEAPSA

May 30, 2009

O jumatate de an dupa ce banca americana Lehman Brothers s-a prabusit, criza financiara americana a devenit o criza a sistemului. Economistul britanic John Maynard Keynes spunea dupa criza mondiala din 1929 : “Capitalismul se bazeaza pe strania convingere ca niste oameni lipsiti de valoare si animati de motive egoiste, se pot ingriji de bunastarea generala”. Ceeace s-ar putea spune si despre situatia de astazi. Nu numai niste muncitori speriati de spectrul somajului, ci si multi oameni de stat, bancheri, manageri si experti financiari sunt profund clatinati in convingerile lor despre virtutile economiei de piata. Dupa noul presedinte american, “problema principala a capitalismului” ar fi ca e “o cultura in care unele persoane castiga enorm de multi bani punand intreaga economie ca miza la un joc de noroc”. Indignarea fata de acesti oameni, care pana acum un an erau sarbatoriti drept eroi, s-a raspandit pe tot globul. In America ei sunt numiti “prosti lacomi si nerusinati” (greedy and shameless bastards), in Franta managerii firmelor sunt luati ostateci de grevisti, Papa ii avertizeaza pe credinciosi “sa nu se impace cu ideea exploatarii oamenilor de alti oameni”.
Iar revista germana “Der Spiegel” (nr. 20 din 11 mai 2009), scrie ca tot mai multi isi pun acum cateva intrebari sfredelitoare : “Ce sistem este cel care poate fi dus pe marginea prapastiei de falimentul unei banci? Iar daca pofta de a castiga cat mai multi bani este cauza intregului colaps economic, poate sistemul functiona in continuare daca motorul lacomiei proprietarilor de fabrici, a managerilor lor, a bancilor este tinut in frau de catre stat? Daca nesatioasa ahtiere a catorva poate impinge societatea in criza in loc de a servi interesului public, atunci mai este legitima proprietatea privata? Ce sistem este cel in care statul fereste de ruina proprietatea privata prin sute de miliarde euro luati din punga contribuabilului? Ce fel de oameni politici mai sunt cei care au ingaduit si chiar au stimulat comportamentul afacerist al marilor banci? Si, in fine, ce democratie mai e si asta in care politicienii asteapta ca alegatorii sa-i sustina pentru a continua traficul de influenta (Lobbyism)?”. Intrebari suparatoare, care i-ar face pe elitistii romani atotstiutori de tipul Patapievici sa le aplice pe loc stampila de gandire bolsevica.
In continuare articolul amintit mai pune doua intrebari esentiale pentru relatia dintre stat si piata : “Cum putem salva capitalismul de sine insusi? In ce societate vrem in fond sa traim?”. Caci criza financiara a impins clasa politica occidentala intr-o criza ce este mai mult decat economica. Presedintele Germaniei, Horst Köhler, fost presedinte al FMI, nu se jeneaza sa declare ca modelul occidental al economiei de piata si al democratiei parlamentare este responsabil pentru faurirea acestui “monstru” ce este conglomeratul dintre politica si capitalul financiar si care a dus lumea aproape de ruina. Acestui capitalism trebuie sa i se puna deci intrebari stanjenitoare, carora la Washington li se da un altfel de raspuns decat la Peking, Moscova sau Berlin. Capitalismul american este in competitie cu capitalismul de cadre chinez, cu capitalismul de stat rusesc, cu cel social suedez, cu cel centralizat francez si cu capitalismul lui laisser-faire britanic.Fiecare dintre ele are insa un alt raspuns, in functie de cat de mare e interventia statului, cat de mult aport social si de cata democratie e nevoie, de cata rapacitate a bancilor este permisa.
