Posts Tagged ‘criza financiara’

“Le Monde” in prag de faliment

June 10, 2010

Cel mai renumit cotidian francez, « Le Monde », considerat de centru-stanga, trece in aceste zile prin momente grele, decisive pentru soarta sa. Demult aflat in criza financiara, datoriile sale au ajuns la suma de o suta de milioane euro. Seful ziarului, Eric Fottorino, comunica recent intr-un articol ce nu putea ascunde disperarea, ca daca pana la sfarsitul acestei luni nu se gaseste un investor, ziarul e amenintat sa dea faliment. Dar chiar daca se va gasi acest salvator, se pare ca se incheie o era in istoria acestei publicatii. Pana acum ziarul apartinea majoritar ziaristilor sai, ceeace ii asigura nu numai independenta, ci si originalitatea in peisajul mediilor de informare europene.

Primul numar al lui “Le Monde” a aparut la 18 decembrie 1944, sub conducerea fondatorului sau, Hubert Beuve-Mery, care isi afirma crezul intr-un editorial: informatiile unui ziar trebuie sa fie clare, adevarate, rapide si complecte, dar in acelasi timp sa-si fundamenteze politic, economic si moral independenta. Tocmai aceasta independenta a sa este acum pusa in pericol. Numerosi magnati financiari, care sunt nu numai de dreapta, ci si prieteni devotati ai presedintelul Sarkozy, cauta sa-l ia sub pulpana lor, cum au facut si cu alte ziare. “Le Figaro” apartine lui Serge Dassault, fabricant de avioane.  Ziarul economic “Les Echos” se gaseste in mainile miliardarului Bernard Arnault. Un alt prieten intim al presedintelui, Arnaud Lagardere, sef al unui urias concern, poseda multe alte publicatii.

In anul 2009, la o cifra de afaceri de 397 milioane euro, grupul de publicatii “Le Monde” a inregistrat o pierdere de 25 milioane. Intre 2003 si 2009 numarul de exemplare vandute ale ziarului a scazut de la 389.249 la 318.805. El a trebuit sa se desparta de revista TV si culturala “Telerama”, care aducea multe venituri, de ziarul catolic “La Vie” si de “Courier international”. Cu cateva saptamani in urma un alt ziar ce avea grele pierderi, “La Tribune”, a fost vandut pentru suma simbolica de un euro. Datoriile ce apasa acum din greu conducerea grupului se datoreaza politicii ambitioase, dar dezastroase economic, dusa de fostul sau sef, Jean-Marie Colombani. Acesta a investit mult in edificarea unui sediu grandios pe Boulevard Auguste-Blanqui, actiune ce a provocat vehemente critici ale ziaristilor. In 2008 intreaga conducere a ziarului a fost schimbata, dar datoriile ce trebuie platite bancilor pana in 2012 se ridica la 22 milioane euro, iar pana in 2014 – la 47 milioane.

 Grupul Le Monde apartine acum in proportie de 52 % societatii ziaristilor (Societe des Redacteurs du Monde – SRM) alcatuita din 260 ziaristi, care impreuna cu alti parteneri apropiati reprezinta 60,4 % din actiuni, pondere decisiva in luarea deciziilor atat pentru numirea redactorului sef, cat si in efectuarea de noi investitii. Lagardere are deja 17,3 % din actiunile grupului, iar 15 % apartin grupului Prisa, proprietara celui mai mare cotidian spaniol “El Pais” (aflat insa si el in mari dificultati financiare). Alte companii editoriale straine (ca de pilda grupul elvetian Ringier) sunt atrase de intrarea in capitalul lui Le Monde. Dar SRM da preferinta lui Perdriel, proprietarul saptamanalului de stanga “le Nouvel Observateur”, care a promis ca, intr-o anumita masura, va respecta opinia ziaristilor in soarta viitoare a ziarului.

 Un lucru este cert: o lume fara Le Monde nu va mai fi aceiasi.

“Fiara trebuie lasata sa sufere de foame”

May 12, 2010

                Criza economica, ce s-a propagat de la banci la mari firme, iar acum la state, obligand concentrarea unor sume colosale pentru a impiedica prabusirea edificiului deja fisurat al sistemului capitalist, si-a demonstrat nu numai inconvenientele, ci si un avantaj. S-a ridicat putin cortina asupra mecanismului complicat al pietelor, a aratat si unor profani cat de fragil este sistemul financiar in fata unor atacuri speculative si cat de dependenta este clasa politica, cei alesi democratic cu mare tam-tam electoral in fruntea statelor, de deciziile adoptate in intimitatea cabinetelor de cativa magnati ai economiei si finantelor, necunoscuti pana atunci marelui public.

            Printre putinii experti ai economiei mondiale ce au reusit sa prevada criza financiara si ravagiile ei, este si Nouriel Roubini. Dintr-o familie de evrei iranieni, el s-a nascut acum 52 de ani la Istanbul, iar din 1995 este profesor de economie la New York University. Totodata el are si o firma de consultanta cu 80 de persoane, ce ofera analize economice clientilor din domeniul finantelor. El a dat acum un interviu saptamanalului german “Der Spiegel” (No.19 din 10 mai 2010) din care vom reproduce cateva pasagii, caci unele reflectii sunt interesante  pentru a intelege mai bine fenomenele unei crize in care se zbate si Romania.

.

             Spiegel: Inca de acum 4 ani, cand mai domnea optimismul, dvs. ati semnalat pericolul unei crize de proportii, primind porecla de “Mr. Doom”. Cum vedeti situatia actuala?

            Roubini: Eu nu sunt permanent negativ pentru a merita aceasta denumire. Sunt totusi realist si constat ca si acum situatia este in continuare sumbra. Doar in cateva state, in China, India, Brazilia, se intrevede inseninare. Statele Unite sunt anemice, economia Japoniei zace in coma. Iar Europa e amenintata de un asa zis Double-Dip: sa recada in recesiune, caci sansele ei de crestere sunt nule. Grecia este numai varful aisbergului. State ca  Marea Britanie si Irlanda intra treptat in colimatorul speculantilor. Japonia si Statele Unite sunt ingrozitor de inglodate in datorii, ce isi vor manifesta gravitatea peste un an sau doi, daca nu se vor lua masuri. Aceste uriase deficite bugetare imi provoaca mare ingrijorare.

            Spiegel: Statele euro si FMI acorda acum Greciei credite si garantii in valoare de 110 miliarde euro. Este un lucru corect?

            Roubini: Prin asta problema este doar amanata pentru anul viitor. Ma tem ca Grecia nu are doar probleme de lichiditati, ci este in stare de faliment. Nu ajuta sa pompezi bani intr-o tara insolventa si in acelasi timp sa-i impui regim de austeritate. Prin asta nu se devine automat competitiv, ci din contra tara respectiva pierde sectoare de piata, creste somajul,  sporesc miscarile sociale. Asta nu rezolva problema datoriilor, ci doar o face mai grava.

            Spiegel: Si care ar fi solutia?

            Roubini: E nevoie de o conversiune inainte de a se declansa falimentul statal. Trebuie trecut la o intelegere intre creditori si debitori, iar simultan de elaborat planuri de consolidare a bugetelor si pentru Spania si Portugalia. E drept ca majoritatea datoriilor de care Grecia ar trebui absolvita sunt in Franta, Elvetia si Germania, tari care ar pierde multi bani. Dar deja s-a risipit mult timp in care nu s-a recunoscut cat de grava e situatia. Fara un asemenea plan de salvare exista riscul efectului de domino: criza sa se extinda asupra Spaniei si Portugaliei, ceeace ar putea arunca in aer moneda euro. 

            Spiegel: Ne luptam acum cu criza datoriei statelor, dar inainte am avut criza bancilor, apoi cea imobiliara. Trebuie sa ne obisnuim cu crize in continuare?

