Posts Tagged ‘comunism’

A te prezenta demn la tribunalul istoriei (I)

January 13, 2014

Din multimea de carti de memorii si amintiri aparute in ultimii ani, doua au devenit  “best-seller”, atat datorita personalitatii autorilor, cat si pentru ca pun intr-o lumina noua anii regimului comunist in Romania. Este vorba despre cartea lui Paul Cornea “Ce a fost – Cum a fost” (Edit. Polirom – Cartea Romaneasca -2013) si cea a lui Ion Ianosi “Internationala mea – Cronica unei vieti” (Ed. Polirom -2012). Sunt doua volume masive ce inchid in paginile lor confesiunile a doi intelectuali valorosi, fascinati in tinerete de valorile morale pe care le promitea comunismul, care au militat in sprijinul lui ajungand in posturi importante in partid sau in stat, dar care, treptat, s-au desfermecat de acest miraj si cauta acum sa gaseasca fie o explicatie comportarii lor, fie intelegere din partea generatiile tinere. Le-am citit nu doar cu interes, ci cu crescanda pasiune pentru ca autorii lor, azi octogenari (Cornea a implinit recent  chiar 90 de ani), sunt cam de aceiasi varsta cu mine si deci am trait aceleasi evenimente politice care au rascolit, in bine si in rau, lumea si tara. Sunt carti ce trebuie citite impreuna, caci in ele se intalnesc deseori aceleasi fapte si personaje, privite insa din puncte de vedere diferite de cei doi autori.

Paul Cornea, provenit dintr-o familie mic-burgheza, isi da seama inca din timpul razboiului  ca singura atitudine politica a unui tanar evreu amenintat permanent sa fie deportat sau chiar ucis, este lupta impotriva regimului antonescian aliat cu Germania hitlerista. Iar cel mai vajnic dusman al nazismului fiind URSS, i s-a parut logic si necesar sa se puna in slujba ideilor comuniste. Dupa o scurta perioada ca ilegalist, el devine activist PCR, conducand la inceput sectia elevilor comunisti, apoi redactor sef la revista “Tanarul muncitor”, redactor la “Scanteia”, iar peste cativa ani este “ales” secretar al CC al UTM.  Subliniaza insa ca, de aceasta data, nu a fost  in prealabil intrebat daca accepta sau nu inalta functie, ca si cum pe atunci, pentru un activist al partidului, ar fi fost imaginabil un raspuns negativ . In aceasta calitate, el ia parte in 1949 la Moscova, in delegatia romana, la congresul Komsomolului, unde incepe sa-i fie tulburata fermitatea convingerilor, in urma unei discutii cu un delegat Italian.

Acest punct de varf al carierei de activist il face ca in carte sa-si puna intrebarea : “cum de au persistat tineri de buna credinta si rezonabili sa creada, nu cateva saptamani, nici cateva luni, ci cativa ani, daca nu chiar decenii, intr-un derapaj utopic dezmintit pas cu pas de realitate?” . Raspunsul simplist pe care il da este ca aderenta la comunism era o “boala perversa”, fara vindecare pe moment. Dar ceva mai departe adanceste analiza, caci de asta depinde absolvirea pacatelor trecutului: “…comunismul nu era atunci pentru mine doar o viziune despre lume, imbratisata cu frenezia varstei, dar superficial, de care ma puteam descotorosi  ca de o haina ce nu iti mai serveste. Optasem pentru el fara nici o farama de oportunism, din toata fiinta. Era nu doar o filozofie, o conceptie despre lume si viata, era de asemenea, un vis si o speranta.  A devenit intre ruinele fumegande, atrocitatile si angoasele razboiului, o idée incarnata , adica un crez. Iar credinta ii da fidelului o armura invulnerabila, il blindeaza fata de contestari si fata de evidentele care o infirma, cu alte cuvinte, il sustrage in buna masura controlului rational. “

Cei doi ani si jumatate in fotoliul de secretar al UTM il obliga astazi sa declare “cu mana pe inima, ca am facut atunci tot binele de care eram in stare, fara sa-mi dau seama ca ma roteam pe o spirala a raului.” Aceasta e una dintre cele mai semnificative afirmatii din aceasta pledoarie de dezvinovatire in fata tribunalului invizibil al istoriei, pe care simte ca trebuie cu orice pret sa-l convinga ca “abandonarea definitiva a comunismului” nu a fost un lucru usor, ci a durat “cam 16 ani, din 1952 pana in 1968”.  In aceasta perioada a inceput sa-si dea seama, de ”ineficienta muncii silite, orientate de norme rigide, in raport cu munca libera, care apeleaza la initiative si raspundere personala”, adica inca o declaratie  de adeziune la fundamentele liberalismului. Cu aceasta idée, descoperita intr-un tarziu, continua sa indeplineasca inca 16 ani functii de director general in Ministerul Culturii. Dar “trebuia oare sa parasesc corabia in plina mare, cu riscul mai mult decat sigur de a ma ineca? Imi spuneam ca un asemenea gest onorabil ar fi fost extreme de costisitor si, oricum, nu se justifica prin rezultatele sale: fara indoiala ele ar fi fost nule. Eu as fi pierdut tot, iar miscarea n-ar fi castigat nimic.”  (Care miscare?)

Toate aceste mustrari de constiinta erau amplificate si stimulate de felul nemeritat, cu care el crede ca ii era apreciata munca in minister. “Mi se dadea la cap fara nici un fel de motive, mi  se cautau greseli cu lumanarea, eram tratat, daca nu ca un dusman, macar ca un individ dubios, ce nu merita crezare. Ma judecau in numele caror principii, in numele carei morale? Acesta era partidul caruia fusesem gata sa-I daruiesc totul? Cum se putuse ajunge aici? O sleahta de filistini, obedient, demagogi, in care tot ce fusese curat, proaspat, idealist, disparuse fara urma.”

Evolutia dezamagirii apartenentei la un partid cazut in capcana stalinismului, continua pe inca multe pagini, uneori cu contraziceri. Pe de o parte afirma ce “am ajuns treptat sa inteleg ca nu exista un comunism conciliabil cu libertatile si drepturile omului, ca tendinta totalitara nu constituie o abatere, o eroare periferica, ci insasi legea de existenta a oricarui marxism aplicat”, iar pe de alta parte, isi exprima simpatia fata de pozitia unor scriitori occidentali fosti comunisti, care spunand adevarul ce ii detasa de partidul in care militasera, “o faceau fara a–si trada convingerile tineretii: iesirea din comunism nu inseamna in nici un caz trecerea in tabara opusa. Ei ramaneau in opozitie fata de injustitiile si degradarea valorilor lumii capitaliste, in acelasi timp stiau bine ca vor plati scump indrazneala de a rosti adevaruri incomode, ca vor fi injurati si de fostii tovarasi, si de vechii inamici, ca vor suporta lovituri si dinspre stanga, si dinspre dreapta.”     

In ultima parte a cartii ne sunt povestite zilele ca profesor de literatura la Universitate, “perioada de exuberanta creatoare”, caracterizata si prin satisfactia unei anumite evadari de sub apasarea continua a cerintelor partidului. Epoca culmineaza in 1989 cu sfarsitul regimului comunist, schimbare revolutionara primita cu entuziasm de el, de familia lui si de majoritatea populatiei. “Visul euforic” a continuat cand, dupa cateva zile, a raspuns favorabil propunerii noului ministru al invatamantului de a-l seconda ca ministru secretar de stat. Cu aceasta “chemare de a-mi pune experienta si capacitatile in slujba unei Romanii democratice si prospere” se incheie si cartea.

Inchizand volumul de memorii ale lui Paul Cornea am ramas pe ganduri, solicitat in directii contradictorii, deoarece multe din indoielile si dilemele lui le-am trait si eu. Trebuie recunoscut ca in comunism activitatea in domeniul culturii pretindea responsabilitati mari, chiar exagerate, din partea celor pusi sa o tina in frau. Cuvantul tiparit sau rostit in public era privit de cei din conducerea partidului ca un instrument de propaganda decisiv in lupta cu “dusmanul de clasa” si deci munca in acest domeniu nu putea fi incredintata decat unor oameni  al caror devotament fusese bine verificat. Este deci de inteles starea de indoiala si dilemele la care era pus la incercare un intelectual ca Paul Cornea,  in incercarile de a-si impaca constiinta cu disciplina impusa de partid. In ce ma priveste, chiar si eu, in profesiunea de inginer pe care am avut-o, m-am gasit nu odata confruntat cu dispozitii si ordine absurde venite de la forurile superioare si care, in ultimii ani, devenisera de nesuportat. Ele, ca si intreaga politica economica ceausista, m-au facut ca inca din 1982 sa ma detasez sufleteste complect de partidul comunist in care, cu entuziasm, intrasem ca student inca din 1945. Aceasta stare de spirit m-a determinat ca peste cativa ani, in 1988, sa fac cerere de plecare definitiva din tara, ceeace a dus automat la excluderea mea din partid.

Revenind insa la volumul de amintiri a lui Paul Cornea, este incontestabil ca marturisirile unui om aflat spre sfarsitul vietii au un caracter testamentar. Nu pot pune deci la indoiala sinceritatea lui in luari de pozitie care, treptat, i-au clatinat intregul edificiu de convingeri politice. Asa cum de altfel o si marturiseste, omul a fost de multe ori ranit prin tratamentul brutal de respingere a liniei ceva mai liberale pe care sustine ca o dorea imprimata. Confruntarea in dispute de principiu cu dogmatici sau ignoranti, l-au amarat sau indignat, fara sa intrevada la orizont nici o ameliorare. Caracterizarile critice din carte la adresa unor comisari politici de frunte ai regimului (M. Roller, N. Moraru, Novicov, Ion Vitner, Leonte Rautu, s. a.), chiar si schita de portret a lui Ceausescu, au valoare literara si sugereaza imaginea cercetatorului ce a descoperit sub lupa niste bizare si respingatoare insecte.

