Posts Tagged ‘Democratie’

Puncte diferite de vedere

October 11, 2014

Privind rezultatele evenimentelor care au primit, in mod pripit, denumirea de „primavara araba“, unii analisti occidentali ai relatiilor internationale ajung la concluzii diametral opuse. Penru a intelege despre ce e vorba, voi incepe prin prezentarea pe scurt a unui articol al d-nei Christiane Hoffmann publicat in numarul 40 al revistei Der Spiegel.

  1. In primul rand, prognozele din 2003 referitoare la cca. 200.000 de victime in Irak in urma doborarii regimului lui Saddam Hussein, s-au dovedit false. Pierderile irakiene reale au fost in ultimii 11 ani de cateva ori mai mari decat cifra preliminata. Irakul si intreaga regiune din jurul acestei tari s-a cufundat in haos si anarhie. Iar asta a pregatit terenul pentru radicalizarea celor care alcatuiesc acum asa zisul „Stat Islamic“ (ISIS).

Eliminarea unui dictator este desigur un motiv de optimism, intrucat aceasta presupune ca dupa rasturnarea lui ar urma o ordine democratica sau, in orice caz, ceva mai bun decat un regim despotic. Nu este insa tocmai asa. Realitatea ultimului deceniu a dovedit ca poate urma ceva mai rau decat lipsa de libertate si de asuprire si anume  razboiul civil si haosul. Numeroase state falimentare, de la Mali pana la Pakistan, au aratat ca alternativa la dictatura nu este neaparat democratia, ci tot mai des – anarhia. Si este de presupus ca in viitor vor fi tot mai rare confruntarile intre state democratice si state autocratice, ci mai frecvente ciocnirile intre state ale ordinei si stabilitatii, si state esuate, in care au incetat sa mai functioneze regulile general acceptate de ceilalti.

In sustinerea acestei idei se ia drept exemplu modul in care tarile din centrul si rasaritul Europei au abandonat comunismul si, in mod pasnic, ba chia cu entuziasm, au imbratisat economia de piata, Uniunea Europeana si NATO. S-a creat astfel iluzia ca, odata cu inlaturarea dictaturii, apare – aproape automat si oriunde – democratia. Ceeace este insa fals, cel putin in cazul Rusiei. Aici – dupa caderea comunismului – e drept ca s-a trecut la alegeri libere si la privatizarea economiei, dar coruptia a facut ravagii, oligarhii au luat puterea, s-a declansat razboiul din Cecenia si statul a inceput sa se descompuna. Pentru a impiedica acest proces dramatic, puterea a fost data in mainile lui Putin, care a instalat un regim autocratic.  Si cazul Iugoslaviei a aratat ca e mai usor sa-l dobori pe dictator decat sa fauresti ordinea democratica. Au fost suficiente cateva bombardamente pentru ca, in 2-3 saptamani, regimurile lui Milosevici, Saddam sau Gaddafi sa cada. Dar pentru ca Bosnia-Hertegovina si  Kosovo sa devina state semi-democratice si semi-stabile, a fost (si este inca) nevoie de multi ani. Experienta a dovedit in toate aceste tari ca dictatura ar fi fost de preferat anarhiei.

Autoarea merge insa mai departe si afirma: „Daca oamenii ar fi pusi sa aleaga intre o dictatura functionala si haosul ce cuprinde o tara intrata in descompunere, dictatura ar fi aleasa ca fiind cel mai mic rau. O existenta semi-asigurata, un nivel chiar scazut de justitie si demnitate, sunt deseori mai importante decat libertatea individuala si o democratie perfecta. […] Instabilitatea politica da nastere dorintei de ordine, uneori de obtinere a ordinei cu orice pret. Ea ofera de aceea teren aparitiei extremismelor. Asa s-a intamplat in Afganistan unde, dupa retragerea trupelor sovietice, au venit la putere talibanii. Asa e si cu aparitia in Siria si Irak a ISIS. Aici, ca si in Iemen sau in Libia, in Mali sau Pakistan, puterea centrala a pierdut controlul asupra unei mari parti a teritoriului, ba tari intregi sunt pe cale sa devina neguvernabile. […] Democratia nu poate functiona decat intr-un mediu de minima stabilitate. Iar ea, democratia, nu poate fauri singura stabilitate si ordine. In Irak si in Egipt aceasta incercare nu a reusit. In Afganistan autoritatea presedintelui Karzai, cu tot sprijinul trupelor occidentale, nu a depasit limitele capitalei Kabul. Si cand, dupa 13 ani, la sfarsitul acestui an, trupele ISAF se vor retrage, nimeni nu poate garanta ca respectarea legilor va supravietui. Presedintele Obama a aratat recent de ce este retinut fata de folosirea fortei : « De cate ori imi pun intrebarea daca e nvoie sau nu de o interventie militara, imi pun alta intrebare : avem oare o solutie pentru ce vine dupa asta ? »

2) Ipoteza prezentata succint in cele de mai sus era de asteptat sa nu ramana fara replica. Si intr-adevar ea a primit o riposta vehementa, la numai cateva zile distanta, in saptamanalul « Die Zeit » (1. Octombrie 2014). Bernd Ulrich sustine aici ca orice argument ce opune nevoia de stabilitate democratiei este principial gresit. « Chiar in prezent democratia lupta in Ucraina si la Hongkong impotriva autocratiei. Este o lupta care demult domina politica in Ungaria, Bulgaria si Romania. Ba chiar si in Franta, unde republica democratica divizata lupta impotriva Marinei LePen, prietena lui Putin. […] Tocmai dictaturile au o tendinta spre anarhie. Putin creiaza mereu zone de instabilitate: in Osetia de sud pentru a slabi Georgia, in Transnistiria pentru a slabi Rep. Moldova si in Ucraina de est, pentru a raspandi haosul in restul Ucrainei. […] Problema principala insa este alta: Daca occidentul nu mai lupta pentru democratie, va mai exista el oare ? Daca democratia inceteaza sa mai fie importanta pentru noi, atunci pentru cine ? Oamenii de la Kiev, Tunis si Hongkong nu meritau o asemenea contestare a idealurilor democratice ». 

Articolului din « Die Zeit » ii lipseste doar o noua chemare la lupta impotriva comunismului si o declaratie de devotament pentru NATO, pentru a corespunde pe deplin conformismului noii politici externe germane, aliniata fara cracnire strategiei de la Washington ce se pregateste de un lung razboi rece.

3) Mai argumentat este insa un amplu articol pe aceiasi tema aparut in aceasta saptamana in « Der Spiegel » (nr. 41), semnat de Mathieu von Rohr si care doreste sa se delimiteze de afirmatiile “sacrilege” ale d-nei Hoffmann. Citez cateva pasaje din el :

« Problema nu e daca democratia este fundamental si moral preferabila dictaturii, caci nimeni nu se indoieste de asta. Dar este fals a afirma ca dictatura asigura in mai mare masura ordinea si stabilitatea in stat. Democratiile functionale s-au dovedit – pe termen lung – mai stabile decat dictaturile. Acestea din urma par stabile doar atata timp cat sunt foarte represive sau cand asigura o prosperitate de durata majoritatii populatiei. Ele sunt insa principial precare si de aceea se mentin doar prin forta. De regula, ele creaza conditii ce duc la propria lor prabusire. Esecul lor este provocat deseori de lipsa de legitimitate in propria societate. Este motivul pentru care e falsa ipoteza ca o « dictatura functionala » ar fi mai acceptabila decat haosul.  Dictatura, sub orice forma ar fi ea, creaza conditiile aparitiei in cele din urma a haosului, oricat de absurd ar parea dorinta de revenire la un regim care initial a fost vinovat de provocarea instabilitatii. Impotriva nemultumirii populatiei, a tensiunilor sociale sau a conflictelor etnice, dictaturile nu au drept raspuns decat represiunea. Rigiditatea lor le face incapabile sa aplaneze conflictele din societate. Conflictele politice sau sociale pot fi un timp tinute in frau, dar pe termen lung ele au potentialul de a destabiliza statul.  Nu exista dictatori binevoitori. In sistemele autoritare de regula se contopesc politica, economia si conducerea armatei pentru a forma o clica care impune nepotismul si faciliteaza coruptia. Deseori tocmai asta a dus la manifestari de protest violente ale populatiei.  Dupa ce dispare ordinea, vine adeseori haosul. Asta e logic, dar nu are nimic de a face cu democratia ca atare. Stabilitatea este si ea, in mod clar, mai buna decat instabilitatea, dar problema principala este cum poate fi faurita stabilitatea. Ea nu poate fi impusa de Occident prin bombardarea dictatorilor, asa cum in 2003 au procedat americanii in razboiul dezastros din Irak, adica incercarea de a impune democratia din exterior. Iar asa zisa « primavara araba » a aratat ca stabilitatea nu poate fi mentinuta prin sprijinirea regimurilor dictatoriale. Ea a aratat tocmai ca decizia asupra soartei unui popor nu poate fi luata de Occident, ci de insusi poporul respectiv. » […] « Terorismul, care a devenit principalul motiv de ingrijorare in lume, a luat nastere datorita represiunii exercitata in acele tari arabe ce aveau sprijinul occidentului, adica in Arabia saudita si Qatar. Dar actuala criza ce bantuie lumea araba nu este urmarea unui naiv interventionism occidental. Occidentul a invatat ceva in urma campaniilor din Irak si Afganistan, ceeace explica retinerea pe care o manifesta Obama la orice noua propunere de interventie militara. Pe cine vizeaza avertizarile ca pot avea loc grave erori daca sunt rasturnati unii dictatori ? In ultimii ani tocmai poporul este cel care s-a rasculat impotriva dictatorilor din Tunisia, din Egipt, din Siria. Dar de teama haosului care poate veni dupa aceea provine si conceptia tinerii sub supraveghere a oricarei actiuni impotriva dictaturilor existente. »

*

Ar fi multe de discutat in legatura cu cele de mai sus. Pe de o parte, ignorarea situatiei de fapt atunci cand se pomeneste Romania ca tara in care s-ar duce inca lupta dintre democratie si autocratie. Sau cand – din contra – tarile din centrul si rasaritul Europei sunt date drept exemplu pentru deplinul succes, fara daune, al trecerii de la regimul comunist la cel capitalist. Dar astea sunt detalii. Mai important este ca se pune degetul pe o rana deschisa atunci cand se incearca a se explica un lucru strigator : toate rasturnarile de regim din ultimii ani, salutate si sprijinite de tarile occidentale (Afganistan, Irak, Libia, Egipt, Siria) s-au soldat cu esecuri si, mai ales, cu pierderea de numeroase vieti omenesti.

