Posts Tagged ‘cultura’

A te prezenta demn la tribunalul istoriei (I)

January 13, 2014

Din multimea de carti de memorii si amintiri aparute in ultimii ani, doua au devenit  “best-seller”, atat datorita personalitatii autorilor, cat si pentru ca pun intr-o lumina noua anii regimului comunist in Romania. Este vorba despre cartea lui Paul Cornea “Ce a fost – Cum a fost” (Edit. Polirom – Cartea Romaneasca -2013) si cea a lui Ion Ianosi “Internationala mea – Cronica unei vieti” (Ed. Polirom -2012). Sunt doua volume masive ce inchid in paginile lor confesiunile a doi intelectuali valorosi, fascinati in tinerete de valorile morale pe care le promitea comunismul, care au militat in sprijinul lui ajungand in posturi importante in partid sau in stat, dar care, treptat, s-au desfermecat de acest miraj si cauta acum sa gaseasca fie o explicatie comportarii lor, fie intelegere din partea generatiile tinere. Le-am citit nu doar cu interes, ci cu crescanda pasiune pentru ca autorii lor, azi octogenari (Cornea a implinit recent  chiar 90 de ani), sunt cam de aceiasi varsta cu mine si deci am trait aceleasi evenimente politice care au rascolit, in bine si in rau, lumea si tara. Sunt carti ce trebuie citite impreuna, caci in ele se intalnesc deseori aceleasi fapte si personaje, privite insa din puncte de vedere diferite de cei doi autori.

Paul Cornea, provenit dintr-o familie mic-burgheza, isi da seama inca din timpul razboiului  ca singura atitudine politica a unui tanar evreu amenintat permanent sa fie deportat sau chiar ucis, este lupta impotriva regimului antonescian aliat cu Germania hitlerista. Iar cel mai vajnic dusman al nazismului fiind URSS, i s-a parut logic si necesar sa se puna in slujba ideilor comuniste. Dupa o scurta perioada ca ilegalist, el devine activist PCR, conducand la inceput sectia elevilor comunisti, apoi redactor sef la revista “Tanarul muncitor”, redactor la “Scanteia”, iar peste cativa ani este “ales” secretar al CC al UTM.  Subliniaza insa ca, de aceasta data, nu a fost  in prealabil intrebat daca accepta sau nu inalta functie, ca si cum pe atunci, pentru un activist al partidului, ar fi fost imaginabil un raspuns negativ . In aceasta calitate, el ia parte in 1949 la Moscova, in delegatia romana, la congresul Komsomolului, unde incepe sa-i fie tulburata fermitatea convingerilor, in urma unei discutii cu un delegat Italian.

Acest punct de varf al carierei de activist il face ca in carte sa-si puna intrebarea : “cum de au persistat tineri de buna credinta si rezonabili sa creada, nu cateva saptamani, nici cateva luni, ci cativa ani, daca nu chiar decenii, intr-un derapaj utopic dezmintit pas cu pas de realitate?” . Raspunsul simplist pe care il da este ca aderenta la comunism era o “boala perversa”, fara vindecare pe moment. Dar ceva mai departe adanceste analiza, caci de asta depinde absolvirea pacatelor trecutului: “…comunismul nu era atunci pentru mine doar o viziune despre lume, imbratisata cu frenezia varstei, dar superficial, de care ma puteam descotorosi  ca de o haina ce nu iti mai serveste. Optasem pentru el fara nici o farama de oportunism, din toata fiinta. Era nu doar o filozofie, o conceptie despre lume si viata, era de asemenea, un vis si o speranta.  A devenit intre ruinele fumegande, atrocitatile si angoasele razboiului, o idée incarnata , adica un crez. Iar credinta ii da fidelului o armura invulnerabila, il blindeaza fata de contestari si fata de evidentele care o infirma, cu alte cuvinte, il sustrage in buna masura controlului rational. “

Cei doi ani si jumatate in fotoliul de secretar al UTM il obliga astazi sa declare “cu mana pe inima, ca am facut atunci tot binele de care eram in stare, fara sa-mi dau seama ca ma roteam pe o spirala a raului.” Aceasta e una dintre cele mai semnificative afirmatii din aceasta pledoarie de dezvinovatire in fata tribunalului invizibil al istoriei, pe care simte ca trebuie cu orice pret sa-l convinga ca “abandonarea definitiva a comunismului” nu a fost un lucru usor, ci a durat “cam 16 ani, din 1952 pana in 1968”.  In aceasta perioada a inceput sa-si dea seama, de ”ineficienta muncii silite, orientate de norme rigide, in raport cu munca libera, care apeleaza la initiative si raspundere personala”, adica inca o declaratie  de adeziune la fundamentele liberalismului. Cu aceasta idée, descoperita intr-un tarziu, continua sa indeplineasca inca 16 ani functii de director general in Ministerul Culturii. Dar “trebuia oare sa parasesc corabia in plina mare, cu riscul mai mult decat sigur de a ma ineca? Imi spuneam ca un asemenea gest onorabil ar fi fost extreme de costisitor si, oricum, nu se justifica prin rezultatele sale: fara indoiala ele ar fi fost nule. Eu as fi pierdut tot, iar miscarea n-ar fi castigat nimic.”  (Care miscare?)