Paul Krugman si Joseph Stiglitz, laureati ai premiului Nobel, sunt doi economisti americani preocupati de intrebarile ce framanta astazi omenirea. Krugman, profesor la Princeton University, sustinator al lui Obama in timpul campaniei electorale, recunoaste acum ca noua administratie este prea strans legata de interesele bancilor, prea captivata de “market mystique”. Aceasta se vede din insasi incercarea de a potoli criza cu ajutorul speculantilor bancari, pe seama contribuabililor, fara schimbarea sistemului financiar. Stiglitz, profesor la Columbia University, e convins ca si managerii sunt responsabili de criza, deoarece ei cred cu sfintenie in “forta de autocontrol a pietelor”. Si el critica planul lui Obama : “Asa zisul socialism american este cel care socializeaza pierderile si privatizeaza profiturile”. Iar Robert Shiller, profesor la Yale University, recunoaste in capitalismul contemporan “the animal spirit”, spiritul de turma ce, irational si necontrolabil, este permanent in goana dupa cat mai multi bani. Mana invizibila a pietii nu poate duce la ordine si buna stare generala, ci doar la crize si excese. Capitalismul este un foarte complicat mecanism, care nu poate functiona corect decat prin interventia statului.
Reflectiile acestor trei somitati ale gandirii economice contemporane, dar si ale altor ganditori occidentali, ii umplu de nervi pe talibanii dreptei neoconservatoare romanesti, ce nu inceteaza in editorialele lor sa “demaste” si sa “condamne cu tarie” orice reforma a capitalismului ce trebuie lasat sa zburde in deplina libertate. Credinta lor ca este etern capitalismul animalelor de prada (“predator capitalism”, “Raubtierkapitalismus”) se bazeaza pe unele semne ale depasirii crizei, inainte ca ea sa atinga un nivel grav. Fara sa se invatat nimic, se revine pur si simplu la sistemul anterior. Cercurile financiare au inceput deja sa-si reia practicile cunoscute, faurind la bursa “platforme alternative” (“dark pools”) in care banii se investesc la adapost de orice control. Apoi rapacitatea bancherilor, desvaluita de presa in lunile trecute, nu a scazut cu nimic. Kenneth Lewis, director general al lui Bank of America, salvata de fiasco datorita unui ajutor de 45 miliarde dolari din partea statului, declara acum o luna ca are drept tel platirea cat mai repede a datoriei, deoarece “apoi vom putea remunera la nivel normal cadrele de conducere ale bancii, restabilind sistemul de bonificari”. Adica castigurile de milioane de dolari ale speculantilor sunt ceva “normal”, iar practica lor trebuie restabilita cat mai repede.
In cartea aparuta la Paris “L’Argeant sans maitre” a lui Charles-Henri Filippi, fost pana recent patron al unei mari firme, se explica cum, in decursul secolelor, banii – ce odinioara erau un mijloc de emancipare, de iesire din starea de dependenta – au devenit o religie. Iar lacomia, “stimulent individual”, a devenit un veritabil “sistem de guvernare, baza institutionalizata a unei imbogatiri fara motiv real si fara o limita serioasa”. Si, trebuie recunoscut ca, cel putin in Europa, nu s-a luat pana acum nici o masura serioasa de stabilire prin lege a unei impozitari gradate a veniturilor, prin care sa se limiteze nivelul indecent al castigurilor unor categorii privilegiate. Pofta de imbogatire ocoleste toate obstacolele, ceeace ii face pe unii analisti sa vada deja la orizont riscul viitoarei crize. Suntem pedepsiti deci sa trecem din criza in criza, una mai grava ca cealalta, cu consecinte suportate in totalitate de tarile cele mai sarace, de paturile cele mai nevoiase.

SOCIALISMUL A ESUAT, CAPITALISMUL E FALIMENTAR. CE VINE IN LOCUL LOR?

April 12, 2009

Marele istoric britanic Eric Hobsbawm a publicat recent in ziarul The Guardian (10.04 2009) un articol cu titlul de mai sus in care sustine ca, indiferent de denumirea care se adopta pentru sistemul ce va veni, mutatia de la piata libera la interesul public presupune schimbari mai mari decat cele intelese astazi de oamenii politici. Reproduc mai jos cele mai importante pasaje din acest articol. Unele detalii biografice despre Hobsbawm pot fi citite pe acest blog la data de 4 martie a.c.

Secolul 20 a trecut, dar nu am invatat sa traim in secolul 21, sau cel putin nu stim sa gandim in felul apropriat acestuia. S-ar parea ca nu e atat de greu, deoarece ideile de baza ce au dominat economia si politica in ultimul secol au disparut in vartejul istoriei. E voba de modul de a concepe economiile industriale moderne in termenii a doar doua poluri reciproc opuse : capitalismul sau socialismul.