Pentru doborarea regimului Assad din Siria, trupe de insurgenti au fost dotate cu armament modern, venit din SUA prin intermediul Arabiei saudite (tara cu regim dictatorial), care acum se dovedesc a fi o forta de temut antioccidentala. In Egipt, doborarea lui Mubarak a fost urmata de alegeri democratice, care insa i-au adus la putere pe Fratii Musulmani, un adevarat pericol pentru Israel si pentru pacea in Orientul apropiat. S-a simtit imediat nevoia sa se renunte la retorica despre democratie si sa se dea sprijin unui general pentru a impune cu armata masuri autoritare.  In Afganistan se fac pregatiri pentru retragerea in anul ce vine a majoritatii trupelor tarilor occidentale, fara nici o garantie ca aceasta tara , greu incercata, se va bucura dupa aceea de un regim democratic. Din Irak s-au retras deja majoritatea trupelor americane, dar haosul survenit pune problema cine va putea sustine durabil noul guvern instalat. In Libia se infrunta violent doua tabere, care au divizat tara dupa moartea lui Ghadafi. Nimeni nu indrazneste sa marturiseasca, cu sinceritate, ca solutiile politice sustinute prin forta militara, aplicate in acest spatiu, sunt gresite si provoaca in continuare mii de victime. Tema aducerii si instalarii durabile a unor regimuri dupa modelul democratiei occidentale ca justificare a interventiilor militare straine, nu mai este amintita, probabil de teama ridicolului.

Interesant este ca in articolele amintite mai sus se pomeneste doar in treacat despre doua tari carora li s-a acordat de SUA si UE calificativul de tari autocrate : China si Rusia. Succesele economice ale acestora sunt trecute sub tacere sau minimalizate, in schimb sunt semnalate drept acte abuzive unele masuri ce urmaresc asigurarea securitatii statului. Cum li se poate nega caracterul democratic unor tari in care atat alegerile, cat si cele mai recente sondaje au aratat ca peste 80% din populatie sustine actuala conducere ? Propaganda diabolizarii lui Putin, manifestatiile studentilor de la Hongkong care « sufera » sub dictatul birocratilor de la Beijin, sunt teme dragi mediilor occidentale care zilnic arata publicului care este « gandirea corecta ». Desigur insa ca suntem abia la inceputul unei campanii publicitare in care televiziunea, internetul si cinematografia isi vor aduce aportul la lamurirea problemei democratiei in interesul unei lumi ce nu accepta mutipolaritatea.

Despre democratie

March 10, 2014

 

Renumita revista britanica „The Economist“ publica un amplu eseu cu titlul „What’s gone wrong with democracy?” (Ce nu merge in democratie?). Am selectat cateva pasaje din acest text, care arunca o lumina noua asupra unei probleme controversate.

                                               *

Democratia trece prin vremuri grele. Acolo unde autocratii au fost alungati din functii, oponentii lor nu au fost in stare, de cele mai multe ori, sa faureasca regimuri democratice viabile. Chiar in tarile recunoscut democratice, au inceput sa se vada fisuri ingrijoratoare in sistem, iar dezamagirea fata de politica este frecventa. Totusi cu numai cativa ani in urma, democratia parea ca ar domina lumea. […]

Intre timp, partidul comunist chinez a spart monopolul pe care lumea democratic a il avea in ce priveste progresul economic. Larry Summers de la Harvard University spune ca pe vremea cand era cea mai rapida crestere a economiei, standardul de viata se dubla aproximativ la fiecare 30 de ani. China si-a dublat insa nivelul de trai al populatiei in fiecare deceniu in ultimii 30 de ani. Elita chineza pretinde ca modelul lor economic  – un control strict de partidul comunist impreuna cu un efort neobosit de a atrage pe cei mai talentati oameni  in clasa conducatoare – este mult mai eficient decat cel democratic si mai putin sensibil la blocaj. Conducerea politica a tarii se schimba la fiecare zece ani si aportul de noi talente este continuu, de vreme ce cadrele de partid  sunt promovate in functie de talentul  lor de a atinge obiectivele stabilite.

Criticii Chinei  condamna pe drept guvernul pentru ca ar controla in diverse moduri opinia publica, de la inchiderea dizidentilor pana la cenzurarea comentariilor pe internet.Totusi obsesia regimului cu controlul inseamna paradoxal ca el acorda o stransa atentie opiniei publice. In acelasi timp, conducatorii Chinei au fost in stare sa abordeze cateva mari probleme ale consolidarii statului, care intr-o democratie ar fi necesitat decenii.  In numai doi ani China a extins asigurarea cu pensii a inca 240 milioane de locuitori, adica mult mai multi decat numarul total al pensionarilor asigurati in SUA.

Multi chinezi sunt gata sa accepte sistemul lor, daca acesta le asigura cresterea. Studiul Pew Global Attitudes 2013 a aratat ca 85% dintre chinezi sunt “foarte satisfacuti” cu directia in care merge tara lor, fata de 31% la americani. Unii intelectuali chinezi sunt chiar plini de laude. Zhang Weiwei  de la universitatea Fudan sustine ca democratia distruge vestul, si in particular Statele Unite, din cauza ca se institutionalizeaza blocajul in luarea de decizii si permite alegerea unor presedinti de categoria doua, ca de pilda George W. Bush. Yu Keping de la universitatea Beijing sustine ca democratia face lucrurile simple “excesiv de complicate sau frivole” si permite “unor politicieni cu discurs dulceag sa insele poporul”. Wang Jisi, tot de la universitatea din Beijing a observat ca “multe din tarile in desvoltare, care au introdus valorile si sistemele politice occidentale, au obtinut doar dezordine si haos”, dar China le ofera un model diferit. […]

Statele Unite au devenit un exemplu de blocaje, fiind in asa masura obsedate de obtinerea de puncte in disputa intre un partid sau altul, incat au fost  pe pragul ca de doua ori in ultimii doi ani sa dea faliment din cauza datoriilor bugetare. Democratia Statelor Unite e corupta prin masluirea rezultatelor alegerilor, prin practica croirii circumscriptiilor electorale astfel incat sa-i favorizeze pe cei ce deja le detin.  Asta incurajeaza extremismul, din cauza ca politicienii fac apel doar la cei total fideli partidului si drept urmare ii lipseste de un mare numar de alegatori. Iar banii vorbesc  mai tare decat oricand in politica americana. Mii de lobbysti  (peste 20 pentru fiecare membru al Congresului) contribuie la sporirea lungimea si complexitatea legislatiei, bucurandu-se de privilegii speciale. Toate astea dau impresia ca democratia americana e de vanzare si ca cei bogati au mai multa putere decat cei saraci, cu toate ca lobbystii si donatorii insista ca cheltuielile cu politica contribuie la libertatea de exprimare. […]

Nici Uniunea Europeana nu e un model de democratie. Decizia luata in 1999 de a introduce moneda euro a fost luata in mare parte de niste tehnocrati si doar doua tari (Danemarca si Suedia) au organizat referendumuri asupra problemei (ambele au spus NU). Eforturile de a castiga aprobarea poporului pentru Tratatul de la Lisabona care sporea puterea Comisiei de la Bruxelles, au fost abandonate cand oamenii au inceput sa voteze in sensul nedorit. In timpul celor mai sumbre zile ale crizei euro, elita tarilor euro a fortat Italia si Grecia sa-si schimbe conducatorii alesi democratic cu niste tehnocrati. Parlamentul European, care era o incercare de a reduce deficitul de democratie al Europei, este pe cat de ignorat,  pe atat de dispretuit.  Uniunea Europeana a devenit un teren fertile pentru partidele populiste, ca de pilda Partidul Libertatii al lui Geert Wilders in Olanda si Frontul National al Marinei Le Pen in Franta, care pretend ca ii apara pe oamenii simpli contra elitelor arogante si incompetente. In Grecia partidul Golden Dawn  (Zori aurii) incearca sa vada in ce masura democratiile vestice pot ingadui existenta unor partide de stil nazist. Un proiect destinat a imblanzi fiara populismului European si-adat duhul. […]

Cea mai mare provocare la adresa democratiei nu vine totusi nici de sus, nici de jos, ci din interior, din partea alegatorilor. Se dovedeste clarvazatoare ingrijorarea lui Platon la adresa democratiei ca “cetatenii traiesc de pe o zi pe alta, lasandu-se in voia placerilor imediate”. Guvernele democratice au capatat obiceiul sa priveasca imensele deficite structural drept o chestiune banala, facand imprumuturi pentru a da votantilortot ce ei doresc pe termen scurt, neglijand investitiile pe termen lung. […]

Democratia a fost buna in secolul 20 in parte datorita hegemoniei americane: celelalte tari doreau desigur sa copieze puterea conducatoare a lumii. Dar pe masura ce a sporit influenta Chinei, America si Europa si-au pierdut atractia ca modele de urmat, ca si pofta lor de a raspandi democratia. Administratia Obama pare acum paralizata de teama ca democratia va produce regimuri ticaloase (rogue) sau ca va permite regimuri djihadiste. Si de ce oare tarile in desvoltare ar trebui sa priveasca democratia ca o forma ideala de guvernare, cand guvernul american nu poate sa treaca prin Congres bugetul, fara a mai vorbi de planuri de viitor? De c ear trebui autocratii sa asculte lectiile de democratie ce vin din Europa, cand elita euro ii alunga pe conducatorii alesi atunci cand acestia se opun regulilor ortodoxiei fiscal? […]

Pe la mijlocul anilor ’70, fostul cancelar german Willy Brandt spunea ca ”Europei occidentale  i-au mai ramas doar 20-30 de ani de democratiei , dupa care va aluneca, fara motor si fara carma, in marea de dictaturi ce o inconjoara”. Lucrurile nu au ajuns atat de rau in zilele noastre, dar China constitue o amenintare mult mai credibila decat a fost comunismul, la idea ca democratia este superioara intrinsic si in cele din urma va castiga.

