160 de ani de social-democratie

Partidul Social-Democrat German (SPD) sarbatoreste in acest an 160 de ani de cand, la 23 mai 1863, s-a creat la Leipzig, sub conducerea publicistului Ferdinand Lassalle, « Allgemeiner Deutsche Arbeiterverein » (Asociatia generala germana a Muncitorilor – ADAV), prima organizatie politica muncitoreasca cu vocatie socialista, nu numai din Germania, dar si din Europa.
O figura curioasa acest Lassalle: fiu al unui bogat negustor de matasuri evreu, el a terminat cu laude universitatea din Berlin si, influentat de ideile lui Hegel, devine un infocat republican. Participa la revolutia din 1848, cand este arestat si petrece 6 luni in inchisoare. Asta il face sa abandoneze politica in urmatorii ani si numai in 1862 publica un pamflet politic despre libertatea presei, interzis de cenzura si care ii atrage un proces de defaimare a autoritatii statului prusian. Devine un agitator talentat si celebru al ideilor socialiste si pune bazele ADAV. Desi in stranse relatii cu Karl Marx pe care Lassalle il viziteaza la Londra, in aceasta organizatie nu au intrat partizanii lui Marx din Liga Comunista. Pe buna dreptate, deoarece Lassalle era suspectat ca intretine contacte cu cancelarul Otto von Bismarck, dar si pentru modul de comportament in societate (se imbraca elegant ca un dandy si refuza sa dea mana cu muncitorii, pentru a nu se murdari). In 1864 se indragosteste de fiica unui nobil cu care planuieste sa se casatoreasca. Dar un alt pretendent (boierul moldovean Racovitza) il provoaca la duel, care are loc la Geneva si in urma caruia Lassalle moare. Uciderea lui Lassalle a provocat o mare emotie in randul intelectualitatii timpului, indiferent de simpatiile politice.
La 1869 muncitorul August Bebel si W. Liebknecht infiinteaza la Eisenach Partidul Muncitoresc Social-Democrat, iar in 1875, la congresul de la Gotha, acesta se uneste cu partidul ADAV formand Partidul Socialist al Muncitorilor din Germania (SDAP). Marx si Lassalle au fost recunoscuti atunci ca fondatorii partidului. La 1890 partidul ia denumirea actuala de „Sozial-Demokratische Partei Deutschlands“ (SPD). De la inceput in acest partid au existat atat socialisti cu vederi moderate, ce se ridicau impotriva burgheziei liberale “mai rea decat aristocratia”, cerand reforme economice, dar nu si impotriva monarhiei, cat si socialisti revolutionari marxisti, ce doreau sfaramarea statului capitalist. Intr-o scrisoare deschisa publicata cu putin inainte de infiintarea partidului, Lassalle sublinia ca “interventia si sprijinul statului e singura cale ce poate scoate din desert miscarea muncitoreasca”. Dupa el “pentru ca muncitorii sa se asocieze liber, e nevoie de ajutorul statului, pentru ca ei sa devina apoi proprii lor patroni”. Era desigur o utopie, dar ideea sadita de Lassalle in urma indelungatelor convorbiri pe care le-a avut cu cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, va rodi mai tarziu. Cancelarul va reusi prin anii 1880 sa treaca cu succes prin parlament legile privind asigurarea de boala, de invaliditate, de batranete si de accidente de munca, reforme sociale ce nu erau facute de dragul muncitorilor, ci de teama lor. Caci cu doar putin timp inainte Bismarck dispusese ca organizatiile de partid social-democrate, “aceasta banda de talhari periculosi cu care suntem obligati sa traim in orase”, sa fie interzise. Dar nu oprise si participarea la alegeri a reprezentantilor SDAP, care la alegerile din 1890 lua 1,4 milioane de voturi, devenind cel mai puternic partid al Germaniei.
Cu programul de la Erfurt (1891), partidul recunoaste inevitabilul sfarsit al statului capitalist bazat pe clase si prevede o serie de revendicari sociale, ca de pilda “gratuitatea invatamantului” sau “plata de stat a cheltuielilor de inmormantare”. Marx murise in 1883, dar Engels critica sever acest program, alaturi de A. Bebel si Wilhelm Liebknecht. Dar, incepand cu acest congres, devine preponderenta in partid influenta teoreticienilor reformisti, Karl Kautski, Eduard Bernstein si Rudolf Hilferding care someaza partidul sa recunoasca “ceeace el este cu adevarat: un partid democrat si socialist, al reformelor”.