Sunt insa cateva lucruri care ma despart categoric de atitudinea autorului acestei carti, pe care Ioan Stanomir o considera elogios un manifest al libertatii adresat generatiilor viitoare.  Din biblioteca tatalui meu am citit, fiind inca in liceu, numeroase carti ale celor dezamagiti in asteptarile lor din partea comunismului sau a singurei tari, URSS, ce incerca faurirea  lui: cartea lui Panait Istrati (“Spovedania unui invins”), a lui Andre Gide  (“Retour de l’URSS”) , a lui Arthur Koestler (“Le Zero et l’Infini”) si ale altor intelectuali deceptionati de esecul experimentului sovietic. Desi  toti  s-au retras din partidele comuniste din care faceau parte, asa cum au facut-o mai tarziu si altii dupa invadarea Ungariei de tancurile rusesti , ei nu si-au abandonat convingerile de stanga. Iar tocmai asta lipseste strigator din paginile marturisirii de credinta a lui Cornea: dezamagit ca nu este in continuare pretuit la justa lui valoare, el a trecut cu arme si bagaje in tabara fostilor sai inamici. Tintuind la stalpul infamiei comunismul, el  foloseste cunoscutele argumente ale dreptei conservatoare, astfel incat concluzia cititorului cartii nu poate fi decat ca abuzurile si nedreptatile caracteristice capitalismului trebuie acceptate cu resemnare, caci alternativa nu este. In nici un caz ordinea sociala nu mai poate fi repusa in discutie, urmare a experimentului esuat in tarile din rasaritul Europei.   Prin multe pagini ale acestei carti, el intra in randul anticomunistilor viscerali, a fostilor adversari care il aplauda acum ca pe fiul ratacitor reintors acasa.

Framantat in primul rand de dorinta de a se explica, de a gasi justificare la prea indelungata slujire a unui regim detestat, Cornea condamna fara apel intreaga perioada postbelica. Intr-un singur loc are doua randuri in care recunoaste cateva “rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale si uzine, scoli, spitale, punerea in valoare a litoralului Marii Negre, promovarea muncitorimii, reducerea analfabetismului, subventii importante pentru cultura”.  Dar imediat apreciaza ca pretul platit pentru asta a fost intolerabil: bagarea vechilor elite in puscarii, prigoana impotriva celor de origine burgheza, teroarea in campania de colectivizare a agriculturii. Comparatia este nepotrivita : daca excesele amintite sunt condamnabile, ele nu pot contrabalansa  avantajele pe care realizarile socialismului le-au adus pentru milioane de oameni, scosi din intunecimea satelor sau condamnati de regimul social antebelic la saracie, fara sanse de evadare.  Este surprinzator ca, desprinzandu-se de comunism, Cornea afirma ca orice “marxism aplicat” nu poate duce decat la aceleasi erori. Nicaieri in cuprinsul cartii nu se intalneste vreun semn de intelegere fata de idealurile stangii necomuniste, care totusi  este singura forta din tarile democratice care lupta, pe diverse cai, pentru corectarea sau combaterea nedreptatilor inerente capitalismului.

In pledoaria pe care o desfasoara in apararea cazului propriu, sunt si unele detalii discutabile.  Merita sa fie precizat ca Paul Cornea nu era, in momentul  alegerii sale in fruntea organizatiei comuniste de tineret, “un simplu membru anonim al UTM”, ales intamplator din masa adeptilor, asa cum afirma in carte (pag. 274) , ci – alaturi de Gh. Bratescu – el era unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai tineretului comunist si un talentat orator. Este deci  jenanta afirmatia ca aceasta alegere “a fost un episod nefericit”. Cand si de ce era oare nefericita alegerea, de vreme ce indata spune ca “la ora aceea mai aveam o credinta robusta in comunism”? Episodul  poate fi socotit nefericit abia cu mintea de acum, cand cenzura invizibila a gandirii corecte, a vanatorilor de vrajitoare, sanctioneaza pe toti cei ce isi exprima idei de stanga, aplicandu-le eticheta infamanta de comunist.

O alta observatie de detaliu: nu am gasit mentionata (sau poate mi-a scapat) politica nationalista dusa de PCR dupa ocuparea postului suprem in stat de Ceausescu. Mazilirea Anei Pauker, urmata de scoaterea din functii a lui Chisinevski, Brucan, Gaston Marin si a altor fruntasi evrei ai partidului, a contribuit la plecarea din tara a zeci de mii de evrei, printre care si multi fosti membri de partid. Este sigur ca aceasta permanenta amenintare a “purificarii de elementele alogene” a partidului, nu putea sa nu erodeze si restul de incredere pe care Paul Cornea il mai avea fata de politica ceausista.

Deliberat, autorul  isi intrerupe povestirea vietii odata cu prabusirea regimului . Desigur ca nu a facut-o pentru a-si rezerva timp de scriere a unui al doilea volum. Este insa o optiune usor de inteles: scopul  principal, al clarificarii relatiei cu ideologia si realitatea comunismului si a face publice concluziile la care a ajuns, fusese atins. Continuarea istoriei prin comentarea evenimentelor si actorilor de pe scena politica a ultimilor 24 de ani ar fi obligat la marturisirea unor noi dezamagiri . La tribunalul istoriei nu se stie daca Paul Cornea va fi absolvit de orice vina datorita acestei  carti, sau mai curand ca urmare a efortului depus, cu daruire si devotement, pentru propasirea  culturii romanesti in anii ce i se par acum blestemati.

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (II)

October 27, 2013

 

Citind argumentele aruncate de N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu in batalia cu cei de la Observator cultural si de la platforma Critic Atac, primul lucru care surprinde este invinuirea adusa acestora din urma ca, atingand chiar si numai cu o floare campania pe care dansii o duc de peste 20 de ani impotriva stalinismului romanesc, s-ar deschide zagazurile reintoarcerii abuzurilor comuniste. Acuzatie consternanta deoarece nimic nu o justifica. Nu exista in tara nici un partid al unei stangi radicale, iar apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO fac aceasta ipoteza total neverosimila. Se doreste insa, prin publicarea unei avalanse de articole in ziare si reviste pentru ingrozirea, fara motiv real a publicului, sa se perpetueze situatia prin care gandirea de dreapta neo-conservatoare s-a instituit ca monopol, persifland si diabolizand orice viziune politica de stanga. Numai niste naivi mai pot acorda credit imaginilor de sperietori, conform carora in joc, prin critica dinspre stanga, este periclitata insasi existanta capitalismului si ca la granita ne pandeste, cu cutitul in dinti, insusi Putin.

Intr-un nou articol al d-lui Manolescu din Adevarul („Extremele se ating“) dansul spune, cuprins de emotie: „Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul”. Despre ce discurs extremist de stanga poate fi oare vorba? Dansul nu face decat sa repete prin asta  o veche teza draga propagandei razboiului rece, care azi nu mai are nici un suport faptic. Rusia, o fi ea privita ca un potential adversar al Americii, dar s-a debarasat de comunism si, mai rau chiar decat la noi, acolo bantuie un capitalism salbatic, cu brutale manifestari nationaliste.  Dar dl. Nicolae Manolescu (nascut Apolzan; oare de ce si-o fi schimbat numele de familie, pe care in interbelic il purta un legionar notoriu din Sibiu?), care din critic literar unanim apreciat pana in 1989, s-a transformat apoi in om politic, presedinte de partid vizand presedintia tarii, director al unei reviste literare ce militeaza partizan de dreapta, precum si posesor a altor distinctii si privilegii. Dansul isi afiseaza acum o atitudine politica confortabila de centru-dreapta, din care nu doreste sa fie deranjat. Dar, asa cum scria Norberto Bobbio, dreapta e mai apropiata de extrema dreapta decat de stanga, cu care nu impartaseste aceleasi valori.

Iar Vladimir Tismaneanu, propagandist oficial al anticomunismului, tine sa asigure cititorii  Revistei 22 ca cei ce pun la indoiala utilitatea dominatiei fara nici o obiectie a elitei neoconsevatoare, nu sunt decat niste comunisti camuflati ce doresc revenirea la regimul de trista amintire. O excelenta analiza a tezelor tismaniene poate fi citita in blogul „vicuslusorum“ (25.10.2013), din care preluam cateva pasaje: „Vladimir Tismaneanu  a conservat atmosfera sufocanta de razboi rece in cartile sale tarzii: desi politic defunct, cadavrul Imperiului Raului si-ar fi lasat fantomele asupra societatilor viitorului. Tentatia comunismului trebuie exorcizata cu indarjire. Tonul apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu ataca fara pic de nuante totalitarismele comuniste este profund nestiintific si incarcat de valori straine distantei cu care istoria ca domeniu este scrisa. Totalitarismul este o cheie interpretativa desueta astazi, la 60 de ani dupa opera Hannei Arendt. Nimic prob nu poate iesi de sub pana unor anticomunisti dominati de o ideologie neoliberala la fel de pacatoasa ca orice viziune partizana traita cu fanatism.“  (…) „Simplitatea demersului sau sperie prin ferocitatea cu care sunt purtate atacurile. In procesul de demolare totala, stanga insasi, mai veche si mai prezenta in modernitatea capitalista decat experimentul comunist, este anatemizata si demonizata ca fanatica, odioasa, utopica, iar marxismul, desi tratat cu superficialitate grosolana de Tismaneanu, cade sub ghilotina furiei anticomuniste.  (…) Suficienta istoricului V. Tismaneanu devine devastatoare in latura publicistica a operei sale. Generalizarile pripite, judecatile de valoare nefondate pe altceva decat umori personale, atacurile repetate la persoana, viziunea maniheista straina de spiritul autentic al stiintei, tonul otravit, indignarile condescendente, aplecarea spre etichete si porecle sinistre, dar mai ales, trufia cu care desfigureaza subiecte fragile epistemic, m-au convins sa tratez cu circumspectie si neutralitate opiniile inflamate, golite de spiritul adevarului, ale omului Vladimir Tismaneanu.“

Este sigur ca duelul intre intelectualii de stanga si cei de dreapta va continua, caci realitatile din tara impun clarificari, uneori dureroase. Dar asupra argumentatiei celor de dreapta apasa bilantul ultimilor ani, plin de promisiuni esuate, care nu mai sunt acceptate de tineri pe care retorica anticomunista, repetata pana la sastisire, ii lasa indiferenti.

