Posts Tagged ‘criza economica mondiala’

Ce se poate invata din criza Greciei?

May 6, 2010

In  septembrie 2008 a dat faliment una dintre cele mai mari banci de investitii americane: Lehman Brothers. Sistemul financiar, nu numai cel american, a fost pe pragul dezastrului si salvarea a putut avea loc doar prin interventia statului. Dar criza economica nu s-a terminat cu asta, ci doar a intrat intr-o noua faza in care actorii nu mai sunt bancile, ci statele. Sa rasfoim cele mai serioase publicatii economice occidentale pentru a vedea in ce consta impasul actual.

Datoria publica a catorva state industriale (careia se stie ca in cadrul Uniunii Europene i s-a stabilit un plafon max. de 60 % din PIB), se prezinta astfel: Statele Unite – 94,4 % din PIB (adica 1925 mlrd. Euro); Marea Britanie – 80,3 % (461 mlrd. Euro); Germania – 76,7 % (224 mlrd. Euro); Japonia – 198 % (197 mlrd. Euro); Grecia – 124, 5 % (67 mlrd. Euro). De decenii toate tarile industriale traiesc pe datorie, adica mai bine decat le-ar permite buzunarul. In primul rand e vorba de Statele Unite, care si-au finantat nivelul inalt de trai prin contractarea de datorii. Iar comportarea statului i-a indemnat pe toti sa faca la fel: bancile speculau cu bani imprumutati, iar cetatenii americani isi cumparau pe credit masini si case pe care altfel nu si le puteau permite. Iar cand aceasta bula prea umflata a amenintat sa se sparga, au sarit in ajutor, cu sume uriase, guvernele, care – pentru a tine economia in miscare – au luat sub garantie cheltuielile cetatenilor lor. Garantie ce putea fi data doar pe baza unor noi imprumuturi.

In prezent lumea e inglodata in datorii cum nu a mai fost niciodata pana acum. Deficitele statelor membre ale OCDE sunt in acest an de 7 ori mai mari decat cu patru ani in urma, iar a celor din zona euro – chiar de 12 ori mai mari. Acum Grecia se dovedeste insolvabila si ea trebuie salvata, dar nu din dragoste pentru aceasta tara, leagan al democratiei, ci pentru ca de asta depinde salvarea monedei comune euro. Falimentul economiei grecesti poate atrage dupa sine atacarea de speculanti (“Hedge Fonds”) si a altor tari din zona euro. Pentru asta e nevoie de recastigarea increderii investorilor, deci de o suma care sa acopere in exces datoria. FMI si BCE au evaluat ca Grecia ar avea nevoie de 120-150 miliarde de euro distribuiti pe o perioada de trei ani, in cazul in care nici un creditor privat nu i-ar mai acorda imprumuturi. Cu tot regimul drastic de economii pe care si l-a impus, din aceasta suma Grecia  singura nu poate contribui decat cu 30 miliarde. Restul de 90 miliarde ar trebui acoperite de celelalte tari membre ale zonei euro, pentru ca maladia sa nu se raspandeasca. Miliarde care ar fi justificate daca in aceasta perioada Grecia ar reusi sa ia masuri drastice de  economii, pe care sa le aplice consecvent, raportand  cinstit rezultatul operatiei. Dar daca nu o va face? Atunci speculantii se vor napusti la bursa asupra asa ziselor tari PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) si le vor pune in genunchi. Tarile salvatoare vor fi ele insile in pericol. Chiar Germania, poate cu cea mai solida economie din Europa, are imense datorii, iar daca va fi cuprinsa si ea de criza, va trebui sa plateasca dobanzi mai mari pentru a obtine creditele necesare (astazi dobanda pentru ea este de 3 %, fata de 12,5 % la creditele acordate Greciei). Sarcina platirii datoriilor  ramane pe umerii viitoarelor generatii. Dar FMI mai solicita ca pe o perioada de zece ani de acum inainte sa isi instaleze controlorii la Atena, pentru a verifica aplicarea masurilor impreuna convenite. Ceeace in Grecia se apreciaza ca o grava cedare de suveranitate.

Saptamana trecuta, la intalnirea de la Washington ai celor G7-ministri de finante, Thimoty Geithner, ministrul de finante al SUA, a cerut rezolvarea cat mai rapida de europeni a problemei Greciei. Si nu din mila pentru greci, ci din grija ca Statele Unite sa nu se gaseasca si ele atrase in lantul  falimentar al celorlalte state. Caci prin sprijinul de sute de miliarde dolari acordat de guvernul american bancilor in ultimii doi ani, datoria statului a explodat in SUA. Datoriile statului se ridica acum la 12 bilioane dolari. Pana la sfarsitul deceniului se evalueaza cresterea lor la 20 bilioane. Atunci americanii ar trebui sa plateasca anual 900 miliarde dolari doar pentru serviciul datoriei publice (dobanda). Fred Bergsten, director al celebrului Petersen Institute, semnaleaza: “Daca nu reusim sa reparam situatia in urmatorii 5 ani, rolul Statelor Unite in lume este pus in pericol”. Acelasi lucru il sustine si istoricul de la Harvard, Niall Ferguson.