In 1912, fara a se fi desprins de baza sa muncitoreasca, SPD reusea sa ia la alegeri 34,8 % din voturi, pentru el votand 4,25 milioane de alegatori. La inceputul razboiului din 1914, fractiunea SPD in Reichstag voteaza totusi alaturi de partidele burgheze pentru acordarea creditelor necesare ducerii razboiului, caci “in aceste clipe de pericol, nu putem lasa patria la ananghie”.
Odata Germania infranta in razboi, poporul se intoarce spre social-democrati ca solutie de salvare. Atitudinea oscilanta a conducerii, determina insa pe unii membri sa infiinteze in 1921, dupa congresul de la Görlitz, un nou partid paralel: USPD (Partidul social-democrat independent), ce s-a unit apoi cu Partidul Comunist (KPD). Totusi doi conducatori ai SPD, Philipp Scheidemann si Friedrich Ebert, decreteaza republica, ultimul devenind chiar primul presedinte al ei. Ei aplica si o serie de masuri din programul partidului, ca de pilda dreptul de vot pentru femei si ziua de lucru de opt ore. La alegerile din 1919 pentru parlamentul republicii de la Weimar, SPD ia 37,9% din voturi, cel mai bun rezultat de pana atunci al partidului. Aceasta permite adoptarea unei serii de legi ce ar fi fost greu de conceput inainte de razboi: reglementarea angajarilor si concedierilor, timpul de munca si salarizarea minima. Dar atat patronatul, cat si sindicatele erau nemultumite: unii, pentru ca se acorda prea mult, altii – prea putin. Guvernul social-democrat nu a indraznit sa treaca la o reforma radicala a aparatului de stat, temandu-se ca astfel nu va mai putea conduce. In posturile de conducere ale Republicii de la Weimar ramasesera multi dusmani hotarati ai democratiei. In 1928, se formeaza ultimul guvern prezidat de un social-democrat, o alianta eteroclita de cinci partide, iar cancelarul Müller, dupa numai doi ani este debarcat printr-un vot de neincredere. In 1933 in Reichstag se pune la vot asa numita “lege a imputernicirii”, prin care se acordau puteri depline pe urmatorii patru ani guvernului national-socialist condus de Hitler. Fractiunea SPD (91 deputati) este singura care voteaza contra adoptarii acestei legi, ceeace a condus dupa aceea la arestarea de nazisti a tuturor deputatilor opozanti si internarea lor in lagare de concentrare.
Drumul social-democratiei postbelice
Interzis timp de 12 ani, partidul social-democrat este singura formatie politica democrata ce isi reia activitatea in 1945, sub conducerea lui Kurt Schumacher, o figura eroica pentru chinurile suferite timp de zece ani in lagarele naziste, care l-au lasat invalid. Adversar hotarat al lui Adenauer (pe care il numea – insultator pe atunci – “cancelarul aliatilor”), el sustine lozinca : “problema prezentului e socialismul”, ceeace a speriat pe multi alegatori. Alegerile din 1949 nu au fost deaceea castigate de SPD, ci de un crestin-democrat, aproape necunoscut pana atunci, profesorul Ludwig Erhard, care a lansat o idee atragatoare: “economia sociala de piata”. Dar Schumacher moare in 1952 si in locul sau la conducerea partidului vine Erich Ollenhauer, care se grabeste sa se debaraseze de balastul ideologic si sa se inconjoare de o noua generatie de “reformisti” : Willy Brandt, Helmut Schmidt, Fritz Erler si un fost comunist revenit la social-democratie, Herbert Wehner. In proiectul de program propus participantilor la Congresul de la Godesberg (1959) nu mai figura notiunea socializarii industriei. SPD nu se mai numeste “Arbeiterpartei” (partid muncitoresc), ci “Volkspartei” definindu-se drept “o colectivitate de persoane venite in partid din diferite directii de credinta si conceptii”.