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (I)

October 27, 2013

 

De peste o luna se desfasoara in cateva publicatii un duel aprig pe teme ideologice care nu poate lasa pe nimeni indiferent. In „Adevarul“, „ Romania literara“ si „Revista 22“ domnii N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu isi manifesta stupefactia si indignarea pentru ca o seama de tineri calca in strachinile corectitudinii politice,  adoptand puncte de vedere nepermis de stanga. De cealalta parte se situeaza cei de la platforma net  „Critic Atac“ si de la periodicul  „Observator cultural“, care isi exprima lehamitea fata de dominatia de peste doua decenii a unui discurs elitist, camuflat sub vesmant de „anticomunism“. Nu am putut urmari intregul schimb de argumente si replici al acestei dispute, dar voi reda pe scurt cateva argumente ce mi s-au parut esentiale in aceasta controversa.

Profesorul Nicolae Manolescu, presedinte al Uniunii scriitorilor, membru al Academiei Romane si posesor al altor titluri, ii „acuza“ pe cei de la Critic  Atac  ca sunt marxisti, leninisti, comunisti, antioccidentali si rusofili, printre altele si deoarece: „…printre patronii spirituali ai junilor de la Critic  Atac , Marx si Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez“. La care primeste riposta unui comentator de solida statura intelectuala (Radu Ioanid): „Stie dl. ambasador al Romaniei la UNESCO, ca a utiliza formula „evreii Marx si Lenin“ inseamna folosirea unui cliseu antisemit  –  evreii ai creat/adus comunismul?! (…) Caracterizarea lui Lenin ca evreu este in general facuta de cele mai salbatice si inculte cercuri extremiste de dreapta. De altfel domnia sa nu este la primul derapaj de acest fel. Penibilele sale luari de pozitie pro-Antonescu sunt on the record“. 

„Neo-stangistii“,  care pretind ca anticomunismul, ce stapaneste autoritar  gandirea intelectuala din Romania timp de aproape un sfert de secol, ar fi devenit nu numai desuet, ci si daunator, sunt in plina  erezie, proclama dl. Manolescu, deoarece “inca nu ne-am despartit cu adevarat de comunism“. Ceeace il indreptateste sa-i sanctioneze cu urmatoarea sentinta:  „lipsa deplina de spirit critic , care ii conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendentioasa confuzie de valori“.  Ii sare imediat in ajutor V. Tismaneanu, vestit procuror al Istoriei, care vede in incercarea de „delegitimare insistenta, insidioasa sau stridenta a anticomunismului“, nici mai mult, nici mai putin decat un atac la democratie.  (Ca si cum democratia nu ar putea admite diversitatea de opinii, reflectez eu). Dansul  se intreaba cum se poate explica „perseverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera dacat stupide, ba chiar potential criminale“. 

O alta imputare adusa tinerilor „stangisti“  este ca ei incearca reactualizarea lui Dobrogeanu-Gherea (socialist) in dauna lui Maiorescu (conservator): „Marturisesc rusinat – scrie dl. Manolescu – ca n-am prevazut ca fostii mei studenti ar putea intr-o zi sa sfideze tot ce i-am invatat despre Maiorescu…“ Dupa dansul, anii comunismului „au ruinat complet si definitiv critica marxista cu pretentii stiintifice a lui Gherea“. La care Paul Cernat in Observator cultural da replica:  „A te bloca in maiorescianism sau a-l fetisiza bigot, refuzand ca inutilizabile alte traditii de gandire critica, nu e semn de gandire  libera si pluralista. Rolul stangii in procesul modernizarii noastre e unul determinant“.

Aceste imputari pornesc de la premisa, intentionat falsa, ca cei de la Critic Atac si Observator cultural ar dori sa reabiliteze comunismul stalinisto-ceausist, criticand demascarea crimelor fostului regim, domeniu unde numai cativa chemati au dreptul sa se pronunte.  Astfel acelasi  N. Manolescu semnaleaza in Adevarul amenintarea ce  pluteste asupra societatii romanesti din partea unui „neomarxism (neoleninism?)“, invecinat cu „islamismul radical“ si care, daca nu azi, atunci maine, „ne va asurzi pe toti“.  Este o acuzatie vicleana, cu substrat politic, vadit populist. In realitate, citind si recitind articolele celor invinuiti, se constata ca nu e vorba de apel la absolvire de orice culpa a unui regim care nu a avut doar parti rele pentru populatia tarii. Este insa vorba despre vechea confruntare intre dreapta si stanga, despre „ridiculizarea si diabolizarea omului de stanga“, cu epitete discreditante, pentru eliminarea din viata culturala a celor ce indraznesc sa critice o stare de lucruri ce marginalizeaza tara noastra: absenta stangii veritabile din discursul public. Ce spun in fond acesti tineri intelectuali asupra carora se arunca anatema?

„Decredibilizarea stangii – scrie Bianca Burta-Cernat –  concomitent cu fetisizarea agresiva a principiilor dreptei (in mod deosebit ale celei liberal-conservatoare) este parte a unui proiect hegemonic,  care risca sa limiteze in mod insidios, insusi dreptul de a vedea lucrurile diferit fata de ceea ce ne invata establishmentul, prin toate parghiile institutionale de care dispune. (…) Omul de stanga e prea adesea ridiculizat (cand nu diabolizat la noi; despre el se vorbeste in clisee. E dusmanul proprietatii private si adeptul colectivismului, e cu necesitate ateu – singura lui religie fiind una politica, uraste elitele de orice fel, ideile lui au un potential totalitar. (…) In Europa civilizata, pe care nu mai ostenim sa o invocam, un asemenea discurs ar provoca mirare. La noi, in schimb, acesta e discursul intelectual dominant“. 

La randul sau, Vasile Ernu, intr-o scrisoare deschisa in Critic Atac adresata lui H.-R. Patapievici si  intitulata „Da, sunt om de stanga“, scrie: „Afirmati  ca sunteti ponegrit de  unii-altii pe model „vadimist“ si ca sunteti etichetat „“evreu“ de origine „stalinista“ pe linie paterna. Insa dvs., doar dupa un rand, procedati la fel, in aceiasi „logica vadimista“, etichetandu-ma „nostalgic dupa Imperiul sovietic“. (…) O faceti de pe pozitia care la noi a devenit aproape lege, a“partii bune“ care legitimeaza si delegitimeaza prin simpla rostire a unor postulate“.

Paul Cernat precizeaza si dansul in „Observator cultural“ ca: „a critica iluziile anticomunismului nu inseamna a fi aparator al crimelor comuniste“, dupa cum „a fi antielitist nu inseamna a fi impotriva elitelor“. Nedorind sa personalizeze discutia, tot el arata ca: „Pentru acesti lideri de opinie, apologeti ai statului minimal, doar cei suficient de bogati sau favorizati au dreptul la servicii de sanatate  si educatie decente, de preferat private, restul nu au decat sa se descurce cum or sti, sa crape sau sa emigreze…“. „Daca dl. Manolescu vede in junii de la Critic Atac  doar „marxisti“, „leninisti“ si „radicali maoisti“, ma pot intreba de cand a devenit marxismul, cu avatarurile sale revizioniste, nefrecventabil cultural in Occident?“. Si mai departe: „…angajarea elitistilor, cu arme si bagaje, in contul regimului Basescu, a scos la iveala nu doar insensibilitatea sociala a „dreptei“ intelectual-militante, ci sensibilitatea ei antisociala, narcisista, grefata pe o ideologie tip Ev Mediu, plus capitalism fara limite. (…) Nu voi putea uita multa vreme discursurile – oribile – impotriva asistatilor sociali (incluzand aici bugetarii si pensionarii), a statului social si a „mahalalei inepte“, care nu munceste, fura si-i voteaza cu burta pe criptocomunisti, care nu-si merita elita si presedintele etc. (altfel, poporul cel prost,cobai ideal pentru austeritate, era bun cand vota pentru parlament unicameral sau il vota pe „mahalagiul cu viziune“ euroatlantica)“.

Atat deocamdata cu prezentarea unora din argumentele schimbate in confruntarea ideologic-culturala dintre cei cativa partizani de dreapta si de stanga. In partea a doua a acestui articol, voi prezenta alte opiniiin legatura cu aceasta disputa.

