Nationalism si patriotism, notiuni contradictorii

Deseori acesti doi termeni se confunda, desi au semnificatii diferite. Desi continutul notiunilor poate fi discutabil, este necesar a se face o distinctie intre patriotism si nationalism, deoarece in decursul timpului fiecare a capatat o incarcatura de sensuri politice care necesita descifrare.

Despre patriotism ca virtute cetateneasca nu s-a vorbit mai deloc in ultimele doua decenii, deoarece „elita“ intelectuala ce a stapanit „corectitudinea politica, considera ca acesta e un termen caduc intr-o epoca a mondializarii si integrarii europene. Notiunea  de patriotism in discursul public a fost in plus subminata de insasi economia de piata.

Angajate in cursa de crestere a PIB/loc., statele se compara acum intre ele in functie de performantele economice. Iar cand economia constitue pricipalul tel si motor al politicii, consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii – mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor colective, virtutea patriotica este estompata. Cresterea economica depinde tot mai putin de interventia statului, ceeace face ca valorile cristalizate in ideea de patrie sa-si piarda din importanta. Reformele economice fauritoare de bunastare  generala se lasa asteptate, iar ele nu sunt suficiente pentru exaltarea sentimentelor de mandrie cu privire la capacitatea de efort si inovatie a celor ce formeaza natiunea sau la locul pe care tara il ocupa in lume. Iar asta e o conditie minima pentru sporirea increderii in calitatile poporului  si deci a unei politici responsabile in orice stat. 

Pe de alta parte, nu se poate trece cu vederea ca pe glob lumea este tot mai interconectata, natiunile tot mai legate unele de altele, politica – tot mai dependenta de cea a tarilor invecinate sau ale continentului. Romania nu a reusit sa arate in cele peste doua decenii din urma ca este capabila sa-si rezolve singura o serie de probleme proprii si deci a fost o necesitate apartenenta la un ansamblu politic si economic , cum este Uniunea Europeana. Dar pana unde poate merge aceasta dependenta, aceasta cedare de suveranitate, care intr-adevar ar face patriotismul desuet?

O cauza a crizei patriotismului este insusi nationalismul. Sfertul de secol ceausist a fost numit „national-comunism“. Proslavirea pana la ridicol a virtutilor romanului si a succeselor – reale sau imaginare – ale conducerii tarii in politica interna si externa, aveau trasaturile unei propagante nationaliste. Odata cu prabusirea comunismului, a suferit insa o lovitura puternica si nationalismul, care la noi facea corp comun cu el. Romanul, leganat ani de zile in iluziile atentiei acordate conducatorului tarii atat de Est, cat mai ales – in chip interesat – de Occident, a trebuit brusc sa constate cat de mica e importanta reala a tarii pe tabla de sah mondiala si ca proslavirea identitatii nationale nu numai ca nu e apreciata, ci chiar privita cu suspiciune. Unii au mai inteles ca intr-o lume bipolara ca cea a razboiului rece, nu calitatile intrinseci ale lui Ceausescu ii permiteau acestuia actele de fronda in tabara comunista, aplaudate ipocrit in Vest, ci prezenta si deasupra Romaniei a scutului militar nuclear al Pactului de la Varsovia, inlocuit acum cu cel al NATO. Uitand sau neintelegand aceste realitati, multi romani se simt umiliti ca tara lor e ignorata si a incetat sa mai fie in centrul atentiei lumii.

Ce este in fond nationalismul? El se bazeaza pe o judecata simpla : individul isi sporeste valoarea proprie, sugestionandu-se ca natiunea din care face parte e superioara altora.. Afirmand ca natiunea joaca un rol esential in lume, ca ea constituie o valoare suprema ce tine loc de ideologie, nationalistul aseaza natiunea sa in opozitie cu alte natiuni, care – prin definitie – sunt inferioare. Iar superioritatea proprie nu poate – crede el – decat sa provoace invidia celorlalti, de unde decurge suspiciunea ca acestia sunt potentiali dusmani. Iar de aici – deraparea in sovinism, xenofobie, antisemitism, excese ce sunt apanajul tuturor miscarilor nationaliste.