Toate aceste mustrari de constiinta erau amplificate si stimulate de felul nemeritat, cu care el crede ca ii era apreciata munca in minister. “Mi se dadea la cap fara nici un fel de motive, mi  se cautau greseli cu lumanarea, eram tratat, daca nu ca un dusman, macar ca un individ dubios, ce nu merita crezare. Ma judecau in numele caror principii, in numele carei morale? Acesta era partidul caruia fusesem gata sa-I daruiesc totul? Cum se putuse ajunge aici? O sleahta de filistini, obedient, demagogi, in care tot ce fusese curat, proaspat, idealist, disparuse fara urma.”

Evolutia dezamagirii apartenentei la un partid cazut in capcana stalinismului, continua pe inca multe pagini, uneori cu contraziceri. Pe de o parte afirma ce “am ajuns treptat sa inteleg ca nu exista un comunism conciliabil cu libertatile si drepturile omului, ca tendinta totalitara nu constituie o abatere, o eroare periferica, ci insasi legea de existenta a oricarui marxism aplicat”, iar pe de alta parte, isi exprima simpatia fata de pozitia unor scriitori occidentali fosti comunisti, care spunand adevarul ce ii detasa de partidul in care militasera, “o faceau fara a–si trada convingerile tineretii: iesirea din comunism nu inseamna in nici un caz trecerea in tabara opusa. Ei ramaneau in opozitie fata de injustitiile si degradarea valorilor lumii capitaliste, in acelasi timp stiau bine ca vor plati scump indrazneala de a rosti adevaruri incomode, ca vor fi injurati si de fostii tovarasi, si de vechii inamici, ca vor suporta lovituri si dinspre stanga, si dinspre dreapta.”     

In ultima parte a cartii ne sunt povestite zilele ca profesor de literatura la Universitate, “perioada de exuberanta creatoare”, caracterizata si prin satisfactia unei anumite evadari de sub apasarea continua a cerintelor partidului. Epoca culmineaza in 1989 cu sfarsitul regimului comunist, schimbare revolutionara primita cu entuziasm de el, de familia lui si de majoritatea populatiei. “Visul euforic” a continuat cand, dupa cateva zile, a raspuns favorabil propunerii noului ministru al invatamantului de a-l seconda ca ministru secretar de stat. Cu aceasta “chemare de a-mi pune experienta si capacitatile in slujba unei Romanii democratice si prospere” se incheie si cartea.

Inchizand volumul de memorii ale lui Paul Cornea am ramas pe ganduri, solicitat in directii contradictorii, deoarece multe din indoielile si dilemele lui le-am trait si eu. Trebuie recunoscut ca in comunism activitatea in domeniul culturii pretindea responsabilitati mari, chiar exagerate, din partea celor pusi sa o tina in frau. Cuvantul tiparit sau rostit in public era privit de cei din conducerea partidului ca un instrument de propaganda decisiv in lupta cu “dusmanul de clasa” si deci munca in acest domeniu nu putea fi incredintata decat unor oameni  al caror devotament fusese bine verificat. Este deci de inteles starea de indoiala si dilemele la care era pus la incercare un intelectual ca Paul Cornea,  in incercarile de a-si impaca constiinta cu disciplina impusa de partid. In ce ma priveste, chiar si eu, in profesiunea de inginer pe care am avut-o, m-am gasit nu odata confruntat cu dispozitii si ordine absurde venite de la forurile superioare si care, in ultimii ani, devenisera de nesuportat. Ele, ca si intreaga politica economica ceausista, m-au facut ca inca din 1982 sa ma detasez sufleteste complect de partidul comunist in care, cu entuziasm, intrasem ca student inca din 1945. Aceasta stare de spirit m-a determinat ca peste cativa ani, in 1988, sa fac cerere de plecare definitiva din tara, ceeace a dus automat la excluderea mea din partid.