O lume care s-a dus…

October 9, 2013

In ultimele doua decenii au aparut numeroase carti memoriale prezentand suferintele indurate in anii comunismului de diferite persoane, fie prin ani lungi de inchisoare, fie pur si simplu prin lipsa sufocanta de libertate. Ele se inscriu ca marturii ale unei epoci dure, care a rasturnat radical societatea romaneasca antebelica si care a zdrobit nu putine destine. Sunt relatari care vor apasa greu intr-o balanta ce va cantari cu obiectivitate partile bune si rele ale regimului comunist din Romania. In cele ce urmeaza prezint succint o carte autobiografica nou aparuta ce apartine categoriei literare a marturisirilor celor ce au simtit pe propria lor piele apasarea grea a roatei istoriei.

Primul volum din cartea d-nei Simona M. Vrabiescu Kleckner intitulata „Pe urmele mele in doua lumi: Romania si SUA“ are ca subtitlu „Romanul unei vieti – cronica unei epoci“. Autoarea, asa cum se arata pe una din copertile cartii, este descendenta unei vechi familii boieresti din Oltenia. A absolvit in 1949 facultatea de drept din Bucuresti, fara sa poata profesa. Dupa confiscarea averii a lucrat in posturi marunte pe santiere si institute de proiectare pana in 1965, cand a parasit tara, stabilindu-se la New York. Si-a complectat studiile in America si apoi a lucrat ca bibliotecara la ONU si la Curtea de Comert International a SUA. In acelasi timp a depus o activitate de lobby in fruntea comunitatii romanilor din New York. Cu dubla cetatenie, dansa a activat politic si dupa 1989 in Romania in anturajul presedintelui Emil Constantinescu, scriind doua carti  aparute in 2004 si 2006. Volumul aparut acum (653 pag.) reprezinta descrierea in amanuntime a perioadei 1927-1965 din viata autoarei.

Cartea, care in unele locuri lasa impresia unui raport sec, atat de mare este grija de a nu lasa mentionate nici o persoana intalnita, nici o intamplare petrecuta, nici un eveniment istoric resimtit ca o lovitura, contine multe pagini, care pana la sfarsit fac lectura interesanta. In  primul rand, indiferent de aprecierile politice asupra evenimentelor dramatice ce s-au napustit asupra familiei si prietenilor autoarei, este sesizanta descrierea vietii paturei de elita a societatii romanesti, ce se considera intangibila pana in 1945-47. Mosia, intretinuta de un administrator si de multe slugi, care impreuna cu conacul ei, reprezenta un mic paradis; casa vasta de la Bucuresti, in care se dadeau petreceri, iar tineretul din buna societate organiza „ceaiuri“; educatia in casa cu guvernante germane, franceze sau engleze a tinerelor progenituri de mari proprietari, de oameni politici sau de generali;  scoala de fete Notre Dame de Sion, cu regulile ei severe aduse de la scolile de calugarite din Franta. Plutea peste tot o atmosfera senina, de siguranta in ziua de maine, iar asta chiar si in primii ani ai celui de al doilea razboi mondial. Viata rezerva insa uneori surprize, ca de pilda parasirea in 1939 a familiei de catre Mancy, mama autoarei, fara nici un cuvant pentru fiica sa minora si doar lasand un scurt bilet de despartire sotului, pentru a se casatori apoi cu un alt mosier din Dolj. Mai tarziu, prin anii `50,  Mancy a luat parte la Craiova la o sedinta de spiritism, la care cucoanele nu au avut nimic mai bun de facut decat sa intrebe spiritele despre guvernul ce va fi alcatuit dupa prabusirea comunismului. Securitatea era informata si Mancy a ajuns la puscarie pentru cativa ani. Dupa iesirea din inchisoare ea a reusit sa plece si s-a reintalnit cu fiica sa la New York.

Personal am fost impresionat in aceasta carte de atasamentul de pamantul Olteniei al acestor familii boieresti,  valoarea acordata faptului de a se fi nascut acolo. Ea scrie: „Incercam un sentiment de mandrie stiind ca familia Vrabiescu era stapana pe meleagurile mosiei Genune“ si „Oltenia a ramas punctul de plecare al fiintei mele  si locul de infiripare si formare al sufletului meu“ si “ma gandesc la Oltenia, indiferent cat de departe m-as afla“.  Din cuvintele de mai sus nu razbate numai relatia stransa fata de proprietatea unde si-a trait fara griji o frumoasa parte a vietii, ci si un sentiment patriotic pe cale de disparitie la tineretul de astazi. Aceasta afinitate se vede in carte si din predilectia acordata fauririi de casnicii intre oltenii bogati : Vrabiestii erau inruditi cu fam. Vorvoreanu,  Mirica,  Defleury,  Herescu,  Cionea, toti cu mosii in sudul Olteniei.

Pentru familia Vrabiescu, rasturnarea totala a situatiei politice si economice dupa razboi a dus la confiscarea mosiei, la nationalizarea casei din Bucuresti, la epurarea tatalui din invatamantul universitar si la cautarea de catre Simona a unui loc de munca pentru supravietuire. Incercarea de iesire din tara printr-o casatorie formala si neconsumata cu un evreu s-a soldat cu esec; o a doua casatorie cu un medic doritor de cariera a capotat datorita „dosarului“ ei deranjant pentru sot. In fine, l-a intalnit pe Rudolf Kleckner cu care, dupa multe peripetii, a reusit sa plece din tara. Pasirea pe teritoriul american este si momentul in care se incheie acest prim volum al cartii.

Inchizand cartea Simonei Vrabiescu-Kleckner, ca unul care am trait in aceiasi perioada, desi pe alte coordonate sociale, ar fi de facut cateva observatii. In primul rand deranjeaza caracterul prolix al relatarilor, stilul incarcat cu detalii inutile si deloc preocupat de redarea literara a evenimentelor sau a prezentarii persoanelor intalnite, ceeace uneori frizeaza ridicolul. Astfel, in relatarea perioadei petrecuta in doua institute de proiectare, autoarea gaseste de cuviinta sa dea tabele cu lista numelor persoanelor ce conduceau diferite servicii, nume care in marea majoritate nu se mai regasesc apoi si contrasteaza cu economia cartii. Aceasta prolixitate se intalneste frecvent pe parcursul relatarilor din carte si ma face sa apreciez ca volumul putea fi cu usurinta redus la jumatate ca numar de pagini, facand lectura mai usoara. In ceeace priveste fondul evenimentelor traite, apare izbitoare si sincera naivitatea politica a multora dintre cei ce alcatuiau pe atunci inalta societate si pentru care comportamentul indiferent al puterilor occidentale fata de soarta Romaniei a ramas de neinteles. Unii au trait ani buni in speranta ca americanii se vor sacrifica pentru a-i alunga pe rusi din tara si a li se inapoia proprietatile. Era o ignoranta totala, chiar din partea unor oameni cu pregatire superioara, a realitatilor, a faptului ca  in urma unui razboi in care pierisera milioane de oameni, nimic nu putea ramane ca odinioara. De altfel chiar si astazi, cand tara noastra a trecut in ultimele doua decenii printr-o revolutie de sens contrar, sunt numerosi cei ce cred ca istoria are un traseu previzibil, care sa corespunda dorintelor lor.

Pe de alta parte, desi nici Simona Vrabiescu, nici sotul sau tatal ei nu au fost inchisi, intreaga perioada descrisa in carte dupa 1945 si pana la parasirea tarii este dominata de teama excluderii din societate pe motivul originei sociale. Sunt amintite abuzurile din anii 50 ale organelor de represiune, inspirate din practica KGB-ista, care au condus atat la arestarea multor fruntasi politici si a numerosi intelectuali, cat si la izolarea sau persecutarea unor persoane nevinovate socotite dusmanoase regimului. Ele constituie o pata dezonoranta in istoria Romaniei. Restituirea in ultimii ani a proprietatilor confiscate victimelor sau urmasilor acestora este justificata in logica capitalismului de respectare sacrosancta a proprietatii private. Dar despre soarta dupa revolutie a mosiilor vechilor familii, in carte nu se spune nimic. Este cert insa ca fostii proprietari, desi restabiliti in drepturi,  nu s-au intors sa munceasca pamantul recapatat, ci l-au vandut sau il vor vinde. Prin liberalizarea achizitionarii de terenuri agricole ce va avea loc in 2014, se vor reface cu siguranta in cativa ani noi mosii, proprietate a unor firme straine, capabile sa lucreze mecanizat mii de hectare. Este o tendinta mondiala, asimilabila unui nou fel de colonialism. In acest timp taranii olteni vor culege capsuni in Spania…

Cu Adam Michnik despre pericolul Viktor Orban

August 7, 2013

Pe Adam Michnik cred ca il stie toata lumea. Fost luptator alaturi de Lech Walesa pentru cauza sindicatului polonez Solidarnosc, fapt pentru care a zacut vreo doi ani la inchisoare, el este acum redactor-sef al ziarului de mare tiraj “Gazeta Wyborcza” si un fel de constiinta publica in tara sa. In interviul pe care l-a acordat saptamanalului german “Der Spiegel” (Nr. 31 din 29 iulie 2013) el isi spune parerea despre tarile foste comuniste din centrul si estul Europei si despre cei ce traiesc in ele. Sunt cateva lucruri despre care merita sa reflectam.

