Mi-a cazut recent in mana o conferinta tinuta de marele economist american John Kenneth Galbraith, al carui text a fost publicat initial in numarul din noiembrie 1985 al revistei Harper’s Magazine si reluat in octombrie 2005 in Le Monde diplomatique. Desi au trecut ani de atunci, ideile din acest articol mi se par deosebit de actuale, ceeace m-a determinat sa il traduc, cu unele prescurtari neesentiale. In zilele urmatoare voi publica si alte articole pespre problema tot mai grava a saracilor in lume si despre cresterea inimaginabila in ultimele doua decenii a castigurilor celor ce ocupa functii de conducere in multe companii europene si din alte tari. N. R.
ARTA DE A-I IGNORA PE CEI SARACI
de John Kenneth Galbraith
As dori sa va impartasesc cateva reflectii despre una din preocuparile cele mai vechi ale omului: ca in decursul anilor, ba chiar al secolelor, ne-am ingrijit sa nu avem mustrari de constiinta in privinta saracilor. Saracii si bogatii au trait mereu alaturi incomod. Plutarh afirma ca “dezechilibrul intre bogati si saraci este cea mai veche si cea mai inevitabila dintre bolile statului”. Problemele iscate de aceasta coexistenta, dar mai ales cea a justificarii sansei unora si a ghinionului altora, au fost si au ramas pana astazi o preocupare intelectuala.
Sa incepem amintind solutia propusa in Biblie: saracii sufera in aceasta lume pamanteasca, dar ei vor fi minunat recompensati pe cealalta lume. Aceasta solutie admirabila permite celor bogati sa se bucure de bogatia lor, tot invidiindu-i pe saraci de fericirea ce ii asteapta in ceruri.
Mult mai tarziu, in ajunul revolutiei industriale, dupa aparitia in 1776 a cartii lui Adam Smith “Cercetari asupra naturii si cauzelor bogatiei natiunilor”, problema a inceput sa ia forma moderna. Jeremy Bentham a inventat la 1789 o formula cu o extraordinara influenta asupra gandirii britanice si a celei americane: utilitarismul. “Prin principiul utilitatii – scria el – trebuie sa intelegem principiul care aproba sau dezaproba orice actiune in functie de tendinta sa de a spori sau a micsora fericirea celor ale caror interese sunt in joc.” Virtutea trebuie deci sa aibe un tel. Problema sociala a coexistentei unui mic numar de bogati si a unui mare numar de saraci ar fi solutionata cand s-ar obtine “cel mai mare bine pentru un numar cat mai mare de oameni”. Societatea face tot ce poate pentru maximum de persoane dar, din nefericire, trebuie acceptat un rezultat foarte prost pentru cei foarte multi care au ghinionul de a nu se fi intalnit cu fericirea.
In 1839 s-a propus o noua formula pentru a elimina chinul ce il provoaca saracia in constiinta publica. Financiarul David Ricardo si pastorul anglican Thomas Robert Malthus au descoperit ca daca saracii sunt saraci, asta e vina lor, caci tine de fecunditatea lor excesiva. Nepotolirea lor sexuala ii face sa se inmulteasca pana dincolo de limita resurselor disponibile. Pentru Malthus cauza saraciei fiind in pat, bogatii nu pot fi responsabili de crearea sau reducerea ei.
La mijlocul sec. XIX un mare succes a avut “darwinismul social”, idee legata de numele lui Herbert Spencer. Pentru el regula suprema atat in viata economica, cat si in cea biologica, este supravietuirea doar a celor mai capabili. Eliminarea saracilor este mijlocul utilizat de natura pentru imbunatatirea rasei. Calitatea speciei umane va fi perfectionata prin disparitia celor slabi si fara insusiri. Un renumit purtator de cuvant american al social-darwinismului a fost John D. Rockefeller care intr-un celebru discurs a spus: “Calitatea trandafirului “American Beauty” nu poate fi obtinuta in toata spledoarea decat sacrificand mugurii ce cresc in jurul sau. La fel si in viata economica, unde nu se aplica decat legea naturii si cea a lui Dumnezeu”.
In decursul sec.XX darwinismul social a fost considerat prea crud si inuman, iar popularitatea lui a scazut. I-a urmat o alta negare a saraciei, legata de numele presedintilor americani Calvin Coolidge si Herbert Hoover. Pentru ei, orice ajutor public acordat saracilor impiedica functionarea eficienta a economiei. Idea este si azi prezenta.