Revenind insa la volumul de amintiri a lui Paul Cornea, este incontestabil ca marturisirile unui om aflat spre sfarsitul vietii au un caracter testamentar. Nu pot pune deci la indoiala sinceritatea lui in luari de pozitie care, treptat, i-au clatinat intregul edificiu de convingeri politice. Asa cum de altfel o si marturiseste, omul a fost de multe ori ranit prin tratamentul brutal de respingere a liniei ceva mai liberale pe care sustine ca o dorea imprimata. Confruntarea in dispute de principiu cu dogmatici sau ignoranti, l-au amarat sau indignat, fara sa intrevada la orizont nici o ameliorare. Caracterizarile critice din carte la adresa unor comisari politici de frunte ai regimului (M. Roller, N. Moraru, Novicov, Ion Vitner, Leonte Rautu, s. a.), chiar si schita de portret a lui Ceausescu, au valoare literara si sugereaza imaginea cercetatorului ce a descoperit sub lupa niste bizare si respingatoare insecte.

Sunt insa cateva lucruri care ma despart categoric de atitudinea autorului acestei carti, pe care Ioan Stanomir o considera elogios un manifest al libertatii adresat generatiilor viitoare.  Din biblioteca tatalui meu am citit, fiind inca in liceu, numeroase carti ale celor dezamagiti in asteptarile lor din partea comunismului sau a singurei tari, URSS, ce incerca faurirea  lui: cartea lui Panait Istrati (“Spovedania unui invins”), a lui Andre Gide  (“Retour de l’URSS”) , a lui Arthur Koestler (“Le Zero et l’Infini”) si ale altor intelectuali deceptionati de esecul experimentului sovietic. Desi  toti  s-au retras din partidele comuniste din care faceau parte, asa cum au facut-o mai tarziu si altii dupa invadarea Ungariei de tancurile rusesti , ei nu si-au abandonat convingerile de stanga. Iar tocmai asta lipseste strigator din paginile marturisirii de credinta a lui Cornea: dezamagit ca nu este in continuare pretuit la justa lui valoare, el a trecut cu arme si bagaje in tabara fostilor sai inamici. Tintuind la stalpul infamiei comunismul, el  foloseste cunoscutele argumente ale dreptei conservatoare, astfel incat concluzia cititorului cartii nu poate fi decat ca abuzurile si nedreptatile caracteristice capitalismului trebuie acceptate cu resemnare, caci alternativa nu este. In nici un caz ordinea sociala nu mai poate fi repusa in discutie, urmare a experimentului esuat in tarile din rasaritul Europei.   Prin multe pagini ale acestei carti, el intra in randul anticomunistilor viscerali, a fostilor adversari care il aplauda acum ca pe fiul ratacitor reintors acasa.

Framantat in primul rand de dorinta de a se explica, de a gasi justificare la prea indelungata slujire a unui regim detestat, Cornea condamna fara apel intreaga perioada postbelica. Intr-un singur loc are doua randuri in care recunoaste cateva “rezultate semnificative: construirea de hidrocentrale si uzine, scoli, spitale, punerea in valoare a litoralului Marii Negre, promovarea muncitorimii, reducerea analfabetismului, subventii importante pentru cultura”.  Dar imediat apreciaza ca pretul platit pentru asta a fost intolerabil: bagarea vechilor elite in puscarii, prigoana impotriva celor de origine burgheza, teroarea in campania de colectivizare a agriculturii. Comparatia este nepotrivita : daca excesele amintite sunt condamnabile, ele nu pot contrabalansa  avantajele pe care realizarile socialismului le-au adus pentru milioane de oameni, scosi din intunecimea satelor sau condamnati de regimul social antebelic la saracie, fara sanse de evadare.  Este surprinzator ca, desprinzandu-se de comunism, Cornea afirma ca orice “marxism aplicat” nu poate duce decat la aceleasi erori. Nicaieri in cuprinsul cartii nu se intalneste vreun semn de intelegere fata de idealurile stangii necomuniste, care totusi  este singura forta din tarile democratice care lupta, pe diverse cai, pentru corectarea sau combaterea nedreptatilor inerente capitalismului.

In pledoaria pe care o desfasoara in apararea cazului propriu, sunt si unele detalii discutabile.  Merita sa fie precizat ca Paul Cornea nu era, in momentul  alegerii sale in fruntea organizatiei comuniste de tineret, “un simplu membru anonim al UTM”, ales intamplator din masa adeptilor, asa cum afirma in carte (pag. 274) , ci – alaturi de Gh. Bratescu – el era unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai tineretului comunist si un talentat orator. Este deci  jenanta afirmatia ca aceasta alegere “a fost un episod nefericit”. Cand si de ce era oare nefericita alegerea, de vreme ce indata spune ca “la ora aceea mai aveam o credinta robusta in comunism”? Episodul  poate fi socotit nefericit abia cu mintea de acum, cand cenzura invizibila a gandirii corecte, a vanatorilor de vrajitoare, sanctioneaza pe toti cei ce isi exprima idei de stanga, aplicandu-le eticheta infamanta de comunist.