Intrebat cum se explica manifestatiile din Bulgaria impotriva unui guvern abia instalat la putere, Michnik e de parere ca “in tarile din rasaritul Europei este o mare dorinta de libertate, dar lipsesc traditii democratice. Deaceea exista pericolul de anarhie si haos, iar demagogia si populismul sunt dezlantuite. Noi suntem copiii nelegitimi, bastarzi ai comunismului, mentalitatea noastra a fost modelata de el.”
“Felul radical in care se comporta primul ministru maghiar Viktor Orban fata de opozitie si de presa, ca si modul asemanator al sefului opozitiei din Polonia Jaroslaw Kaczynski, inseamna oare” – intreaba Spiegel – “ca pentru tarile din rasarit e acum caracteristic tipul de politician autoritar?”
Michnik recunoaste ca atat in Polonia, cat si in Ungaria sunt politicieni care doresc un altfel de stat. “Ei vor o lovitura de stat latenta, data tiptil. Daca Orban se mentine la putere sau daca in Polonia vine la putere Kaczynski, asta ar fi periculos, caci ambii au o imagine autoritara despre stat, iar la ei democratia este doar o fatada. Orban spune ca e nevoie de o “democratie centralizata a majoritatii” pentru a se putea lua decizii clare. Numai asa s-ar putea evita pericolele crizei economice. Dar asta e tocmai ce a facut si Hitler” precizeaza Michnik “adica decrete speciale si ordonante de urgenta. Este direct drumul spre iad”.

Redactorii de la Spiegel intreaba atunci ce semnificatie are incercarea lui Orban de a introduce in tara sa “un sistem al cooperarii nationale fara nici un compromis”?
Michnik replica: Istoricul britanic Norman Davies a numit aceasta forma de democratie “guvernarea canibalilor”. Adica au loc alegeri democratice, dar dupa aceea partidul castigator ii devoreaza pe cei ce au pierdut. In asta sta lovitura de stat ce se strecoara tiptil: fie prin scoaterea din functiune a institutiilor democratice, fie prin a si le insusi. Ei cred ca sunt singurii ce poseda adevarul. La un anumit moment partidele nu mai au nici o semnificatie, sistemul consta iarasi doar dintr-un monolog al puterii. In vest institutiile democratice sunt mai adanc inradacinate si pot fi aparate. Dar la noi, in aceste tari din rasaritul Europei, totul este inca fragil, usor de sfaramat, chiar si dupa doua decenii de la sfarsitul comunismului.

Spiegel: Orban, Kaczynski si altii spun ca revolutia din 1989 trebuie dusa pana la capat pentru a se lichida resturile comunismului. Oare mai sunt vreun pericol fostii activisti de partid care au ramas, mai mult sau mai putin, in functie?
Michnik: Dupa mine, este bine ca Polonia a adoptat calea impacarii, iar nu cea a razbunarii, a revansei. Pentru ca am spus asta, eu sunt si acum dusmanit. Eu l-am apreciat pe Adenauer, care dupa razboi avea de ales din mai multe posibilitati: fie ca oamenii ce fusesera aderenti ai lui Hitler sa fie bagati la inchisoare, fie ca din ei sa se faca niste democrati. El a ales al doilea drum. In Polonia am vrut sa avem o tara a tuturor polonezilor. Daca s-ar fi adoptat o cale diferita, atunci ar fi trebuit ca toti comunistii sa fie spanzurati de felinare, iar o mica elita sa conduca. Asta ar fi insemnat un anticomunism cu fata bolsevica.

Spiegel: Sub o dreapta autoritara ca cea a lui Orban sau Kaczynski, infloreste iarasi nationalismul. Cum e posibil asa ceva intr-o Europa unita?
Michnik: In vremurile tumultoase pe care le traim, oamenii cauta ceva de care sa se agate. In Ungaria acesta e complexul Trianon: Nici un ungur nu a uitat ca dupa primul razboi mondial, in urma tratatului de la Trianon, doua treimi din regat a trebuit cedat tarilor vecine si ca multi unguri traiesc acum dincolo de granita. Orban foloseste bine acest instrument si predica un nou maghiarism. Eu am scris inca din 1990 ca ultimul stadiu al comunismului este nationalismul. Adica un sistem de gandire care da raspunsuri simple, dar false, la chestiuni complicate. Nationalismul este practic ideologia naturala a regimurilor autoritare.

Spiegel: Cum trebuie sa se comporte occidentul cu Orban?
Michnik: Trebuie criticat pe fata. Europa nu poate sa ramana tacuta fata de Ungaria. La nevoie trebuie impuse sanctiuni. Cand occidentul a aplicat sanctiuni Poloniei dupa introducerea legii martiale in anii ’80, noi am spus ca nu se simte nimic. In realitate sanctiunile au avut un mare efect.
*
Interviul acordat de Adam Michnik saptamanalului german – din care nu am prezentat mai sus decat o parte – este semnificativ in multe privinte. In primul rand, pentru ca este al unui dizident veritabil, care nu a opus rezistenta comunismului polonez doar “prin cultura” sau prin evadare in Occident, ci a patimit in inchisoare pentru ideile sale. Apoi, pentru ca – la aproape un sfert de secol de la prabusirea dictaturii lui Gomulka si a generalului Jaruzelski – el si-a mentinut convingerile despre nevoia in Europa a unei democratii tolerante, dar fara excese. In fine, pentru ca vede in ideologia autoritara si nationalista a lui Viktor Orban, un adevarat pericol pentru viitorul Uniunii Europene. Iar acest semnal de alarma este dat in chip obiectiv, de cineva din Polonia, tara care nu are in contenciosul ei nici un fel de probleme in disputa cu Ungaria.
Criticarea de Michnik a extremismului conducerii de la Budapesta se bazeaza pe teama ca statele Europei ar putea sa cada din nou in capcana sovinismului ce a facut ravagii in perioada interbelica. Ziaristul polonez isi da seama ca exista riscul ca o parte din opinia publica din aceste tari sa fie ademenita, sub drapelul unui anticomunism fara obiect, sa dea crezare lozincilor care nu avantajeaza decat politicieni fara scupule.
In ce priveste Romania, Viktor Orban vine in aceasta tara cand pofteste, fara a mai fi invitat de echivalentul sau ierarhic roman. El participa la adunari, ca cea de la Tusnad, la care populatia maghiara este indemnata sa ridice pretentii de autonomie a Transilvaniei. Nu te poti impiedica sa nu te intrebi pana unde poate merge toleranta oamenilor politici romani fata de aceste provocari, pasivitate stimulata desigur si de comportamentul ingaduitor al Comisiei Uniunii Europene fata de excesele Budapestei.
De ce nu avem macar un Adam Michnik al Romaniei?

Herta Müller si exilul

January 29, 2013

Romanii, sau o parte din ei, se mandresc cu premiul Nobel de literatura capatat de Herta Müller in 2009. E drept, premiul a fost acordat pentru cartile scrise in germana si traduse apoi in numeroase alte limbi, astfel incat tot globul a aflat despre chinurile pe care autoarea le-a suferit fiindca a avut nefericirea sa se nasca in Romania. Dupa cum stim, renumita scriitoare – nascuta in Banat in 1953 –  e obsedata de calvarul prin care a trecut populatia germana in anii regimului comunist. Dupa vizita pe care a facut-o in Romania in 2009, ea a publicat un articol in saptamanalul german “Die Zeit” in care povesteste cum la Bucuresti – primita cu onorurile cuvenite de A. Plesu – s-a simtit constant supravegheata de aceiasi eterna Securitate. Iar recent, in decembrie, ingrozita de rezultatul alegerilor pentru parlamentul roman, dansa a tras de la Berlin un semnal de alarma: exista riscul ca comunistii sa ia din nou puterea la Bucuresti. Dupa cum se vede stafia comunismului este o tema care nu poate fi usor abandonata.  

Iata insa ca in numarul din 21 ianuarie 2013 revista “Der Spiegel” publica un amplu articol al Hertei Müller, in care ea  lupta si cu alte fantome, nu numai din Romania (cine se mai intereseaza oare in vest de Romania ?), ci chiar din patria de adoptie, Germania. Scapata din iadul romanesc “cu nervii distrusi de anii de sicana din partea Securitatii” (desi marturiseste in alta parte ca intre 1984 si 1987, efectuase trei calatorii turistice in Germania Federala) dansa ajunge in vara lui 1987 ca emigranta in lagarul de la Nürnberg. Cu surprindere constata ca este luata in primire de Serviciul Federal de Informatii (BND) si supusa timp de luni de zile unui interogatoriu istovitor, fiind banuita ca agenta trimisa in Germania chiar de Securitate. Intrebata daca a emigrat in calitate de etnic german sau de persoana persecutata politic, dansa raspunde ca in ambele calitati, ceeace insa nu il satisface deloc pe anchetator. Nenumarate alte intrebari, de care erau scutite mii de alte persoane ce emigrau pe atunci din Romania, o fac sa banuiasca ca la mijloc este amestecata Asociatia compatriotilor svabi din Banat (Banatschwäbische Landsmannschaft), manipulata de aceiasi Securitate. Aceasta asociatie din Timisoara, ce tinea o stransa legatura cu ambasada romana de la Berlin, “m-a urmarit timp de ani si m-a ponegrit ca disidenta (Nestbeschmützerin)” […] “Ura celor din conducerea acestei Asociatii, planurile calomnioase ale Securitatii si ale Bundes Nachrichtendienst (BND) se legau acum intr-un tot” […] “In 1987 am inceput sa imi dau seama ca Germania, care alungase in exil (in timpul nazistilor) sute de mii de oameni, nu vrea sa aiba nimic comun cu cuvantul exil si cu experienta exilului”.