Am trait si am vazut cele doua sisteme in forma lor cea mai pura: economia de stat planificata centralizat de tipul sovietic si economia total nelimitata si necontrolata a pietei libere capitaliste. Prima s-a prabusit in anii 1980 si odata cu ea si sistemele politice comuniste din Europa. Cea de a doua se prabuseste chiar in fata ochilor nostri intr-o criza a capitalismului mai mare decat cea din 1930. Mai mare, deoarece pe atunci globalizarea economiei nu era atat de avansata ca astazi, iar criza din 1930 nu a afectat economia planificata a URSS. Nu stim inca cat de grave si de durabile vor fi consecintele actualei crize, dar fara indoiala ca ele pun capat capitalismului pietei libere care a tinut captiva lumea si guvernele ei in anii ce au urmat Margaretei Thatcher si lui Ronald Reagan.
Dau dovada de sterilitate toti cei care mai cred fie intr-un capitalism pur, de piata, fara participare a statului, adica un fel de anarchism international burghez, fie intr-un socialism planificat necontaminat de cautarea neincetata a profitului privat. Ambele au dat faliment. Viitorul apartine economiilor mixte in care sectorul public si privat vor fi impletite intr-un fel sau altul. Dar cum? Aceasta este astazi problema tuturor, indeosebi pentru cei de stanga.
Nimeni nu se mai gandeste in chip serios la reintoarcerea unui socialism de tip sovietic. Nu numai din cauza greselilor sale politice, ci si din cauza ineficientei sale economice, desi nu trebuie sa subestimam impresionantele lui realizari in domeniul social si educational. Pe de alta parte, pana cand piata libera de pe glob a explodat anul trecut, social-democratii sau alte partide ale stangii moderate din tarile bogate ale capitalismului au contribuit tot mai mult la succesul capitalismului pietii libere. Intr-adevar, de la caderea URSS si pana azi, nu imi amintesc de nici un sef de asemenea partide care sa fi denuntat capitalismul ca inacceptabil. Iar nici unul nu a fost atat de atasat lui ca partidul laburist britanic. Atat Tony Blair, cat si (pana in octombrie 2008) Gordon Brown pot fi considerati in privinta politicii lor economice niste Thatcheri in pantaloni. Acelasi lucru se poate spune si de partidul democratic din SUA.
Ideea de baza a laburistilor in ultima jumatate de secol a fost ca socialismul nu e necesar deoarece sistemul capitalist poate genera mai multa bogatie decat oricare alt sistem, iar singurul lucru pe care stanga trebuie sa-l faca e sa asigure o mai justa distributie a ei. Dar din 1970, odata cu accelerarea globalizarii, acest lucru a devenit tot mai dificil si, in cele din urma a subminat baza traditionala a partidului laburist, ca de altfel a tuturor partidelor social-democrate. Incepand din 1997 partidul laburist si-a insusit integral ideologia, mai bine spus teologia, fundamentalismului pietii libere globale. Marea Britanie si-a dereglementat pietele, si-a vandut industriile celui ce a oferit mai mult, a incetat de a mai produce pentru export si si-a investit toti banii in servicii financiare, devenind paradisul banilor spalati. Iata de ce impactul crizei mondiale asupra lirei sterline si a economiei britanice este acum mai mare decat in orice alta tara occidentala.
S-ar putea spune ca acum totul s-a terminat si nu avem decat sa ne intoarcem la o economie mixta, inclusiv la nationalizari. Se dovedeste insa ca nu prea stim ce e de facut. In primul rand, nici un guvern, vreo banca centrala sau o alta institutie internationala financiara nu stie cum sa fie stapanita actuala criza. Toti sunt ca niste orbi ce incearca sa-si gaseasca drumul pipaind peretii cu bastonul. In al doilea rand, subestimam in ce masura guvernele si cei ce iau decizii mai sunt dedati viciilor care i-au facut sa traiasca atat de bine decenii la rand. Ne-am desprins oare de ideea ca obtinerea de profit este cea mai buna cale de conducere a unei firme private? Sau ca sistemul de organizare si contabilitate din afaceri trebuie aplicat si in sectorul public, in educatie si in cercetarea stiintifica? Sau ca prapastia crescanda intre cei super-bogati si ceilalti nu conteaza prea mult, atat timp cat fiecare (cu exceptia celor saraci) capata o faramitura in plus? Sau ca cele de ce are nevoie o tara sunt – in toate conditiile – o maxima crestere economica si competitivitate comerciala? Eu nu cred asta.