 Este clar tuturor ca tarile Uniunii europene din zona euro trebuie sa dea dovada de solidaritate pentru scoaterea din criza economica a Greciei, stat membru aflat in dificultate. Dar aceasta nu e singura concluzie, singura invatatura ce se impune:  trebuie ca guvernele sa exercite controlul lor asupra bancilor si sa introduca un sistem de reglementare a pietelor financiare care sa faca imposibila repetarea unor asemenea crize. In luna iunie va avea loc in Canada reuniunea G20 in care din nou se va ridica oportunitatea masurilor la adresa bancilor, astfel incat sa se puna capat creditelor exorbitante acordate in conditii de nesiguranta si pentru limitarea retributiilor uriase acordate CEO ai bancilor. Reglementarea pietelor financiare este ceruta de multi, dar e dificil de trecut la fapte, deoarece majoritatea guvernelor sunt dependente electoral de acordul  conducerii bancilor. Iar atat timp cat economicul va dicta conditiile sale legislativului si executivului, se pare ca principala masura ce se va lua va fi doar cea de creere a unei agentii europene de rating pentru imprumuturile acordate de state, caci se stie ca astazi nu exista decat trei asemenea agenturi, toate americane (Standard & Poor’s; Moody’s si Fitch). Ceeace presupune ca vor mai trebui sa vina alte criza de aceiasi amploare pentru a se trece la reforme radicale in sistemul financiar, in care sa se ia in consideratie faurirea unei noi ordini social-economice a tarilor din zona euro, poate chiar pe intreaga economie mondiala.

Mai ramane o problema: cea a grecilor. Populistii tarilor bogate speculeaza nemultumirea populatiei lor pretinzand ca nu e just ca sume de zeci de miliarde euro sa se dea unor greci care nu si-au gospodarit bine fondurile primite, ba chiar ca s-au bucurat de fondurile UE fara sa munceasca pentru ei. Se vantura mituri care spun: “Grecii sunt puturosi si mereu intra in greva sau se duc sa manifesteze fara motiv, pentru ca apoi sa vina la europeni sa le finanteze lenevia”. Este o afirmatie falsa. In conformitate cu datele statistice ale Eurostat, grecii lucreaza saptamanal in medie 42 ore, in timp ce media celor 27 tari membre UE este de 40,3 ore.Tot Eurostat arata ca salariul mediu brut in Grecia este de 803 euro lunar, ce include si asigurarea sociala si impozitul, in timp ce in Irlanda este de 1300 euro, in Franta – 1250 euro si in Olanda 1400 euro. In privinta duratei de iesire la pensie aceasta este in Grecia in medie de 61,4 ani, putin mai ridicata decat media celorlalte tari UE (61,1 ani). Iar in ce priveste valoarea pensiilor, un grec primeste in medie pensie lunara 750 euro, in timp ce in Spania aceasta este 950 euro, in Irlanda – 1700 euro, in Belgia – 2800 euro, iar in Olanda – 3200 euro. Conform datelor sindicatelor grecesti, din cei 4,5 milioane forta de munca, un milion nu au nici o asigurare sociala sau alta forma de protectie legala. Se mai afirma ca numarul functionarilor publici este cel mai ridicat in Grecia. In realitate, cf. raportului ILO (International Labor Organization) numarul functionarilor la stat reprezinta in Grecia 22,3% din totalul fortei de munca, in timp ce in Franta acest numar reprezinta 30 %, in Suedia – 34 %, in Olanda – 20 % iar in Germania – 14 %. Iar 300.000 dintre functionarii publici greci au contracte pe timp limitat, ceeace le confera drepturi si salarii mai reduse. Salariile suplimentare acordate traditional de Craciun si de Paste, au fost eliminate prin noile masuri de economii.

Daca salariile in Grecia sunt printre cale mai scazute din Europa, preturile sunt in schimb mai mari decat in alte tari. Astfel un pachet de ”cereals” costa in Grecia 2,86 euro, in timp ce in Anglia – 1,89 euro si 2,25 euro in Franta. O cutie de “soft-drinks” costa 3,1 euro in Grecia, 2,76 euro in Belgia, 2,3 euro in Franta si 2, 69 in Marea Britanie. Toate astea nu vor sa demonstreze ca lucratorii din restul Europei traiesc mai bine, ci ca ceeace s-a facut si se face oamenilor muncii din Grecia, li se vor face poate maine si celor din Portugalia, Spania , Italia si alte tari, reprosandu-le si acestora ca au dus-o prea bine si ca acum trebuie sa consimta la sacrificii.

Iata de ce problema oamenilor muncii din Grecia este si a celorlalti muncitori din intreaga Europa. Solidaritatea manifestata de ei poate obliga guvernele sa aseze greutatea crizei pe umerii celor cu adevarat responsabili de declansarea ei.

Despre Nevoia de Stanga

February 2, 2010

De cativa ani apare pe internet o interesanta revista de cultura generala ce poate fi “rasfoita” la adresa Info.Kappa.ro si care e intretinuta saptamanal de Peter Gluck, inginer si om de stiinta de la Cluj-Napoca. Daruindu-si intregul sau timp liber de pensionar si cunoscator al imenselor posibilitati ale Net-ului pentru a ne comunica, prin editoriale si citate celebre, intelepciunea acumulata in lume in probleme diverse (ca de pilda: Virtutea; Adevarul; Superstitiile; Inteligenta; Drepturile omului; Egoismul; Altruismul), dansul s-a incumetat sa abordeze acum si explicarea unui domeniu politic : cel al conceptelor “Stanga si Dreapta”. Intr-un editorial in care sunt multe afirmatii corecte, se strecoara insa si unele pareri discutabile, unele false, desi deseori intalnite. Asupra lor as dori sa ma opresc in cele de mai jos.

 a) Cand se trateaza cele doua concepte fundamentale ale spatiului politic mondial al ultimilor doua sute de ani, era de asteptat sa fie luate in considerare numai ideile ce ii anima pe oamenii ce adera la ele, deci Weltanschauung-ul ce constitue nucleul lor peren. Iar asta are prea putina legatura cu politica versatila a diverselor partide, din tara sau strainatate. Cand se scrie de pilda “Fiecare tara are stanga si dreapta ei, mai mult sau mai putin in contradictie, reciproc ostile, aliate temporar etc. Mare e gradina politica a Domnului! (…) Partidele au o eticheta: fie stanga, fie dreapta”, cititorul este indemnat sa asimileze principiile expuse in articol unor partide concrete. Ceeace introduce confuzia, deoarece atributul “de stanga” sau “de dreapta” este deseori adoptat arbitrar in confruntarea politicianista. Partidul democrat-liberal (PD-L) se afirma acum de dreapta, seful sau – Basescu – a fost de stanga (reprezentantul Romaniei in Internationala Socialista), dar in fond este un partid populist. PSD a avut mult timp inscris in statut ca este un partid “de centru-stanga”, dar – desi ce in politica dusa cand era la putere a dovedit trasaturi liberale – a considerat oportun sa-si schimbe titulatura la ultimul congres, iar acum e partid numai “de stanga”. Daca, de pilda, seful partidului Romania Mare ar socoti nimerit ca maine, din motive pur electorale, sa-l intituleze partid de stanga (asa cum de altfel il si denumesc unii adversari), inseamna oare ca bagajul de idei nationaliste si mistic-religioase ale acestui partid sa complecteze profilul conceptual al stangii?