Excitarea sentimentelor nationaliste, calea cea mai usoara de a castiga aderenti in lupta politica, face ca discursul nationalist sa fie deseori si demagogic. Intr-un articol-manifest al cuzismului, miscare de extrema dreapta interbelica, seful acesteia, A. C. Cuza, arata – fara teama de ridicol – ca doctrina nationalist-crestina se bazeaza pe cateva teze fundamentale, printre care: „- Nationalitatea, care e puterea organica, spirituala, a sangelui unificat, a rasei inzestrata cu insusiri pozitive; – Legea nationalitatii, este modul de manifestare a acestei puteri a naturii, puterea creatoare a culturii umane, ajungand astfel la constiinta de sine, a carei expresie este vointa nationala; – Natia, este totalitatea indivizilor de acelasi sange, insufletiti de puterea naturala a nationalitatii, organisme vii ale caror organe sunt cele trei clase: clasa rurala, clasa de mijloc si clasa dirigenta, conducatoare a tuturor intereselor natiei si creatoare a valorilor ei superioare; – Crestinismul, invatatura galileanului de rasa ariana, care este un antisemitism superior; – Antisemitismul, etc.“

Nu mai reproduc alte declaratii sforaitoare ale unor fruntasi legionari, menite sa fanatizeze masele si sa pregateasca spiritual echipele de sacrificiu ale Garzii de Fier. Multe din ele au fost republicate in cartea „Ideea care ucide“ (Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1994). Dar este de subliniat ca daca nationalismul este o forma a constiintei nationale, nu orice constiinta nationala este automat si nationalism. Putem vorbi de constiinta nationala sau de ideologie nationala, fara ca prin aceasta sa intelegem neaparat o forma de nationalism. Un om de cultura, un politician sau chiar un partid pot lucra eficient pentru afirmarea natiunii sale, fara ca prin aceasta sa practice nationalismul. Constiinta nationala nu presupune a gandi propria natiune ca un fragment separat din umanitate si care se opune celorlalti.

Ca ansamblu de idei si sentimente privind propriul popor, nationalismul este un fenomen subiectiv. Nationalistul considera ca aceste idei sunt patriotismul insusi si nu isi poate imagina ca modul sau de intelegere a ideii nationale poate contraveni intereselor nationale, ca poate fi daunator propriului sau popor. O politica autentic patriotica nu poate gandi binele natiunii proprii prin lichidarea altui popor, asa cum a procedat nazismul cu poporul evreu si cum promiteau sa o faca si legionarii. Pentru extrema dreapta romaneasca interbelica, nationalismul a avut ca axa ideologica  puritatea etnica, cultivarea traditiilor, misticism si religiozitate crestin-ortodoxa, respectarea monarhiei, absolutizarea continuitatii istorice, antisemitismul intolerant, anticomunismul.  Nimic dintre aceste trasaturi nu pot fi intalnite in definitia patriotismului.

Caracteristic pentru patriotism este fidelitate fata de istoria tarii, mandria fata de succesele obtinute si amintirea infrangerilor suferite, respectarea limbii ce face ca cel ce se considera roman sa se simta inradacinat in acest teritoriu, chiar daca vicisitudinele istoriei il fac sa traiasca in strainatate. Saint Just scria acum pest 200 de ani: „Patria nu este doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face ca fiecare dintre cei ce lupta pentru salvgardarea a ce ii este drag, sa apere si patria“.

 Intr-o epoca a desfiintarii frontierelor, a intreprinderilor ce se internationalizeaza, rolul de a duce consecvent si sincer o politica patriotica i-ar reveni stangii. A unei stangi ce nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul creerii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Montesquieu scria in „L’esprit des lois“ (vol.4): „Dragostea de patrie se poate defini ca cea care da preferinta continua interesului public fata de interesul personal. Este o dragoste care nu priveste decat democratiile, singurele in care guvernul este in grija fiecarui cetatean“.  