Desigur ca aceste necazuri ale Hertei Müller de la primii pasi pe pamantul Germaniei nu se pot compara cu dramele marilor scriitori si artisti germani pe care regimul hitlerist i-a alungat din Germania. Dansa recunoaste acest lucru si enumera cateva asemenea cazuri: Carl Zuckmayer, care a reusit cu greu sa se refugieze in Elvetia; Walter Benjamin, care se sinucide la granita franco-spaniola, dupa ce i se refuzase intrarea in Spania; Stefan Zweig, care s-a sinucis in Brazilia, impreuna cu sotia sa Lotte; Ernst Toller, care s-a spanzurat intr-un hotel din New York; Joseph Schmidt, Else Lasker-Schüler, Nelly Sachs, Konrad Merz si altii. In schimb alti scriitori si artisti au ramas in Germania nazista, ca de pilda Gottfried Benn si Hans Werner Richter, si fie au colaborat cu regimul, fie au refuzat dupa infrangerea Germaniei sa aiba vreo legatura cu cei ce au parasit tara dupa 1933. Mari scriitori germani, ce au respins nazismul, s-au intors dupa razboi in patria lor, dar nu le-au fost recunoscute suferintele si nici nu s-a manifestat regret pentru pierderea suferita de traditia literara prin plecarea lor. Sunt amintiti printre altii Thomas Mann, Heinrich Mann, Stefan Zweig, Alfred Döblin, Theodor Kramer si Masha Kaleko. „Cine a fost in exil nu este recunoscut pana astazi in Germania drept victima”, scrie Herta Müller, care adaoga ca “Germania trebuie sa raspunda pentru asta la fel ca pentru Holocaust”. Nicaieri insa – arata ea – nu exista in Germania vreun loc memorial care sa aminteasca despre soarta tuturor acestor oameni de cultura, carora nazismul le-a frant viata.

Nu cred ca vor fi multi in Germania care sa salute aceasta noua rascolire a trecutului propusa de Herta Müller. Pe de o parte, pentru ca analogia cu Holocaustul nu numai ca atinge un subiect tabu, ci si pentru ca este falsa. Nu se pot compara cei cativa zeci de scriitori refugiati cu milioanele de evrei ce au pierit in lagarele naziste. Nici Germania din sec. 21 nu mai este cea din anii 1933-1945. Pe de alta parte, crearea unui muzeu al scriitorilor si artistilor germani din exil, nu ar fi o idee rea, dar ma face sa banuiesc ca el nu va fi limitat la perioada nazista, ci va fi extins si la epoca comunista, situatie in care in el si-ar avea locul in viitor si Herta Müller. Dar dansa a fost cu adevarat in exil in Romania pana in 1987?  Sau abia acum, in Germania, a inceput sa se simta in exil?

Despre cuvinte interzise

July 25, 2010

De curand au aparut trei editoriale ale Gabrielei Cretu intitulate “Cuvinte interzise”, in “Cronica Romana” no.7, 14 si 21 iulie 2010, in care critica original si fara menajamente racilele societatii romanesti actuale. Exista, dupa dansa, o serie de cuvinte asupra carora tacit apasa interdictia pronuntarii, caci sunt idei socotite a fi in contrazicere cu societatea de piata in curs de faurire. “Nu se poate de pilda vorbi despre saraci si bogati, fara sa fii acuzat ca ai coborat direct din incriminatele decenii 5 si 6 ale secolului trecut.(…) Despre saraci se stie tot, ei sunt numarati, analizati, masurati”, dar despre bogati se stie putin sau deloc. “Ei nu sunt analizati si masurati; iar ce detin si cum traiesc bogatii nu stim, nici sursa bogatiei lor nu este clara”. Dar chiar si in privinta saracilor, desi Banca Mondiala se lauda ca stie totul despre ei, nu se vorbeste nimic despre cauzele saraciei lor. Se lasa impresia ca ei, saracii, sunt singuri vinovati de neputinta de a deveni bogati, dar nu pica nici un cuvant despre responsabilitatea guvernelor pentru perpetuarea saraciei si chiar adancirea ei.

Mai departe autoarea semnaleaza ca daca la noi legea garanteaza proprietatea privata, in schimb proprietatea publica nu e garantata la fel, prin constitutie. Guvernele au decis sa privatizeze proprietatea publica: banci, combinate, companii de exploatare a resurselor au fost instrainate, dar nimeni nu s-a opus la aceasta scadere a capacitatii statului de a actiona in beneficiul cetatenilor proprii si de a negocia conditii cat mai favorabile in relatiile cu companiile straine ce le-au achizitionat.

Alte idei despre care nu se vorbeste mai nimic ar fi cele privind faurirea viitorului. “Utopia a fost decretata interzisa, cine indrazneste sa viseze o lume mai buna este etichetat drept irealist sau nebun“. Dar nici trecutul nu mai poate fi apreciat obiectiv si sincer, de vreme ce el “a fost deja evaluat de altii, votat in parlament, clasat si arhivat”. Nu se mai vorbeste nimic nici despre “Venitul national”, ci numai despre PIB (produsul intern brut), desi in calculul acestuia intra si castigurile firmelor straine ce actioneaza pe teritoriul Romaniei. Se tace si despre “relatia dintre libertate (oferita cu darnicie tuturor) si siguranta zilei de maine (rezervata unui numar de alesi)”. S-ar parea ca domneste din umbra un fel de cenzura care ii constrange, atat pe omul politic, cat si pe intelectualul public, sa respecte un cod nescris al corectitudinii politice a momentului.

Observatiile d-nei Gabriela Cretu sunt – pentru orice observator atent al realitatilor romanesti – nu numai corecte, ci si stimulatoare de reflectii. Tacerile vinovate ale intelectualilor ce ar fi trebuit, dupa o anumita perioada, sa-si ridice vocea macar pentru restabilirea echilibrului opiniilor, dar care s-au multumit sa sublinieze calitatile regimului prezent in comparatie cu excesele brutale ale celui trecut, nu au fost intamplatoare. Ele au avut drept rol sa convinga lumea ca orice alternativa a ordinii capitaliste neoliberale ar putea duce la reinstalarea unui regim dictatorial, plin numai de pacate.

Se petrec de la un timp lucruri ciudate cu intelectualul public roman. Pe deoparte, unele din figurile de prora ale gandirii de dreapta se pare ca nu-si mai gasesc afinitati cu politica personajului instalat la Cotroceni, inclusiv cu ajutorul condeiului lor. Andrei Plesu, fost consilier al lui Basescu, fost ministru sub Iliescu si sub Emil Constantinescu, scrie de pilda un articol alambicat in Dilema veche, in care pentru prima oara se delimiteaza de admiratorii neconditionati ai presedintelui iubit si revendica (surprinzator, daca tinem seama de numeroase articole din trecut) “dreptul de a judeca aşa cum cred de cuviinţă, fără idolatrie, prestaţia unui politician, oricare ar fi el. N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, cînd am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte”. Alina Mungiu–Pipidi, membra PD-L, care cu Societatea Academica Romana si cu Coalitia pentru un Parlament Curat, a militat vartos pentru infrangerea fortelor de stanga, acum scrie un amplu articol despre intelectualii publici, care au fost “umiliti de Basescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea scolii si a filozofilor, ca sa nu mai vorbim de EBA si Nutzy”.  In numai doua luni Mircea Cartarescu trece de la laudarea guvernului “ce face reforme necesare” si de la repetarea ca PSD este “blestemul Romaniei”, la invinuirea echipei Boc drept “guvern de trogloditi” pentru multe motive, printre care si faptul ca impozitarea pensiilor e “o masura inumana si criminala”. Lista cu cazuri asemanatoare nu se termina aici, dar nu asta are importanta.

 Relevant este ca, poate datorita crizei, au aparut – atat la noi cat si in alte tari – noi voci, cele ale unei stangi autentice, care incep sa rosteasca cuvinte tinute pana acum sub obroc. Una din cauzele acestei cenzuri ce a acoperit ca o placa de plumb, timp de 20 de ani, gandirea de stanga din Romania, este legatura abuziva pe care au facut-o “boierii mintii” intre stanga moderna, care militeaza stangaci si timorat in speranta unui regim orientat spre bunastarea majoritatii populatiei, adica a  paturilor sarace ale societatii, si sistemul asa zis “de stanga” al lui Ceausescu, care in realitate era nationalist sovin, antisovietic, cu un stat militarizat si politienesc, tot mai inchis si mai izolat de tendintele modernitatii, cu un partid-stat ce acorda prioritate muncii fizice celei intelectuale. Desigur ca economia de comanda, a desvoltarii fortate, a dat si rezultate pozitive prin urbanizare, industrializare, mecanizare a agriculturii, rascolirea societatii aducand mai in fata categorii mentinute pana atunci in intunecimea satelor si periferiilor oraselor. Dar era un sistem complect nedemocratic, indiferent de acceptiunea ce s-ar da acestui termen. Iar acum, sub stindardul libertatii, tot mai multi constata ca avem de a face – si vom avea in continuare – cu un regim rece, ostil celor slabi si favorabil doar celor avuti, a celor care isi etaleaza bogatia in mod ostentativ (de pilda, anual in clasamentul revistei “Capital”), pentru ca populatia sa devina constienta ca ceva de netrecut o desparte de stapanii acestei lumi.

Iar daca acum se pare ca lumea exasperata doreste punerea unor intrebari sanctionabile pana recent, ele ar trebui sa inceapa cu asta: in ce masura calea pe care s-a angajat tara e corecta si duce la bunastarea poporului, iar daca nu, ce e realmente de facut pentru a introduce schimbari radicale ale traseului si telului propus. Continuarea luptei cu comunismul si marxismul, carora unii le atribuie – in chip interesat – titlul de mari amenintari ale secolului, nu este un raspuns la aceste intrebari si poate duce doar la impasul gasirii de solutii.