b) In definirea deosebirilor dintre stanga si dreapta, multi politologi folosesc criteriul egalitatii. Acest criteriu este combatut cu argumentul clasic al dreptei: oamenii nu se nasc egali, unii sunt mai prosti, altii mai destepti, unii mai saraci, altii mai bogati. “Egalitatea nu exista in Natura, ea nu exista in societatile omenesti”. De aici concluzia : principiul fundamental al stangii este o utopie, caci asa a lasat Dumnezeu lumea impartita: intre stapani si slugi, intre cei destinati sa domine si cei ce sunt condamnati pe vecie sa se supuna. Aceasta premisa este insa falsa si cel mai bine a exprimat acest lucru Gabriela Cretu pe blogul dansei, de unde redau cateva randuri: „Egalitatea nu este un atribut cu care ne nastem sau un ansamblu de calitati pe care ni le insusim. Egalitatea este o relatie sociala cu privire la exercitarea drepturilor, oportunitatilor si responsabilitatilor. Dreapta in mod interesat opune egalitatea diferentei si o echivaleaza cu uniformizarea. Egalitatea nu are de a face cu natura. Egalitatea este fundamentul democratiilor moderne; este axioma pe care s-a incercat construirea unui sistem coerent de relatii sociale. Garantarea egalitatii, libertatii si dreptului la cautarea fericirii este prima fraza cu care incep revolutiile burgheze si constitutiile moderne… Teoretic ne nastem egali dar acceptarea axiomei nu este suficienta. Lumea in care ne nastem este deja ierarhizata, diferentele economice, culturale, de influenta si putere sunt foarte mari. In aceste conditii, egalitatea inseamna crearea de oportunitati pentru ca aceste diferente sa nu se reproduca la infinit si noile generatii sa nu poarte povara pacatului initial. Fiecare trebuie sa aiba oportunitatea de a-si dezvolta pe deplin propria personalitate, indiferent de locul sau familia in care s-a nascut, in avantajul sau si al societatii. Opusul egalitatii este discriminarea sau excluderea sociala, nu diferenta. Egalitatea este conditia libertatii, nu viceversa, iar ele pot exista in mod autentic numai in cuplu, impreuna.”

La cele de mai sus ma simt dator sa adaog cateva reflectii despre stanga. Este incontestabil ca existenta oamenilor in capitalism nu mai este cea de pe vremea lui Oliver Twist al lui Charles Dickens si nici macar cea a lui Tanase Scatiu de Duiliu Zamfirescu. Capitalismul a devenit, in decursul ultimului secol, mai omenesc, iar aceasta tocmai datorita cuceririlor sociale, a luptelor sindicale, a muncii politice a stangii. Ceeace nu presupune deloc resemnarea, culcarea pe lauri. Traim o perioada ce urmeaza unei crize economice mondiale in care capitalismul parlamentar democratic a dovedit, printre altele, ca este incapabil sa rezolve unele probleme ce vor deveni esentiale in viitor. S-a vazut aceasta macar cu rasunatorul esec al Conferintei de la Copenhaga despre deteriorarea climei, care vizeaza intreaga omenire. Concluzia conferintei a fost ca nu ar fi nimic urgent, ca se mai poate astepta. Dar in momentul in care a izbucnit criza financiara, au sarit cu totii si in decurs de o saptamana s-au gasit sume imense pentru a salva sistemul bancar. Ceeace dovedeste ca doar prin mobilizarea pentru protest a maselor mai poate fi salvata lumea comuna, pe care capitalismul si imputernicitii lui aflati la carma statelor o duc la dezastru. Nu diluarea stangii cu apa liberalismului va raspunde la dificilele probleme ce ne asteapta. Caci deja se intrevede un pericol major: captarea de catre extrema dreapta a unei parti a cetatenilor exasperati, ce isi exprima revolta nu prin schimbarea sistemului, ci prin invocarea unor iluzorii dusmani, a unor fantome ce ar ameninta „faptura nationala” : terorismul, comunismul, mana Moscovei, pericolul galben, comploturi evreiesti sau maghiare, etc.

Omul stangii veritabile, deci nu cel ce accepta cu usurinta toate compromisurile, stie ca lumea este si va ramane imperfecta. Dar mai stie ca e nevoie NU de o mare revolutie anticapitalista, ci macar de o transformare radicala a societatii, pentru a nu cadea mereu dintr-o criza intr-alta, tot mai devastatoare de valori si de vieti omenesti. Nu este exclus ca viitorul sa ne rezerve surpriza unui capitalism autoritar, dictatorial. Caruia doar stanga este capabila sa-i tina fata, singura in masura sa dea raspunsuri tineretului aflat in cautare de solutii la situatiile de antagonism catastrofal ce ne asteapta : dezastrul ecologic mondial, adancirea prapastiei intre bogati si saraci, segregarea cu trasaturi rasiale din marile centre urbane, privatizarea fortata a bunurilor publice si a serviciilor comune s.a. Toate acestea trebuie semnalate, pentru ca viitorul sa nu apartina nici pietei, nici statului, ci altor forme de adoptare in comun a deciziilor in folosul majoritatii populatiei.