Cateva ganduri pe marginea cartii “De ce este Romania altfel?”

        

          Lasand din mana cartea istoricului Lucian Boia, am avut sentimente amestecate. Pe de o parte, reamintirea unor momente din istorie ce pun intr-o lumina defavorabila comportamentul celor pe care istoria oficiala ii considera eroi ai neamului, m-a facut sa descoper ca vibreaza inca in mine coarda nationala pe care o credeam demult muta. Pe de alta parte, capitolele din a doua jumatate a cartii, care prezinta o perioada traita de mine, contin interpretari nu numai discutabile, ci chiar contestabile ale evenimentelor.

            S-au dezbatut si s-au scris in ultimele luni numeroase articole pro si contra afirmatiilor istoricului, ceeace dovedeste ca problema identitatii nationale este delicata si nu poate fi expediata intr-un volum de doar 127 pagini. N-am avut timpul si dorinta de a le citi. De altfel autorul nu face alceva decat sa duca si mai departe actiunea de demistificare a istoriei, jaloanele careia au fost puse de Xenopol, Parvan, Iorga, Giurescu si alti istorici, inceputa de Boia cu alte carti, ca sa amintesc doar pe cele care le am in biblioteca : “Istorie si mit in constiinta romaneasca”(1997), “Jocul cu trecutul – Istoria intre adevar si fictiune”(1998), “Mitologia stiintifica a comunismului”(2000) si “Capcanele istoriei – Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950” (2012). Nu sunt istoric si deci disecarea operei lui Boia le revine colegilor sai de breasla. Dar sunt roman si in aceasta calitate, de care nu ma pot desface chiar daca traiesc in strainatate, ma face sa impartasesc aici cateva ganduri iscate de tezele profesorului de istorie de la Universitatea din Bucuresti.

1. In primul rand ma intriga titlul: ce inseamna oare “altfel”? Semnificatia poate fi pozitiva sau negativa. Dar chiar din primele pagini Boia clarifica problema: altfel, inseamna blestemat, stigmatizat, atat prin pozitia geografica, cat si prin jocul fortelor externe si prostia conducatorilor. Este o pacoste ce ar apasa de veacuri acest popor si ar fi zadarnic sa te opui soartei harazite. Apoi, tot in titlu, “Romania”. De ce nu “poporul roman”, caci despre el este vorba in intreaga carte. Se evita insa asta, caci s-ar ridica intrebarea: de ce intreg poporul este damnat si nu doar categoria domnitorilor si boierilor, regilor si oligarhilor ce s-au dovedit incapabili sau rauvoitori? Este usor de imaginat cum ar fi fost privita o carte cu titlul « De ce este poporul roman defect? », adica cu un titlu ce reflecta corect continutul cartii. Ceeace naste banuiala ca autorul nu a urmarit doar originalitatea demersului,ci si subtile obiective politice prin aceasta carte.
2. Urmeaza 7 capitole de contestare a imaginii idilice pe care scoala a sadit-o timp de peste un secol in mintile tineretului roman, de aratare a falsului in care multi dintre noi am crezut cu naivitate. Stefan cel Mare nu a fost mare, Mihai Viteazul nu a fost viteaz si nici macar nu a prea fost roman. Faptele insirate par autentice. Nimeni nu poate ignora si nici explica lacuna de vreo noua secole intre parasirea Daciei de romani si aparitia primelor voievodate. Nici venirea, succesiva sau simultana, a strainilor (bulgari, turci, greci, evrei, rusi, unguri, germani) pe teritoriul locuit de romani, nu poate fi negata. Multe din aceste realitati sunt cunoscute, iar jenanta pentru constiinta noastra nationala este poate doar reamintirea lor laolalta. Singurul semn de intrebare ar fi de ce, intr-o lucrare ce se doreste echidistanta, sunt enumerate doar aceste stari de lucruri, iar nu si unele aspecte pozitive ale epocilor trecute, care cu siguranta au existat.
3. Mai stingheritoare sunt insa comentariile lui Boia, atunci cand tine sa explice de ce Romania nu se gaseste azi pe acelasi palier de civilizatie cu alte tari europene. Nici nu putea fi, scrie autorul, deoarece romanii sunt un amestec eterogen de popoare, limba nu e suficient de latina, modelele culturale sunt toate din import (“pictorii sunt lipsiti de originalitate”, valoarea lui Eminescu e discutabila), statul a fost mereu slab etc. Romanul sufera in general de un original complex de inferioritate, caci uneori e napadit de accese de superioritate. Mai grava este – dupa autor – o alta deficienta: obedienta elitei politice si culturale, indurarea umila a tuturor ofenselor, chiar servilismul, asta ducand evident spre o comportare oportunista atunci cand tara se gaseste la raspantie. Iar asta ar explica si comportamentul romanilor, atat fata de acapararea puterii de comunism, cat si la prabusirea acestuia. Elita romaneasca creata in comunism, scrie Boia, este compusă din oameni care provin în majoritate din păturile de jos ale societății (cei cu „dosar bun“, „origine sănătoasă“), dar care aduc incompetența, furtul, plagiatul la suprafața societății și pînă în vîrful ei. Acuzatie cel putin exagerata, caci doar cu asemenea indivizi tara nu ar fi putut face in patru decenii efortul remarcabil de modernizare ce este trecut sub tacere astazi.