O alta observatie de detaliu: nu am gasit mentionata (sau poate mi-a scapat) politica nationalista dusa de PCR dupa ocuparea postului suprem in stat de Ceausescu. Mazilirea Anei Pauker, urmata de scoaterea din functii a lui Chisinevski, Brucan, Gaston Marin si a altor fruntasi evrei ai partidului, a contribuit la plecarea din tara a zeci de mii de evrei, printre care si multi fosti membri de partid. Este sigur ca aceasta permanenta amenintare a “purificarii de elementele alogene” a partidului, nu putea sa nu erodeze si restul de incredere pe care Paul Cornea il mai avea fata de politica ceausista.

Deliberat, autorul  isi intrerupe povestirea vietii odata cu prabusirea regimului . Desigur ca nu a facut-o pentru a-si rezerva timp de scriere a unui al doilea volum. Este insa o optiune usor de inteles: scopul  principal, al clarificarii relatiei cu ideologia si realitatea comunismului si a face publice concluziile la care a ajuns, fusese atins. Continuarea istoriei prin comentarea evenimentelor si actorilor de pe scena politica a ultimilor 24 de ani ar fi obligat la marturisirea unor noi dezamagiri . La tribunalul istoriei nu se stie daca Paul Cornea va fi absolvit de orice vina datorita acestei  carti, sau mai curand ca urmare a efortului depus, cu daruire si devotement, pentru propasirea  culturii romanesti in anii ce i se par acum blestemati.

Ceea ce un om educat NU are nevoie sa stie

January 3, 2010

                                                                      

            Cu peste 30 de ani in urma a aparut in Germania o carte al carui succes la public a facut ca de atunci sa apara 14 editii succesive ale ei. Este vorba despre cartea lui Dieter Schwanitz „BILDUNG – Alles was man wissen muss“ (Educatia – toate cele ce trebuie stiute). Autorul, cu studii de istorie, filosofie si anglistica, profesor de literatura engleza la Universitatea din Hamburg, a mai scris si doua romane de succes din viata universitara. El a murit acum doi ani (la 64 de ani). In cartea amintita despre educatie (700 pagini), el sustine ca simpla terminare a scolii nu este suficienta pentru ca un om sa se poata considera educat. Si incearca sa dea raspuns la intrebarea : ce inseamna in fond om educat si, mai ales, ce este educatia in societatea moderna ?

            Educatia este – dupa el – intelegerea temeinica a propriei civilizatii, este idealul invatamantului umanist, este familiaritatea cu trasaturile principale ale istoriei, ale marilor elaborate ale filosofiei si stiintei, ale limbilor, artei, muzicii si literaturii, este starea adaptabila si antrenata a spiritului ce ramane – cum spune A. Einstein – cand totul a fost insusit si totul a fost apoi uitat. Educatia este deci un lucru complex, un ideal, un proces, o suma de cunostinte si insusiri, o conditie mentala. Dar este totodata si un act social, ce tine de felul in care se prezinta omul in societate : a parea educat si nu necioplit.

            Cartea repovesteste mai intai in mod original ce crede autorul ca este mai important din istoria Europei, trece in revista ce este esential de stiut despre marii scriitori si principalele opere literare, istoria artei, istoria muzicii, prezinta pe marii filosofi, cele mai importante ideologii si teorii, dar si notiuni despre relatia dintre barbat si femee in prezent si in trecut. Cea de a doua parte a cartii trateaza despre problemele limbii (bogatia vocabularului si folosirea cuvintelor straine, stapanirea dificultatilor gramaticale, despre stil etc.), lumea cartii si a scrisului, notiuni necesare despre cele mai importante tari si natiuni, despre inteligenta, talent si creativitate. Un capitol prezinta in fine „cartile ce au schimbat lumea“, printre care Istoria lui Herodot, Utopia lui Thomas Morus, traducerea Bibliei de Martin Luther, Principele lui Machiavelli, cartea lui Copernic ce a demolat conceptia geocentrica a lumii, cele 4 carti ale arhitecturii de Palladio, Eseurile lui Montaigne, Discursul metodei de Descartes, Cugetari de B. Pascal, Tratatul teologic-politic al lui Spinoza, Principiile matematice ale naturii de I. Newton, Enciclopedia lui Diderot si d’Alembert, Contractul Social al lui j.J.Rousseau, Bogatia Natiunilor de Adam Smith, Critica Ratiunii Pure de I. Kant, Despre razboi de K.v.Clausewitz, Formarea speciilor de Ch. Darwin, Capitalul lui K. Marx, Asa a vorbit Zarathustra de Fr. Nietzsche, Semnificatia viselor de S. Freud, Ce e de facut ? de V.I.Lenin, Teoria relativitatii de A. Einstein, Mein Kampf de A. Hitler.