            Roubini: Ma tem ca da. Am aratat in ultima mea carte (“Crisis Economics: A Crash Course in the Future of Finances”- mai 2010) ca si crizele fac parte stransa din genomul capitalismului. Ele nu sunt exceptia, ci regula. Chiar factorii ce dau vitalitate capitalismului, anume forta de inovatie si acceptarea riscului, pot dezlantui prabusiri catastrofale. Ceeace vedem astazi ne ofera doar gustul anticipat a ceeace va veni. Criza nu este insa predestinata. Cand banii sunt ieftini, cand creditele sunt usor de obtinut si controlul debil, atunci sunt intrunite conditiile pentru aparitia crizei. Asa a fost in trecut si asa va fi si pe viitor. Doar ca ele, crizele, vor apare tot mai des. […] Sa privim sectorul bancar. Dupa criza, bancile au devenit si mai mari, si mai puternice, si fac presiuni asupra politicii. Bank of America  l-a inghitit pe Merill Linch, iar JPMorgan Chase l-a inghitit pe Bear Stearns. Au devenit niste institutii financiare gigantice ce sunt “to big to fail” si care isi spun: putem sa luam orice decizie riscanta , caci va veni politica sa ne scoata din impas. Aceste banci ar trebui sparte, desfacute in bucati. In plina fierbinteala a crizei, banci uriase precum Goldman Sachs sau Morgan Stanley nu pot fi inchise sau reformate. Trebuie ca fiara numita Wall Street sa fie lasata sa sufere de foame. O institutie care se ocupa cu finantare de investitii, cu Hedge Fonds, cu asigurari etc. nu poate fi tinuta sub observatie de nici un sef al consiliului de administratie. Bancile trebuie desfacute pe specific, sa ofere fiecare diferite servicii, dar sa nu ajunga prea mari pentru a deveni un pericol pentru sistem. Si agentiile de rating trebuie sa suporte modificari ale modelului in care opereaza. Ele nu mai trebuie platite, ca astazi, chiar de firmele a caror bonitate o verifica.

            Nu cred ca propunerile mele sa fie aplicate de indata. Va veni insa cu siguranta o noua criza, mai devastatoare, cand se vor pune in discutie globalizarea, liberalismul comercial si economia de piata. Caci nu ne putem permite mult timp crize de asemenea dimensiuni si de asemenea frecventa.

O SOLUTIE PENTRU CRIZA FINANCIARA : NATIONALIZAREA BANCILOR

January 24, 2009

Zilele trecute saptamanalul german „Die Zeit“ a publicat un amplu articol al fostului cancelar social-democrat Helmut Schmidt, intitulat „Cum sa evitam caderea in depresiune?“. Se stie ca Helmut Schmidt a implinit recent varsta de 90 de ani, ocazie cu care a fost sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni politici ai Germaniei post-belice. In articolul sau el analizeaza mai intai cauzele crizei financiare mondiale, subliniind ca de vina au fost in primul rand americanii si britanicii, care au lasat institutiile bancare fara o stricta supraveghere. El arata apoi ca alocarea de catre guverne a unor colosale sume pentru salvarea bancilor aflate in dificultate, nu va duce la rezultate atata timp cat ele nu vor fi insotite de reguli stricte, incalcarea carora putand fi pasibila de severe sanctiuni. Reintoarcerea increderii in functionarea corecta, nespeculativa, a bancilor, va fi posibila numai daca se va pune capat modului neglijent prin care pana acum consiliul de supraveghere al bancilor analiza corectitudinea operatiilor lor. Si el preconizeaza un numar de 6 masuri obligatorii, neglijate sau ignorate pana acum de bancile private, dar care ar trebui pe viitor sa asaneze activitatea bancara si sa se gaseasca sub un sever control din partea guvernului. Ar fi de stabilit prin lege sau prin decret urmatoarele:
1. Toate institutiile financiare (banci de investitii, banci de ipoteci, fonduri de investitii sau de pensii, hedgefonds, Equity Trusts, societati de asigurari etc.) si toate instrumentele financiare de pe piata, vor fi supuse acelorasi organe de supraveghere si control;
2. Organele de supraveghere a activitatilor bancare si financiare vor stabili ferm, pentru toate ramurile institutiilor financiare private, nivelul minim al capitalului propriu;
3. Institutiilor financiare li se va interzice – sub pedeapsa penala – efectuarea altor operatii decat cele prevazute in bilantul propriu (si calculul castig-si-pierderi);
4. Institutiilor financiare sa li se interzica – cu riscul sanctionarii – sa negocieze derivate financiare si certificate care nu sunt acceptate si notificate la o bursa recunoscuta a hartiilor de valoare;
5. Tuturor institutiilor financiare sa li se interzica strict sa vanda, pe un termen ulterior, hartii de valoare si instrumente financiare care in momentul vanzarii nu se gasesc in posesia lor. Prin asta se va face mai dificila specula pe cursurile in scadere („Shortselling“);
6. Se vor interzice sub riscul pedeapsei penale depunerile si creditele financiare in favoarea firmelor si persoanelor care sunt inregistrate juridic in „oaze“ de impozite si supraveghere.“

Este interesant ca singur partidul Die Linke (Stanga) a lui Oskar Lafontaine si Gregor Gysi, a reactionat la acest important articol si a cerut ca propunerile lui Helmut Schmidt sa fie desbatute in Bundestag si adoptate ca lege.
In cautarea de solutii, se preconizeaza de unii economisti din SUA crearea de catre fiecare guvern a unei „Bad Bank“, care sa cumpere toate hartiile de valoare fara acoperire ale celorlalte banci. Dar cand toate bancile isi vor varsa gunoiul in aceasta „Banca rea“ ar insemna sa se stearga cu buretele greselile facute in decurs de ani, valoarea acestor hartii fiind suportata de contribuabili. In plus, nimeni nu stie inca, inainte de luarea unei asemenea masuri, cat de multe sunt „hartiile putrede“, bombe cu declansare intarziata, ce se ascund in bilanturile unor banci. Iar dupa ce bancile se vor fi scapat de acest gunoi, nimeni nu poate garanta ca practicile bancare daunatoare nu vor fi repetate.
Totodata nu e o solutie nici cea de a lasa bancile sa dea faliment, asa cum in SUA a dovedit-o falimentul bancii Lehman Brothers. De aceea unii economisti germani preconizeaza (v. DIE ZEIT ONLINE din 23 ianuarie a.c.) nationalizarea bancilor (“verstaatlichung”) ce se clatina. Statul german a acordat pana acum celei de a doua ca marime banci private Commerz Bank din Frankfurt suma de 18 miliarde euro, dar nevoile acestei banci sunt mai mari. Si alte banci ale landurilor au stringenta nevoie de ajutor. Iar periodice injectii cu credite pentru garantii sau alti colaci de salvare, se vor dovedi mult mai costisitoare decat trecerea bancilor in subordinea guvernului. Constatand ca masurile de asanare a bancilor britanice luate de guvern nu au restabilit nici ele increderea, Willem Buiter, profesor la London School of Economics si fost membru in conducerea lui Bank of England, recomanda si el nationalizarea si adaoga : „Poate ca o astfel de masura dura nu e corecta politic, dar in orice caz ea e inteleapta si mult mai ieftina“.