Dar o politica progresiva necesita mai mult decat detasarea de conceptiile economice si morale ale ultimilor 30 de ani. Trebuie sa ne intoarcem la convingerea ca abundenta si cresterea economica este o cale, iar nu un scop. Scopul este ceeace ea aduce vietii, oportunitatilor de trai si sperantelor populatiei. O politica progresiva nu sprijina sectorul privat, ci pe cel public, nu sta in sporirea venitului si consumului individual, ci in extinderea posibilitatilor de desvoltare a tuturor prin actiune colectiva. Iar asta inseamna initiative publice non-profit, chiar si numai in redistribuirea acumularii private, inseamna decizii ale statului vizand o desvoltare sociala din care existenta tuturor oamenilor sa iasa castigata. Iata baza unei politici progresive, iar nu maximizarea cresterii economice si a veniturilor personale. Iar cel mai important in acest secol va fi aplicarea acestei politici la criza mediului inconjurator.
Orice denumire ideologica i s-ar da noului sistem, el va insemna o mutatie majora de la piata libera spre activitatea publica, mai mult decat au putut gandi guvernele pana acum. Si, datorita acuitatii crizei economice, va fi o mutatie destul de rapida, caci timpul nu asteapta.

G20 – MAREA DEZAMAGIRE

April 9, 2009

De peste sase luni opinia publica mondiala este tinuta sub tensiunea declansarii celei mai mari crize a secolului. O criza financiara, care a devenit a economiei reale si ameninta a fi o criza sociala. Au falimentat banci celebre, vechi societati de asigurari si-au inchis portile, vestite concerne si mari fabrici de automobile striga dupa ajutor. Nu numai mediile de informare sunt cele ce trag semnalul de alarma, ci presedinti de state si prim-ministri ai unor mari puteri fac declaratii solemne ca principalul vinovat de depresiunea in care a intrat lumea nu este altul decat…capitalismul. Capitalismul si piata cat mai libera, neingradita in extragerea profitului maxim, adica vitelul de aur la care cea mai mare parte a oamenilor politici se inchinau cu devotiune pana nu demult. Din gura unor politicieni de dreapta au iesit pana de curand fraze pe care nici un social-democrat nu ar fi indraznit sa le pronunte, pentru a nu fi acuzat de radicalism stangist. S-a ajuns pana acolo incat publicatii renumite, cu tiraje de milioane de exemplare (The Economist, Newsweek s.a.) nu s-au sfiit sa anunte pe prima pagina ca odata capitalismul decedat, ceea ce vine nu poate fi decat socialismul.
Desigur ca oamenii politici nu puteau ramane cu mainile in san, ei trebuiau sa pregateasca o perioada “after capitalism”, cu reforme sociale drastice, cu nationalizari ale bancilor si chiar ale unor industrii, cu interventia statului in toate domeniile economiei. Pentru aceasta ministrii de finante, apoi cei ai economiei si in fine primii-ministrii s-au intalnit de mai multe ori, pentru a pune la punct un plan de salvare care sa fie sanctionat final de intalnirea de la Londra a sefilor celor 20 de state. Cele doua zile in care si-au expus punctele de vedere cei 20 de inalti reprezentanti ai unor state ce insumeaza 85% din PIB mondial si 65% din populatia planetei, ar fi fost desigur insuficiente, data fiind gravitatea problemelor, pentru a se lua decizii istorice. Dar totul fusese din timp pus la punct de experti, asa incat practic nu s-au inregistrat divergente. Iar rezultatul arata ca la aceasta conferinta nu numai ca nu s-au desbatut problemele de fond, dar ca nici macar nu a existat intentia aducerii de reforme capitalismului.