            Asupra fiecaruia din capitolele acestei carti ar merita sa ma opresc, dar nu o voi face decat pentru cel mai mic dintre ele (10 pag.), cel intitulat : CE NU TREBUIE STIUT ? Caci tot de educatie tine sa stii ceeace nu trebuie stiut.

            In primul rand, un om educat nu trebuie sa se lase captivat de televiziune, sa se lase atras de talk-show-uri si alte trancaneli, de emisiuni distractive, concursuri „cine stie, castiga“ si filme soap-opera (gen „Dallas“), mentionarea carora in conversatii tradeaza un nivel intelectual scazut. El nu trebuie sa se preocupe de viata familiilor nobile, regale si imperiale ale Europei de azi, cu care sunt pline unele revistele. „Presa curcubeu“ si cea tabloida este tabu pentru omul educat, iar cea care vizeaza publicul feminin poate fi rasfoita doar la coafor. Dar informatiile din revistele de specialitate (de pilda de gastronomie, mobilier, stil de viata ) sunt utile in conversatia omului educat. In materie de sport, cel ce poate enumera, fara sa se gandeasca prea mult, ce meciuri a jucat echipa sa preferata de fotbal cu cativa ani in urma si cine a marcat golurile, este aproape garantat ca nu v-a putea spune titlurile si autorii a trei carti pe care le-a citit in acest an. El trebuie sa evite jocurile pe computer, care pot duce la dependenta, cu enorma pierdere din timpul pretios.

            In general cel ce se lauda cu educatia sa, da dovada prin asta ca este needucat. Omul neslefuit poate fi recunoscut si prin cunostintele pe care le etaleaza, iar nu numai prin lacunele din cultura. Dar limitele intre cunostintele permise si cele interzise omului educat nu sunt definitive si ele se schimba in timp. Astfel romanul, forma literara descoperita in Anglia in secolul 18, a fost mult timp considerat ca ceva trivial, ce nu era permis de citit decat femeilor. Dar in sec. 19 el a fost recunoscut de publicul larg ca forma artistica. Ceva analog s-a petrecut in sec. 20 si cu filmul, privit mult timp doar ca o forma de distractie, pentru ca in ultimii 30 de ani fenomenul sa fie studiat ca materie in universitati, iar cultura cinematografica sa faca parte obligatorie din bagajul omului educat. Schwanitz recomanda de aceea ca regula elementara : cel ce este nou venit si se simte nesigur pe taramul educatiei, a bunelor purtari in societate, trebuie sa evite cu grije a se aventura in conversatie pe teritoriul cunostintelor interzise, pentru ca nu stie cum pot fi interpretate cuvintele sale. Dar cel cu o educatie temeinica, isi poate permite sa patrunda si in zonele triviale si vulgare, caci se intelege de la sine ca aceste cunostinte sunt permanent supuse controlului sau critic.

            Mai exista insa si zona asa numita „a doua cultura“, notiune lansata de C. P. Snow. Intr-o celebra conferinta cu peste 50 de ani in urma, el a deplans traditia gentlemanilor britanici de a acorda preferinta culturii literar-umanistice, in dauna culturii stiintelor naturii si tehnice. Ceeace ar explica, dupa el, ramanerea in urma a Marei Britanii fata de St. Unite si Japonia. In toate tarile s-a desfasurar o ampla desbatere asupra acestor doua culturi, recomandandu-se ca ele sa fie tratate ca echivalente. Totusi si astazi este considerat inadmisibil ca cineva sa nu stie cine a fost Rembrandt, in timp ce este acceptata ignorarea celui de al doilea principiu al termodinamicii sau ce inseamna un quark. De aceea se poate spune ca nu trebuie ascunse cunostintele in domeniul stiintelor naturii si tehnicii, dar – spune autorul – ele nu apartin educatiei.

          Schwanitz nu abordeaza in cartea sa decat indirect, si doar in trecere, problema politicii, a felului in care un om educat se raporteaza la aceasta. Ce cred eu ca s-ar putea spune in aceasta privinta? Scena teoriilor politice este astazi o piata a opiniilor cu un curs oscilant la bursa ideilor. Ca orice piata si aici domneste aceiasi zeita ca si pe alte piete : Moda. Iar moda traieste din inovatia continua si frecventa, ce face rapid desuet existentul. Dar piata presupune si concurenta, iar concurenta ideologiilor implica acuzatia reciproca : „Eu vad ceeace tu nu vezi, si anume structurile ce stau in spatele tau si care iti conditioneaza gandirea“.