CAPITALISMUL IN CRIZA : PRIMELE VICTIME

January 10, 2009

Am intrat in anul in care se prezice apogeul crizei mondiale a capitalismului si deja au aparut cateva cazuri ce pun pe ganduri.
Zilele trecute un mare industrias german, Adolf Merkle, sef al unui holding ce cuprindea doua mari firme farmaceutice (Ratiopharm si Phoenix) si una de materiale de constructii (Heidelberg Cement), totalizand 100.000 salariati si cu o cifra anuala de afaceri de 30 miliarde euro, s-a aruncat in fata trenului. Este dificil de imaginat disperarea unui miliardar de 74 ani care se sinucide pentru ca speculatiile la bursa l-ar fi obligat sa renunte la o parte din colosala avere acumulata. Iar asta reaminteste de bancherii de pe Wall Street in 1930, care cuprinsi de panica in fata crahului financiar, se aruncau in strada de pe fereastra sgarie-norilor.
Cu cateva zile inainte era descoperit cazul unui celebru speculant bursier american, Bernie Madoff , care in decurs de decenii edificase un ingenios sistem piramidal (Ponzi scheme) prin care sustrasese actionarilor suma fabuloasa de cca. 50 miliarde dolari. Printre cei escrocati sunt si unii dintre cei mai buni prieteni ai sai, de pilda Elie Wiesel, fundatia caruia incredintase toate fondurile sale (15 milioane dolari) lui Madoff. Dar victime au fost si numeroase banci si hedgefonds din SUA, Europa, Japonia si Hong Kong, avide de castig usor, ca de pilda Fairfield Sentry Ltd., pagubita cu 7,3 mlrd. USdol. Un investor francez ce depusese banii clientilor sai in afacerea Madoff s-a sinucis la aflarea arestarii in luna decembrie 2008 a speculantului. La descinderea politiei la domiciliul lui Madoff s-au descoperit cecuri adresate unor rude si prieteni in valoare de 147 milioane dolari si care erau gata a fi distribuite, impreuna cu numeroase bijuterii. Presa americana il numeste pe drept cuvant pe Madoff „cel mai mare escroc al secolului“.
Dar cel mai senzational eveniment, pe care insa mass-media il minimalizeaza in mod voit, este intrarea statului in capitalul celei de a doua banci germane, Commerz Bank, capatand deci dreptul de a participa la luarea celor mai importante hotarari. In luna noiembrie aceasta banca primise deja din partea statului un ajutor de 8,2 miliarde euro. Acum, cand Commerz Bank este pe cale de a inghiti Dresdner Bank, cea de a treia banca privata a Germaniei aflata in dificultati, s-au mai solicitat inca 10 miliarde, statul devenind, cu o pondere de 25% in capitalul bancii, cel mai important actionar al sau. Bursa, neobisnuita cu interventia directa a statului in treburile unei banci private, a reactionat printr-o scadere cu cca. 20% a valorii actiunilor lui Commerz Bank. Dar s-ar putea ca evolutia crizei financiare in acest an sa determine si alte mari banci sa recurga la sprijinul statului, iar nu numai in Germania.
Tot mai multi analisti marturisesc ca le este greu sa inteleaga ce se petrece astazi in economie. De ce finantele americane au explodat in toamna, tocmai cand problema creditelor imobiliare scazuse in intensitate? De ce falimentul bancii Lehman Brothers a constituit o lovitura aproape paralizanta pentru intregul sistem bancar mondial ? De ce criza financiara s-a propagat fulgerator in industria auto? Economistul britanic Robert Skidelsky scrie ca doar Dumnezeu e in masura sa inteleaga criza financiara, „caci doar Dumnezeu e perfect informat. Dar el nu speculeaza le bursa“.

ENERGIA – PROBLEMA SECOLULUI XXI

November 26, 2008

             Energia este problema cheie a cresterii bunei stari a natiunilor. Multe tari au din aceasta cauza un minister al energiei, pentru a desfasura o politica coerenta, interna si externa. Se stie ca rezervele cunoscute de petrol pe plan mondial sunt suficiente, la nivelul actual de consum, doar pana in 2040, iar cele de gaze naturale – pana in 2070. Se prognozeaza totodata ca pana in anul 2030 cresterea consumului de energie va fi cu 50% mai mare decat in 2003. In ce priveste tarile UE, dependenta acestora de importul din afara zonei se va accentua, de la 50% in prezent, la cca. 70% la orizontul 2030.

            In 1911, cand Winston Churchill a fost numit prim lord al amiralitatii, el si-a dat seama ca pe vasele flotei britanice, cazanele nu mai trebuie alimentate cu carbune, ci cu petrol. El a luptat contra cartelului carbunelui ca sef al marinei, apoi in parlament si a avut castig de cauza. Dar de unde sa ia Marea Britanie petrolul? Caci descoperirea titeiului in Marea Nordului a avut loc abia in anii 1960. Churchill a elaborat atunci o strategie energetica, care a servit tarii sale timp  de cincizeci de ani. „Nu trebuie sa fim depandenti de nici un stat, de nici un tip de energie, de nici un procedeu, de nici o cale de transport. Siguranta pe care ne-o da petrolul sta in diversificarea surselor lui“. El nu dorea sa fie subordonat lui Royal Dutch Shell, care pe atunci in Europa juca rolul pe care il are acum Gazprom. Si a reusit sa obtina in parlament milioanele de lire pentru a salva Anglo-Persian Oil Company, prin care Marea Britanie a capatat acces la campurile petrolifere din zona Golfului. Iar asta a ajutat Anglia nu numai in primul si al doilea razboi mondial, ci i-a permis ca in  anii 1920 sa puna in subordinea sa  aproape toate tarile din Orientul Apropiat.

            O strategie energetica consta in acordarea cu curaj de guvern a prioritatii energiei fata de alte probleme importante, avand ca tel asigurarea pe durata a aprovizionarii economiei cu cel mai avantajos combustibil. Din criza petrolului din 1973 tarile vest-europene au tras concluzia ca au nevoie de surse proprii de titei. Miliarde de dolari au fost bagati in prospectarea si exploatarea titeiului si gazelor din Marea Nordului. Franta si Germania, care nu aveau o portie suficienta acolo, au desvoltat atunci energia nucleara, pentru a sparge monopolul energiei seicilor arabi. La randul ei, China si-a deschis in mod sistematic in ultimii 15 ani surse de aprovizionare cu materii prime in toate partile globului, mai ales in zona Golfului, in Africa si in Asia centrala.

            Cand URSS s-a prabusit, concernele occidentale stiau deja ca in Marea Caspica zac mari cantitati de titei, ce necesita pentru exploatare capitaluri importante. Dar cei ce doreau sa investeasca bani aveau nevoie de cai de transport sigure ale cantitatilor extrase. S-au proiectat trasee de conducte prin tarile desprinse din trunchiul URSS, unele s-au si construit, dar problema nu este rezolvata pana astazi. Zilele trecute la Baku zece tari din UE, SUA, precum si Georgia si Azerbaidjan, au semnat un document privind extractia si transportul titeiului si gazelor din Marea Caspica. Dar documentul nu a fost semnat de principalele tari riverane : Rusia, Iran, Kazahstan si Turkmenistan. A aparut recent un nou Eldorado : Arctica. Sub grosul strat de ghiata ce acopera polul nord US Geological Survey banuieste ca se ascund un sfert din rezervele totale de titei ale globului, dar alti geologi contesta acest lucru. In mod paradoxal tocmai incalzirea climei datorita arderii hidrocarburilor, a dus la topirea partiala a  calotei glaciala, facand ca zone odinioara inaccesibile sa devina exploatabile. Rusii, dupa ce anul trecut au plantat, cu un submarin, un drapel la polul nord geografic, pretind ca masivul muntos Lomonosov, o creasta submarina lunga de 2.000 Km., ar fi prelungirea naturala a muntilor siberieni si deci ar apartine Rusiei. Dar canadienii, danezii si norvegienii nu recunosc aceasta luare in posesiune. Nimeni nu stie insa daca aceasta cearta internationala merita a fi dusa, caci doar rusii si norvegienii au descoperit ceva titei in Marea Barents, iar un conflict militar pentru titeiul inca nescos din fundul arcticii este putin probabil.