 

Acum 80 de ani aparea revista Cuvantul Liber

April 28, 2013

De aproape un sfert de secol publicul romanesc este leganat cu imaginea nostalgica a unui interbelic binecuvantat de monarhie, de o economie infloritoare si de o politica inteleapta. In Romania ar fi plutit pe atunci o atmosfera de armonie, nemai intalnita dupa aceea mult timp, iar fenomenul cultural intre cele doua razboaie nu ar merita decat elogii. Realitatea istorica este insa alta, caci in anii 20 si 30 ai secolului trecut soarta intelectualului era de neinvidiat intr-o tara saraca, cu peste 70% din populatie ocupata exclusiv intr-o agricultura de subzistenta, adica o majoritate a poporului practic incapabila sa se dedice unei activitati culturale sau chiar citirii cartilor.
Iata ce scria George Calinescu in 1934: “M-am intrebat adeseori ce ar fi daca ar trai astazi Eminescu, daca el ar apartine generatiei noastre? […] Eminescu n-ar gasi astazi nici un editor, deoarece scrierile lui nu s-ar vinde si nici antologiile nu l-ar cita, unele fiindca e prea tanar, altele fiindca e prea batran. Eminescu, traind astazi, ar fi un om mult mai nefericit de cum a fost, pentru ca azi ar exista nenumarati confrati care sa se creada mai mari ca el. Vremurile sunt astazi mult mai grele decat odinioara si e mai bine ca Eminescu a trait si n-a apucat vremurile de glorie ale unui Corneliu Moldovanu”. (C. Moldovanu era pe atunci presedintele Uniunii Scriitorilor).
In schimb pe atunci apareau numeroase publicatii de extrema dreapta: Porunca Vremii, Sfarma-Piatra; Bunavestire, Axa s.a., deseori finantate de la Berlin si care – alaturi de gazetele conservatoare ca Universul, Curentul s.a. – pregateau opinia publica pentru sosirea dictaturii.
In aceste conditii, acum 80 de ani apare Cuvantul Liber, o prestigioasa revista de stanga. Ivita deci in 1933, atunci cand Garda de fier si LANC (Liga Apararii Nationale Crestine) isi teseau migalos panza de paianjen a sovinismului extremist, publicatia saptamanala Cuvantul Liber , sub conducerea unui renumit si temut polemist, Tudor Teodorescu-Braniste, isi punea drept tel strangerea in paginile ei a tuturor celor ce credeau in valorile stangii. Cu un tiraj intre 25 si 35 de mii de exemplare, revista a dainuit trei ani, adica 150 de numere, in care timp a suportat nu numai atacurile vehemente ale presei legionare, ci si presiunea ostila a autoritatilor.
In paginile revistei au aparut curajoase articole ale unor democrati convinsi, ce intelegeau ca idealurile lor sunt grav amenintate atat de ridicarea Germaniei naziste si a Italiei fasciste, cat si a partidelor extremei drepte romanesti. Scriau astfel aici Geo Bogza, Mihail Sevastos, Demostene Botez, M. Sorbul, I. Peltz, Felix Aderca, Pastorel Teodoreanu, Victor Eftimiu, M.R. Paraschivescu, Petre Pandrea, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Al. Sahia, Gh. Dinu (Stefan Roll), Mircea Grigorescu, D.I. Suchianu, Scarlat Callimachi, C. Titel Petrescu, Serban Voinea s.a. Aproape in fiecare numar apareau poezii semnate de Ion Minulescu, Aron Cotrus, Sasa Pana, Ilarie Voronca, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca s.a. precum si desene semnate de Victor Brauner, Tonitza, Jiquide, Anestin, Ross s.a.
Directorul revistei, Tudor Teodorescu-Braniste scria intr-un articol din 2 noiembrie 1935: “Nu sunt comunist. Si nu sunt , fiindca nu cred in comunism. Daca as crede, as fi. Daca as fi, as spune-o. Nu mi-a fost niciodata frica sa-mi marturisesc credintele. Impotriva oricui. Impotriva strazii, uneori. Impotriva altora, in alte dati. Nefiind comunist, nici Cuvantul Liber nu e o foaie comunista. Este numai o revista de stanga, in paginile careia am incercat o cat mai larga concentrare a publicistilor de stanga, indiferent de nuanta.” In orientarea data de Braniste revistei, antifascismul ocupa primul loc, urmat fiind de gravele probleme sociale ale realitatii romanesti si de tragerea semnalului de alarma fata de pericolul unui nou razboi.
“Aici, in casa Cuvantului Liber, sa uitam cu toti ca suntem national-taranisti, radical-taranisti, social-democrati, socialisti, antifascisti sau mai stiu eu cum. Sa inlaturam tot ce ne poate desparti, tot ce ne poate dezbina. Sa cautam cu staruinta numai ceeace ne poate uni. Sa tinem seama ca ne solidarizeaza dusmania extremei-drepte. Hitleristii, cuzistii, fascistii ne invaluiesc cu aceiasi ura de moarte, in intelesul cel mai precis al cuvantului. Cand dusmanul nu face nici o deosebire intre noi, ar fi o nebunie sa ne deosebim noi singuri” scria directorul revistei in 1935, adaogand ca revista nu poate avea o perfecta unitate de vederi. “In ea pot exista deosebiri de nuante, nu insa deosebiri de tinte.”
Iar eforturile revistei inregistrau succese, mai ales in randurile celor tineri. Braniste spune asta intr-un articol: “De unde stiu? Mi-o spun adversarii din randurile dreptei, prin injuraturile de grajd si prin ticalosiile cu care incearca sa inabuse glasul Cuvantului Liber. E dovada cea mai buna ca actiunea acestei reviste ii stanjeneste in actiunea lor de captivare a tineretului.” Iar intr-un alt articol din 1936 tot el scrie: “Instinctul nostru de conservare nationala ne indeamna sa fim alaturi de toti cei ce doresc sincer pacea. Deci sa fim antifascisti. Fascismul e anticultural, caci o turma inconstienta poate fi mai usor condusa decat un popor luminat. Fascismul e sistemul celei mai atroce exploatari a semenului si a incatusarii lui. Deci fascismul e cel mai mare dusman al culturii”. Revista publica apoi numere speciale consacrate unor scriitori progresisti de seama: Romain Rolland, Bernard Shaw, Heinrich Heine, Anatole France, Andre Malraux s.a.
Dupa asasinarea de catre legionari in 1933 a primului ministru I.G. Duca, Cuvantul Liber ia atitudine, aratand unde erau autorii morali ai crimei: “E Berlinul care vrea o Romanie a lui. Iar Romania lui Duca si Titulescu, Romania noastra, a tuturor, este alaturi de democratie, de pace, de libertate. Oamenii acestei politici trebuie insa ucisi. In Romania hitlerismul ia forma unei miscari teroriste in care – pentru fatada – sunt acceptati niste ratati politic din aristocratie si niste copii care “se joaca cu pistolul”.
In septembrie 1936 revista publica un articol de Lucretiu Patrascanu. Luand drept pretext aparitia acestui text, guvernul liberal al lui Gh. Tatarescu ia decizia interzicerii Cuvantului Liber. Se dadea satisfactie astfel nu numai miscarilor de dreapta, ci se pregatea totodata teren liber dictaturii carliste a Frontului Renasterii Nationale. Revista echipei de publicisti democrati condusa de T. Teodorescu-Braniste ramane insa un exemplu de prestigiu in istoria stangii romanesti. Oare de ce nu exista o publicatie echivalenta ei astazi, dupa 80 de ani, cand la putere e un guvern social-democrat si cand avem in tara atatia intelectuali de valoare cu ferme convingeri de stanga?

Despre cuvinte interzise

July 25, 2010

De curand au aparut trei editoriale ale Gabrielei Cretu intitulate “Cuvinte interzise”, in “Cronica Romana” no.7, 14 si 21 iulie 2010, in care critica original si fara menajamente racilele societatii romanesti actuale. Exista, dupa dansa, o serie de cuvinte asupra carora tacit apasa interdictia pronuntarii, caci sunt idei socotite a fi in contrazicere cu societatea de piata in curs de faurire. “Nu se poate de pilda vorbi despre saraci si bogati, fara sa fii acuzat ca ai coborat direct din incriminatele decenii 5 si 6 ale secolului trecut.(…) Despre saraci se stie tot, ei sunt numarati, analizati, masurati”, dar despre bogati se stie putin sau deloc. “Ei nu sunt analizati si masurati; iar ce detin si cum traiesc bogatii nu stim, nici sursa bogatiei lor nu este clara”. Dar chiar si in privinta saracilor, desi Banca Mondiala se lauda ca stie totul despre ei, nu se vorbeste nimic despre cauzele saraciei lor. Se lasa impresia ca ei, saracii, sunt singuri vinovati de neputinta de a deveni bogati, dar nu pica nici un cuvant despre responsabilitatea guvernelor pentru perpetuarea saraciei si chiar adancirea ei.