Punerea in scena a fost la inaltime, televiziunile i-au aratat pe Obama, Medvedev si Berlusconi razand fericiti, pe Merkel si Sarkozy imbratisandu-se incantati, ba chiar au fost numiti si cativa din vinovatii crizei (paradisurile fiscale, Hedge funds, agentiile de evaluare etc.). S-a decis sa se consolideze cu o suma uriase Fondul Monetar International, in principal “pentru ajutorarea tarilor celor mai sarace”. Dar nici un cuvant despre reorganizarea sistemului monetar international si despre introducerea unei noi monede etalon in locul dolarului. Nici un cuvant despre mijloacele de combatere a uriaselor dezechilibre comerciale, care in buna masura au fost responsabile ale crizei. Nici un cuvant despre modul in care statele sa-si asaneze pe viitor sistemul financiar propriu, prada a numeroase proceduri speculative. Iar sprijinul consimtit a fi acordat FMI-ului are loc fara a se solicita ca acesta sa-si revizuiasca radical politica dusa pana acum, discreditata dupa cum se stie de numeroase esecuri, inclusiv cel al subprimelor imobiliare americane. Nu s-a discutat macar ca la FMI si la Banca Mondiala deciziile sa se adopte pe baza principiului “o tara = un vot”, asa incat si pe viitor deciziile vor fi luate aici tot de marile puteri.
Noua lume, asteptata de multi, va arata dupa G20 la fel cu cea veche. Mondializarea liberala a triumfat pe toata linia, fisurile capitalismului au fost reparate cu mii de miliarde de dolari. Toata lumea stie ca principalele paradisuri fiscale, in care este sacru secretul depunerilor bancare, sunt niste tari europene : Elvetia, Luxemburg, Belgia, Austria, Lichtenstein, Insula Jersey si Andora. Nici una din ele nu a fost numita la G20, ci lista neagra contine doar patru state “vinovate” de acest pacat : Costa Rica, Malaezia, Filipine si Uruguay. Remuneratiile scandalos de mari ale conducatorilor unor firme si concerne, care au continuat sa le fie acordate chiar si dupa ce criza a scos la iveala incompetenta acestor persoane, nu au primit din partea G20 o sanctiune, ci numai o recomandare de limitare, dar si asta pe o durata limitata. Iar toata aceasta zugraveala a unor ruine a primit sanctiunea favorabila a Chinei, ce oficial isi zice “comunista”, desi are mii de miliardari, poseda banci de stat implicate adanc in specula bursiera, iar conditiile de exploatare a fortei de munca sunt greu de conceput in alte locuri pe glob ce nu isi zic marxiste.
G20 a demonstrat ca logica neoliberala ramane neatinsa. Motorul cresterii mondiale va ramane consumul, in primul rand cel al americanilor, care vor continua sa se indatoreze, in timp ce fondurile speculative vor continua sa speculeze si managerii sa bage in buzunar sume scandalos de mari. Doar o puternica mobilizare populara ar putea zgaltai edificiul actual, permitand punerea apoi a unor fundatii pe care sa se ridice o lume in care finantele sa stea in slujba oamenilor, iar nu invers. Caci criza economica inca nu si-a spus cuvantul si nu este exclus ca ea sa faca iluzorii deciziile de la Londra a G20.

CE VINE DUPA CAPITALISM ?

March 30, 2009

O asemenea intrebare ar fi fost aproape de neconceput cu numai 2-3 ani in urma. Caci pana si China, tara cu regim comunist, a fost atrasa in orbita economiei de piata, iar tari precum Cuba sau Coreea de nord nu pot fi considerate adversari reali ai capitalismului. O serie de concerne multinationale au o putere economica mai mare decat multe dintre statele nationale. Dar criza capitalismului e reala. Sistemul bancar american inregistreaza pierderi cifrate la 3000 miliarde dolari, cu consecinte grave si pentru economia tarilor europene. Rusia si China sunt si ele afectate de recesiunea mondiala. FMI prevede o scadere a PIB al tarilor UE in 2009 de 3%. Intr-un raport al secretariatului UNCTAD (Conferinta Natiunilor Unite pentru comert si desvoltare) publicat la 19 martie, scrie : „Dogma liberalizarii pietelor care a fost aplicata in ultimii 20 de ani a esuat in mod spectaculos. Ea a permis tot soiul de activitati financiare speculative. Acest cazinou trebuie inchis“. Iar cu numai cateva zile inainte de deschiderea intalnirii G20 de la Londra, sute de mii de manifestanti defileaza pe strazile capitalelor europene purtand panouri cu cuvintele „Nu vrem sa platim noi pentru criza voastra!“.