            Rusia insa are si alte planuri, printre care Europa. De mai multi ani Moscova priveste cu invidie la diverse intreprinderi europene ce cumpara gaz rusesc si apoi il revand la preturi mai mari. Alexei Miller, seful Gazpromului, a spus inca acum 6 ani ca nu are nevoie de intermediari si poate face singur distribuirea gazului, desi in Rusia se inchid unele exploatari. Derek Brower scrie in Petroleum Economist ca „deschiderea de noi platforme de extragere a gazului ar costa in urmatorii zece ani cca. 70 miliarde dolari“. Suma e enorma si de aceea rusii invita concernele europene sa ia parte la finantare, iar acestea se grabesc sa accepte. Companiei franceze Total i s-a permis sa foreze in Marea Barents, iar concernelor germane E.on si BASF li s-a cedat exploatarea unor campuri petrolifere in Siberia. Dar pentru asta Gazprom cere sa i se faciliteze intrarea pe piata europeana. Nici vorba deci de riscul ca rusii sa inchida la un moment dat robinetul de gaz spre Europa. Ei in fond traiesc tot mai bine din exportul de gaz. Numai ca Gazprom ar dori sa devina furnizor incepand de la extractie, apoi la pipeline si pana la firma de desfacere pe piata europeana. Iata ceeace poate fi pe drept numita o adevarata strategie energetica.

            Dar tara noastra? Acum doi ani guvernul a aprobat documentul „Politica energetica a Romaniei in perioada 2006-2009 – Energie sigura, accesibila si curata“. Acest material, desi cu date statistice ce se opresc la nivelul 2005, contine informatii interesante. Aflam de pilda ca Romania dispune de resurse cantitativ reduse de energie primara (titei, gaze, carbune, minereu de uraniu), dar ar avea un potential destul de mare de resurse regenerabile, in special in domeniul hidroenergetic, necesitand insa mari investitii. Productia de titei, care in 1976 era de 14,7 mln. tone, a scazut in 2005 la 5,2 mln. tone, cea de gaze s-a redus si ea la 12,9 mld. m.c. in 2005, facand ca perioada in care mai putem fi asigurati cu aceste doua surse energetice sa scada la 14 ani. Structura consumului de energie primara al Romaniei era in 2005 urmatoarea: 36% – gaze naturale; 25% – petrol; 22,5% – carbune; 16% – altele, pe total consumul pe locuitor fiind de cca. doua ori mai redus decat in celelalte tari ale UE. Se pun sperante in acest document in construirea unor mari conducte (Nabucco s.a. ) care se stie ca nu au iesit din faza de proiect. Se mai arata ca o buna parte, atat din conductele de transport al petrolului si gazelor, cat si din echipamentele centralelor termo- si hidroelectrice, sunt invechite sau uzate.

            Parcurgand acest document de strategie energetica, esti surprins ca in el nu se vorbeste nici un cuvant de prezenta in Romania a unor importante concerne straine ce au achizitionat atat cea mai mare parte din unitatile de productie si distributie a energiei electrice, cat si a celor de extractie si distributie a petrolului si gazelor. Situatia este prezentata ca si cum statul, adica  Ministerul Economiei si Comertului care la noi se ocupa, printre altele, si de problemele energiei, ar fi – ca pe vremea socialismului – unicul factor ce dispune de viitorul acestei ramuri esentiale. Nu se spune nimic daca aceste firme straine, carora li s-a incredintat viitorul energetic al tarii, si-au luat vre-un angajament de respectare a prevederilor optimiste de crestere a productiei si de extindere si modernizare a retelei de distributie a energiei in Romania. In documentul respectiv se arata in schimb ca, desi pana in 2005 doar 70% din sectorul energetic era liberalizat (adica privatizat), acest procent va spori pana in anul 2009 la 100%. Intre timp insa a survenit criza financiara, urmata de recesiunea economiei reale, iar mai toate tarile economiei de piata simt ca participarea statului e indispensabila pentru salvarea din dificultati a unor intregi ramuri industriale. Oare cand vom auzi ca, pentru garantarea independentei energetice a tarii, se impune renationalizarea catorva unitati energetice cheie ? Mi se pare ca viitorul guvern ar trebui sa revizuiasca grabnic actuala politica energetica. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                   

 

 

“CE NE FACEM CU CAPITALISMUL?”

October 24, 2008

                                  

            Un sondaj de saptamana trecuta al canalului TV american CNN a aratat ca trei din patru americani sunt stresati, furiosi sau inspaimantati cand privesc la situatia tarii lor. Joe the Plumber (Joe instalatorul), care in campania electorala a devenit un simbol al paturii mijlocii, s-a saturat. El nu-i mai poate suporta pe cei de sus, de la guvern sau de la banci, adica pe cei ce reprezinta puterea, elita. Iar asta nu e o stare de moment, ci e mai veche decat criza financiara. Si care nu e specifica Americii. In Germania, la 60 de ani de la introducerea conceptului economiei sociale de piata si dupa aproape 20 de ani dupa ce acest concept si-a extins aplicarea si asupra celor 5 landuri din estul tarii (fosta RDG), se constata ca trei din patru germani considera aceasta ordine economica inechitabila. Iar o analiza asupra a 30 de tari bogate membre ale OCDE arata ca bunastarea si cresterea economica nu sunt distribuite corect, nici in interiorul natiunilor, nici intre ele.

            Oare sta lumea in pragul unei uriase revolutii, fara ca sa-si dea seama de asta ? Se stie ca Ludovic al XIV-lea al Frantei, in jurnalul sau intim a scris in ziua de 14 iulie 1789 doar un cuvant : „Rien“ ( Nimic). Nimic deci despre asaltul asupra Bastiliei din acea zi, care a declansat revolutia. Regele era incapabil sa inteleaga semnificatia timpului in care traia. In orice caz acum politicienii si ziaristii au un subiect bun de discutat cu care combat spre uimirea cetateanului, care nu prea pricepe prea bine despre ce e vorba. Pe deoparte sunt cei ce vor sa potoleasca spiritele, pentru ca accidentul crizei sa treaca cat mai repede si totul sa se poata intoarce la starea dinainte. Pe de alta parte, sunt cei ce subliniaza ca raul inca nu a venit, ca aceasta criza va atrage recesiunea, iar ea – depresiunea economica.

            Se stie ca intr-un recent si senzational discurs, Sarkozy a declarat ca „ideea atotputerniciei pietei care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politica, e o idee nebuneasca. […] S-a terminat cu autoreglarea, care ar rezolva de la sine toate problemele. S-a terminat si cu piata care are intotdeauna dreptate!“ Sa fie asta o dovada (tardiva) a sinceritatii unui presedinte care cu numai cateva luni in urma afirma de la tribuna exact contrariul ? Sau mai curand o ingenioasa adaptare la noua situatie a unui om politic ce se teme ca ar putea fi tras maine la raspundere pentru increderea orbeasca intr-un sistem vicios ?

            In Business Week din 16 octombrie 2008 a aparut un articol intitulat „Forget Adam Smith, Whatever Works“ (Uitati-l pe Adam Smith de vreme ce merge si asa). Adica sa uitam teoria mainii invizibile ce, in chip miraculos, ar regla nu numai schimbul de marfuri, ci si toate greselile, exagerarile si smecheriile celor ce manipuleaza banii cetatenilor. Iar in locul ei sa punem gandirea conducatorului chinez Deng Xiaoping : „Nu conteaza daca pisica e neagra sau alba, important e daca ea prinde soareci“. Deocamdata insa in acest an bancile au fost departe de a prinde „soareci“, ci s-au infundat pana la gat in credite numite acum „toxice“, adica au fost ele mancate de soareci. Ceeace ne indeamna sa citam pasaje din cateva articole aparute zilele aste ale unor personalitati. Nu de altceva, dar s-ar putea sa fie util sau amuzant sa ni le reamintim peste cateva luni…

            Vladimir Putin, primul ministru al Rusiei, intr-o cuvantare tinuta la Novosibirsk la 22 octombrie a.c. a spus ca daca o banca privata accepta sa ia bani din partea statului, „ea, intr-o anumita masura, nu mai este o banca comerciala, ci actioneaza ca agent al guvernului“. Cu alte cuvinte cele mai mari banci comerciale ale Rusiei trebuie sa inceteze a mai lucra avand in vedere doar interesele lor „egoiste“, asa cum e regula in afaceri, ci sa devina „insotitorii politicii statului. Iar statul este interesat cu asigurarea cu bani a tuturor participantilor la procesul economic, a bancilor, a economiei reale, a populatiei. Felul in care bancile vor credita alte banci va depinde de acum inainte de conditiile in care statul le va acorda fondurile necesare“.