SOCIALISMUL A ESUAT, CAPITALISMUL E FALIMENTAR. CE VINE IN LOCUL LOR?

April 12, 2009

Marele istoric britanic Eric Hobsbawm a publicat recent in ziarul The Guardian (10.04 2009) un articol cu titlul de mai sus in care sustine ca, indiferent de denumirea care se adopta pentru sistemul ce va veni, mutatia de la piata libera la interesul public presupune schimbari mai mari decat cele intelese astazi de oamenii politici. Reproduc mai jos cele mai importante pasaje din acest articol. Unele detalii biografice despre Hobsbawm pot fi citite pe acest blog la data de 4 martie a.c.

Secolul 20 a trecut, dar nu am invatat sa traim in secolul 21, sau cel putin nu stim sa gandim in felul apropriat acestuia. S-ar parea ca nu e atat de greu, deoarece ideile de baza ce au dominat economia si politica in ultimul secol au disparut in vartejul istoriei. E voba de modul de a concepe economiile industriale moderne in termenii a doar doua poluri reciproc opuse : capitalismul sau socialismul.
Am trait si am vazut cele doua sisteme in forma lor cea mai pura: economia de stat planificata centralizat de tipul sovietic si economia total nelimitata si necontrolata a pietei libere capitaliste. Prima s-a prabusit in anii 1980 si odata cu ea si sistemele politice comuniste din Europa. Cea de a doua se prabuseste chiar in fata ochilor nostri intr-o criza a capitalismului mai mare decat cea din 1930. Mai mare, deoarece pe atunci globalizarea economiei nu era atat de avansata ca astazi, iar criza din 1930 nu a afectat economia planificata a URSS. Nu stim inca cat de grave si de durabile vor fi consecintele actualei crize, dar fara indoiala ca ele pun capat capitalismului pietei libere care a tinut captiva lumea si guvernele ei in anii ce au urmat Margaretei Thatcher si lui Ronald Reagan.
Dau dovada de sterilitate toti cei care mai cred fie intr-un capitalism pur, de piata, fara participare a statului, adica un fel de anarchism international burghez, fie intr-un socialism planificat necontaminat de cautarea neincetata a profitului privat. Ambele au dat faliment. Viitorul apartine economiilor mixte in care sectorul public si privat vor fi impletite intr-un fel sau altul. Dar cum? Aceasta este astazi problema tuturor, indeosebi pentru cei de stanga.
Nimeni nu se mai gandeste in chip serios la reintoarcerea unui socialism de tip sovietic. Nu numai din cauza greselilor sale politice, ci si din cauza ineficientei sale economice, desi nu trebuie sa subestimam impresionantele lui realizari in domeniul social si educational. Pe de alta parte, pana cand piata libera de pe glob a explodat anul trecut, social-democratii sau alte partide ale stangii moderate din tarile bogate ale capitalismului au contribuit tot mai mult la succesul capitalismului pietii libere. Intr-adevar, de la caderea URSS si pana azi, nu imi amintesc de nici un sef de asemenea partide care sa fi denuntat capitalismul ca inacceptabil. Iar nici unul nu a fost atat de atasat lui ca partidul laburist britanic. Atat Tony Blair, cat si (pana in octombrie 2008) Gordon Brown pot fi considerati in privinta politicii lor economice niste Thatcheri in pantaloni. Acelasi lucru se poate spune si de partidul democratic din SUA.
Ideea de baza a laburistilor in ultima jumatate de secol a fost ca socialismul nu e necesar deoarece sistemul capitalist poate genera mai multa bogatie decat oricare alt sistem, iar singurul lucru pe care stanga trebuie sa-l faca e sa asigure o mai justa distributie a ei. Dar din 1970, odata cu accelerarea globalizarii, acest lucru a devenit tot mai dificil si, in cele din urma a subminat baza traditionala a partidului laburist, ca de altfel a tuturor partidelor social-democrate. Incepand din 1997 partidul laburist si-a insusit integral ideologia, mai bine spus teologia, fundamentalismului pietii libere globale. Marea Britanie si-a dereglementat pietele, si-a vandut industriile celui ce a oferit mai mult, a incetat de a mai produce pentru export si si-a investit toti banii in servicii financiare, devenind paradisul banilor spalati. Iata de ce impactul crizei mondiale asupra lirei sterline si a economiei britanice este acum mai mare decat in orice alta tara occidentala.
S-ar putea spune ca acum totul s-a terminat si nu avem decat sa ne intoarcem la o economie mixta, inclusiv la nationalizari. Se dovedeste insa ca nu prea stim ce e de facut. In primul rand, nici un guvern, vreo banca centrala sau o alta institutie internationala financiara nu stie cum sa fie stapanita actuala criza. Toti sunt ca niste orbi ce incearca sa-si gaseasca drumul pipaind peretii cu bastonul. In al doilea rand, subestimam in ce masura guvernele si cei ce iau decizii mai sunt dedati viciilor care i-au facut sa traiasca atat de bine decenii la rand. Ne-am desprins oare de ideea ca obtinerea de profit este cea mai buna cale de conducere a unei firme private? Sau ca sistemul de organizare si contabilitate din afaceri trebuie aplicat si in sectorul public, in educatie si in cercetarea stiintifica? Sau ca prapastia crescanda intre cei super-bogati si ceilalti nu conteaza prea mult, atat timp cat fiecare (cu exceptia celor saraci) capata o faramitura in plus? Sau ca cele de ce are nevoie o tara sunt – in toate conditiile – o maxima crestere economica si competitivitate comerciala? Eu nu cred asta.
Dar o politica progresiva necesita mai mult decat detasarea de conceptiile economice si morale ale ultimilor 30 de ani. Trebuie sa ne intoarcem la convingerea ca abundenta si cresterea economica este o cale, iar nu un scop. Scopul este ceeace ea aduce vietii, oportunitatilor de trai si sperantelor populatiei. O politica progresiva nu sprijina sectorul privat, ci pe cel public, nu sta in sporirea venitului si consumului individual, ci in extinderea posibilitatilor de desvoltare a tuturor prin actiune colectiva. Iar asta inseamna initiative publice non-profit, chiar si numai in redistribuirea acumularii private, inseamna decizii ale statului vizand o desvoltare sociala din care existenta tuturor oamenilor sa iasa castigata. Iata baza unei politici progresive, iar nu maximizarea cresterii economice si a veniturilor personale. Iar cel mai important in acest secol va fi aplicarea acestei politici la criza mediului inconjurator.
Orice denumire ideologica i s-ar da noului sistem, el va insemna o mutatie majora de la piata libera spre activitatea publica, mai mult decat au putut gandi guvernele pana acum. Si, datorita acuitatii crizei economice, va fi o mutatie destul de rapida, caci timpul nu asteapta.