Mai departe autoarea semnaleaza ca daca la noi legea garanteaza proprietatea privata, in schimb proprietatea publica nu e garantata la fel, prin constitutie. Guvernele au decis sa privatizeze proprietatea publica: banci, combinate, companii de exploatare a resurselor au fost instrainate, dar nimeni nu s-a opus la aceasta scadere a capacitatii statului de a actiona in beneficiul cetatenilor proprii si de a negocia conditii cat mai favorabile in relatiile cu companiile straine ce le-au achizitionat.

Alte idei despre care nu se vorbeste mai nimic ar fi cele privind faurirea viitorului. “Utopia a fost decretata interzisa, cine indrazneste sa viseze o lume mai buna este etichetat drept irealist sau nebun“. Dar nici trecutul nu mai poate fi apreciat obiectiv si sincer, de vreme ce el “a fost deja evaluat de altii, votat in parlament, clasat si arhivat”. Nu se mai vorbeste nimic nici despre “Venitul national”, ci numai despre PIB (produsul intern brut), desi in calculul acestuia intra si castigurile firmelor straine ce actioneaza pe teritoriul Romaniei. Se tace si despre “relatia dintre libertate (oferita cu darnicie tuturor) si siguranta zilei de maine (rezervata unui numar de alesi)”. S-ar parea ca domneste din umbra un fel de cenzura care ii constrange, atat pe omul politic, cat si pe intelectualul public, sa respecte un cod nescris al corectitudinii politice a momentului.

Observatiile d-nei Gabriela Cretu sunt – pentru orice observator atent al realitatilor romanesti – nu numai corecte, ci si stimulatoare de reflectii. Tacerile vinovate ale intelectualilor ce ar fi trebuit, dupa o anumita perioada, sa-si ridice vocea macar pentru restabilirea echilibrului opiniilor, dar care s-au multumit sa sublinieze calitatile regimului prezent in comparatie cu excesele brutale ale celui trecut, nu au fost intamplatoare. Ele au avut drept rol sa convinga lumea ca orice alternativa a ordinii capitaliste neoliberale ar putea duce la reinstalarea unui regim dictatorial, plin numai de pacate.

Se petrec de la un timp lucruri ciudate cu intelectualul public roman. Pe deoparte, unele din figurile de prora ale gandirii de dreapta se pare ca nu-si mai gasesc afinitati cu politica personajului instalat la Cotroceni, inclusiv cu ajutorul condeiului lor. Andrei Plesu, fost consilier al lui Basescu, fost ministru sub Iliescu si sub Emil Constantinescu, scrie de pilda un articol alambicat in Dilema veche, in care pentru prima oara se delimiteaza de admiratorii neconditionati ai presedintelui iubit si revendica (surprinzator, daca tinem seama de numeroase articole din trecut) “dreptul de a judeca aşa cum cred de cuviinţă, fără idolatrie, prestaţia unui politician, oricare ar fi el. N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, cînd am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte”. Alina Mungiu–Pipidi, membra PD-L, care cu Societatea Academica Romana si cu Coalitia pentru un Parlament Curat, a militat vartos pentru infrangerea fortelor de stanga, acum scrie un amplu articol despre intelectualii publici, care au fost “umiliti de Basescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea scolii si a filozofilor, ca sa nu mai vorbim de EBA si Nutzy”.  In numai doua luni Mircea Cartarescu trece de la laudarea guvernului “ce face reforme necesare” si de la repetarea ca PSD este “blestemul Romaniei”, la invinuirea echipei Boc drept “guvern de trogloditi” pentru multe motive, printre care si faptul ca impozitarea pensiilor e “o masura inumana si criminala”. Lista cu cazuri asemanatoare nu se termina aici, dar nu asta are importanta.

 Relevant este ca, poate datorita crizei, au aparut – atat la noi cat si in alte tari – noi voci, cele ale unei stangi autentice, care incep sa rosteasca cuvinte tinute pana acum sub obroc. Una din cauzele acestei cenzuri ce a acoperit ca o placa de plumb, timp de 20 de ani, gandirea de stanga din Romania, este legatura abuziva pe care au facut-o “boierii mintii” intre stanga moderna, care militeaza stangaci si timorat in speranta unui regim orientat spre bunastarea majoritatii populatiei, adica a  paturilor sarace ale societatii, si sistemul asa zis “de stanga” al lui Ceausescu, care in realitate era nationalist sovin, antisovietic, cu un stat militarizat si politienesc, tot mai inchis si mai izolat de tendintele modernitatii, cu un partid-stat ce acorda prioritate muncii fizice celei intelectuale. Desigur ca economia de comanda, a desvoltarii fortate, a dat si rezultate pozitive prin urbanizare, industrializare, mecanizare a agriculturii, rascolirea societatii aducand mai in fata categorii mentinute pana atunci in intunecimea satelor si periferiilor oraselor. Dar era un sistem complect nedemocratic, indiferent de acceptiunea ce s-ar da acestui termen. Iar acum, sub stindardul libertatii, tot mai multi constata ca avem de a face – si vom avea in continuare – cu un regim rece, ostil celor slabi si favorabil doar celor avuti, a celor care isi etaleaza bogatia in mod ostentativ (de pilda, anual in clasamentul revistei “Capital”), pentru ca populatia sa devina constienta ca ceva de netrecut o desparte de stapanii acestei lumi.

Iar daca acum se pare ca lumea exasperata doreste punerea unor intrebari sanctionabile pana recent, ele ar trebui sa inceapa cu asta: in ce masura calea pe care s-a angajat tara e corecta si duce la bunastarea poporului, iar daca nu, ce e realmente de facut pentru a introduce schimbari radicale ale traseului si telului propus. Continuarea luptei cu comunismul si marxismul, carora unii le atribuie – in chip interesat – titlul de mari amenintari ale secolului, nu este un raspuns la aceste intrebari si poate duce doar la impasul gasirii de solutii.

 

CUVANTUL LIBER, publicatie a stangii romanesti interbelice

January 22, 2010

 

            Atunci cand in fata noastra se multiplica blogurile ce isi afiseaza cu mandrie ideologia de extrema-dreapta si cand sunt numeroase revistele si ziarele ce se afirma democrate, dar intoneaza prohodul stangii, impresia este ca istoria se repeta. Ca se reia filmul interbelic si ca, de vreme ca comunismul european s-a prabusit (in urma propriilor greseli si lacune), asta presupune ca adversarii interbelici ai acestuia – legionari, cuzisti, etc. – au fost niste clarvazatori si deci ar trebui respectati. Se uita insa ca cel de al doilea razboi mondial, cu cei 50 de milioane de morti, a avut ca drept cauza esentiala fascismul, ce a crescut stimulat de toleranta puterilor democrate occidentale. Iar in Romania, sporirea amenintatoare a extremei drepte in anii ’30, insotita de oribile asasinate ale oamenilor politici, a avut loc pe fondul luptelor politicianiste iresponsabile dintre partidele istorice.

Unii ar putea crede ca, fiind confruntata cu evenimentele grave din preajma razboiului, intreaga intelectualitate romaneasca interbelica a sprijinit miscarile de extrema dreapta sau ca macar ar fi asistat cu pasivitate la actiunile lor agresive. Nu este insa asa, caci numeroase figuri marcante ale intelectualitatii noastre s-au opus cu scrisul lor asaltului fortelor ce pregateau instaurarea dictaturii, mai intai carliste, apoi a celei antonesciene. O publicatie de prestigiu a stangii democratice a fost in acel timp revista Cuvantul liber.

Ivita in 1933 sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Braniste, deci intr-o vreme cand Garda de Fier si LANC (Liga Apararii Nationale Crestine), speculand mizeria si lipsa de cultura politica a polpulatiei, isi teseau migalos panza de paianjen a sovinismului extremist, aceasta publicatie isi punea drept tel strangerea in paginile ei a tuturor celor ce credeau in valorile stangii. Cu un tiraj intre 25 si 35 de mii de exemplare (tiraj exceptional pentru un saptamanal in acea vreme), revista a avut 150 de numere, timp in care a suportat nu numai atacurile vehemente ale presei legionare (Porunca vremii, Sfarma Piatra, Bunavestire, Axa, etc.), ci si interdictia autoritatilor. Partidul Comunist Roman a incercat sa foloseasca revista ca tribuna pentru ideile sale, fara a reusi insa, caci marea majoritate a autorilor ce contribuiau la Cuvantul liber erau doar democrati convinsi, ce intelegeau ca idealurile lor de stanga sunt in primul rand grav amenintate de ridicarea Germaniei naziste si a Italiei fasciste, care inspirau si sustineau material si spiritual extrema dreapta romaneasca. O spune limpede directorul revistei intr-un articol din 2 noiembrie 1935: “Nu sunt comunist. Si nu sunt, fiindca nu cred in comunism. Daca as crede, as fi. Daca as fi, as spune-o. Nu mi-a fost niciodata frica  sa-mi marturisesc credintele. Impotriva oricui. Impotriva strazii – uneori. Impotriva altora – in alte dati. Nefiind comunist, nici Cuvantul liber nu e o foaie comunista. Este numai o revista de stanga, in paginile careia am incercat o cat mai larga concentrare a publicistilor de stanga, indiferent de nuanta”.

In paginile acestei reviste au aparut admirabile si curajoase articole semnate de Geo Bogza, M. Sevastos, Demostene Botez, Mihail Sorbul, I. Peltz, Felix Aderca, Victor Eftimiu, Miron Radu Paraschivescu, Petre Pandrea, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Al. Sahia, Gh. Dinu (St. Roll), Mircea Grigorescu, D.I. Suchianu, Scarlat Callimachi, C. Titel Petrescu, Serban Voinea si, bineinteles, temutul polemist care era Tudor Teodorescu-Braniste. Aproape in fiecare numar apareau poezii semnate de Ion Minulescu, Aron Cotrus, Sasa Pana, Ilarie Voronca, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca s.a., precum si desene semnate de Victor Brauner, Tonitza, Jiquide, Anestin, Ross s.a.