Este semnificativ ca Lucian Boia, desi roman, nu foloseste niciodata in cartea sa sintagma “noi romanii” sau “tara noastra”, ceeace lasa impresia ca e un observator ce priveste de undeva, de sus si detasat, pacientul bolnav Romania. Asta poate ca serveste pentru traducerea si difuzarea cartii in strainatate, dar se atinge prin ea o culme a pesimismului, a dispretului pentru natiunea in mijlocul careia s-a nascut si traieste.  Boia a produs nu numai un best-seller, primind aplauzele unor intelectuali debusolati, ci a incalcat o regula nescrisa ce poate nu-i va fi iertata: omul de rand, ce formeaza majoritatea populatiei, are nevoie, azi – mai mult ca oricand, de un ideal national.

4. Un capitol al cartii se intituleaza “Cum ramane insa cu onoarea?”. Este vorba ca, pe langa celelalte defecte, Romania a mai dat dovada si de lasitate, preferand schimbarea aliantelor – atat in primul razboi mondial, cat si in cel de al doilea – in loc de a ramane teapan pe pozitiile initiale, ce se dovedeau paguboase. Nu a urmat deci exemplul Finlandei sau Poloniei, ramase cu “onoarea” intacta, dar cu pierdere de teritorii si mii de soldati morti. Sa fi apreciat oare aliatii (in primul rand St. Unite si Marea Britanie) onoarea armatei romane, daca aceasta ar fi luptat cu rusii pe strazile Bucurestilor (asa cum au facut ungurii la Budapesta) doar pentru salvarea cuvantului de onoare dat de Ion Antonescu lui Hitler? Iar daca se aduce ca argument notiunea de onoare, atunci de ce nu se pomeneste nimic in carte de alta notiune– si mai respectabila – cea a constiintei nationale, principiu atat de pretuit de Nicolae Iorga? Doar pentru ca se doreste a se face tabula rasa din opera predecesorilor, pentru ca domeniul istoriei sa inceapa cu tine? 

In cursul sec. 19 si 20 Romania s-a constituit intr-o comunitate, care mai tot timpul a avut de urmarit un ideal politic sau social: independenta fata de turci, unirea provinciilor locuite de romani, consolidarea statului (sub monarhie), respectarea suveranitatii si faurirea socialismului (in perioada regimului comunist). Dupa 1989 ar fi fost nevoie de o viziune pe termen lung, de un proiect national de anvergura, adica refacerea unui mit insufletitor pentru popor. Adica tocmai din categoria celor pe care Boia le reduce la niste adevaruri false. Cartea “De ce este Romania altfel?” este in contrasens cu acest tel nobil.