Posts Tagged ‘Criza financiar-economica’

CE VINE DUPA CRIZA (partea 2-a)

December 20, 2009

             Analiza teoretica facuta in partea I-a justifica elaborarea unui program coerent, in primul rand in tarile in care criza a facut ravagii. Va trebui purces la crearea unei guvernari supranationale a sistemului financiar global, pentru restabilirea transparentei si increderii. Ca astfel ar spori birocratia nu e atat de important, cit mai mult a sti in folosul cui ar actiona aceasta institutie si daca ea poate fi suficient controlata. Nimeni nu crede ca capitalismul financiar se va moraliza de la sine. La ora actuala contribuabililor le este teama de viitorul lor, incat pot accepta fara prea multe proteste sa finanteze erorile bancilor. Dar indata ce va putea, capitalismul financiar isi va recastiga aroganta si va reincepe sa se desvolte in interesul propriu, impingandu-i pe clienti sa se indatoreze. El trebuie deci prins in chingile stricte ale unei stari de drept. Aceasta supraveghere a finantei nu poate fi lasata pe mana sectorului privat, nici pe mana unui singur guvern, ce ar putea elabora reguli avantajoase pentru sine, dar dezastroase pentru altii.

O conditie primordiala este punerea de ordine in economiile nationale si, mai intai, in economia americana, tara de unde a pornit criza. Iata cateva din masurile necesare: incurajarea creditului interbancar; interzicerea instrumentelor financiare bazate pe active speculative; nationalizarea, chiar si partiala, a unor banci  si izolarea produselor lor “toxice”; interzicerea remunerarii excesive a persoanelor din sistemul bancar; sustinerea durabila a cererii private prin impunerea de salarii minime in cat mai multe branse, prin sprijinirea sindicatelor si printr-o reforma a fiscalizarii veniturilor; sustinerea sectoarelor industriale aflate in dificultate, cu conditia modernizarii lor tehnologice si adaptarii la cerintele ecologice; acordarea de sprijin pentru modernizarea intreprinderilor mici si mijlocii; organizarea pietei locuintelor la un pret jos, dar stabil, si finantarea imprumuturilor ipotecare de catre un organism de stat dupa modelul lui Home Owners’ Loan Corporation din SUA din 1933; aplicarea si in SUA a unui sistem de protectie sociala garantand veniturile in caz de boala si rambursarea cheltuielilor medicale; prelungirea duratei de acordare a alocatiei de somaj; stimularea tinerilor pentru a imbratisa meseria de inginer sau cercetator stiintific s.a.

In tarile Uniunii Europene introducerea monedei unice (euro) s-a dovedit extrem de utila in perioada crizei. La fel si politica comuna a concurentei, dar lipseste o guvernare financiara comuna. Europenii nu au macar o definitie comuna a conceptului de “paradis fiscal” sau de amplasament “off shore”, nici cea de reglementare a pietelor la termen sau a “hedges funds”. Ei nu au nici o instanta juridica comuna pentru reglarea pietelor financiare (ca de pilda AMF in Franta sau SEC in SUA). In mai toate domeniile, europenii se inclina in fata practicilor Wall Street, Fed, SEC sau indicatiilor unor organisme controlate de americani. Tarile membre UE trebuie deci sa se doteze cu institutii comunitare care sa interzica institutiilor nationale sa lucreze cu actori financiari off shore si cu paradisuri fiscale din afara UE.   Apoi Comisia europeana va trebui sa dispuna de un instrument de nationalizare (“unionizare”) pentru izolarea activelor toxice ale bancilor, asa cum a facut Suedia in 1992. Dar nimic din toate astea nu poate fi realizat de Comisia UE, care are un buget limitat la 1,28 % din PIB-ul european. Iar G20 sau G24 – o vor face inca si mai putin.

O serie de importante reforme trebuie sa completeze profilul actual al Fondului Monetar International. In cele din urma, aceasta organizatie va trebui sa pregateasca introducerea unei monede unice mondiale, dupa modelul “bancor” propus de Keynes sau pe baza catorva monede principale (dolarul, euro, yenul si renminbi). Aceasta moneda mondiala va trebui sa ia candva locul dolarului, valoarea caruia scade mereu.