        Astazi, dupa falimentul marxismului in confruntarea majora a secolului 20, liberalismul este considerat invingator. Chiar social-democratia a capatat o coloratura liberala, ceva greu de conceput cu 70 de ani in urma. Intelectualul ce are un cuvant de spus in politica este azi deseori solicitat de tendinte contrare. Prabusirea extremismelor de stanga sau de dreapta, l-au facut prudent si circumspect in angajamentele ce si le ia. De aceea el prefera centrul, care insa si el nu este un punct geometric fix. Simpatiile omului educat se indreapta deci fie spre centru-dreapta, fie spre centru-stanga. Cel mai confortabil ar fi ca pur si simplu sa se ignore opiniile adversarului, considerandu-le in ansamblu fundamental gresite. Dar una din caracteristicele omului educat este spiritul critic. As spune ca el trebuie sa fie mereu critic la adresa celor ce guverneaza, indiferent daca acestia sunt de dreapta sau de stanga. Partizanatul neconcesiv duce la fanatism, la orbirea judecatii politice, dar apolitismul, izolarea in turnul de fildes – e abdicare de la o datorie cetateneasca, cu poate avea grave consecinte prin generalizare.

            Inchei acest articol cu cateva ganduri despre educatie ale unor oameni celebri :

Demokrit : „Educatia este pentru cel fericit o podoaba, pentru cel nefericit – o consolare“.

Hegel : „Omul devine doar prin educatie ceeace trebuie sa fie ca om“.

Fr. Schlegel : „Orice om needucat este doar caricatura lui insusi“.

John F. Kennedy : „Este un lucru pe lume ce costa mai mult decat educatia : lipsa educatiei“.

Gr. Gysi : „Educatia poate costa mult statul, dar constructia de inchisori costa mai mult“.