In orientarea data revistei de T. Teodorescu-Braniste, antifascismul ocupa primul loc, urmat fiind de gravele probleme sociale ale societatii romanesti si de tragerea semnalului de alarma fata de pericolul unui nou razboi. “Aici, in casa Cuvantului liber, sa uitam cu totii ca suntem national-taranisti, taranisti-radicali, social-democrati, socialisti-unitari sau mai stiu eu cum. Sa inlaturam tot ce ne poate desparti, tot ce ne poate dezbina. Sa cautam cu staruinta numai ceeace ne poate uni.Sa tinem seama ca ne solidarizeaza dusmania extremei-drepte. Hitleristii, cuzistii, fascistii ne invaluiesc cu aceiasi ura de moarte, in intelesul cel mai precis al cuvantului. Cand dusmanul nu face nici o deosebire intre noi, ar fi o nebunie sa ne deosebim noi singuri”, scria directorul revistei in 1935. Si el adaoga ca revista nu poate avea o perfecta unitate de vederi : “in ea pot exista deosebiri de nuante, nu insa deosebiri de tinte”.

Preocuparile revistei pentru lamurirea tineretului asupra telurilor ascunse ale extremei drepte inregistrau succese. Braniste spune intr-un articol de ce era el multumit de acest proces: “De unde stiu? Mi-o spun adversarii din randurile dreptei, prin injuraturile de grajd si prin ticalosiile cu care incearca sa inabuse glasul Cuvantului liber. E dovada cea mai buna ca actiunea acestei reviste ii stanjeneste in opera lor de cooptare a tineretului”. Iar intr-un articol din 1936 se scrie: “Instinctul nostru de conservare nationala ne indeamna sa fim alaturi de toti cei ce doresc sincer pacea. Deci sa fim antifascisti. Fascismul e anticultural, caci o turma inconstienta poate fi mai usor condusa decat un popor luminat. Fascismul e sistemul celei mai atroce exploatari a semenului si a incatusarii lui. Fascismul e cel mai mare dusman al culturii”.

Dupa asasinarea de catre legionari in decembrie 1933 a primului ministru, I. G. Duca, Cuvantul liber ia atitudine, aratand ca autorii morali ai crimei erau la Berlin. “Berlinul vrea o Romanie a lui. Iar Romania de azi, Romania lui Duca si Titulescu, Romania noastra a tuturor, este alaturi de democratie, de pace, de libertate. Oamenii acestei politici trebuie insa ucisi. In Romania hitlerismul a luat forma unei miscari teroriste in care – pentru fatada – sunt acceptati ratati politici din aristocratie si copii care “se joaca” cu pistolul”. Iar in iunie 1936 : “Hitlerismul infiltrat in Romania a declansat o ofensiva apriga prin oamenii sai cumparati. Prin oamenii ce cred ca lupta in numele unui patriotism, dar care comit crima cea mai abominabila fata de interesele si de politica poporului romanesc”:

Mizeria, ce sufoca o buna parte din populatie si despre care presa, atunci ca si acum, nu vorbeste, a facut in revista obiectul unor cutremuratoare reportaje ale lui Geo Bogza dedicate spalatoreselor, tabacarilor, sondorilor. Antisemitismul ce facea ravagii, atatat de oamenii lui C. Z. Codreanu, este condamnat, impreuna cu nationalismul sovin, in articole vehemente semnate de F. Aderca, F. Dima, M. Simionescu-Ramniceanu, Al. C. Constantinescu.

In septembrie 1936 revista publica un articol al lui Lucretiu Patrascanu. Luand drept pretext aparitia unui text semnat de un cunoscut comunist (care peste 18 ani va deveni el insusi victima a comunismului ajuns la putere), guvernul liberal ia decizia “democrata” a interzicerii Cuvantului liber.  Se accepta astfel nu numai cererea insistenta a miscarilor de dreapta, ci se pregatea teren liber dictaturii carliste a Frontului Renasterii Nationale. Cuvantul liber a ramas insa un stindard de prestigiu si mandrie in istoria stangii romanesti. Oare ce publicatie de factura macar apropiata are astazi stanga din tara noastra?

MOTIVE PENTRU CARE NU TREBUIE VOTAT BASESCU

November 29, 2009

 

Reflectand la calitatile candidatului Tr. Basescu de a obtine sprijinul alegatorilor pentru a ocupa inca 5 ani scaunul de la Cotroceni, am ajuns la concluzia ca sunt cel putin zece argumente de care trebuie tinut seama pentru a pune capat ambitiilor acestui om :

  1. Om politic viclean, fara principii, nici de dreapta, nici de stanga, ci doar populist, schimbandu-si cu usurinta convingerile si speculand prejudecatile cele mai raspandite, numai pentru a se mentine la putere;
  2. Intrigant, talentat in dezbinarea aliantelor politice si in ponegrirea eventualilor adversari;
  3. Inadecvat functiei de presedinte de tara, ce presupune o personalitate deasupra confruntarilor partidelor, care sa caute obtinerea consensului fortelor politice in rezolvarea principalelor probleme cu care se confrunta tara;
  4. Lipsit de moralitatea necesara postului, prin promovarea in functii politice inalte atat a unor membri ai familiei sale, cat si a presupusei sale amante;
  5. Adversar declarat al drepturilor constitutionale acordate parlamentului, cautand pe toate caile sa-i micsoreze acestuia prerogativele (desfiintarea senatului, reducerea numarului de membri, ridicarea imunitatii parlamentarilor etc.)
  6. Nivel intelectual mediocru, atat prin studii si pregatire profesionala, cat si prin absenta oricaror lucrari tiparite proprii despre problemele statului si democratiei;
  7. Legaturi suspecte cu afaceristi din umbra, interesati in protectia sefului statului, dar care i-au asigurat, lui si familiei sale, o avere considerabila, greu de justificat prin salariul de presedinte primit;
  8. Cautarea adeziunii unei anumite categorii a populatiei, prin afisarea ostentativa a anticomunismului, desi si el a fost membru al PCR si e banuit sa fi fost recrutat de securitate, conditie pentru ocuparea unui post de raspundere, bine platit, in strainatate;
  9. Om politic sprijinit aproape fanatic de cele mai reactionare elemente ale clasei politice, ce doresc sa dea partidului sau o coloratura de extrema-dreapta, in frunte cu un “om providential” si cu anihilarea fizica a adversarilor sai;  
  10. Reprezentant nedemn al tarii la intalnirile internationale la nivel inalt, la care a fost total sters, exprimand si pe plan extern politica lipsita de proiect clar dusa de el in tara 

Cu toate acestea, lista aspectelor care nu permit unui cetatean responsabil sa si-l doreasca pe Basescu mai departe in functia suprema in stat, este mult mai lunga. Caci ar mai fi de subliniat ca : sub conducerea sa autoritara, n-a reusit o desvoltare sanatoasa a economiei, lasand dupa 5 ani tara la marginea unui colaps, prin datoriile imense contractate; ca a fost un permanent provocator de scandaluri, direct sau prin subordonatii sai, cu rafuieli personale si afirmatii iresponsabile, inclusiv la adresa fostilor presedinti ai tarii (Ion Iliescu si Emil Constantinescu); ca e un politician cu viziune despotica, bazata pe improvizatii, ce dispretuieste conceptul democratic al respectarii deciziilor majoritatii parlamentare; care nu a construit nimic in cei 5 ani, nici o autostrada, nici un spital, nici macar biblioteca nationala, si a lasat sa se prabuseasca agricultura; care a dat dovada ca nu e un presedinte cu adevarat “european”, vorbind o singura limba straina, iar aceea prost, ca engleza “de balta”, etc.

Alte argumente in acelasi sens pot fi gasite pe blogul lui Constantin Gheorghe la articolul “De ce nu Basescu”

DUPA 20 DE ANI: CE-AM AVUT, CE-AM PIERDUT, CE-AM CASTIGAT (II)

October 25, 2009

             Pentru a examina efectele pozitive si negative ale comunismului romanesc, comparativ cu cele ale capitalismului postcomunist, ma voi referi la niste studii publicate in anii trecuti de diversi cercetatori. In domeniul economic si social, un astfel de studiu este cel al dr. Valeriu Tudor  publicat in ziarul Economistul in patru numere consecutive (6 – 11 august 2009), cu titlul ROMANIA 1989 – 2009: ASPECTE ECONOMICE SI SOCIALE           Voi prezenta succint acest articol bine documentat pe date statistice oficiale.

 

            Baza de comparatie

In 1989 Romania avea o populatie de 23,1 milioane locuitori, fata de 15,8 milioane in 1948. Durata media a vietii a crescut de la 52 de ani in 1948, la 69 de ani in 1989.

Cresterea natalitatii, lucru pozitiv, a fost umbrita de interzicerea prin lege a avorturilor, ce a condus la cresterea de zece ori a mortalitatii femeilor ce au avortat.

Industria in anul 1988/ 1989 inregistra o crestere al productiei de 120 de ori fata de 1945, anul sfarsitului celui de al doilea razboi mondial, iar agricultura producea 30 milioane tone de cereale la 23 milioane locuitori. Totusi painea era rationalizata, taranii cumparand paina de la oras. In acelasi an PIB crescuse de 36 de ori. O treime din produsul intern brut (PIB) era alocat pentru dezvoltarea industriei. In agricultura lucrau 3 milioane persoane, dintr-un total de 11 milioane – populatie activa.