Cele de mai sus il indreptatesc pe Geoff Mulgan , director al Young Foundation din Marea Britanie, sa se intrebe (Prospect Magazine – April 2009) ce ne asteapta dupa o criza care va zgudui din temelii edificiul capitalismului. El nu crede in disparitia capitalismului, deoarece economiile tarilor sunt prea interconectate, dar el va deveni periferic, nu va mai domina societatea si cultura asa cum o face astazi. Capitalismul va devenii o sluga, mai curand decat un stapan. Iar niste idei considerate marginale se vor precipita ca principale, asa cum Schopenhauer descria evolutia in trei stadii a tuturor noilor adevaruri : intai sunt luate in deradere, apoi combatute cu violenta si, in fine, acceptate ca evidente.
Pe la mijlocul secolului trecut se discuta cu interes ce sistem ar putea inlocui capitalismul. Raspunsurile mergeau de la comunism la un socialism de tip suedez si la managerism. Inca recent se mai intalnesc la World Social Forum sustinatori radicali ai schimbarii, desi nimeni nu poate prezenta solutii clare. Forta intelectuala a marxismului a constat in ideea ca capitalismul se poate distruge pe sine prin contradictiile interne dintre fortele si relatiile de productie. Faptul ca acest lucru nu a avut loc, a redus considerabil din forta de atractie a ideilor marxiste. Dar autodistrugerea capitalismului este o ipoteza reala. Daniel Bell a subliniat si el „contradictiile culturale ale capitalismului“ si anume ca treptat se erodeaza normele pe care traditional se bazeaza : dorinta de a munci din greu, de a-si transmite copiilor experienta si etica, de a evita fuga in exces dupa placeri.
Sunt numerosi alti critici ai capitalismului, dar interesante sunt opiniile recente ale economistei sud-americane Carlota Perez. Ea sustine existenta unor cicluri pe termen lung ale progresului tehnologic, in care perioade de avant sunt urmate de frenezia investitiilor speculative, pentru ca sa urmeze prabusiri dramatice : 1797, 1847, 1893, 1929 si 2008. Potentialul noilor tehnologii si infrastructuri se poate desfasura deplin numai dupa crearea de noi institutii puse de acord cu datele noi ale economiei. De pilda dupa marea criza din anii 1930, nu era clar care inovatii institutionale se vor dovedi mai bune (fascismul, comunismul, corporatismul etc.), dar dupa cel de al doilea razboi mondial a aparut un nou model de capitalism cu interventia statului (constructia de autostrazi, protectia sociala, managementul macroeconomic etc.) care au relansat cresterea. Carlota Perez afirma ca si acum suntem in pragul unei mari perioade de inovare institutionala, care va duce la noi compromisuri intre cerintele capitalului si cerintele societatii si naturii. Aceste acomodari periodice sunt la fel de proprii capitalismului ca si crizele financiare, caci doar prin crize se poate adapta capitalismul la mediul in continua schimbare. In a doua jumatate a secolului 19 el s-a adaptat de teama revolutiei si a acordat pensiide stat, educatia universala, activitatea sindicatelor, si votul universal. O alta acomodare a venit dupa 50 de ani, in urma depresiunii si razboiului, si a creat variante de democratie sociala si crestina in toate tarile desvoltate, introducand mana vizibila a statului pentru a indruma mana invizibila a pietei.