 

Evanghelia dupa Saramago

June 19, 2010

            Eram acaparat de cateva zile de meciurile de fotbal transmise din varful Africei, cand stirea mortii lui Jose Saramago m-a zmuls din amorteala. Laureat in 1998 al premiului Nobel de literatura, Saramago era singurul scriitor portughez care primise pana acum acest premiu. Daca primul sau roman a fost scris  in 1947, cel de al doilea a aparut in librarii abia dupa 30 de ani. Insa Saramago devine celebru in 1982, cand avea 60 de ani, cu romanul “Dumnezeu cel ciung” in care actiunea se desfasoara in sec. XVIII. Opera lui a provocat nu odata scandal, ca de pilda in 1992 cu romanul “Evanghelia dupa Isus Cristos”, in care il infatiseaza pe Cristos pierzandu-si virginitatea cu Maria Magdalena, demers necesar lui Dumnezeu pentru raspandirea crestinismului in intreaga lume. Protestele pe care le-a provocat cartea in Portugalia, l-au determinat sa se stabileasca definitiv in 1993 la Lanzarote, in insulele spaniole Canare. In august 2009 el publica ultima sa carte “Cain”, in care relateaza intr-o maniera ironica povestea biblica a uciderii lui Abel de catre fratele sau Cain, spunand ca adevaratul vinovat este Dumnezeu. Aceasta a provocat inca odata reactia critica a bisericii catolice portugheze, ceeace l-a lasat indiferent pe scriitorul ateist militant. El a spus doar ca fara existenta Bibliei, omenirea ar fi fost mai buna.

Saramago a devenit membru al partidului comunist portughez in 1969, ca semn de protest impotriva dictaturii lui Salazar. El a fost un  participant militant al “revolutiei garoafelor” din 25 aprilie 1974, care a rasturnat dictatura portugheza. Ca om de stanga el si-a exprimat in numeroase articole de ziar, dar si pe blogul sau, dezacordul fata de reformele liberale adoptate de Uniunea Europeana.

Acum cativa ani el a acordat un interviu ziarului francez “Le Monde”, din care redau mai jos cateva pasaje.

“Eseu asupra luciditatii” (Ensaio sobre a Lucidez) este o carte politica, desi si alte carti ale mele contin o intentie politica. In aceasta carte insa eu vorbesc despre utilitatea introducerii votului alb in urna, idee ce a provocat in Portugalia o seama de articole violente, chiar intolerante. Am fost acuzat ca vreau sa distrug democratia. Mario Suarez a exclamat: “Nu intelegeti ca 15 % de voturi albe ar insemna ruinarea democratiei?”. Dar adevarata ruina a democratiei ar fi atunci cand  50 % dintre votanti s-ar abtine de la vot. In schimb votul alb semnifica o luare de atitudine, un act voluntar al cetateanului. In acest moment eu nu fac propaganda pentru votul alb, ci le spun guvernantilor, prin vocea cetatenilor : Ceeace ne propuneti nu ne satisface! Trebuie sa inventati altceva pentru salvarea democratiei! Stiu, poate parea paradoxal ca un comunist sa vorbeasca asa. Aud si azi pe unii spunand: “Un comunist vrea si va dori mereu sa distruga democratia”. Dar nu e adevarat, ci din contra.

Traim intr-o epoca in care se poate discuta despre tot si toate, dar – in mod bizar – exista un subiect despre care nu se discuta: democratia. Nu e surprinzator oare ca nimeni nu se intreaba ce este democratia, la ce serveste ea, pe cine serveste ea? E precum Sfanta Fecioara, pe care nimeni nu indrazneste sa o atinga. Dar ar trebui organizata o desbatere internationala asupra democratiei, iar acolo desigur vom ajunge la concluzia ca noi, occidentalii, nu traim intr-o democratie, ca asa zisa democratie actuala nu e decat o fatada.

Mi s-ar putea riposta ca, datorita votului si a calitatii de cetatean, se poate schimba guvernul sau presedintele, dar totul se opreste aici. Nu putem face nimic in plus, caci adevarata putere este puterea economica si financiara, prin institutii sau organe ca FMI sau OMC (Organizatia mondiala a comertului), care nu sunt democratice. Noi traim in fond intr-o plutocratie. Vechea fraza “democratia este guvernul poporului, prin popor si pentru popor”, a devenit “guvernul celor bogati, prin cei bogati si pentru cei bogati”.

In “Eseu asupra luciditatii” am denuntat instumentalizarea de unele state a terorismului sau a fricei. Ea exista de mult timp. In legitima aparare impotriva terorismului islamic, s-a desvoltat terorismul de stat. Dar asta pare tuturor ceva normal. De fiecare data cand un guvern utilizeaza masuri de exceptie , el raspunde terorismului cu o alta forma de terorism.               

In cartea “Povestea asediului Lisabonei” unul dintre personaje spune: “Binecuvantati fie cei ce spun nu, caci regatul pamantului le va apartine”. Regatul pamantului apartine celor ce au talentul de a-l pune pe « nu » in serviciul lui « da ». Pentru mine cel mai important este cuvantul “nu”. De altfel fiecare revolutie este un “nu”. Problema este ca datorita naturii umane, treptat acest “nu” devine un “da”. Se ajunge la un moment dat ca spiritul revolutiei, puritatea pe care o poarta in ea,  se denatureaza si, dupa 20-30 de ani, realitatea devine cu totul alta. Cu toate astea continua a se vorbi de o revolutie care nu mai exista. Este ca si cu libertatea: cate crime s-au comis in numele ei…

La deviza mea “Cu cat esti mai batran, cu atat esti mai liber, iar cu cat esti mai liber, esti mai radical”, trebuie adusa o complectare. Batranetea nu e o conditie a libertatii, ci din contra. Totusi, in cazul meu, am ajuns la concluzia ca ea, batranetea, mi-a acordat in mod efectiv mai multa libertate. Ceeace m-a condus sa devin mai radical, cum se vede si din aceasta carte pe care e inscris epigraful “Sa urlam, zise cainele”. Acest caine esti d-ta, sunt eu, suntem noi toti. Pana acum am vorbit, ne-am exprimat asupra numerose subiecte, fara a reusi sa ne facem auziti. Iata de ce acum trebuie ridicat tonul si cred ca a venit timpul sa urlam.   

Raspunsuri asteptate din partea stangii

March 8, 2010

                                      

Lumea este in plina schimbare si, de vreo trei decenii, ea intrat intr-o epoca ce se poate numi contrarevolutionara. Este o perioada in care stanga este in retragere, in timp ce dreapta isi impune agresiv valorile. O perioada in care neoliberalismul conservator sustine, printre altele, ca nu mai este posibil, cel putin in tarile europene, sa se pastreze nivelul de protectie sociala si de aparare a drepturilor celor ce muncesc, cucerite in decursul secolului 20, caci asta nu permite cresterea economica. La aceste teze, imbratisate si de dreapta la putere din tara noastra, stanga are, sau ar trebui macar sa aiba pregatite cateva replici esentiale.

In primul rand trebuie aratat ca sistemele de protectie sociala faurite prin grele lupte sociale in decursul secolului trecut, nu sunt o piedica, ci chiar baza necesara a prosperitatii economice si coeziunii sociale. Sporirea bunei stari a tuturor cetatenilor, iar nu numai a unor elite, permite cresterea capacitatii de rezistenta a fiecarei tari si a Europei in ansamblu la sfidarile economice ale altor continente. O dovada in acest sens o reprezinta statele scandinave, unde protectia sociala si nivelul de ocupare a fortei de munca sunt cele mai ridicate din U.E., dar care sunt si printre cele mai competitive economic.

In al doilea rand o bunastare generala pretinde drept conditie egalitatea in drepturi si indatoriri a tuturor membrilor societatii, egalitate greu de obtinut in conditiile dominatiei neingradite a economiei de piata. Recenta criza financiara si economica mondiala, a demonstrat, printre altele, rolul esential pe care il joaca statul in salvarea capitalismului de excesele sale si inadvertenta capacitatii de reglare automata a “mainii invizibile”. Dar ea a mai dovedit ca democratia este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru a combate saracia ce raneste demnitatea umana. Singura, democratia parlamentara nu este capabila sa asigure nici macar egalitatea de sanse cu care se lauda, ca performanta, neoliberalismul. Iata de ce se impune instituirea de reguli, de norme stricte in cadrul carora sa actioneze sistemul financiar, fara de care este asigurata repetarea acelorasi greseli ca au dus la ravagiile crizei.

In al treilea rand este de semnalat, ca un pericol real, reinvierea extremei drepte, nu numai in tarile foste comuniste, ci si in cele occidentale, cu o veche traditie democratica. Este vorba despre miscari, poate reduse ca proportii, dar care au mai toate caracteristicile extremismului de dreapta antebelic: rasism, nationalism fanatic, anticomunism, misticism religios, cultul unui sef autoritar si atotstiutor, dornic sa-si lichideze pe orice cale adversarii politici. E drept ca lipseste inca o componenta a ideologiei extremiste antebelice: proslavirea nazismului german si a fascismului italian. Dar s-a gasit un surogat al acestora in sustinerea politicii reactionare a dreptei americane, ceeace explica furia cu care a fost intampinata alegerea la Casa Alba a presedintelui Obama.