            Philippe Douste-Blazy, fost ministru de externe al Frantei in guvernul de dreapta al lui De Villepin si actual secretar-general adjunct al ONU, si-a insusit prompt tonul presedintelui francez : „O paralela simpla, dar percutanta : 2.000 miliarde dolari stransi in doar cateva zile pentru a salva cateva banci, dar abia 100 miliarde dolari este ajutorul acordat desvoltarii, cand 150 miliarde ar fi fost deajuns pentru a asigura sanatatea si hrana unui miliard de oameni. Iar criza risca sa loveasca de doua ori tarilor cele mai sarace, atat franand comertul lor, cat si reducand contributia tarilor donatoare. Miliardele acordate bancilor nu sunt destinate lor.“

            Allen Greenspan , care timp de 19 ani a fost in fruntea Bancii Federale americane, a recunoscut zilele trecute in fata unei comisii a Congresului SUA ca „a facut o gresala in timp ce era presedinte, considerand ca bancile sunt capabile singure sa asigure corectitudinea operatiilor financiare“. Tot el a marturisit ca „nu intelege ce se petrece acum cu sistemul financiar“.

            Ulrich Beck, profesor de sociologie la Universitatea din München si la London School of Economics scrie : „De pe o zi pe alta, economia de piata, al carui misionar devenise Occidentul, a devenit o fictiune. El atrasese aversiunea impotriva comunismului si tinerea la distanta a sistemului chinez actual. Cu mult zel bancherii (numiti in popor „bancsterii“) cer acum sa le se nationalizeze pierderile. Oare modelul chinez al economiei socialiste de piata, ironizat si diabolizat, dar temut, va patrunde in cercurile anglo-saxone ale lui „laisser-faire“ ?  

            Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, declara in ajunul intalnirii Asia-Europa (ASEM) ce are loc la Peking intre 24-25 octombrie, ca „spera in contributia importanta a Chinei la solutionarea crizei financiare. Este o mare ocazie pentru China de a demonstra simtul sau de responsabilitate“. In materie de „simt de responsabilitate“, Barroso se pricepe, caci el este cel ce pana de curand a facut presiuni constante asupra tarilor din estul Europei de a privatiza la maximum si a ridica orice reglementari in activitatea bancara.

            Arnaud Montebourg, fruntas al partidului socialist francez, scrie in Le Monde (20.0ct. 2008) : „Aceasta criza este, de la caderea zidului de la Berlin, cea mai mare infrangere pe care a suferit-o o ideologie, cu intreg cortegiul sau de minciuni si propaganda. Este un fel de cadere a zidului de la Berlin al capitalismului liberal si globalizat, al liberului schimb, al pietei libere si a refuzului indarjit de a accepta interventia politicului in economie“. (…) „Trebuie sa ne imaginam un alt mod de finantare a economiei. E normal ca si intr-o economie de piata unele sectoare sa fie supuse statului, atunci cand sectorul privat se dovedeste incapabil sa-si indeplineasca obligatiile. Ar fi deci sanatos sa conferim unor institutii fara scop lucrativ (non profit) distribuirea creditelor. Un serviciu public al creditului, condus de pilda de CEC, o institutie solida care s-a tinut departe de speculatii financiare, ar putea deci raspunde nevoilor de finantare a economiei“.       

            Alain Badiou, filosof si scriitor, scrie in „Le Monde“ (17.10.2008) : „S-a vorbit deseori in aceste zile de „economia reala“(productia de bunuri), opusa „economiei virtuale (speculatiile) dela care ar veni tot raul. Este o distinctie absurda, caci capitalismul financiar este, de cinci secole, parte componenta a capitalismului in general. Revenirea la „real“ nu poate fi deci trecerea de la speculatia „irationala“ a bancilor,  la productia sanatoasa a fabricilor. In realitate capitalismul este un banditism, irational in esenta si devastator in perspectiva. Cele cateva decenii de prosperitate, salbatic inegalitare, el a facut sa-i fie platite prin criza in decursul carora au disparut cantitati astronomice de valori, prin expeditii sangeroase de pedepsire in zonele pe care le-a socotit periculoase, prin razboaie in care se intrema. (…) Un sistem ce pune organizarea vietii colective in slujba tendintelor cele mai josnice, pofta de bani, rivalitate, egoism. Putem oare vorbi de „democratie“ atunci cand conducatorii statelor au devenit servitorii acapararii financiare private? Si care afirma ca nu au bani pentru asigurarile sociale, dar gasesc imediat miliardele pentru a umple golurile in bilantul bancilor?“.

            As putea continua cu citatele din declaratii si articole ce fac esentialul emisiunilor TV si ale presei saptamanale si cotidiene. Dar deja se anunta inchiderea primelor fabrici de automobile in Germania si Franta, precum si reducerea productiei siderurgice din acest motiv, cu punerea in somaj tehnic a mii de salariati. Asta nu mai e criza financiara, ci una din consecintele ei. Toate astea insa au loc in Occident, dar in Romania urmarile crizei inca nu au ajuns deocamdata a se face simtite. Sa nu fie oare departe momentul cand vom auzi ca se va solicita renationalizarea unor intreprinderi ?

Paul Krugman, laureat al premiului Nobel

October 13, 2008

Profesorul american Paul Krugman a primit premiul Nobel pentru economie. Ma intrebam daca laureatul acestui premiu va fi tot un american, dar nu banuiam ca in acest an cel ales va fi un contestatar al regimului Bush si un critic al sistemului economic american. Profesor la universitati celebre (MIT si Princeton), el a publicat numeroase articole pe teme economice in New York Times, ce pot fi citite pe www.pkarchive.org, in care a semnalat pericolul sporirii prapastiei intre bogati si saraci, in Statele Unite si in lume, dar si riscurile globalizarii capitaliste. Iata ce scria el intr-un articol de acum 6 ani : “Ar fi fost de asteptat ca dupa sporirea discrepantei veniturilor, oamenii politici sa reactioneze, propunand sa se ia celor bogati o parte din surplusul de bani, deoarece asta ar fi o masura populara si deci ea le-ar fi adus ceva voturi in plus. In loc de asta se observa ca politica economica ii favorizeaza doar pe bogati. Cele mai importante reduceri de impozite au avut doar acest scop, caci cei bogati finanteaza campania electorala a partidelor. Nu este intamplator faptul ca opiniile conservatorilor ce se opun impozitarii celor bogati gasesc ecou chiar si in public. Cu bani se poate cumpara nu numai influenta directa, ci se poate modela si felul in care lumea percepe lucrurile. Organizatia “People for the American Way” a publicat un raport ce arata sumele imense ce se aloca de fundatiile conservatoare pentru a intretine institute de cercetari si medii de informare destinate promovarii ideilor de dreapta”. Iar in alta parte Paul Krugman scrie : “Inegalitatea veniturilor ne-a adus pe noi, americanii, in situatia din anii ’20 cand cativa bogatasi beneficiau de uriase privilegii, ce contrastau cu mizeria oamenilor de rand. Se faureste cu timpul o elita ereditara, cu averi fabuloase , care poseda si o enorma forta politica. Sa fiu oare eu prea pesimist ? Sa ii ascult pe cei ce imi spun sa nu imi fac griji, caci sistemul nostru e elastic, iar clasa mijlocie rezista? S-ar putea insa ca ei sa priveasca in retrovizor, iar optimismul lor, ca natiunea isi va gasi in fine drumul corect, sa se bizuie pe trecut, un trecut in care St. Unite erau o societate a clasei mijlocii. Dar ea era pe atunci o alta tara decat cea de azi.”