Energia . In 1989 Romania a produs 17.851 milione kWh, in comparatie cu 1.130 milioane kWh in 1938. La fel, productia de titei era in 1989 de 9.173 mii de tone, fata de 6.594 mii tone in anul 1938. Anul de varf al extractiei romanesti de titei a fost atins in 1970, cand s-a atins un nivel de 13.377 mii de tone.

Constructiile de masini. In 1938 in Romania nu se produceau camioane, dar in 1989 s-au livrat din fabricile romanesti 17.124 bucati, nivelul maxim fiind atins in 1983 cu 77.142 camioane. La fel, in antebelic Romania nu cunostea productia de tractore si combine agricole. In 1989 se produceau 5.649 combine, in scadere fata de 1985 cand productia a fost de 6806 bucati.Asemanatoare era si situatia la tractoare, Romania exportand fabrici de tractoare in tarile lumii a treia.

Lucrarile de geniu civil, au reprezentat un efort de investitii si uman considerabil. Printre acestea sunt de mentionat: Canalul Dunare-Marea Neagra, hidrocentralele de la Portile de Fier, metroul din Capitala (60 km.), irigarea prin sistem de canale a 5,6 milioane ha., primul grup al centralei atomoelectrice de la Cernavoda.

Constructia de locuinte era in 1989 de 55.000 apartamente, dar nivelul maxim fusese atins in 1981, cand se dadusera in folosinta 150.500 apartamente.

 

Situatia in ultimii 20 de ani.

In examinarea aspectelor economice si sociale din perioada 1990-2009 sunt de retinut urmatoarele :

Populatia Romaniei la nivelul anului 2008 este sub 20 milioane locuitori, ca urmare a scaderii constante a natalitatii si a exodului masiv in strainatate, in special in Spania (peste un milion de romani), in Italia si in Ungaria. Peste 350.000 copii (din care 50% sub 10 ani) au parinti plecati in strainatate, cu efecte negative asupra familiei. Scaderea natalitatii si sporul mortalitatii sunt un fenomen constant al ultimilor 20 de ani in Romania. In prezent sunt in tara 2,5 milioane pensionari din fostele CAP-uri, cu pensii foarte reduse. 

Avutia nationala a avut de suferit in urma privatizarilor pripite, o valoare evaluata la cca. 60 miliarde de euro fiind cedata pentru doar 6 miliarde euro. In unele cazuri intreprinderi importante au ajuns pe aceasta cale in proprietatea altor state (Romtelecom, Petrom, distributia energiei, Distrigaz), incalcandu-se ideea privatizarii. Flota comerciala romana, care in 1989 era a 7-a din lume, a fost vanduta in intregime, in conditii inca neclare. Prin desfiintarea CAP-urilor, constructiile acestora, abandonate, au fost distruse. Mari retele de irigatii sunt in paragina. In 2007 doar 24 % din grupurile de firme din Romania mai erau controlate de capital romanesc. Au aparut milionari si miliardari (in euro), dar a crescut procentul populatiei care traieste sub nivelul minim oficial de saracie.

Produsul Intern Brut, care exprima venitul national nou creat, a evoluat descrescand in anii dupa revolutie, pentru a reveni la cresteri pozitive abia incepand din 2000. Fata de anul 1989 (luat drept referinta – 100%), PIB a evoluat astfel: 1990 – 94,4%; 1991 – 82,2%; 1992 – 74,9%; 1993 – 76,1%; 1994 – 79,1%; 1995 – 84,7%; 1996 – 88,0%; 1997 – 82,6%; 1998 – 78,7%; 1999 – 77,7%; 2000 – 79,3%; 2001 – 83,9%; 2002 – 88,2%; 2003 – 92,7%; 2004 – 100,6%; 2005 – 104,7%; 2006 – 112,8%; 2007 – 119,6%; 2008 – 130,3%. Dar daca in Romania s-ar fi mentinut in toata aceasta perioada un ritm de crestere al PIB de 5%, atunci in 2009 acesta ar fi ajuns la 265,3% fata de 1989. Structura PIB in 2009 este insa total diferita de cea din 1989: a scazut ponderea industriei, agriculturii si exportului, in favoarea constructiilor, serviciilor si importului.

Industria a urmat o curba descendenta dupa 1989, multe intreprinderi fiind inchise. De pilda in 2008 industria petro-chimica mai avea o capacitate de productie de numai 35% fata de cea din 1989. Actuala criza economica va afecta si mai mult situatia, in anul 2008  un numar de 12.000 firme intrand in incapacitate de plata. Cca. 90% intreprinderile din industria chimica si-au incetat activitatea din cauza crizei. In primele trei luni ale anului 2009, numarul falimentelor a crescut cu 84%. Agentia Nationala pt. Ocuparea Fortei de Munca estimeaza nivelul somajului la sfarsitul lui 2009 la 550.000-600.000 persoane. Se evalueaza insa ca numarul acestora ar putea creste pana la un milion someri din diverse ramuri, tinand seama si de posibila revenire in tara a cca. 700 mii muncitori romani ce lucreaza (sau someaza) azi in alte tari.

Agricultura a suferit considerabil in aceasta perioada, in 2009 fiind lucrate doar 5,0 milioane hectare dintr-un total de 9,3 mil. ha. E slaba finantarea de U.E. a desvoltarii productiei agricole, chiar si numai pentru ca 45% din ferme poseda teren sub un hectar. Cca. 15% din terenul arabil este afectat de seceta. 70% din alimentele consumate azi in Romania provin din import. Pentru a se reface suprafata padurilor din 1989, e necesara reimpadurirea a minimum un milion hectare.

Educatia si invatamantul ridica grave probleme. Invatamantul elementar ne mai fiind general si obligatoriu, Romania are iarasi analfabeti, numarul lor fiind evaluat azi la cca. un milion. Calitatea invatamantului lasa de dorit, la testul international PISA elevii romani clasandu-se pe locul 47 din 57 de tari.

Sanatatea ridica si ea numeroase aspecte ingrijoratoare. Spitalele sunt cu aparatura invechita, in cladiri vechi si cu medici putini, indeosebi in mediul rural. In medie sunt 1,9 medici la 1000 locuitori, cu salarii reduse. Potrivit unui sondaj, 60% din medici vor sa plece la munca in strainatate. Are loc o crestere a mortalitatii si a nasterilor de copii cu malformatii.Unul din patru romani sufera de obezitate. Romania ocupa primul loc din Europa la decesele cauzate de tuberculoza, boala in directa legatura cu saracia. Peste 500 mii persoane se trateaza impotriva diabetului. Anual mor in urma leucemiei 4000 persoane. In 2008, au fost ucise in bataie de sotii sau prietenii lor 600 de femei. Romania se claseaza in privinta performantei la sanatate pe locul 27 din 29 tari europene (27 tari membre ale UE, plus Norvegia si Elvetia).

Pe langa cele de mai sus, ar trebui mentionata situatia la fel de alarmanta a Romaniei in domenii ca transportul, cercetarea stiintifica, sportul de amatori, comertul exterior si, mai ales, nivelul de trai. In intreaga perioada 2001-2008 s-au construit doar 26.000 apartamente. 11 milioane de romani, adica jumatate din populatia tarii, beneficiaza de o forma de asistenta sociala.

                                               *

Intr-o alta lucrare esentiala pentru intelegerea consecintelor tranzitiei economice pentru tara noastra, este vorba de cartea “Tranzitia – mai grea decat un razboi. Romania 1990-2000” de prof. Nicolae Belli (Ed. Expert – 2001) autorul scrie: “In pofida deschiderilor generoase ale revolutiei din 1989 spre schimbare si reinnoire democratica, Romania s-a prabusit imediat intr-o profunda criza economica, sociala, politica si morala, in care continua sa se zbata. (…) Tranzitia va ramane in istorie ca o perioada mai rea si mai paguboasa decat au fost pentru Romania nu unul, ci ambele razboaie mondiale, luate impreuna. (…) Greu de raspuns celor care se intreaba: ce viitor ne asteapta cu un sac atat de mare si plin ochi de saracie in spate? In trecut nu putem si nici nu trebuie sa ne intoarcem. Caci daca acest trecut ar fi fost bun, istoria nu l-ar fi inlaturat. Nici in prezent nu putem ramane incremeniti. Timpul e ireversibil si, in plus, foarte grabit, nu asteapta. Nu exista alta solutie decat numai mersul inainte, concepandu-se prezentul cu fata spre viitor.”

Criza economica, din care Romania este departe de a fi iesit, va agrava cu siguranta datele statistice aratate. Atenuarea, in anii ce vin, a acestei strari de lucruri, depinde in anumita masura si de calitatea oamenilor politici din organele executiv si legislativ ale tarii, si – nu in ultimul rand – de cinstea si devotamentul pentru cauza publica a presedintelui tarii.     

E NEVOIE DE REGLEMENTAREA FOLOSIRII INTERNETULUI?

August 13, 2009

              La 11 august, Adrian Nastase a publicat pe blogul sau un interesant articol intitulat “Gherila digitala. Un rau necesar?”. In el se arata ca, in timp ce “ziarele si televiziunile sunt controlate de moguli, internetul este in continuare un teritoriu al nimanui, o zona de libertate absoluta”. Beneficiind de anonimitatea autorilor si eludand orice reguli, in Romania internetul a devenit “un instrument periculos” de gherila, ceeace nu numai impiedica dialogul si dezbaterile utile, ci si manipuleaza nepermis opinia publica. Forumurile online ale ziarelor si blogurile sunt tot mai mult orientate spre “schimbul violent de insulte, injuraturi si acuzatii calomnioase” la adresa oamenilor politici, intre “echipe platite” ale diverselor partide. Daca impiedicarea acestei derive depinde in buna parte si de “bunul simt al proprietarul domeniului”, ea ar trebui sa devina – ca in Occident –o obligatie de “reglementare democratica a spatiului virtual” prin institutii responsabile de restabilirea unei atmosfere prielnica dialogului.