 Pentru echilibrul pietei si al democratiei, conditia unei desvoltari armonioase pe intreaga planeta este faurirea instrumentelor necesare pentru exercitarea unei suveranitati mondiale : un parlament, un guvern, aplicarea universala a Declaratiei drepturilor omului, aplicarea de toti a deciziilor O. I. M. in domeniul dreptului la munca, o banca centrala, o fiscalitate planetara, un control global al pietelor financiare, o politie si o justitie planetare, un salariu minim planetar. Desigur ca aceste masuri sunt departe de a putea fi aplicate acum, dar asa parea imposibila si crearea unei Organizatii a Natiunilor Unite inainte de razboi. Poate ca, din nefericire, va trebui ca omenirea sa treaca printr-un nou razboi, inca si mai atroce, pentru ca perspectivele acestor reforme sa fie luate in serios.

Pe calea spre o reformare generala a societatii, sunt insa multe piedici si pericole. Criza actuala a fost reparata, dar peste cativa ani se vor forma noi bule financiare din care vor izbucni noi crize si noi violente. Iar aceste crize se vor grefa pe un sistem financiar diferit de cel actual, in special datorita internetului. Chiar astazi sunt in lume peste 10 milioane de persoane ce folosesc telefonul mobil pentru operatiuni bancare simple. Dar piata sa potentiala e enorma, caci peste 60 % din oameni de pe glob nu au acces la un credit sau la o asigurare. S-a evaluat ca peste cinci ani transferurile de bani prin telefonul mobil se vor ridica la suma de 140 miliarde dolari. Iar cand miliarde de oameni vor putea folosi telefonul mobil pentru cele mai variate operatiuni bancare, si in primul rand pentru obtinerea de micro-credite, atunci companiile de telecomunicatii fie vor concura bancile, fie se vor alia lor. In mai putin de 20 de ani, crizele ce vor veni vor fi generate de sistemul complex global ce integreaza finantele si tehnologiile de comunicatie.

Dar sunt si alte sisteme complexe, nefinanciare, care ar putea ameninta omenirea. De pilda sistemul epidemiologic, ce poate derapa intr-o pandemie incontrolabila. Sau cel al climei, ce ar putea declansa o panica de tipul celei a prabusirii unui sistem financiar. Daca dereglarea climatica se ambaleaza rapid, lumea va fi constienta nu numai ca nu e nici un pilot in avion, ca la criza economica mondiala, ci ca nici nu exista cabina de pilotaj. Va fi atunci prea tarziu pentru vaicareli ca nu au fost ascultati cei ce prognozasera asta si ca nu s-a actionat atunci cand era inca timp. Si ca nu s-au luat masuri modeste, limitate, suportabile, suficiente insa pentru inversarea tendintelor.

Trebuie profitat de actuala criza pentru a constientiza patru adevaruri simple, dar deseori uitate:

  • Orice om, lasat liber sa actioneze, isi va urmari doar interesul propriu, chiar in detrimentul propriilor sai descendenti;
  • Omenirea nu poate supravietui decat daca fiecare fiinta umana isi va da seama ca este in favoarea sa doreasca bunastarea celorlalti;
  • Munca, sub orice forma, mai ales in scopuri altruiste, este unica justificare a strangerii avutiei;
  • Timpul este singurul bun cu adevarat rar; deci orice activitate ce contribuie la sporirea sau economisirea lui, trebuie bine remunerata.

Atunci cand aceste idei vor domina, ar putea veni o lume a abundentei, in care pietele  vor fi doar componente ale ei, iar nu stapanele absolute precum astazi.

Advertisements

CE VINE DUPA CRIZA (partea I-a)

December 20, 2009

     Criza financiar-economica, care se trambiteaza peste tot ca ar fi trecut, a devenit o tema a comentariilor celor mai renumiti economisti de pe glob, aflati in cautarea cauzelor marei zgaltairi financiare si in  prezicerea urmarilor ei. Printre ei este si Jacques Attali, fost consilier timp de aproape 20 de ani al presedintelui Frantei, Francois Mitterrand, fost presedinte al BERD si autor a 45 de carti, traduse in 20 de limbi. Ultima sa carte e intitulata “La crise, et apres?” – Ed. Fayard, iunie 2009, 185 pag. (Prezentarea altor carti ale aceluiasi autor poate fi gasita pe acest blog la datele de 31.05.2008 si 23.06.2008). In cele ce urmeaza voi prezenta pe scurt din acest volum doar pasagii din capitolele referitoare la consecintele actualei crize economice si politice si a masurilor ce ar trebui luate pentru ca viitoarea criza sa nu fie la fel de dureroasa. Unele din ideile autorului sunt discutabile, dar este remarcabila incercarea de a explica simplu o serie de probleme economice relativ complicate.  N.R. 