Actuala criza financiara, ce a inceput sa devina recesiune, inainte de a deveni depresiune economica, justifica spusele lui Krugman. Iar premiul ce i s-a acordat de Academia Suediei este pe deplin justificat… Paul Krugman, lauréat 2008 du prix Nobel d'économie.

CAPITALISMULUI I SE DESCOPERA ACUM ALTA FATA

September 28, 2008

                         

            Criza financiara din Statele Unite a determinat aparitia a numeroase articole si pronuntarea de cuvantari ale unor oameni politici ce desvaluie detalii ale mecanismului financiar abia recunoscute in intreaga lor importanta. Este un moment istoric ce merita sa staruim asupra lui, desi s-ar parea – rasfoind presa romaneasca – ca problemele ce framanta finantele mondiale sunt ignorate sau considerate minore la Bucuresti. Voi prezenta mai jos cateva aspecte ce apar ca relevante pana acum din analiza cauzelor crizei.

 

1)      In primul rand este vorba de rolul esential al statului in pastrarea echilibrului in economia de piata, rol „descoperit“ acum chiar de unii dintre cei care declarau ca o lege de fier a  capitalismului este interventia minima a statului. Ca prin reafirmarea rolului statului se incalca unul din preceptele sfinte ale liberalismului, se pare ca nu mai deranjeaza pe nimeni. Dar se foloseste prilejul pentru a se repeta ca „avem nevoie de un stat puternic, care sa-i ajute pe cei saraci, sa distribuie ajutoare sociale si care sa intervina atunci cand mediul privat nu se descurca“. Oare de ce brusc, mediul privat s-a dovedit incapabil sa rezolve problemele, desi el era prezentat pana recent drept solutie miraculoasa pentru rezolvarea tuturor greutatilor economice ? Fraze cu iz socialist sunt lansate acum fara jena de sefi de state conservatori, partizani pana mai ieri ai globalizarii eliberata de orice bariere ! Cand Congresul american a alocat, la sfatul celor mai buni economisti, 700 miliarde dolari pentru cumpararea activelor devalorizate ale bancilor si injectarea de capital lichid institutiilor financiare, pentru restabilirea increderii in sistemul de credite din care traieste economia SUA, multi s-au intrebat unde au fost pana acum cei ce trebuiau sa stea de paza la functionarea fara surprize a acestui sistem? Realitatea este ca pericolul a fost semnalat de mai multi ani, dar ideea fixa, cu valoare de dogma, ca statul nu poate decat sa strice daca intervine, a impiedicat nu numai actuala administratie republicana, ci si cea democrata a lui Bill Clinton, sa adopte reforme radicale. Era nevoie de un cutremur pentru a-i trezi la realitate pe cei imbatati de usurinta obtinerii profitului fara existenta unei productii reale. Dar, recunoscandu-se rolul inconturnabil al statului, ar trebui ca logica acestei idei sa fie dusa pana la capat. Nu este suficient ca acest rol sa se limiteze la sectorul bancar si de asigurari, deoarece mai sunt alte domenii in care speculantii zburda fara a fi deranjati de nimeni. Unul dintre aceste domenii este – de pilda – formarea  pretului pe piata al produselor petroliere, care are oscilatii in jos si in sus, fara ca aceasta sa concorde cu cantitatea produsa si chiar cu valoarea reala a titeiului extras.    

2)      Un alt aspect e introducerea echitatii  in activitatile financiare. Acum, cand se pare ca s-au gasit cauzele crizei, iese la iveala ca valoarea schimburilor de derivate financiare la burse ajunsese sa fie de sase ori mai mare decat valoarea reala a avutiei mondiale, adica se speculau valori fictive. Banca Lehman, acum falimentara, inregistra ca normala o cota a profitului de 30 % din operatiile de specula bursiera. La inceput ea folosea banii proprii, apoi insa lua capital pe credit din afara. Spre sfarsit, la fiecare dolar propriu reveneau 30 de dolari imprumutati prin tehnica „Leverage Buy Out“(LBO). Era o adevarata orgie a castigurilor, permitand de pilda unei banci ca Goldman Sachs sa plateasca in 2006 celor 26.000 salariati ai sai  prime in valoare totala de 16 miliarde dolari, in hartii de valoare. Dar umflarea peste masura a bulei financiare a dus la adancirea discrepantei intre veniturile salariale. S-a socotit ca in lume cca. 100.000 persoane poseda bunuri financiare in valoare de 15.000 miliarde dolari, adica un sfert din PIB mondial. Iata cateva salarii ale unor mari bancheri : Richard Fuld, seful lui Lehman Brothers, banca cu pierderi in valoare de 8,6 miliarde dolari, a avut pana anul trecut un salariu anual de 41 milioane dolari ; James E. Cayne, seful bancii Bear Stearns ce a inregistrat pierderi de 19,8 miliarde dolari, avea un salariu anual de 68 milioane dolari ; John J. Mack, seful bancii Morgan Stanley, cu pierderi de 11 miliarde dolari, avea un salariu anual de 40 milioane dolari; etc. Este tot mai frcvent ca sefilor unor institutii financiare sau mari concerne, sa li se acorde, atunci cand nu mai sunt alesi in functia de conducere, o despagubire (filodorma). De pilda Stanley O’Neal, sef al lui Merrill Lynch, banca de investitii ce a inregistrat o pierdere de 52 miliarde dolari, a primit la parasirea postului o filodorma de 161 milioane dolari. Imbogatirea continua a detinatorilor de patrimoniu financiar se bazeaza, la urma urmelor, pe deteriorarea conditiilor de salarizare a celorlalti cetateni : somaj, marginalizare, desprinderea remunerarii de cresterea productivitatii, sporirea duratei de munca, riscul ca pensiile sa fie jucate si pierdute la bursa etc. Acum, in proiectul de lege ce urmeaza a fi elaborat prin decizia Congresului SUA, se prevede ca salariile si filodormele sefilor de firme si banci sa fie indexate (puse in corelare) cu rezultatele economice obtinute de firma, iar nu lasate la aprecierea consiliilor de administratie. Aceasta masura a fost adoptata insa mai mult pentru a da satisfactie contribuabililor, indignati de faptul ca din impozitele lor sunt salvate banci duse la faliment de niste sefi incapabili, platiti regeste.