Cautarea unui mod de a elimina din constiinta gandurile despre cei saraci a devenit insa acum preocupanta atat filosofic, cat si economic. Toate masurile preconizate de cele patru sau cinci metode amintite de rezolvare a problemei saracilor au in cele din urma legatura cu statul: acesta – se afirma – este prin felul lui incompetent si ineficient, exceptand conducerea Pentagonului si acordarea de comenzi firmelor de armament. Iar daca statul este incompetent, ar fi gresit ca tocmai lui sa i se lase pe seama aceasta problema
Traim intr-o epoca in care afirmatiile de incompetenta publica merg mana in mana cu condamnarea generala a bugetarilor, cu exceptia bineinteles a celor ce lucreaza pentru apararea nationala. Singura forma de discriminare autorizata, ba chiar incurajata in St. Unite este cea la adresa functionarilor publici si, in deosebi, a celor ce se ocupa cu protectia sociala. Avem vaste birocratii ale firmelor private, dar astea sunt bune. Doar birocratia functionarilor publici este rea. In realitate Statele Unite poseda o functie publica de calitate, servita de oameni competenti, cinstiti si devotati. Cand s-au constatat abateri, ei bine asta a avut loc la Pentagon. Condamnarea actiunilor functionarilor statului este in realitate unul dintre elementele unui plan mai vast: refuzul de a prelua orice responsabilitate fata de soarta saracilor.
O a doua metoda ce tine deacum de traditie este sa se explice ca orice forma de asistenta acordata celor nevoiasi nu este decat un mare deserviciu facut acestora. Ea le-ar distruge moralul, i-ar impiedica sa caute un loc de munca bine remunerat, ba ea stimuleaza chiar divorturile, caci femeile ramase singure pot cere ajutor social pentru ele si copiii lor. Nu exista insa nici o dovada ca daunele acestea ar fi mai grave decat cele ale desfiintarii sprijinului public. Dar este un argument ce se tot repeta si, ceeace e mai grav, este crezut.
A treia metoda de a se spala mainile in privinta saracilor este ca ajutorul public are un efect negativ asupra stimularii de a munci. Ar avea loc un transfer al veniturilor celor activi catre cei lenesi, ceeace ii descurajeaza pe cei muncitori. Asa zisa economie a ofertei este manifestarea moderna a tezei ca, in St. Unite, bogatii nu lucreaza cat ar putea, deoarece statul le ia prea multi bani sub forma de impozite. Deci luand bani de la saraci si dandu-i celor bogati, se stimuleaza efortul si deci economia. Dar cine poate crede ca marea masa a celor saraci prefera sa traiasca din asistenta sociala in locul unui bun loc de munca? Sau ca acele personaje emblematice ale epocii noastre, care sunt cadrele de conducere ale marilor firme, si-ar pierde timpul fara sa faca nimic, doar pentru ca nu sunt suficient platiti? Este scandalos a afirma asta, cand se stie cat de dur muncesc managerii marilor companii americane.
A patra tehnica menita a usura constiinta este a sublinia efectele negative pe care le-ar avea preluarea de catre stat a responsabilitatilor asupra libertatii saracilor. Libertatea este dreptul de a cheltui cat doresti. Sau cum spune neoliberalul Milton Friedman : “oamenii trebuie sa fie liberi sa aleaga”. Este fara indoiala cea mai crasa dintre toate subtilitatile, caci atunci cand vine vorba despre saraci, nu se mai face nici o legatura intre veniturile lor si libertatea. Caci nu exista nici o forma mai ascutita de opresiune, nici o obsesie mai sfredelitoare decat cea a individului ce nu are nici un ban in buzunar. Se aud multi care vorbesc despre prejudiciile aduse celor bogati atunci cand li se reduc veniturile prin impozite, dar nu se vorbeste nimic despre extraordinarul spor de libertate ce se da saracilor atunci cand ei au foarte putini bani de cheltuit. Limitarile libertatii impuse de fiscalitate celor bogati sunt prea putin fata de libertatea ce se acorda unui sarac cand i se ofera un loc de munca.
Cand reflectiile de mai sus sunt insuficiente, ramane negatia psihologica. Este o tendinta psihica, de pilda, ce ne face sa nu ne gandim la moarte. Ea ii face pe multi sa nu se gandeasca la consecintele cursei inarmarilor, ce ar putea duce la disparitia omenirii. Dar acelasi mecanism se pune in miscare si cand e vorba despre saraci, fie ca sunt in Etiopia sau intr-o periferie din Los Angeles. Ganditi-va la ceva mai agreabil, este sfatul ce ni se da.
Iata cateva metode la care se recurge pentru a nu ne framanta de grije pentru soarta saracilor. Toate, cu exceptia ultimei, dovedesc o mare inventivitate, pe linia ce coboara de la Bentham, Malthus si Spencer. Sentimentul de mila impreuna cu efortul statului sunt cele mai stanjenitoare, mai putin comode, din regulile de comportare si de actiune in epoca noastra. Dar ele raman singurele compatibile cu o viata veritabil civilizata. La urma urmelor asta e si regula cea mai autentic conservatoare. Caci nemultumirea sociala si consecintele ce decurg din ea nu vor apare din partea unor oameni satisfacuti. In masura in care putem face cat mai universala multumirea oamenilor, vom pastra si vom consolida linistea sociala si politica. Oare nu la asta trebuie sa aspire toti conservatorii?
Intelectual 