G20 – MAREA DEZAMAGIRE

April 9, 2009

De peste sase luni opinia publica mondiala este tinuta sub tensiunea declansarii celei mai mari crize a secolului. O criza financiara, care a devenit a economiei reale si ameninta a fi o criza sociala. Au falimentat banci celebre, vechi societati de asigurari si-au inchis portile, vestite concerne si mari fabrici de automobile striga dupa ajutor. Nu numai mediile de informare sunt cele ce trag semnalul de alarma, ci presedinti de state si prim-ministri ai unor mari puteri fac declaratii solemne ca principalul vinovat de depresiunea in care a intrat lumea nu este altul decat…capitalismul. Capitalismul si piata cat mai libera, neingradita in extragerea profitului maxim, adica vitelul de aur la care cea mai mare parte a oamenilor politici se inchinau cu devotiune pana nu demult. Din gura unor politicieni de dreapta au iesit pana de curand fraze pe care nici un social-democrat nu ar fi indraznit sa le pronunte, pentru a nu fi acuzat de radicalism stangist. S-a ajuns pana acolo incat publicatii renumite, cu tiraje de milioane de exemplare (The Economist, Newsweek s.a.) nu s-au sfiit sa anunte pe prima pagina ca odata capitalismul decedat, ceea ce vine nu poate fi decat socialismul.
Desigur ca oamenii politici nu puteau ramane cu mainile in san, ei trebuiau sa pregateasca o perioada “after capitalism”, cu reforme sociale drastice, cu nationalizari ale bancilor si chiar ale unor industrii, cu interventia statului in toate domeniile economiei. Pentru aceasta ministrii de finante, apoi cei ai economiei si in fine primii-ministrii s-au intalnit de mai multe ori, pentru a pune la punct un plan de salvare care sa fie sanctionat final de intalnirea de la Londra a sefilor celor 20 de state. Cele doua zile in care si-au expus punctele de vedere cei 20 de inalti reprezentanti ai unor state ce insumeaza 85% din PIB mondial si 65% din populatia planetei, ar fi fost desigur insuficiente, data fiind gravitatea problemelor, pentru a se lua decizii istorice. Dar totul fusese din timp pus la punct de experti, asa incat practic nu s-au inregistrat divergente. Iar rezultatul arata ca la aceasta conferinta nu numai ca nu s-au desbatut problemele de fond, dar ca nici macar nu a existat intentia aducerii de reforme capitalismului.
Punerea in scena a fost la inaltime, televiziunile i-au aratat pe Obama, Medvedev si Berlusconi razand fericiti, pe Merkel si Sarkozy imbratisandu-se incantati, ba chiar au fost numiti si cativa din vinovatii crizei (paradisurile fiscale, Hedge funds, agentiile de evaluare etc.). S-a decis sa se consolideze cu o suma uriase Fondul Monetar International, in principal “pentru ajutorarea tarilor celor mai sarace”. Dar nici un cuvant despre reorganizarea sistemului monetar international si despre introducerea unei noi monede etalon in locul dolarului. Nici un cuvant despre mijloacele de combatere a uriaselor dezechilibre comerciale, care in buna masura au fost responsabile ale crizei. Nici un cuvant despre modul in care statele sa-si asaneze pe viitor sistemul financiar propriu, prada a numeroase proceduri speculative. Iar sprijinul consimtit a fi acordat FMI-ului are loc fara a se solicita ca acesta sa-si revizuiasca radical politica dusa pana acum, discreditata dupa cum se stie de numeroase esecuri, inclusiv cel al subprimelor imobiliare americane. Nu s-a discutat macar ca la FMI si la Banca Mondiala deciziile sa se adopte pe baza principiului “o tara = un vot”, asa incat si pe viitor deciziile vor fi luate aici tot de marile puteri.
Noua lume, asteptata de multi, va arata dupa G20 la fel cu cea veche. Mondializarea liberala a triumfat pe toata linia, fisurile capitalismului au fost reparate cu mii de miliarde de dolari. Toata lumea stie ca principalele paradisuri fiscale, in care este sacru secretul depunerilor bancare, sunt niste tari europene : Elvetia, Luxemburg, Belgia, Austria, Lichtenstein, Insula Jersey si Andora. Nici una din ele nu a fost numita la G20, ci lista neagra contine doar patru state “vinovate” de acest pacat : Costa Rica, Malaezia, Filipine si Uruguay. Remuneratiile scandalos de mari ale conducatorilor unor firme si concerne, care au continuat sa le fie acordate chiar si dupa ce criza a scos la iveala incompetenta acestor persoane, nu au primit din partea G20 o sanctiune, ci numai o recomandare de limitare, dar si asta pe o durata limitata. Iar toata aceasta zugraveala a unor ruine a primit sanctiunea favorabila a Chinei, ce oficial isi zice “comunista”, desi are mii de miliardari, poseda banci de stat implicate adanc in specula bursiera, iar conditiile de exploatare a fortei de munca sunt greu de conceput in alte locuri pe glob ce nu isi zic marxiste.
G20 a demonstrat ca logica neoliberala ramane neatinsa. Motorul cresterii mondiale va ramane consumul, in primul rand cel al americanilor, care vor continua sa se indatoreze, in timp ce fondurile speculative vor continua sa speculeze si managerii sa bage in buzunar sume scandalos de mari. Doar o puternica mobilizare populara ar putea zgaltai edificiul actual, permitand punerea apoi a unor fundatii pe care sa se ridice o lume in care finantele sa stea in slujba oamenilor, iar nu invers. Caci criza economica inca nu si-a spus cuvantul si nu este exclus ca ea sa faca iluzorii deciziile de la Londra a G20.