            Problema pusa in discutie este importanta, ceeace si explica de ce ea a suscitat peste 150 de comentarii. Majoritatea acestora considera ca orice interventie de restrictie venita din afara celui ce administreaza forumul sau blogul aduce o incalcare a libertatii de opinie si deci a democratiei. Totodata un comentariu subliniaza just ca “transpunerea lui <<laissez-faire>> din economia liberala reala in domeniul virtualului, nu va duce decat la ceeace a dus si liberalismul economic necontrolat : la criza. Doar ca va fi vorba de o criza morala, in care amabilitatea va fi inlocuita cu agresivitatea”. Dar ce ar inseamna atunci “reglementarea democratica a dezbaterilor din virtual?”. Raspunsul e dat de un alt comentator : adoptarea unui cod de conduita, convenit prin votul majoritatii din randurile celor ce folosesc internetul. Si ni se reaminteste ca un asemenea instrument de protejare impotriva poluarii cu vulgaritati a spatiului blogurilor ar exista. El este codul in sapte puncte al lui Tim O’Reilly : 1.- Asumă-ţi responsabilitatea nu numai pentru propriile tale cuvinte, ci şi pentru comentariile pe care le permiţi pe blogul tău; 2.- Marchează-ţi nivelul de toleranţă pentru comentariile abuzive; 3.- Ia în considerare eliminarea comentariilor anonime; 4.- Ignoră trollii; 5.- O conversaţie trebuie purtată offline, sau discută direct, eventual găseşte un intermediar care poate să o facă; 6.- Dacă ştii că o persoană se comportă rău, spune-o şi informează; 7.- Nu spune online ceva ce n-ai spune direct.

            Cele de mai sus ma indeamna sa fac la randul meu cateva complectari.

            In prezent in intreaga lume sunt 1,6 miliarde utilizatori de internet. Dintre acestia 298 milioane traiesc in China (adica 22% din intreaga populatie a tarii); 227 milioane – in SUA (adica 75% din populatie); 94 milioane – in Japonia (74%); 81 milioane – in India (8%); 68 milioane – in Brazilia (34%); 55 milioane – in Germania (67%); 44milioane – in Marea Britanie (72%). La ce s-a folosit Internetul in 2008? Iata volumele datelor pe 2008 : 45% in Web, 25% in reteaua de computere (Peer-to-Peer); 8% in Streaming (de pilda Web-Radio, Web-TV); 6 % pentru e-mail; 3% – pentru telefonare prin Internet; 2% – pentru jocuri; 11% – pentru diverse. Cate bloguri sunt in lume? Nimeni nu cred ca le-a numarat, dar intr-un saptamanal german am gasit informatia ca doar in Germania sunt in prezent 200.000 bloguri active.

            Introducerea de reglementari si chiar de cenzurare a Internetului se poate face, ba chiar se practica pe scara larga. Conform datelor din OpenNet-Initiative (openet.net) in prezent, pentru continutul social (sex, jocuri de noroc, droguri, alcool etc.) se efectueaza o cenzura totala in Iran, Arabia saudita, Tunisia, tarile din Golf, Sudan si Coreea de nord, dar o anumita cenzura partiala are loc, punctiform, si in tari ca SUA, Marea Britanie, Franta, Germania, Italia si unele tari din America de sud. Pentru continutul politic se efectueaza cenzura totala a paginilor de internet in China, Vietnam, Coreea de nord, Birmania, Iran, Siria si Tunisia, dar partial si in tari ca Arabia saudita, Libia, Etiopia, Pakistan, Thailanda.

            Impotriva oricarei restrictii in folosirea Internetului se ridica miscari de protest in mai multe tari din Europa occidentala, unele ajungand sa ia forma de partid politic. Astfel in Suedia, Partidul Piratilor a reusit recent sa isi trimita cativa deputati in parlamentul european de la Strasbourg. Si in Germania, cu lozinci ca “Jos labele de pe Internet!” si “Sa reparam democratia!” o miscare a “piratilor” a reusit sa castige ceva voturi. Dar Internetul nu e numai amuzament, reclama sau conversatie politicoasa, ci uneori pe el domneste razboiul, furtul si teroarea. Se poate gasi reteta pentru fabricarea unei bombe, se face recrutare pentru participare la actiuni teroriste, se ademenesc copii pentru pedofili, se difuzeaza pornografia in formele cele mai josnice. In multe tari occidentale ministerele de interne, dar si cele ale familiei si protectiei copilului cer si deseori reusesc trecerea prin parlament a unor legi care sa permita controlul datelor e-mail ale unor categorii de cetateni. Se faureste astfel un conflict constitutional de mari proportii, care pune in discutie rolul statului ca putere de mentinere a ordinei in societate. In decursul timpului statul a luat masuri pentru apararea drepturilor omului, pentru protectia proprietatii, pentru protectia sociala etc. De ce nu ar face-o si in privinta acestui domeniu ce devine din ce in ce mai important in viata omului contemporan? Lawrance Lessig, profesor de drept la Stanford University spune : “Lasarea lui Cyber Space de capul lui nu este o conditie pentru indeplinirea promisiunilor libertatii”.

            Fie ca se doreste sau nu, dar o “Lex digitalis” este deja pe cale de infaptuire, asemanator cu „Lex mercatoria“ care reglementeaza piata marfurilor. Iar aceasta sarcina revine lui ICANN (International Corporation for Assigned Names and Numbers), instanta ce isi are sediul in California, la marginea or. Los Angeles. Icann administreaza astazi domeniilor Top-Level ale Internetului : .org, .com, .net, stabileste regulile si disputele in acordarea adreselor pe internet, dar poate sa se implice si in functionarea necorespunzatoare a unor locatii ale membrilor sai. Icann poseda chiar un fel de tribunal de judecare a divergentelor si are ca deviza : “Internet este un esafodaj al comunicatiei mondiale, iar libertatea cuvantului trebuie sa stea la baza regulilor sale de drept”. O regula a dreptului fara amestecul statului, iata poate primul consens international valabil pentru intreg globul. In acest moment Icann e subordonat ministerului comertului al St. Unite, dar doar pana la 30 septembrie 2009. Sunt toate conditiile pentru ca dupa aceea Icann sa devina o organizatie supranationala independenta, inzestrata cu toate imputernicirile si mijloacele necesare.