               CRIZA. IAR DUPA EA ? (extrase) 

     O ideologie care serveste la mentinerea puterii unui grup, nu rezista decat daca are capacitatea de a explica oamenilor sensul vietii lor, de a da ratiune muncii lor. Astazi ideologiei liberale ii este greu sa convinga lumea ca capitalismul mondial este in serviciul oamenilor, ca e corect sa se plateasca bancherilor bonusuri de 10 miliarde si ca democratia se ingrijeste si de interesele paturilor sarace si a viitoarelor generatii.

Situatia actuala seamana, pastrand proportiile, cu cea a caderii imperiului roman, care a durat peste 300 de ani, dupa care a urmat o dezordine de un mileniu. O schimbare de ideologie ar putea sa atraga aducerea in Statele Unite a unei puteri protectioniste, militariste, cvasi-totalitare si in buna parte teocratica. Teocratia poate fi forma caricaturala a viitoarei organizari a democratiilor, la fel cum fascismul si nazismul au fost caricaturi demonice a ceeace avea sa devina social-democratia. Nu trebuie exclus ca aceasta criza va declansa miscari de revolta si violente politice fara precedent, insotite de o revenire a urii de clasa. In fond, nu constitue oare ea o formidabila demonstratie a valabilitatii analizei lui Marx despre un capitalism in acelasi timp stralucitor, planetar si sinucigas?

Aceasta criza este totodata ocazia de a intelege cum un grup mic de oameni, fara a produce noi bunuri, acapareaza in deplina legalitate si lipsiti de orice control, o parte esentiala din valoarea creata de societate. Si cum acest grup, dupa ce a jefuit tot ce se putea, constrange sa i se plateasca uriase prime de catre muncitorii, contribuabilii, salariatii, consumatorii, patronii etc. din intreaga lume, fortand statele sa gaseasca pentru ei rapid, sume de mii de ori mai mari decat cele pe care aceleasi guverne refuza zilnic sa le dea celor mai sarace tari si milioanelor de infometati de pe glob. Totul se petrece insa in mod “cinstit” si neviolent. Iar in ochii multora, asta constitue principalul motiv de revolta: daca tot ce se petrece e legal, atunci insusi sistemul ce permite o asemenea aberatie nu are justificare de a fi!

S-ar putea crede ca suntem in fata unui angrenaj shakespearian de evenimente, in care pofta nesatioasa a unora si panica altora, duc la prabusirea castelului de carti de joc al iluziilor noastre, in folosul catorva potentati. Dar exista si o alta explicatie. Raspunsul la criza nu sta in denuntarea catorva vinovati, bancheri, controlori sau guvernanti, ci necesita o revolutie in gandire. Criza nu se poate reduce la lipsa de reguli ale pietelor si nici la inventarea de sistemul financiar american de noi produse derivate care sa-i permita sa se indatoreze fara sfarsit sau sa-si exporte problemele pe calea London City, ce a devenit o anexa a Wall Street-ului.

Secol dupa secol, Europa si apoi intreaga lume au dat preferinta libertatii individuale in fata altor valori (dreptate, solidaritate, moralitate). Pentru asta s-au folosit doua mecanisme care sa permita organizarea acestei libertati: pietele (marfurilor, tehnologiilor, muncii, capitalurilor) si democratia (la nivel de natiune, regiune, comuna). Piata permite sa se aloce in mod liber resursele rare pentru a produce si distribui bunuri private. Democratia permite sa se aloce liber resursele rare pentru a produce si distribui bunuri publice.

 Istoric privind, un stat puternic si nedemocratic este cel ce a faurit pietele, care la randul lor au dat nastere burgheziei. Iar aceasta, stapana a pietei capitalurilor (care in capitalism domina toate celelalte piete), a luat puterea prin generalizarea treptata a democratiei. Democratia are nevoie de piata, pentru ca nu poate exista libertate politica fara libertate economica. Iar piata, care nu e nici infailibila, nici justa, nici chiar eficienta, are nevoie de democratie, sau cel putin de un stat, care sa protejeze dreptul de proprietate si libertatea intelectuala si de afaceri. In timp insa ce democratia este condusa de o majoritate ce se schimba si care controleaza aparatul de stat, pietele sunt dominate de cei ce poseda mijloacele de productie si, in particular, de “initiati” (bancheri, analisti financiari, investitori privati) ce pot distribui capitaluri in functie de informatiile de care dispun. Daca democratia ar fi perfecta, ea ar impune echitatea, adica fiecare ar fi la fel de informat. Informatia a devenit deci una dintre cele mai pretioase resurse.