O noua mare acomodare este pe cale sa apara acum, modelata sub presiunea a trei factori : ecologia, globalizarea si demografia. Nu are sens sa se prognozeze in detaliu cum se va concretiza ea, caci sunt atat posibilitati maligne, cat si posibilitati benigne, de la renasterea militarismului si autarhiei la stigmatizarea minoritatilor si accelerarea colapsului ecologic. Dar noile tehnologii (noi sisteme energetice, retele de comunicatii de mare viteza, medicina genetica etc.) au un punct comun : fiecare va face capitalismul sa se simta sluga, iar nu stapan, in lumea finantelor, a muncii si in viata de toate zilele a statului. Trei sunt problemele ce demonstreaza ca a venit timpul schimbarii naturii capitalismului :
a.- Una din ciudateniile economiei contemporane este ca sistemul functionarii capitalului s-a desprins de economia reala. Fondurile pentru cercetarea stiintifica vin in majoritate de la guvern, iar nu de la firme de productie si servicii. Acestea din urma isi creaza intern fondurile necesare, iar nu le obtin din operatiile de la bursa. Un alt lucru bizar este sporirea capitalului in mainile fundatiilor si administratiilor sub tutela, care nu stiu ce sa faca cu atatia bani. Bill Gates s-a gasit de pilda intr-o astfel de dilema atunci cand i s-a aratat ca importante sume ale fundatiei sale erau investite in domenii contrare obiectivelor pentru care aceasta fusese creata.
b.- Combaterea consumerismului este alt domeniu din aceasta lista. In tarile cu mari datorii (SUA si UE) va trebui sa se consume mai putin si sa se economiseasca mai mult. Paradoxal insa, multe din masurile ce se adopta acum pentru combaterea recesiunii cauta tocmai sa stimuleze consumul. Totusi au inceput sa apara asociatii cooperative ai caror membri consuma din produsele create de ei. Va spori mult informatia pusa la dispozitie gratuit, ca de pilda internetul si Wikipedia.
c.- In fine mari schimbari vor avea loc in domeniul muncii. Au si aparut firme ce sunt proprietatea comuna a salariatilor (Mondragon, John Lewis s.a.). Tot mai multi sunt cei ce doresc sa depuna o munca utila, nu numai pentru castig banesc, ci ca satisfactie personala. In ultimele decenii relatiile capitaliste au patruns in sanul familiei, dar tot mai evidente sunt tensiunile ce apar intre munca salariata si cea depusa pentru ingrijirea membrilor familiei.
In toate aceste domenii trebuie ca statul sa se implice direct pentru socializarea avantajelor si riscurilor. Este de regandit sistemul de asigurare a celor batrani, de credite pe perioada somajului sau a recalificarii, de finantare a construirii de locuinte si a altor elemente in educatie si sanatate, pentru faurirea unei noi arhitecturi a societatii. Statul va fi chemat sa aiba un rol mai activ pentru ca populatia sa se simta solidara cu obiectivele lui. Vor exista state ce se vor deplasa mai rapid in sensul socializarii, iar altele ce vor prefera sa mentina multe din regulile sistemului capitalist. Intrepatrunderea relatiilor de piata cu cele sociale nu se face automat, dar conexiunea lor trebuie cultivata si recompensata.
Ceeace ne-a invatat aceasta criza este ca sunt numeroase formele de conducere ce au succes. Societatile care nu au privatizat totul au supravietuit mai bine decat cele care au facut-o. China, alaturi de India si Brazilia, vor deveni factori dominanti in noua configuratie. G20 va scoate din functiune G8. Vor apare probabil noi institutii internationale care vor administra pe intreg globul emisiunile de bioxid de carbon, migratia populatiilor, reglementarea biotehnologiilor s.a. Nimeni insa nu stie astazi cate din aceste posibilitati se vor dovedi rodnice. Un lucru este insa cert : se deschide un vast spatiu politic, la inceput cu multa teama si confuzie, dar in cele din urma cu o noua viziune a societatii in democratie.
Geoff Mulgan : „Acum cateva secole cele mai mari cladiri erau cetatile, bisericile si templele; dupa un timp mai mari au fost palatele monarhilor. In secolul 19 acestea au fost puse in umbra de cladirile publice, de gari si de muzee, iar in secolul 20 le-au luat locul cladirile bancilor. Putini sunt cei ce cred ca asta va mai dura. Dar cine le va lua locul ? Universitati si galerii de arta? Stadioane si gradini suspendate? Sau niste palate ale biotehnologiilor? Trebuie sa ne inflacaram imaginatia pentru ca, prin furtuna ce se pregateste, sa intrevedem contururile a ceeace ne asteapta.“