CATE CEVA DESPRE GERMANI…

May 24, 2009

Voi relata in cele ce urmeaza cateva impresii despre cea mai mare tara membra a Uniunii Europene : Germania. O tara cu 82 milioane locuitori, din care peste 7 milioane sunt straini, iar aproape 20% au, prin parintii lor, radacini in alte tari. O tara cu toate marile orase distruse in al doilea razboi mondial si refacute apoi cu un efort supraomenesc. In fine, o tara fondatoare a U.E. si una dintre cele mai bogate din Europa (PIB anual de 35 mii US dol. pe locuitor, fata de 12 mii in Romania). De mult aveam intentia sa scriu ceva despre locuitorii ei, care – de peste 2 decenii de cand soarta m-a facut sa traiesc in mijlocul lor – nu inceteaza sa ma uimeasca. Dar anul acesta e un an comemorativ : cu 60 de ani in urma puterile invingatoare in cel de al doilea razboi mondial au decis ca administrarea teritoriului alcatuit pana atunci din patru zone de ocupatie, sa fie incredintata unui guvern german. La 8 mai 1949 a luat astfel fiinta Republica Federala Germania, pe baza zonelor americana, britanica si franceza, iar la 7 octombrie al aceluiasi an, zona sovietica a devenit Republica Democrata Germana. Doua tari care s-au privit timp de 40 de ani ca adversare, pana cand, sub presiunea populara, la 9 noiembrie 1989 (iarasi o comemorare – de 20 de ani!), frontiera dintre cele doua tari a fost doborata, consacrandu-se astfel inutilitatea celebrului zid de la Berlin, ce reprezenta totodata si granita dintre doua sisteme politice si economice diferite. Unificarea oficiala a avut loc la 3 octombrie 1990, data consacrata drept sarbatoare nationala a RFG.
S-ar putea aminti multe din istoria acestor 60 de ani : despre primul cancelar german post belic, Konrad Adenauer, cu o politica la fel de hotarat prooccidentala, pe cat cea a lui Walter Ulbricht era – in RDG – total aservita Moscovei; despre “miracolul economic german” al cancelarului L. Erhardt; despre remarcabilele eforturi depuse pentru lichidarea nazismului si militarismului din mentalitati; despre ingenuncherea cancelarului Willy Brandt la Varsovia, inaugurand – prin acest gest de umilinta – o politica de apropiere intre vest si est; despre faurirea unui sistem bazat pe economia sociala de piata cu partide ce reprezinta intreagul spectru al unei democratii parlamentare functionale. Cand astazi nemtii privesc in urma la aceste sase decenii, nu pot sa nu fie mandri de realizari si de respectul cu care reprezentantii lor sunt primiti peste hotare.
Cu o expresie sintetica, Germania este considerata istoric “o tara poetilor si ganditorilor” (Das Land der Dichter und Denker). Lumea se gandeste de indata atunci la Goethe, Schiller, Kant si Nietzsche, dar si la Hegel si Marx. Toti sunt insa morti, iar teatrele si editurile lupta pentru supravietuire, deoarece operele acestora nu mai renteaza sa fie editate sau puse in scena. Lumea e acum avida de sport si de spectacole usoare cu sunet si lumina. “Suferintele tanarului Werther” sunt uitate de toti de indata ce au sfarsit liceul. Pe valea Rinului, sarbatoarea principala a anului este Carnavalul, care oficial incepe in luna noiembrie, in ziua de 11, la ora 11 si 11 minute. Punctul sau culminant este insa la sfarsitul lui februarie cand strazile din Köln, Mainz si Düsseldorf sunt pline de zeci de mii de oameni deghizati in cele mai neverosimile costume si care se comporta traznit. Se canta si se danseaza, se bea si se mananca enorm cu aceasta ocazie, dar momentul suprem este alegerea printului si printesei carnavalului. Ceeace are loc pe scena unor sali uriase, in prezenta personalitatilor orasului sau ai republicii, actori renumiti facand glume ce ridiculizeaza politicienii din toate partidele. Dar apoi vine “Aschermittwoch” (miercurea cenusii) cand incepe postul Pastelui si, odata cu terminarea carnavalului, aceasta explozie de neconformism si extravaganta dispare brusc.
Germanii o duc bine la acest inceput de secol, cu toata criza ce se anunta si nu prea mai vine. Problemele ce framanta clasa politica sunt minore (introducerea salariului minim de 10 euro pe ora in constructii si la posta, trimiterea de noi soldati in Afganistan pe langa cei 3500 deja la fata locului, pregatirea fara mari emotii a alegerilor parlamentare din toamna acestui an, s.a.). Nimic insa nu clinteste increderea pe care conducerea tarii o are fata de cea americana, ca si teama cu care urmareste actiunile conducerii de la Moscova, mai ales in privinta livrarilor de gaz pe conducta. Cand, in timpul campaniei sale electorale, Barack Obama s-a oprit la Berlin tinand o cuvantare in cea mai mare piata a orasului, au venit sa-l asculte 200.000 persoane, din proprie initiativa si fara nici un fel de indemn organizatoric. Cu toate ca numarul somerilor in tara este de peste 3 milioane, statul reuseste – prin ajutorul de somaj – sa impiedice ca nemultumirea populara sa capete amploare de revolta. Conform Oficiului Federal de Statistica un salariat are in medie un castig brutto anual de 43.310 euro in landurile din vestul Germaniei si de 30.159 euro, in cele din est (fosta RDG). Germania continua sa fie pe primul loc in lume in privinta exporturilor pe locuitor, ca si la fotbal feminin.
Cei care, ca mine, ii privesc de peste 20 de ani pe germani din interior, nu pot sa nu observe unele modificari in mentalitatea opiniei publice. In primul rand este de remarcat o sporire a constiintei identitatii nationale. Presa si televiziunea acorda o tot mai mare atentie momentelor glorioase si personalitatilor remarcabile din trecutul Germaniei. In librarii sunt multe carti consacrate victoriei in anul 9 dupa Christos, a lui Arminius (acum redenumit Hermann der Cherusker), capetenie a triburilor germane, asupra legiunilor romane conduse de Varus. Nazismul nu a fost la putere decat timp de 12 ani, dar de 60 de ani mass-mediile germane nu inceteaza sa demaste crimele lui. Se fac filme despre mari scritori germani antifascisti, de pilda despre Thomas Mann si familia lui ce au ales exilul, dar si despre acei temerari anonimi ce au cazut ca martiri combatand hitlerismul. In unele orase sunt fixate in trotuar placi metalice cu numele celor ce au locuit in casa din dreptul lor si care au pierit in lagarele de concentrare naziste. Nici urmarile comunismului – ce a stapanit 40 de ani in partea de est a tarii – nu sunt ignorate, dar virulenta demascarii mi se pare ceva mai slaba decat cea a nazismului. Poate ca asta se datoreste si faptului ca in Bundestag nu este reprezentat nici un deputat al extremei drepte, in timp ce partidul Die Linke (extrema stanga) are 34 deputati, avand in frunte doi oratori de marca: Oskar Lafontaine si Gregor Gysi.
Ar mai fi inca multe de spus despre aceasta mare tara care, pe mine ca roman, nu inceteaza de atata timp sa ma fascineze. Si careia continui sa ii caut secretul performantelor si succeselor in atatea domenii, comparativ cu starea de lucruri din Romania…

OMUL REVOLTAT

February 26, 2009

Sunt multe cazuri si situatii care ma revolta privind cele ce se intampla in Romania, dar nu voi relata azi decat doua :
1) Intre 12 si 16 februarie, parlamentara U.E. social-democrata Gabriela Cretu a fost cu o delegatie de observatori ai Uniunii Europene in Venezuela, pentru a vedea cum se desfasoara alegerile. Cum scrie dansa pe blog „a alergat ca o nebuna“ pe la diferite localuri de votare si cateva din constatarile sale ni le-a comunicat pe blog : „Batalia electorala a fost dura, cu excesele ei, dar democratica. Dreapta are o forta economica si mediatica uriasa, si un sprijin extern pe masura fortei. Sistemul de vot e transparent si avansat. Participarea la vot a fost de 70%. Rezultatele oficiale ale votului au fost date publicitatii dupa numai 3 ore : guvernul Chavez a castigat cu 54% fata de 46% pentru opozitie“. Dar iata ca pe 15 februarie, dl. Cristian Preda scrie – tolanit in fotoliul sau de consilier la Cotroceni – ca nu este asa, ca Gabriela Cretu ne minte, ca ce spune dansa e „o gluma socialista sinistra“, „o umilire a aparatorilor libertatii“, ca „onorabila parlamentara nu stie ce se intampla la fata locului“, deoarece el, de la Bucuresti, stie mai bine ca acolo s-au furat alegerile.Adica procedeaza la fel ca seful sau care in Romania in 2004 afirmase ca guvernul social-democrat furase alegerile. Ce tupeu, mi-am spus. Dar pe blogul sau,unde Cristian Preda emite aceste panseuri, sunt publicate si comentariile catorva admiratori ai dansului. La fel, si ei stiu prea bine ca niste alegeri castigate de stanga oriunde in lume, nu pot fi decat masluite. Ce s-ar putea spune despre asta? Convingerea celor de dreapta in biruinta ideilor elitiste ale unei societati ierarhizate, in care paturile de jos sunt sortite sa ii slujeasca etern pe cei privilegiati, este de neclintit. Dar cred ca o criza economica de proportii care ar face sa se zgaltaie convingerile reactionare bine insurubate in mentalitati in acesti 20 de ani, este singura care ar mai putea face ca opinia publica romaneasca sa revina la normal. Normal, in sensul ca stanga, social-democratia si socialismul, nu sunt notiuni ale diavolului, iar inchinarea la vitelul de aur liberal nu aduce, pe termen lung, nimic bun pentru bunastarea majoritatii populatiei. Dar pana atunci cum sa nu fii revoltat?
2)
Citesc multe ziare din tara si strainatate, care proiecteaza o imagine sumbra despre consecintele crizei economice mondiale ce nu si-a desvaluit inca toate grozaviile. Dar recent m-a impresionat cele scrise de Vl. Pasti, analistul meu politic preferat, in articolul „Revolta cateilor“ din CRONICA ROMANA. Guvernatorii bancilor nationale din Cehia, Polonia, Ungaria si Romania s-au intalnit si, in declaratia data apoi, „par a fi convinsi de existenta unei conspiratii vest-europene impotriva estului european, care consta in incalcarea tratatului informal de aderare la UE. Tratatul informal de aderare al acestor tari la UE este sintetizat exceptional de guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, in mai putin de trei randuri din cele 21 care alcatuiesc declaratia sa oficiala de presa. Este, evident, vorba de un targ, care suna cam asa: noi va predam, prin privatizare, controlul economiei reale si strategiile de restructurare ale acesteia, iar voi ne finantati dezvoltarea, cumparand de la noi ceea ce voi ati decis ca noi sa producem, finantand acele investitii pe care voi decideti ca noi sa le facem si asigurand convergenta economiilor foste comuniste catre media economiei europene. Pentru Romania acest targ a functionat fara mari sincope in toata perioada care s-a scurs de la incheierea negocierilor de aderare si pana la declansarea crizei financiare mondiale.. Apoi a venit criza, iar financiarul occidentului dezvoltat, care domina pietele, a incalcat tratatul informal. In loc sa transfere venituri catre noii veniti, a utilizat pozitiile castigate in procesul de aderare pentru a transfera costuri. Au repatriat capitaluri, au taiat investitiile, au interzis accesul pe pietele financiare, au redus accesul la fondurile structurale, au blocat importurile din Europa de est si au descris-o ca pe o bomba cu ceas, care nu poate fi oprita decat prin finantarea publica pe scara mai larga a… Occidentului. Pe scurt, au aratat ca nici democratia si nici Tratatul UE nu este pentru catei. Ce n-au luat in considerare este “revolta cateilor”, care si-au incordat muschii pana la a incerca sa devina haita. O disperata incercare a tehnicienilor economiilor estice de a impune respectarea tratatului informal de aderare. Pasul urmator este sustinerea lui politica.“
Lung citatul, dar face. S-ar parea ca suntem in cardasie cu niste gangsteri, ajunsi la disperare in urma propriilor lor greseli si care cauta partenerul cel mai slab asupra caruia sa-si descarce vinovatia, chit ca asta l-ar putea face sa sucombe. Dar despre asta nu se vorbeste nimic in presa internationala, ci din contra, se subliniaza mereu ca „Romania e in pragul unui colaps economic“, ca Ungaria a cerut zece miliarde dolari ajutor de la FMI , dar are nevoie de mai mult, ca Cehia si Polonia au niste presedinti dificili cu care nu se poate discuta etc. Dar revoltati pe adversari din occident ce ne vor raul, ii uitam pe cei din tara care ne-au adus in aceasta situatie. Uitam ca in decursul anilor s-au vandut toate bancile (mai putin C.E.C.), ca s-au privatizat toate marile intreprinderi, profitabile sau nu, dupa care au fost in majoritate achizitionate de firme straine. Uitam de dispretul cu care era intampinata de asa zisa elita presupusul slogan „Nu ne vindem tara!“. Tara a fost vanduta, acum suntem constransi sa ne imprumutam dingreu la cei ce ne-au cumparat-o. Cum sa nu fii revoltat?