Institutiile si pietele financiare permit sa transfere, in schimbul unor dobanzi sau dividende, economiile celor ce au reusit sa le aiba catre cei care pot sa le utilizeze mai bine. De aceea  bancile trebuie sa fie bine informate cu privire la ocaziile favorabile de investitii, pentru ca cei ce  au depus banii sa beneficieze de ele. Dar bancile pot fie sa manifeste un entuziasm fals pentru investitii rentabile, dar foarte riscante, impingand pe client sa se indatoreze pentru a le obtine, fie din contra, sa retina pentru ele informatiile privind cele mai bune locuri de plasament. In ambele cazuri bancile se indeparteaza de functia lor, cea de a-i finanta pe altii, si devin un mijloc de a castiga bani pentru sine, datorita informatiilor pe care le detin, indiferent de rentabilitatea generala a economiei. De aici decurge importanta controlului unei Banci Centrale, independenta si capabila sa reziste la presiunile puterii politice considerabile de care dispune finanta. Iar tocmai aici incepe criza, atunci cand controlul slabeste, cand sistemul financiar acapareaza o parte excesiva din profiturile obtinute de industrie si cand finantele fac dovada ca se pot castiga bani, chiar multi bani, fara a se produce bunuri reale.

Prin natura sa, cuplul format de piata si democratie nu este armonios. Bazat pe exercitarea libertatii individuale, el declaseaza celelalte virtuti, si in particular solidaritatea. Libertatea individuala presupune libertatea de a–si schimba parerea, de a nu respecta contractele, inclusiv contractul social cu statul. Nimeni nu are motive sa fie loial altcuiva decat sie insusi. Lipseste si ratiunea de a fi loial fata de generatiile viitoare. Facand din lipsa de loialitate si din aviditate niste valori acceptabile, principiul prioritatii libertatii individuale distruge stabilitatea locurilor de munca, cea a drepturilor si contracareaza altruismul. Cei care au informatia, “initiatii”, nu o impartasesc si altora sau cel putin o fac in interesul lor personal, inainte de a accepta sa o imparta cu altii. Din toate astea rezulta o logica a urgentei, a nelinistii si nerabdarii. Presimtind un risc crescand, fiecare cauta sa scoata maximum de avantaje, in cel mai scurt rastimp posibil.

O contradictie majora exista intre mecanismele ce servesc libertatea. Democratia nu e aplicabila decat pe un teritoriu, limitat de frontiere, dar nu exista inca nici o democratie planetara, care sa aplice aceleasi reguli de drept pe intreg globul. In schimb pietele sunt planetare, indeosebi cele ale capitalurilor, capabile sa evolueze repede si sa se desvolte in afara oricarui cadru national instalandu-se oriunde doresc. Pietele fiind globale, fara ca statul de drept sa aiba si el acest caracter, ele cuprind treptat din domeniul starii de drept al fiecarei natiuni, dar si din cel al democratiei ce se presupune ca sta la baza sa. Capacitatea de a organiza reglementarea pietelor financiare dispare in concurenta acerba dintre pietele financiare, ce cauta sa impuna o legislatie cat mai favorabila “initiatilor” lor. Se creeaza astfel o piata planetara fara interventia statului. Dar o asemenea piata pura si perfecta, se stie ca nu poate utiliza toate capacitatile productive si nu poate repartiza echitabil resursele. Totodata insa, in lipsa statului de drept planetar, se desvolta economia “a-legala”, ilegala si criminala. Sporeste tendinta de preluare de contractul privat a ceeace tine de contractul social, ceeace atrage o agravare a inegalitatilor in patrimonii, in venituri, in informatii. Este triumful capitalismului financiar. (Va urma)