In al patrulea rand este necesara o luare nepartinitoare de atitudine fata de experienta comunista. In Romania dreapta si-a spus raspicat parerea in privinta asta prin raportul de analiza a dictaturii comuniste al comisiei prezidate de Vl. Tismaneanu. Cu toate obiectiunile aduse de diferite persoane unor aspecte abordate in acest document, nu-mi amintesc ca stanga sa fi luat o atitudine clara, nu asupra raportului, ci fata de cei 40 de ani in care la putere in tara noastra a fost partidul comunist, cu partile bune si rele ale acestei perioade. La peste 20 de ani de la prabusirea acestui regim, este nu numai posibil, ci si necesar a se privi cu obiectivitate la aceste decenii in care incontestabil, pe langa crime de neiertat, s-au facut pasi importanti pe drumul modernitatii.

Ar mai fi desigur si alte probleme la care se asteapta ca stanga romaneasca sa dea raspuns, ca de pilda relatia ei cu biserica, masura in care social-democratia imbratiseaza cu fidelitate valorile stangii, atitudinea ce trebuie adoptata de ea in privinta conflictelor militare declansate pe alte continente de puteri aliate s.a. Dar important este ca omul de stanga sa reziste atacurilor la care e supus zilnic de propaganda insidioasa a dreptei si a mass-mediilor ei. In aceasta privinta si in alte tari stanga cauta argumente in disputa cu un adversar care nu e numai de idei.  Un exemplu este editorialul aparut mai demult in Le Monde diplomatique sub iscalitura lui Ignacio Ramonet si care, in buna masura, e valabil si pentru stanga noastra. 

                                   REZISTENTE           

A rezista este a spune NU. Nu – dispretului. Nu – arogantei. Nu – distrugerii economice. Nu – noilor stapani ai lumii. Nu – fortelor financiare. Nu – “consensului de la Washington”. Nu – pietei totalitare. Nu – liberului schimb de marfuri dus la exces. Nu – dominatiei FMI, Bancii mondiale, OCDE, OMC. Nu – nu hiper-productivismului. Nu – organismelor genetic modificate. Nu – privatizarilor permanente. Nu – extinderii irezistibile a sectorului privat in economie. Nu – marginalizarii. Nu – sexismului. Nu – regresiunii sociale. Nu – demolarii protectiei sociale. Nu – saraciei. Nu – inegalitatilor. Nu – distrugerii mediului. Nu – hegemoniei militare a unei singure puteri. Nu – razboiului preventiv. Nu – razboaielor de invadare. Nu – terorismului. Nu – atentatelor contra populatiei civile. Nu – rasismului. Nu – antisemitismului. Nu – islamofobiei. Nu – supravegherii politienesti generalizata. Nu – degradarii culturale. Nu – noilor tipuri de cenzura. Nu – mediilor care mint. Nu – mediilor ce ne manipuleaza.

A rezista este insa si a spune DA. Da – solidaritatii intre cei 6 miliarde de oameni ai planetei. Da – drepturilor femeilor. Da – existentei unei ONU reinnoita. Da – unui plan de ajutorare a populatiilor africane. Da – eliminarii analfabetismului pe glob. Da – unei ofensive generale pentru lichidarea fracturii informatice. Da – pentru un moratoriu international de protectie a apei potabile. Da – pentru medicamente esentiale accesibile tuturor. Da – pentru pastrarea culturilor minoritare. Da – dreptatii sociale si economice. Da – pentru o Europa mai putin supusa exigentelor pietei. Da – unei taxe Tobin de ajutorare a cetatenilor. Da – unui impozit pe vanzarea de arme. Da – suprimarii datoriilor tarilor sarace. Da – interzicerii paradisurilor fiscale.

A rezista, inseamna a visa ca o alta lume e posibila. Si a contribui la faurirea ei.

REVENIREA MANIFESTARILOR FASCISTE

February 19, 2010

 La festivalul international de film de la Berlin, printre productiile din Romania se prezinta si pelicula “Portretul luptatorului in tinerete” a regizorului si scenaristului Constantin Popescu, avand ca subiect un episod din lupta unor partizani impotriva regimului din perioada de indata dupa razboi, cand in tara erau inca trupele sovietice. Bineinteles ca rezistenta armata impotriva comunismului era o actiune disperata si nu avea nici o sansa. Mai ales ca minusculul grup de partizani condus de Ion Gavrila Ogoranu nu era alcatuit din aparatori ai regimului antonescian ce luptase cu intreaga armata pana la Stalingrad impotriva URSS, ci tocmai din niste fosti legionari, care pentru rebeliunea din ianuarie 1941, statusera in inchisorile maresalului roman aliat cu Hitler.

Filmul a fost contestat de un grup de persoane, printre care Marko Katz, presedintele Centrului pentru Combaterea Antisemitismului in Romania si de Alexandru Florian, director al Institutului National pentru studierea Holocaustului “Elie Wiesel”. Acestia au aratat caracterul de film documentar tdentios al peliculei si ca Ogoranu a facut parte activa din Miscarea Legionara, Fratia de Cruce Negoiul, organizatie cu caracter extremist, antisemit si rasist. Se stie insa ca legile din Romania interzic promovarea cultului persoanelor si organizatiilor cu caracter fascist, rasist si xenofob si contrazice principiilor fundamentale ale democratiei europene. Chiar si criticul german Ekkehard Knoerer, care a vizionat filmul, a recunoscut ca autorul scenariului a adoptat clar o atitudine favorabila dreptei anticomuniste, iar figurile eroice din film au un fundal fascistoid antisemit.

Ce a determinat aparitia acestor grupuri de gherila din prima faza (anii 1945 – 1947) este scris in “Raportul final al analizei dictaturii comuniste in Romania” (pag.666): “Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la iesirea Romaniei din axa, ceeace a reprezentat un dezastru pentru Germania Aceasta a incercat sa recastige pozitiile pierdute, mizand pe Miscarea Legionara”. Tot in acest raport scrie ca, in cea de a doua faza (1948-1960), cei ce se opuneau regimului prin lupta inarmata erau din categoria celor ce se ridicau impotriva colectivizarii fortate, dar si fosti legionari. Date fiind dimensiunile acestor actiuni locale, eficienta lor asupra combaterii regimului a fost insignifianta. Dar scrierea istoriei pentru a legitima niste actiuni de rezistenta si a fauri niste eroi anticomunisti, corespunde spiritului actual de dreapta al timpului, cand anticomunismul e folosit atat pentru a justifica sau a masca esecurile politice actuale, cat si pentru educarea intr-un spirit nationalist a tineretului.

Aparitia unor asemenea filme revansarde, cu deplinul sprijin al Min.Culturii, face parte din campania de proliferare a blogurilor extremismului de dreapta (Noua Dreapta; Sfarma Piatra; Miscarea;etc.), a unor publicatii legionare, sau a unor afise cu chipul lui C. Z. Codreanu ce apar periodic pe zidurile Capitalei. Ar fi interesant de stiut cine sunt cei ce sponsorizeaza aceaste actiuni. Pe de alta parte reinvierea miscarilor de extrema dreapta antebelice nu deranjeaza prea mult partidele dreptei conservatoare aflate la putere, care stiu ca extremismul de dreapta va fi inevitabil insotit de aparitia unor brigazi de asalt care ii va avea ca dusmani pe sustinatorii partidelor de stanga. Perioada interbelica este un precedent ce poate servi ca demonstratie. Nationalismul, care ne este prezentat in mod fals drept patriotism, se impleteste cu misticismul religios ortodox, in formele cele mai exaltate, dar si cu ura impotriva evreilor, pentru a relua traditia pogromurilor antievreiesti antebelice.

Circula pe internet un asa numit raport al fostilor ofiteri SRI, purtand titlul “Doi ani de cand Israelul a cumparat Romania”. In el se afirma ca toate bancile romanesti sunt cumparate de oligarhia evreiasca, si ca economia e subjugata concernelor financiare israeliene. Iar la intrebarea cine e de vina pentru toate astea, se raspunde: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Petre Roman, Zoe Petre, Ad. Nastase, Mircea Geoana, Mugur Isarescu, Ad. Severin si Viorel Hrebenciuc. Nici un membru al PD-L printre cei pusi la “stalpul infamiei”, ceea ce lasa sa se banuiasca cine sunt cei ce trag sforile din umbra pentru sustinerea acestor actiuni ce pot avea credibilitate la o parte a electoratului.

Revenind la filmul mentionat mai sus, obiectiunea fata de proiectarea lui facuta de persoane ingrijorate de aparitia tot mai frecventa a unor manifestari cu caracter fascist, nu a intarziat sa primeasca replica unui nou partid legionar intitulat “Partidul pentru Patrie” (?!) care, prin presedintele si presedintele sau executiv, protesteaza ca fiind “ofensati in sentimentul national”, prin neacordarea respectului cuvenit “luptei si jertfei tinerilor luptatori din Rezistenta Nationala Anticomunista”, ceeace ar “aduce prejudicii procesului de reconciliere nationala”. Reconciliere nationala? Oare cu cine? Cu cei ce contesta democratia, care isi afiseaza convingerile sovine, care invoca autoritatea divina ce le-ar impartasi ideile, care – in locul Germaniei hitleriste proslavite antebelic – acum se refera la presedintele Nixon care ar fi intervenit cu succes pentru punerea in libertate de Ceausescu a partizanului anticomunist Ogoranu? Mana de oameni care alcatuiesc partidul abuziv intitulat “pentru patrie”(un timp partidul lui Corneliu Zelea Codreanu se numea “Totul pentru tara”) nu reprezinta poate nici un pericol politic real, dar nu este exclus ca maine, niste tineri ametiti de ideile lor sa puna mana pe pistol pentru a repeta faptele predecesorilor lor legionari ce au ucis mari oameni politici ai tarii ca N. Iorga, V. Madgearu, I. G. Duca, Armand Calinescu s.a.