3)      a treia problema este efectul crizei financiare asupra politicii internationale. Trebuie recunoscut ca actuala criza nu este insotita – deocamdata – si de o recesiune economica, ceeace ii face pe unii sa o considere doar drept un accident nefericit. Dar convocarea unei mari conferinte internationale care sa regandeasca de la zero intregul sistem financiar si monetar mondial, este ceruta de tot mai multi sefi de state. Fara trecerea prin asta de la cuvinte la fapte, ar insemna ca inca odata, dupa crizele din Mexic(1995), asiatica (1997), din Rusia (1998), din Argentina (2001), imobiliara americana (2007), sa nu se traga nici o invatatura din cele petrecute in ultimii ani. O asemenea conferinta va pune capat caracterului unipolar al lumii. Desigur, Statele Unite raman prima putere din lume in domeniul economic, militar, tehnologic si cultural, dar nu mai pot sa revendice o suprematie incontestabila, hegemonica. Si nu numai din cauza dificultatilor financiare actuale, ci si pentru ca sunt inglodati in razboiul din Irak si Afganistan, iar popularitatea lor in intreaga lume e la nivelul cel mai scazut. Totodata are loc ridicarea unor puteri precum China, Rusia, India, Brazilia s.a., care fiecare are un cuvant important de spus in ce priveste treburile lumii. Acest lucru va trebui inteles, mai devreme sau mai tarziu, si la Washington. Este drept ca ambii candidati la presedintia Statelor Unite, Obama si McCain, recunosc necesitatea practicarii de America a unui mai mare multilateralism, dar – cel putin in interventiile lor televizate in campania electorala – se constata ca tonul de putere imperiala nu a fost abandonat. Probabil ca economiile europene vor suferi si ele in 2009 o stagnare. Ea se va repercuta si asupra tarilor cu economia in desvoltare, in primul rand prin reducerea investitiilor straine, dar si prin scaderea cursurilor materiilor prime pe care ele le exporta. Asemenea efecte negative vor fi resimtite si de tara noastra. Este de sperat ca guvernul ce se va forma in urma alegerilor din acest an sa traga concluziile utile din reasezarea relatiilor economice si politice internationale pe glob, dand preferinta unui multilateralism condus cu intelepciune.

                        Toate cele de mai sus sunt poate prematur enuntate, dar nu este exagerat sa credem ca suntem in pragul parasirii „unui sistem de relatii elitist intre state, in care armata americana era un fel de politist mondial menit a sustine un neocolonialism reticent“, cum se exprima analistul de politica externa al ziarului „Figaro“, Alexandre Adler.

“PIATA NU E CEA MAI SIGURA BANCA”

September 25, 2008

 

              In acest an, in luna decembrie, un fost cancelar al Germaniei, social-democratul Helmut Schmidt, implineste 90 de ani. Motiv pentru a fi sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni ai tarii sale si a i se cere sfatul in problemele dificile prin care trece acum  lumea. Voi prezenta in cele ce urmeaza editorialul sau cu titlul de mai sus publicat in saptamanalul „Die Zeit“ din Hamburg (25 septembrie 2008) si care trateaza – cum era de asteptat – despre criza financiara si masurile ce ar fi rational sa fie luate pentru a-i reduce efectele.   N. R.

 

            Nimeni nu doreste sa fie mesagerul unui dezastru. Si totusi trebuie spus ca actuala criza financiara din SUA, cea mai severa de la crahul din 1929, e periculoasa. E o criza financiara, dar care isi poate extinde efectele asupra economiei mondiale. Si nu de exclus ca ea sa atraga o mare criza de incredere. E nevoie deci de o intervantie chirurgicala si de o terapie de lunga durata.

            Principalii vinovati sunt la New York. Dar nu ei sunt printre primii ce vor suferi consecintele crizei. Desigur ca multi manageri cu venituri mari isi vor pierde posturile, dar se vor putea duce cu un ciubuc bun acasa. Wall Street-ul sufera de un deficit al perspectivei de ansamblu, dar mai ales de un deficit moral. Dupa cei de la Wall Street, ca vinovati urmeaza politicienii. Oamenii politici de la Washington nu au bagat de seama ce se petrece, nu au inteles fenomenul. Dar la ei nu e vorba atat de deficit moral, cat de un deficit de pricepere si de trecere la fapta.

             Aroganta administratiei de la Washington e si ea de vina, caci a crezut ca se pricepe in toate cel mai bine : in Georgia, in Irak, in furtunile pietei financiare sau in tornadele din New Orleans. Guvernul le stie pe toate, dar e in stare de prea putine. El a innotat in euforia betiei de profit, care de la Wall Street s-a revarsat asupra majoritatii natiunii americane si a Angliei, iar de acolo  – in intreaga lume. Pana in extremul orient. Presedintele Bush si cei ce il inconjoara au fost imbibati de ideologia ca piata e capabila sa regleze totul. Dar acest crah s-ar fi putut evita, daca s-ar fi luat din timp masurile ce acum se preconizeaza cu timiditate : introducerea unor controale severe, aplicarea unor conditii de siguranta si transparenta pentru instrumentele financiare si o serioasa punere sub observatie a institutiilor bancare, a „hedge fonds“ si a societatilor cu obiect financiar. Faptul ca bancile de investitii americane nu erau supuse nici unei supravegheri este scandalos!

            Cine sunt cei ce sufera acum de aceasta situatie? In primul rand functionarii acestor banci ce vor deveni someri. In al doilea rand, sufera de cateva luni milioane de americani ce incearca sa-si vanda casele impovarate de ipoteci si ce se devalorizeaza treptat. In al treilea rand sufera consumatorii, deoarece prin introducerea unei mari cantitati de bani de bancile centrale, vor creste preturile, ceeace o vor resimti in proportie mai mica si de europeni si chiar de chinezi. In al 4-lea rand vor suferi cei ce lucreaza in economia reala si care vor ramane someri. In al 5-lea rand, vor suferi contribuabilii, deoarece la urma urmelor ei vor trebui sa suporte salvarea bancilor.

            Cat de adanca va fi criza de incredere depinde de felul in care vor actiona factorii de decizie politici si economici. Pentru asta e nevoie de masuri pe termen scurt, mediu si lung.

             Pe termen scurt trebuie sa fie evitat un colaps al sistemului financiar. Este necesara o intalnire rapida a sefilor lui Federal Reserve Bank  de la Washington, Banca Centrala Europeana de la Frankfurt, bancile centrale chineze, japoneze si ruse, dar si conducerea OPEC, ca si a ministrilor de finante din aceste tari. In nici un caz nu trebuie sa ia parte la ea sefii de guverne, care nu se pricep in aceste chestii!

            Pe termen mediu e necesar sa se inlature ponderea inegala a influentei tarilor in economia mondiala, ce a facut posibil sistemul de pana acum si care amplifica pericolul unei crize economice mondiale. Balanta economica americana inregistreaza de ani de zile un mare deficit, pentru ca americanii nu economisesc, ci s-au invatat sa traiasca pe datorie. Asta e valabil atat pentru fiecare cetatean, cat si pentru SUA ca stat, fapt ce explica optimismul de principiu al societatii americane. Ultimul deficit al balantei economice americane a fost de 5-6 % din PIB. De ani de zile consumul si investitiile in America sunt suportate, in proportie de 5, de 6 sau de 7 procente, de strainatate : de chinezi, de japonezi, de europeni si de rusi. Pe de alta parte, in mainile statelor straine se tot strang creante, adica obligatii ale statului american. Chinezii ar putea face presiuni politice cu aceste hartii de valoare, amenintand ca le vor vinde. Ei nu vor proceda probabil asa,  insa cumpara cu ele surse de materii prime in Africa sau in Asia centrala. Chinezii ar putea fi chiar salvatorii sistemului american, daca ar cumpara falimentarele banci de investitii si Hedge Fonds din SUA, dar americanii s-ar opune vartos la asa ceva.

            La fel de necesara este respectarea regulilor schimburilor financiare si a standardelor de asigurare a tranzactiilor, care astazi sunt putine si slab respectate. Piate financiara si economia mondiala au nevoie de asemenea reglementari de supraveghere internationala a tuturor institutiilor si instrumentelor financiare. Instrumentele financiare clasice se numesc actiuni sau imprumuturi, ipoteci sau credite bancare. Ele sunt utilizate de banci si stau sub observatia consiliului de supraveghere al bancii. O actiune poate fi pusa in circulatie numai dupa aprobarea controlului bursei. O societate pe actiuni trebuie verificata, conform legii, de o societate speciala de verificare, iar daca se constata ca s-a aprobat ceva in neregula, cei vinovati intra la puscarie. Dar acum aceste instrumente clasice au fost inlocuite tot mai mult de asa numitele derivate financiare. Iar in SUA derivatele nu mai sunt supuse nici unui control si nimeni nu mai se teme ca va intra la inchisoare !  