CAPITALISMUL IN CRIZA : PRIMELE VICTIME

January 10, 2009

Am intrat in anul in care se prezice apogeul crizei mondiale a capitalismului si deja au aparut cateva cazuri ce pun pe ganduri.
Zilele trecute un mare industrias german, Adolf Merkle, sef al unui holding ce cuprindea doua mari firme farmaceutice (Ratiopharm si Phoenix) si una de materiale de constructii (Heidelberg Cement), totalizand 100.000 salariati si cu o cifra anuala de afaceri de 30 miliarde euro, s-a aruncat in fata trenului. Este dificil de imaginat disperarea unui miliardar de 74 ani care se sinucide pentru ca speculatiile la bursa l-ar fi obligat sa renunte la o parte din colosala avere acumulata. Iar asta reaminteste de bancherii de pe Wall Street in 1930, care cuprinsi de panica in fata crahului financiar, se aruncau in strada de pe fereastra sgarie-norilor.
Cu cateva zile inainte era descoperit cazul unui celebru speculant bursier american, Bernie Madoff , care in decurs de decenii edificase un ingenios sistem piramidal (Ponzi scheme) prin care sustrasese actionarilor suma fabuloasa de cca. 50 miliarde dolari. Printre cei escrocati sunt si unii dintre cei mai buni prieteni ai sai, de pilda Elie Wiesel, fundatia caruia incredintase toate fondurile sale (15 milioane dolari) lui Madoff. Dar victime au fost si numeroase banci si hedgefonds din SUA, Europa, Japonia si Hong Kong, avide de castig usor, ca de pilda Fairfield Sentry Ltd., pagubita cu 7,3 mlrd. USdol. Un investor francez ce depusese banii clientilor sai in afacerea Madoff s-a sinucis la aflarea arestarii in luna decembrie 2008 a speculantului. La descinderea politiei la domiciliul lui Madoff s-au descoperit cecuri adresate unor rude si prieteni in valoare de 147 milioane dolari si care erau gata a fi distribuite, impreuna cu numeroase bijuterii. Presa americana il numeste pe drept cuvant pe Madoff „cel mai mare escroc al secolului“.
Dar cel mai senzational eveniment, pe care insa mass-media il minimalizeaza in mod voit, este intrarea statului in capitalul celei de a doua banci germane, Commerz Bank, capatand deci dreptul de a participa la luarea celor mai importante hotarari. In luna noiembrie aceasta banca primise deja din partea statului un ajutor de 8,2 miliarde euro. Acum, cand Commerz Bank este pe cale de a inghiti Dresdner Bank, cea de a treia banca privata a Germaniei aflata in dificultati, s-au mai solicitat inca 10 miliarde, statul devenind, cu o pondere de 25% in capitalul bancii, cel mai important actionar al sau. Bursa, neobisnuita cu interventia directa a statului in treburile unei banci private, a reactionat printr-o scadere cu cca. 20% a valorii actiunilor lui Commerz Bank. Dar s-ar putea ca evolutia crizei financiare in acest an sa determine si alte mari banci sa recurga la sprijinul statului, iar nu numai in Germania.
Tot mai multi analisti marturisesc ca le este greu sa inteleaga ce se petrece astazi in economie. De ce finantele americane au explodat in toamna, tocmai cand problema creditelor imobiliare scazuse in intensitate? De ce falimentul bancii Lehman Brothers a constituit o lovitura aproape paralizanta pentru intregul sistem bancar mondial ? De ce criza financiara s-a propagat fulgerator in industria auto? Economistul britanic Robert Skidelsky scrie ca doar Dumnezeu e in masura sa inteleaga criza financiara, „caci doar Dumnezeu e perfect informat. Dar el nu speculeaza le bursa“.

LUMEA IN ANUL 2009

December 7, 2008

                                               LUMEA IN ANUL 2009 (I)

 

            A aparut suplimentul anual al revistei britanice „The Economist“, intitulat „The World in 2009“, un caiet de 150 de pagini plin de preziceri ale specialistilor asupra evenimentelor cu care lumea se va confrunta in anul viitor. Prognoze, dintre care unele reflecta certitudini, altele sunt probabile, iar unele – surprinzatoare. Cateva dintre ele le voi prezenta succint in cele ce urmeaza. Stim de pilda ca in ianuarie Barack Obama va deveni al 44-lea presedinte al Statelor Unite si primul om de culoare ce ocupa aceasta functie. Lumea asteapta cu incredere reformele pe care el le va aduce, atat pe plan intern, cat si extern, beneficiind de ajutorul unui Congres in care majoritatea membrilor face parte din partidul sau, democrat.