ECONOMIA ROMANIEI DE ODINIOARA

July 5, 2009

Citind carti, reviste, ziare si chiar comentarii pe bloguri, se intalnesc uneori aprecieri nostalgice cu privire la „paradisul pierdut“ pe care l-ar fi reprezentat viata imbelsugata pe care o ducea populatia in Romania antebelica si saltul facut in modernitate de economia capitalista a tarii . Astfel H.-R.Patapievici, in cartea sa „Discernamantul modernizarii“(2004), scrie ca „in Romania, modernizarea echivala cu transformarea civilizatiei taranesti traditionale intr-o societate civila moderna. Intre 1920 si 1940, principalul efort al statului liberal a constat din modernizarea straturilor cele mai profunde ale societatii“ (pag.15). In „Dilema veche“ No.155 din 26 ianuarie 2007, Ad. Cioroianu, recunoaste ca sistemul aplicat in economia romanesca dupa 1948 a fost o varianta de modernizare, una din multe posibile, dar contesta – intr-un text confuz – posibilitatea unei comparatii intre nivelul atins de tara in 1989 cu cel din 1938 : „Sunt comparate doua realitati ce nu aveau nimic in comun: de o parte (in 1938), o economie libera, concurentiala, in care cererea si oferta faceau legea pietei necontrolate de stat, iar de cealalta parte, o economie ale carei principii de existenta erau nationalizarea, centralizarea si planificarea. A compara cele doua Romanii in functie de un criteriu unic nu este o analiza stiintifica“. Care era acest unic criteriu si cum ar trebui sa arate o analiza stiintifica, este pastrat secret de dl. Cioroianu. S-ar mai putea cita si alte surse mai vechi, folosind aceiasi argumentare. De fiecare data insa, aceste afirmatii nu sunt insotite de vreo cifra care ar permite sa se faca o comparatie intre starea in care se gasea tara in 1938, anul culminant in care fusese adusa economia sub guvernele taraniste si liberale, si cea a altor tari europene la acea data sau cea in care se gasea Romania in 1989, la prabusirea comunismului. Iar aceste date existau : intre 1938 si 1943 au aparut cele patru volume din „Enciclopedia Romaniei“, in care sunt prezentate totusi unele cifre ce ilustreaza nivelul jalnic al economiei, deci si al societatii romanesti antebelice.
Mai mult decat atat : in 1996 a aparut, sub egida Academiei Romane si a Fundatiei stiintifice „Memoria Economica“, o carte coordonata de prof. dr. Gheorghe Dobre si intitulata : „Economia Romaniei in context european – 1938“. In ea sunt prezentate, cu cifre si tabele, nivelul industriei, agriculturii, transporturilor, comertului exterior, educatiei, culturii, ca si consumul de produse industriale si agricole, productivitatea muncii, venitul national total si pe locuitor si durata medie de viata. In carte se face comparatia datelor statistice cu alte 18-23 tari europene din acel an (numarul tarilor e variabil in functie de cifrele pe tari avute la dispozitie). Iar in cartea „Tranzitii in modernitate“ (1997) istoricul Damian Hurezeanu publica un amplu studiu intitulat „Romania dintre cele doua razboaie mondiale“, cu date ce exemplifica situatia reala a economiei romanesti din perioada ce a precedat cel de al doilea razboi mondial. Desi stiu cat de mult plictisesc cifrele si ca pe multi ii fascineaza rasucirea indemanata a frazelor, imi permit sa extrag numai cateva cifre din aceste volume :
In anul 1938 Romania avea un venit national pe locuitor de 76 dolari, situandu-se pe locul 18 intre 20 de tari europene (dupa noi urmau doar Iugoslavia si Bulgaria). Valoarea neta pe locuitor a productiei industriale si agricole era de 46 dolari, ceeace ne plasa pe locul 17 din 18 tari ale continentului. Ponderea populatiei active era de 58,4 % din total, pe locul 1 din 20 de tari, deci o tara ce era un rezervor de forta de munca. In timp ce in 1938 in Germania 35,4% din populatia activa era ocupata in industrie, iar in Franta – 27,1%, in Romania aceasta pondere era de 7,2 % (Enciclopedia Romaniei, vol.III). In schimb, in acelasi an, 72 % din populatia tarii era ocupata in agricultura, Romania fiind pe locul 2 din 18 tari europene. Ponderea industriei in venitul national era de 16,9 %, plasand Romania pe locul penultim intre 18 tari europene, iar nivelul productivitatii muncii industriale pe persoana ocupata era de 290 dolari (ultimul loc in Europa), fata de media de 710 dolari a celor 18 tari. Tot ultimul loc il ocupa Romania si in productivitatea muncii in agricultura. In aceasta ramura, Romania avea cea mai mare suprafata arabila pe locuitor (0,678 ha.), dar o extrem de slaba dotare tehnica moderna : 5700 de tractoare adica 2436 ha. pe un tractor (locul 14 din 16 tari), fata de 62 ha./tractor in Elvetia, 106 ha.in Marea Britanie, 210 ha./tractor in Olanda etc. Numarul tractoarelor din Romania asigura lucrari mecanizate doar pe 5-6 % dinsuprafata arabila a tarii. Randamentele pe hectar la grau, orz, ovaz, cartofi, ne situau si ele pe locuri codase in Europa anului 1938. Datorita prabusirii preturilor, valoarea productiei agricole care in 1929 era de 109 miliarde lei, scazuse in 1933 la 48,6 miliarde lei, pentru ca in 1938 sa se ridice la 76,5 miliarde lei, desi volumul productiei crescuse cu peste 100.000 vagoane.
Productia metalurgica era modesta in 1937 : 121.714 tone fonta, 241.940 tone otel, 260.159 tone laminate. Consumul de produse din fier pe locuitor se ridica la 23-25 kg. si la 4,0-4,5 kg. tabla, ceeace reprezenta cca. 10 % din consumul tarilor industrial desvoltate. La consumul de electricitate pe locuitor Romania ocupa locul 19 (58 kwh.pe loc., fata de media pe 22 tari de 441 kwh./loc). In 1939 din totalul localitatilor Romaniei (171 orase si 8704 sate), doar 565 erau alimentate cu energie electrica, acoperind cca. 25 % din populatie. Intre 1930 si 1940, reteaua posturilor telefonice in intreaga tara a crescut de la 5.000 la 10.000. Numarul stiutorilor de carte era, la recensamantul din 1930, de 57 % (doar 25% in Basarabia), cel mai scazut procent din intreaga Europa.
La consumurile de textile si bumbac pe locuitor, disputam cu Spania ultimul loc intre 23 tari. La porumb, grau si alte cereale, consumul de 202 kg./loc. al locuitorului Romaniei situa tara pe locul 3 dintre 22 tari, insa la cel de carne (18 kg./an) se imparteau cu Turcia ultimele doua locuri din Europa. Ultimul loc din Europa pentru Romania si in privinta consumului de ciment (27,4 kg./loc.). In privinta comertului exterior, raportul valoric al unei tone import-export era de la 1 la 9 in 1929 (pentru o tona importata se exportau 9 tone), iar in 1932 raportul ajunsese la 1/14 ! Valoarea totala a productiei industriei romanesti era in 1938 de 253 milioane dolari (1 % din cea europeana), comparativ cu 9096 milioane dolari in Germania, 3155 milioane dol. in Franta, 875 milioane in Cehoslovacia, 241 milioane in Ungaria, 144 milioane in Grecia, 65 milioane in Bulgaria. Romania ocupa locul intai din Europa la mortalitatea infantila (182,5 la mie) , dar la rata mortalitatii generale (19,2 la mia de locuitori) Romania disputa locurile 1 si 2 cu Spania.
Ma opresc aici, desi ar fi interesant de cercetat critic si traseele modernizarii Romaniei in perioada regimului comunist, cu partile ei bune si rele. Se pot totusi trage niste concluzii din datele de mai sus. Cursa pentru intrare in modernitate, inceputa indata dupa primul razboi mondial, nu a reusit sa scoata tara din zona de jos a clasificarii economiilor tarilor europene. Deosebit de acuta era situatia in agricultura, unde se ridicau nenumarate obstacole in calea procesului de modernizare : o pondere excesiva al populatiei agricole, o structura inadecvata a proprietatii funciare, absenta mecanizarii etc. Industria prelucra materia prima din tara cu tehnologii mediocre, industrii de varf erau lipsa si nu aveam mari centre industriale, debuseele interne ale productiei erau inguste, etc. Retelele de comunicatii si transport erau reduse, iar cele existente – nesatisfacatoare si slab intretinute. Cuprinderea intregii populatii in sistemul de invatamant si al asistentei medicale avea mari lacune.
Problemele pe care, cu mari eforturi, Romania incerca sa le rezolve, desi incomplect, intre 1920 si 1940, erau cele ce se pusesera altor tari din occident cu un secol inainte. Ele trebuie luate in considerare atunci cand se doreste a se evalua, nepartinitor si sincer, drumul parcurs de Romania in secolul 20 spre a deveni o tara moderna.