            Pe termen lung, trebuie ca toate institutiile si instrumentele financiare sa fie supuse supravegherii pe baza acelorasi principii. Nu e nevoie de umflarea aparatului birocratic pentru asta, trebuie respectate doar o serie de reguli valabile pe plan international. O asemenea sarcina nu o poate duce la capat America singura. La ea trebuie atrasi europenii, chinezii, indienii, rusii si guvernele de la Riad si din Dubai. Conferinta amintita mai sus a ministrilor de finante si a sefilor de banci centrale ar trebui sa solicite Fondul Monetar International (FMI) sa elaboreze un proiect intr-o perioada de doi ani. In propunerile FMI va trebui sa figureze prevederea ca se interzice a se acorda credit unei institutii financiare instalate pe o insula si care nu poseda nici o functiune de supraveghere. Aceste paradisuri fiscale fara autocontrol trebuie treptat  sufocate, caci nu e intamplator ca in intreaga lume exista azi cca. 9000 Fonds de investitii, care juridic sunt niste insule in sistemul financiar, caci se sustrag supravegherii si urmaririi penale. Si e grotesc cand vedem cum banci solide fac mari afaceri cu  niste insule din Caraibe! 

            Va lua oare fiinta un asemenea control al pietelor financiare ? Nu sunt prea multe sanse pentru asta. Americanii se vor opune, ca dealtfel si englezii. Maggie Thatcher  s-ar putea ridica din nou sa explice poporului ca piata trebuie lasata in pace. Iata de ce nici eu nu pot aprecia optimist iesirea din aceasta criza. Totusi incercarea trebuie facuta, caci fara a lua nici o masura, s-ar putea ca aceasta criza bancara se devina o criza economica mondiala.

PRABUSIREA MITULUI LIBERALISMULUI

September 21, 2008

                                   

            Peste 700 de miliarde de dolari se dovedesc necesari pentru a salva, nu doar niste banci uriase sau niste societati de asigurari gigantice, ci intregul sistem financiar al celei mai mari tari capitaliste : traim cu adevarat zile istorice ! Bugetul Statelor Unite este deja aprobat  si repartizat corespunzator nevoilor diferitelor ministere, si deci suma amintita va putea fi obtinuta doar prin noi credite, ce sporesc o datorie publica si asa foarte umflata. Din banii Pentagonului, care au atins deja un nivel record cu cele 800 de baze militare pe glob si cu cele doua razboaie simultane (Irak si Afganistan) ce tin mobilizati 200.000 soldati, nici vorba sa se ia. Si nici din cei ai Departamentului de Stat, obligat sa sustina atatea guverne favorabile politicii Statelor Unite. Fara indoiala insa ca nu se vor mai putea construi digurile strict necesare pentru protejarea coastei de sud de noi tornade si inundatii, care numai in acest an au facut in Texas si Louisiana ravagii evaluate la o suta de miliarde dolari. Dar problemele crizei financiare sunt departe de a se reduce la America.

            Potolita prin interventia statului, aceasta criza cu consecinte economice evidente, este si semnalul prabusirii unui mit : cel al liberalismului. In cel mai elementar curs de economie se vorbeste despre o „mana invizibila“ cu capacitatea miraculoasa de a regla automat piata, dar si a vindeca orice prostie sau abuz ar face capitalismul. Cu o singura conditie insa : piata sa fie lasata nestingherita, interventia statului reducandu-se la minimum. Cu alte cuvinte conducatorii de banci si concerne, initiativele carora nu sunt controlate de nimeni din afara cercului lor si a actionarilor, cer neamestecul in treburile lor, sa fie lasati sa se gospodareasca singuri, ceeace deseori le permite sefilor lor castiguri fabuloase. In aceasta conceptie, politicul trebuie sa-si faca jocul sau de societate, cu lupte pentru alegeri, ce ocupa atentia publicului credul. Problemele economice sunt insa prea grave pentru ca unor bieti politicieni sa li se permita a se implica in ele. Rolul secundar ce se confera politicului se vede si intr-un simplu detaliu : prim-ministrul unei tari are un salariu de cel putin zece ori mai mic decat presedintele consiliului de administratie al unei mari companii.

             Dar atunci cand calculele acestor magnati ai economiei se dovedesc gresite, cand pierderile se ridica la sume fantastice, cand falimentul bate la use, ei se adreseaza fara jena statului, cerand sa fie salvati, pretextand ca in caz contrar vor fi afectate numeroase locuri de munca si deci voturile electoratului. Nivelul somajului atingea insa si inainte de asta cifre record, iar personal concediat – chiar in perioade fara criza – cade tot in carca statului ce plateste alocatiile de somaj ale celor aruncati in strada.

            Globalizarea a facut sa-si ia avant nu capitalismul industrial, ci cel financiar, de speculatie. Asistam la o confruntare brutala intre piata si stat, intre sectorul privat si cel public, intre individ si societate, intre sfera intima si cea colectiva, intre egoism si solidaritate. Adevarata putere e detinuta de un manunchi de grupuri economice planetare a caror pondere in economia lumii este uneori mai mare decat cea a guvernelor si statelor. Ei sunt cei ce inspira si politica marelui triumvirat al globalizarii : Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a comertului. Suntem martorii (si victimele) unei liberalizari a pietei in care unicul tel este eliberarea proceselor economice de orice obstacole le-ar putea ridica statele nationale : desfiintarea barierelor vamale, fuziunea firmelor pentru formarea de concerne transnationale, privatizarea domeniului public, s.a. De peste doua-trei decenii are loc un proces de depolitizare a societatii ce contrazice principiile democratiei parlamentare, deoarece factorii cu adevarat decizionali se gasesc in umbra si nu sunt supusi alegerii lor de catre populatie.

            Caderea capitalismului nu e deloc iminenta, dar el este incontestabil in criza. Nu o criza economica clasica, ci una de sistem. O spune un laureat al premiului Nobel, George Akerlof, profesor de economie la Berkeley University din California, care atrage atentia asupra inadmisibilei depasirii cheltuielilor bugetare sub actuala administratie, ce ar putea ajunge la cca. 6.000 miliarde dolari pana in  2012. Iar asta nu ar fi decat o forma de jaf („looting“) de care cetatenii americani nu sunt insa constienti. „Consider ca acesta e cel mai rau guvern pe care l-a avut America in peste 200 de ani de istorie. El s-a angajat in actiuni iresponsabile in multe domenii. A venit timpul ca si populatia sa se angajeze in actiuni de nesupunere civica („civil disobedience“).“ Profesorul elvetian Jean Ziegler sustine de multi ani ca ideologia neoliberala minte, caci ea proclama libera circulatie a oamenilor si bunurilor, dar sudul, ce reprezinta trei sferturi din populatia globului, nu are acces la bogatiile nordului, care se protejaza prin tot soiul de bariere. Argumente asemanatoare aduce si prof. Immanuel Wallerstein in cartea sa „Sistemul mondial modern“ (vezi si acest blog la 14 sept. 2008).

            Traim intr-o „ruptura de epoca“, cum spunea I. Kant vorbind despre dezagregarea lumii feudale odata cu revolutia franceza, cand este greu de intrevazut viitorul. In aceste zile ar fi poate mai mult ca niciodata necesar sa se auda punctul de vedere critic al stangii, care sa-si declare valorile si sa cheme la rezistenta fata de ordinea mondiala impusa. Dar stanga mondiala este descumpanita, e in stare de depresie si s-a dovedit pana acum incapabila a injgheba o strategie coerenta de combatere a neoliberalismului. Poate ca tocmai slabiciunile grave de care acesta din urma a dat dovada in zilele astea sa constituie un imbold pentru faurirea de noi arme de idei ale stangii.