REINTOARCEREA LUI MARX

February 1, 2009

Mediile de informare ne aduc zilnic la cunostinta noi episoade ale crizei economice si financiare, ce inca nu si-a aratat intreaga forta destructiva. In SUA pierderile pe anul 2008 se evalueaza la 47 miliarde dolari, PIB inregistrand in ultimul trimestru cea mai mare scadere din ultimii 27 de ani. In ziua investiturii noului presedinte american, cu tot entuziasmul general, bancile au avut scaderi de 20-30% la bursa. In Anglia, Franta si Germania, statul pompeaza fara efect bani in banci, dar aceste sume fac sa creasca enorm deficitele bugetare. Somajul sporeste cu repeziciune si criza pare imuna la toate tratamentele cu cere e combatuta. Sefii de stat tin discursuri ingrijorate, preconizand vremuri grele. Sarkozy spune ca intreg sistemul financiar si monetar international trebuie regandit de la zero si nu se sfieste sa pomeneasca vinovatul: capitalismul unui liberalism desantat. Cancelarul german, Angela Merkel, declara si ea la Davos ca „o piata complect descatusata are enorme riscuri financiare, iar lumea are nevoie de reguli clare pentru a lupta impotriva unor iresponsabili ce au deslantuit criza.“
In aceste conditii, multi si-au adus aminte de un ganditor uitat, sau chiar repudiat in ultimii 20 de ani : Karl Marx. Editura berlineza Karl-Dietz-Verlag anunta ca in 2008 s-au vandut 1500 exemplare din primul volum al cartii acestuia „Das Kapital“, fata de numai 500 ex. in 2005. Noii lui cititori ar face parte din noua generatie de intelectuali care au constatat falimentul neo-liberalismului. Iar cineva remarca : „O societate ce simte nevoia sa-l reciteasca pe Marx, este o societatepe care o doare ceva“. In Franta, Jacques Attali publica articolul „Karl Marx, sau spiritul lumii“, iar revista „Le Magazine litteraire“ consacra un numar intreg filosofului german. Peer Steinbruck, ministrul german al finantelor, declara intr-un interviu acordat saptamanalului „Der Spiegel“ ca „anumite parti ale teoriei lui Marx nu sunt deloc gresite“. Jose Saramago, laureat al premiului Nobel de literatura – 1996, e si el de parere ca „niciodata cele scrise de Marx nu au fost mai actuale“. Dar ce a scris oare Marx atat de corect, incat isi pastreaza valabilitatea chiar si dupa un secol si jumatate?
Intr-un recent articol din „Le Monde diplomatique“ (decembrie 2008) intitulat „Marx contra-ataca“, filosoful Lucien Seve scrie : „Aproape se reusise a ne convinge ca istoria se terminase, capitalismul era forma ultima a organizarii sociale, victoria ideologica a dreptei era definitiva. Dar seismul financiar din octombrie 2008 a spulberat brusc acest edificiu. La New York manifestanti agita acum pancarde in fata bursei din Wall Street pe care scrie : „Marx avea dreptate!“. E aproape de necrezut ca, de pilda, cele de mai jos au fost scrise de el in ajunul revolutiei din 1848, iar nu astazi : „Pentru ca arisocratia financiara dicta legile, indruma administratia statului, avea la dispozitie toate puterile publice si domina opinia publica prin fapte si prin presa, se reproducea in toate sferele, de la curte pana la ultima cafenea, aceiasi prostitutie, aceiasi inselaciune nerusinata, aceiasi pofta de imbogatire nu prin productie, ci prin sterpelirea avutiei altuia“. […] Se spune ca de vina acum ar fi esecul „economiei virtuale“, ca si cum ea insasi nu ar fi „reala“. Drama virtualului isi are insa radacini in real. Iar in cazul acesta „realul“este ansamblul mondializat al puterii de cumparare. In spatele bulei speculative formata de umflarea finantelor, sta acapararea de capital a bogatiei create prin munca. Iar sub aceasta distorsiune, in care partea ce revine salariilor a scazut colosal cu zece puncte, este un sfert de secol de austeritate pentru cei ce muncesc, in numele dogmei neo-liberale.“