INTELECTUALUL DE STANGA

November 10, 2008

                                  

           Cu cativa ani in urma am scris articolul de mai jos, pentru ca mi se parea ca tacerea celor cu conceptii de stanga in tara noastra se datoreaza si zgomotului pe care il fac intelectualii de dreapta, care isi striga stapanirea deplina pe care o au asupra spatiului cultural romanesc. Departe de a se fi ameliorat de atunci situatia, ea s-a agravat, dreapta este de 4 ani la putere, fie la Cotroceni, fie la guvern, iar intelectualitatea de stanga e tot mai timida, rusinata parca sa se afirme ca atare in public. Lucru care face ca Romania sa se deosebeasca si prin aceasta de tarile occidentale ale Europei. Este o explicatie si o justificare pentru publicarea si aici a acestui articol, care nu si-a pierdut deloc din actualitate.

 

            Ce este oare un om ce poarta numele de intelectual ?       El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturilesale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil.

            Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.

            Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.

            In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

            Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii. Se petrec lucruri ciudate cu intelectualitatea de astazi. Odinioara, atat la noi cat si in alte tari, una din datoriile de onoare ale scriitorului ce nu isi punea vocatia in slujba divertismentului cititorului, era sa ia, cu talentul sau, apararea celor multi si oropsiti.  A desvalui nedreptatile cele mai strigatoare ale unei societati imperfecte, a pune cu pana sa la stalpul infamiei pe cei ce asupreau fara mila taranul, muncitorul, micul functionar, pe cei ce smulgeau painea de la gura copiilor infometati, a celor ce constrangeau pensionarii la sinucidere, iar femeile – la prostitutie,era nu numai mesajul operei lui Charles Dickens, Lev Tolstoi, Upton Sinclair, Emil Zola, Heinrich Böll, ci si al lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, I.Al. Bratescu-Voinesti, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, s.a. si m-am gandit numai la opera lor antebelica. Dar si astazi in occident, scriitori ca Umberto Eco, Saramago, Günter Grass, Nadine Gordimer, unii dintre ei laureati ai premiului Nobel, nu se sfiesc sa-si afirme opiniile politice de stanga, uneori chiar radicale. Aceasta traditie a scriitorului umanist, ce isi ridica cu indignare glasul in apararea omului slab, pare ca a disparut astazi la noi. Oare s-au evaporat si abuzurile, nedreptatile, infractiunile nepedepsite, ticalosiile nesanctionate,inegalitatile tipatoare, ce ar justifica o atitudine idilica ? Situatia este din contra alta : analizele CASPIS arata ca mizeria cuprinde cca. 15 % din populatie, iar inegalitatea e in crestere in societatea noastra. Atunci de ce aceasta tacere asurzitoare ? Un raspuns ar fi ca, in societatea de piata, in care fondurile alocate prin buget culturii sunt minime, multi oameni de litere isi pun condeiul in slujba unor idei in care nu cred, doar pentru a supravietui. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem insa este daca mai exista la noi acea constiinta a natiunii, acea sira a spinarii morala, care ar trebui sa impiedice pe intelectual sa-si negocieze atat de jos autoritatea numelui punandu-l in slujba unor cauze dubioase.

            Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta. Profesorul Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, adica cu zece ani in urma, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.

            Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti mai mult sau mai putin liberali. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste  ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex. Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga nu mai este internationalist , deoarece internationalismul a fost tradus in viata de marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii. Dar el este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta calitatile acestui popor. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui. Stanga  crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale.Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.