            In alte colturi ale planetei au loc evenimente, sau sunt in desfasurare procese si fenomene, ce pot influenta simtitor imaginea lumii in anii viitori. In luna iunie vor avea loc noi alegeri pentru parlamentul european, in Germania – alegeri pentru Bundestag, in India – alegeri generale, in Romania, Indonezia, Africa de sud, Iran si Afganistan – alegeri prezidentiale. Desigur ca problemele asupra carora se va cere electoratului sa se pronunte vor fi mai ales cele locale, dar asupra partidelor si candidatilor va apasa criza economica si rolul pe care statul il va juca in depasirea recesiunii. Aproape toate tarile bogate, dupa ce au avut cativa ani de crestere economica exceptionala, vor inregistra in anul viitor cresteri in jurul cifrei zero, uneori chiar cu minus. Multe falimente de firme si inchideri de fabrici vor conduce la o crestere a somajului si se vor ascuti problemele sociale. Recesiunea, daca nu chiar depresiunea economica, nu va ocoli si alte tari, dar prognoza arata ca economia BRIC (Brazilia, Rusia, India si China) ramane robusta si aceste patru tari vor avea un cuvant tot mai greu de spus in politica mondiala. Chestiunile ecologice raman acute, asa cum se va dovedi la conferinta de la sfarsitul anului asupra incalzirii globale, ce va avea loc la Copenhaga. La 400 de ani dupa ce Galileo Galilei a privit pentru prima oara cerul printr-un telescop, lumea va sarbatori anul international al astronomiei. Multe probleme acute vor ramane probabil in continuare deschise, ca de pilda gasirea unei solutii de compromis intre Israel si vecinii sai arabi, combaterea cu deplin succes a terorismului sau gasirea unui medicament pentru prevenirea cancerului.

            Atentia mi-a fost atrasa insa mai ales de comentariile din acest caiet privind situatia din Europa de rasarit, zona careia ii este consacrat un articol cu calitati de obiectivitate rar intalnite in presa occidentala. Ceeace ma indeamna sa il reproduc cu mici prescurtari in cele ce urmeaza.

           

            Ce au adus cei douazeci de ani de tranzitie la capitalism ?

            In anul 2009 se va sarbatori a 20-a aniversare a caderii zidului de la Berlin, inceputul prabusirii economiei planificate central, a dictaturii politice, a magazinelor goale si a productiei de bunuri de proasta calitate in tarile Europei de rasarit. E adevarat ca Vladimir Putin a numit disparitia URSS drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului 20, dar in aceste doua decenii s-au inregistrat si succese. Aproape toate tarile din estul Europei au avut cresteri economice rapide, iar zece dintre ele au devenit membre ale UE. Cresterea somajului, a inegalitatii sociale si a criminalitatii erau fenomene inevitabile si trebuie considerate niste rele mai mici decat avantajele obtinute. Oare asa sa fie?

            Sondajele de opinie scot la iveala o mare nemultumire in randul populatiei. Conform datelor Bancii Europene pt. Reconstructie si Desvoltare (BERD), numai 30% din oamenii acestei regiuni considera ca situatia lor materiala s-a imbunatatit din 1989 pana acum. Doar 15% cred ca astazi e mai putina coruptie decat acum 20 de ani, iar increderea in virtutile democratiei si economiei de piata a scazut. In toate tarile tranzitiei de la socialism la capitalism (inclusiv Rusia), unde in 1989 nivelul PIB/locuitor era valuat la 43,6% din nivelul celor 15 tari vest europene membre ale UE, in 1999 acest indicator scazuse la 24,9%. Pentru  2009 s-a  prognozat o crestere pana la nivelul 39,6%, deci inca departe de a se fi recastigat terenul pierdut. Numai in tarile din Europa centrala si cele baltice se prognozeaza in 2009 un PIB/loc. superior nivelului din 1989 al celor 15 tari vest europene membre ale UE. Se evalueaza intre 0,5 si 1,0 trilioane USdol. costul tranzitiei. Daca contam pe o crestere ulterioara cu 4-5% pe an a PIB al tarilor din aceasta zona a continentului, se poate spune ca va mai fi nevoie de inca un deceniu pentru a se spune ca tranzitia a devenit economic rentabila.

            Se zice ca procesul de tranzitie in aceste tari est europene a fost una dintre cele mai pasnice revolutii din istorie. In tacere ea a cerut totusi un mare numar de victime. Datele statistice arata ca nivelul mortalitatii in 2009 in mai toate aceste tari a crescut fata de nivelul din 1989, indeosebi in Rusia si Ucraina. Totodata a scazut drastic si rata natalitatii. Europa de rasarit este singura regiune de pe glob unde numarul populatiei a scazut in acesti 20 de ani cu cca. 7 milioane persoane. O atare situatie arata ca populatia se gaseste intr-o stare de stress intens, asemanator unei situatii in timp de razboi. Unii spun ca recastigarea libertatii nu poate fi echivalata cu nimic. Dar pe langa libertatea de exprimare, rasturnarea social-politica a rascolit vietile oamenilor. Unii dintre ei s-au dovedit mai usor adaptabili, dar multi nu au reusit sa suporte socurile psihice ale unei asemenea schimbari majore.  

 

                                   Dar Romania?

            Tara noastra nu reprezinta un punct politic sau economic fierbinte pe glob, demn de a i se fi acordat o prea mare atentie in prognoza pe anul viitor a revistei britanice. Totusi se scrie ca „urmare a alegerilor de la sfarsitul anului 2008, ar parea plauzibila o alianta a partidului national-liberal la putere cu partidul social-democrat din opozitie, dar numai dupa niste targuieli dificile. Indiferent insa de formula gasita, noua echipa ce va prelua puterea va trebui sa impuna un plan de austeritate. Cresterea economica din ultimii ani s-a facut pe seama unui control slab al cheltuielilor bugetare, o sporire a salariilor dificil de mentinut si o crestere a deficitului bugetar. Ritmul de crestere va fi mai redus in 2009 decat in anii precedenti, dar nivelul prognozat (4,8%) ar putea fi inca mai redus daca conditiile externe se vor agrava.“

            Este de remarcat ca ritmul de crestere al PIB prognozat de revista britanica pentru tara noastra este apropiat de cel evaluat pe anul viitor si de banca nationala a Romaniei. El este cam la nivelul ritmului prezis pentru Rusia (4,0%), pentru Bulgaria (4,1%) si pentru Slovacia (5,0%), dar mai mare decat cel din Polonia (3,8%), Cehia (3,4%), Ucraina (2,3%), Ungaria (1,5%) si tarile baltice. Nivelul PIB/loc. de 9.400 USdol. (13.850 USdol. in expresie PPP) este cel mai mare atins de Romania in ultimii 20 de ani, dar el este mai redus decat cel prognozat pentru toate celelalte tari din aceasta zona (cu exceptia celui al Bulgariei : 6.990, respectiv 13.650 USdol./loc. in PPP). Dar nimeni nu poate prezice cum va evolua criza economica peste cateva luni si daca asigurarile date de conducerea statului ca Romania nu va fi grav afectata, nu se vor dovedi doar niste promisiuni electorale.