In vol.1 din „Capitalul“, Marx scrie ca „acumularea bogatiei la un pol“, are drept consecinta „acumularea proportionala a mizeriei“ la celalalt pol, fapt ce determina reaparitia inexorabila a unor crize bancare si comerciale violente. Mentionand ca azi se vorbeste de „moralizarea capitalismului“ ca solutie de ocolire a crizei, Lucien Seve o considera ca meritand un premiu de humor. „Nu ca n-ar trebui sa ne preocupe aspectele morale, ba chiar din contra. Dar problema nu sta in delicventa unor patroni, inconstienta unor bancheri sau in „parasutele aurite“ acordate cu indecenta. Ceeace are capitalismul inacceptabil este insasi principiul sau : activitatea umana care creaza bogatiile are statutul de marfa si deci este tratata nu ca un scop in sine, ci ca simplu mijloc. In asta sta imoralitatea sistemului. Daca se doreste cu adevarat moralizarea vietii economice, trebuie atacat ceeace o demoralizeaza. Si se ajunge iarasi la Marx, la problema alienarii. Concept ce indica, pe de o parte, blestemul care il constrange pe salariat sa nu produca bogatie pentru altul decat faurind propria sa saracire materiala si morala (boli profesionale, salarii insuficiente, concedieri in masa etc., fara a aminti de neparticiparea la luarea deciziilor ce ii privesc direct). Iar pe de alta parte, capitalul – reproducand fara incetare separarea radicala intre mijloacele de productie si producatori (uzinele, birourile, laboratoarele, nu sunt ale celor ce lucreaza in ele), lasa activitatile productive si cognitive pe seama anarhiei concurentei, care le transforma in niste gigantice forte necontrolabile si oarbe, care le subjuga si le zdrobesc. Nu oamenii fac istoria, ci istoria este cea care ii face. Criza financiara, criza ecologica, criza antropologica, adica cea a vietilor umane : nimeni nu a dorit aceste crize, dar toti le suporta.“
Se tot repeta ca Marx, desi bun la critica, nu mai are credibilitate dupa esecul comunismului, pus la incercare in estul Europei. Dar socialismul stalinisto-brejnevian nu a avut nimic comun cu viziunea lui Marx, care era la antipodul a ceeace se intelege azi prin termenul „comunism“. Si la asta se aduce insa o obiectie : a dori un altfel de societate este o utopie, deoarece omul nu poate fi schimbat. Doar gandirea liberala stie ce este omul: un animal, un calculator pus in miscare doar de interesele individului – Homo oeconomicus – cu care nu e posibila decat o societate de proprietari privati aflata in concurenta „libera si nedenaturata“. Dar si aceasta idee – spune Lucien Seve – a dat faliment. Faliment stiintific, prin absenta unor gene care ar exprima etern esenta umana, dar si etic, prin lichidarea programata a solidaritatilor sociale, concomitent cu extinderea dictaturii financiare. Aici intervine iarasi Marx, care – in a 6-a teza asupra lui Feuerbach – scrie : „Esenta umana nu e o abstractie inerenta individului luat separat. In realitate, ea este ansamblul raporturilor sociale“.
Incheind aici scurta trecere in revista a articolului lui Lucien Seve, se poate afirma ca Marx este actual mai mult decat s-ar crede, cu conditia de a a privi critic, in lumina experientei deceniilor trecute, ideile sale ce au inflacarat atatea generatii. Oare ce ar fi spus Marx si Engels astazi, vazand ca aplicarea ideilor lor s-a lovit in practica de dificultati ce tin daca nu de natura umana, cel putin de incapacitatea conducatorilor statului socialist de a adapta teoria realitatilor ? Chiar in Manifestul Partidului Comunist (MPC) autorii lui priveau cu anumita relativitate propriile convingeri, considerand ca principiile trebuie mereu raportate la conditiile social-economice concrete. In prefata la editia germana din 1872 a MPC, ei scriau ca principiile din el „ar avea nevoie pe alocuri de unele indreptari“. Iar aplicarea lor practica „va depinde, pretutindeni si intotdeauna, de conditiile istorice date. De aceea masurile revolutionare propuse in MPC la sfarsitul cap.II nu prezinta o importanta speciala. In prezent acest pasaj ar suna in multe privinte altfel“. Chiar si Lenin, cand a constatat in 1920 ca tara sovietelor moare de foame in urma aplicarii stricte a principiilor, a recurs la un NEP salvator prin ingaduinta acordata unor forme ale economiei de piata. Nu este adevarata parerea ca gandirea lui Marx a fost total tradata de epigonii sai. Dar sunt multe argumente impotriva dogmatizarii marxismului, pentru privirea noilor stari de lucru cu flexibilitate, adica cu o minte deschisa la schimbarile ce au avut si au loc in lume.