Cu Willy Brandt intra in scena un alt tip de conducator social-democrat, fost primar al Berlinului de vest, tanar, modern, atractiv pentru mass-media, apropiat de presedintele democrat John F. Kennedy (“Ich bin ein Berliner !”) si de americani. Toate astea aduc 42,7 % din voturi SPD la alegerile din 1969, ceeace a permis guvernului sa purceada la reforme indraznete in cele mai diferite domenii : impozite, administratia publica, educatie, familie, etc. Nu toate intentiile au putut fi insa duse pana la capat si insusi Brandt s-a plans de “inflatia in folosirea cuvantului reforma”. Dar marele succes al lui Brandt a fost politica germana favorabila fata de tarile din estul continentului, exprimata concis prin gestul sau de ingenunchere in 1970 in fata monumentului de la Varsovia. Atitudinea noua in domeniul politicii externe a facut ca numarul membrilor de partid in 1970 sa fie de aproape un milion, iar la alegerile din 1972 SPD sa obtina 45,8 % din voturi, cel mai bun rezultat din istoria sa. Economia germana insa nu putea tine pasul cu noile reforme si in 1974 PIB sporeste cu doar 0,2 %. Willy Brandt e obligat sa paraseasca functia de cancelar in urma cazului Guillaume, un consilier personal al sau ce s-a dovedit a fi spion al RDG. Insa in anii in care Brandt era cancelar, partidul a crescut mult, atingand in 1976 cifra de peste un milion de membri, numarul functionarilor si intelectualilor depasind pentru prima oara pe cel al muncitorilor.
Brandt ramanand presedinte al partidului, SPD are din 1974 un nou cancelar, Helmut Schmidt, care avanseaza alte prioritati : inarmarea, energia nucleara si ecologia, probleme ce au provocat multe framantari in randul vechilor social-democrati. Schmidt a fost un bun cancelar, dar situatia economica l-a constrans sa adopte masuri de restrangere a statului social, ceeace a determinat ca sindicatele sa-i retraga sprijinul. SPD pierde in 1984 votul de incredere in Bundestag, iar prin asta si puterea, cancelar devenind crestin-democratul Helmut Kohl, care se va mentine in acest post timp de 16 ani.
In anul 2000, noul cancelar social-democrat, Gerhardt Schröder, participand la sarbatorirea celor 125 de ani de la unificarea de la Gotha a partidului, a pronuntat un elogiu la adresa lui Eduard Bernstein si l-a citat pe acest stramos al social-democratiei: “Cel ce cunoaste doar o mica parte din istoria social-democratiei, trebuie sa stie ca partidul a devenit mare printr-o rezistenta hotarata fata de frazeologia revolutionara si incalcarea hotararilor adoptate in comun”. Dar reformele economice, clar neoliberale, impuse fortat de cancelar in Agenda 2010, se lovesc de o ferma impotrivire din partea sindicatelor si a unora din deputatii in Bundestag ai SPD. Numarul somerilor a crescut la peste 5 milioane, iar in 2005 partidul nu avea decat mai putin de 600.000 membri.
La alegerile din 2005 SPD s-a confruntat nu numai cu dreapta (CDU-CSU si FDP), ci si cu noul partid de extrema stanga, Die Linke, condus de un fost presedinte al SPD, Oskar Lafontaine. Rezultatele in aceste alegeri situand SPD cam la egalitate cu CDU/CSU, se formeaza o mare coalitie a acestor doua partide, care – sub conducerea cancelarei Angela Merkel – va guverna pana in 2009. Framantarile interne duc la schimbarea in doar cativa ani a patru presedinti ai SPD si obtinerea de social-democrati la alegerile din 2009 a doar 20,8% din voturile alegatorilor (fata de 36,2% la alegerile din 2005). La congresul de la Dresda din noiembrie 2009, aproape intreaga conducere a partidului este schimbata, iar presedinte al partidului este ales Sigmar Gabriel (54 ani), fost ministru al mediului, secretar general – Andreea Nahles, iar sef al grupului parlamentar in Bundestag – Frank-Walter Steinmeier. Sondajele privind viitoarele alegeri (22 septembrie 2013), la care tema principala se anunta a fi “justitia sociala”, dau candidatilor SPD putin sub 30% din voturi, iar candidatului SPD la functia de cancelar, Peer Steinbrück – cca. 20%, ceeace permite sa se vada la orizont o noua “Grosse Koalition”. Actuala conducere considera ca SPD e un partid mai mult de centru si respinge orice alianta cu Die Linke la guvernare (cu exceptia alegerilor locale). Criza social-democratiei germane se pare ca va fi deci de durata.