             

MARX despre MARX

October 29, 2008

                               

                                              

             Reinhard MARX este arhiepiscopul catolic al orasului München din Bavaria. Tot el este si autorul recent al unei carti ce poarta titlul incitant „Das Kapital“ (Capitalul), cu subtitlul „O pledoarie pentru oameni“. Cartea incepe cu o scrisoare pe care autorul i-o adreseaza lui …Karl MARX (1818 – 1883). Intr-un interviu acordat revistei SPIEGEL din 27 oct. 2008, inaltul prelat explica de ce trebuie si astazi acordata atentie filosofului si economistului mort acum 125 de ani. Dau mai jos cateva pasaje din acest amplu interviu:

            „Biserica trebuie sa tina cont de analiza sociala din scrierile lui Marx. Miscarea marxista a avut cauze reale  si a dat multe raspunsuri justificate. Biserica catolica a pus insa in garda ca daca ideile lui Marx ar fi urmate pana la capat, rezultatele vor fi rele. In enciclica „Centesimus annus“, elaborata de Papa Ioan Paul al II-lea dupa prabusirea comunismului, scrie :  „Cand capitalismul nu rezolva problemele principiale ale echitatii, solidaritatii, libertatii oamenilor, ci sapa noi transee de lupta, atunci vechile ideologii vor reveni“. Iar prin asta se avea desigur in vedere marxismul.

            Unul dintre fondatorii teoriei sociale a catolicismului, Oswald von Nell-Breuning, spunea: „Toti stam pe umerii lui Marx“. El a fost criticat pentru asta, dar in fond avea dreptate. Noi, cei ce ne reclamam de la etica sociala catolica, niciodat nu am identificat opera filosofica a lui Marx cu Stalin sau cu Gulagul. Nu i se pot atribui lui Marx toate greselile epigonilor lui. Dar exista la Marx si o anumita gandire totalitara, o imagine despre societate, pe care eu nu o impartasesc. Conceptia opunerii claselor, a luptei oamenilor intre ei, nu are nimic crestinesc, caci noi crestinii vedem in fiecare om chipul lui Dumnezeu.

            Procesul de globalizare a fost intrevazut inca de Marx ca are in miezul lui globalizarea capitalului. Iar el a ajuns acum la o acumulare ce ii confera o noua „calitate“, cu trasaturi de nedreptate.Marx a evidentiat corect caracterul de marfa al muncii si economizarea multor domenii ale vietii. Marx renaste intr-un fel astazi, caci el a prezis disparitia capitalismului ca urmare a propriilor sale contradictii. Eu, ca episcop, nu am solutii pentru a preconiza cum trebuie tinut in frau turbo-capitalismul. Dar crestinii trebuie sa caute sa se implice in politica, pentru a-i schimba structura. Angajamentul caritativ nu e suficient. Economia trebuie reformata dupa principii morale, fara insa a desfiinta fortele pietii. Teoria sociala a catolicismului este de aceea critica la adresa capitalismului.

            Trebuie, cu regret, sa recunoastem ca exista o relatie intre prabusirea comunismului si capitalismul dezlantuit astazi. Capitalismul nu a mai simtit presiunea competitiei intre sisteme, s-a simtit liber si a trecut la specula fara limite, echivalent cu a comite un pacat. Trebuie sa ne intoarcem la o economie de piata supusa regulilor, nu prin revolutie, ci reformata. In plus mai sunt cateva intrebari la care nu doar piata trebuie sa dea raspunsuri : Ce poate ajuta omul? Sta oare omul in centrul preocuparilor? Cum capata el munca, cum capata el educatia? Explicatia pentru care am ajuns in impas este lacomia omeneasca. Sunt structuri care imping omul spre rau, ba chiar situatii in care raul e recompensat, pofta nesatioasa – laudata. Marx nu avea dreptate ca intreg raul sta in relatiile de proprietate. Faptul ca omul isi dobandeste prin munca o proprietate tine de virtutile umane. Iar o gresita intelegere a egalitatii in societate desfiinteaza libertatea. Proprietatea este – dupa Sf. Toma de Aquino – un principiu al libertatii. Cine nu poseda nimic, ci doar munca sa, va fi exploatat. Traim un moment in care toti se intreaba cum poate fi reperat capitalismul. Dar va veni timpul cand se vor pune si intrebarile esentiale, ale unei noi ordini mondiale, ale regulilor noului sistem si ale moralei sale. Biserica catolica se preocupa demult de reformele sociale, iar prin asta se deosebeste de marxismul revolutionar. In Germania, de pilda, asigurarea de somaj a fost introdusa de un preot catolic, care timp de 8 ani a fost ministru al muncii in guvernul republicii de la Weimar. Biserica a fost si este si o instanta caritativa, dar asta nu e suficient. Noi nu suntem in cautarea unei lumi ideale, dar dorim un stat social, o globalizare echitabila, sanse egale de participare pentru cei saraci si dezavantajati.“  

            Va puteti imagina un inalt prelat roman si ortodox care sa exprime puncte de vedere apropiate de cele ale episcopului german ? Eu nu (inca) !