Posts Tagged ‘Der Spiegel’

Puncte diferite de vedere

October 11, 2014

Privind rezultatele evenimentelor care au primit, in mod pripit, denumirea de „primavara araba“, unii analisti occidentali ai relatiilor internationale ajung la concluzii diametral opuse. Penru a intelege despre ce e vorba, voi incepe prin prezentarea pe scurt a unui articol al d-nei Christiane Hoffmann publicat in numarul 40 al revistei Der Spiegel.

  1. In primul rand, prognozele din 2003 referitoare la cca. 200.000 de victime in Irak in urma doborarii regimului lui Saddam Hussein, s-au dovedit false. Pierderile irakiene reale au fost in ultimii 11 ani de cateva ori mai mari decat cifra preliminata. Irakul si intreaga regiune din jurul acestei tari s-a cufundat in haos si anarhie. Iar asta a pregatit terenul pentru radicalizarea celor care alcatuiesc acum asa zisul „Stat Islamic“ (ISIS).

Eliminarea unui dictator este desigur un motiv de optimism, intrucat aceasta presupune ca dupa rasturnarea lui ar urma o ordine democratica sau, in orice caz, ceva mai bun decat un regim despotic. Nu este insa tocmai asa. Realitatea ultimului deceniu a dovedit ca poate urma ceva mai rau decat lipsa de libertate si de asuprire si anume  razboiul civil si haosul. Numeroase state falimentare, de la Mali pana la Pakistan, au aratat ca alternativa la dictatura nu este neaparat democratia, ci tot mai des – anarhia. Si este de presupus ca in viitor vor fi tot mai rare confruntarile intre state democratice si state autocratice, ci mai frecvente ciocnirile intre state ale ordinei si stabilitatii, si state esuate, in care au incetat sa mai functioneze regulile general acceptate de ceilalti.

In sustinerea acestei idei se ia drept exemplu modul in care tarile din centrul si rasaritul Europei au abandonat comunismul si, in mod pasnic, ba chia cu entuziasm, au imbratisat economia de piata, Uniunea Europeana si NATO. S-a creat astfel iluzia ca, odata cu inlaturarea dictaturii, apare – aproape automat si oriunde – democratia. Ceeace este insa fals, cel putin in cazul Rusiei. Aici – dupa caderea comunismului – e drept ca s-a trecut la alegeri libere si la privatizarea economiei, dar coruptia a facut ravagii, oligarhii au luat puterea, s-a declansat razboiul din Cecenia si statul a inceput sa se descompuna. Pentru a impiedica acest proces dramatic, puterea a fost data in mainile lui Putin, care a instalat un regim autocratic.  Si cazul Iugoslaviei a aratat ca e mai usor sa-l dobori pe dictator decat sa fauresti ordinea democratica. Au fost suficiente cateva bombardamente pentru ca, in 2-3 saptamani, regimurile lui Milosevici, Saddam sau Gaddafi sa cada. Dar pentru ca Bosnia-Hertegovina si  Kosovo sa devina state semi-democratice si semi-stabile, a fost (si este inca) nevoie de multi ani. Experienta a dovedit in toate aceste tari ca dictatura ar fi fost de preferat anarhiei.

Autoarea merge insa mai departe si afirma: „Daca oamenii ar fi pusi sa aleaga intre o dictatura functionala si haosul ce cuprinde o tara intrata in descompunere, dictatura ar fi aleasa ca fiind cel mai mic rau. O existenta semi-asigurata, un nivel chiar scazut de justitie si demnitate, sunt deseori mai importante decat libertatea individuala si o democratie perfecta. […] Instabilitatea politica da nastere dorintei de ordine, uneori de obtinere a ordinei cu orice pret. Ea ofera de aceea teren aparitiei extremismelor. Asa s-a intamplat in Afganistan unde, dupa retragerea trupelor sovietice, au venit la putere talibanii. Asa e si cu aparitia in Siria si Irak a ISIS. Aici, ca si in Iemen sau in Libia, in Mali sau Pakistan, puterea centrala a pierdut controlul asupra unei mari parti a teritoriului, ba tari intregi sunt pe cale sa devina neguvernabile. […] Democratia nu poate functiona decat intr-un mediu de minima stabilitate. Iar ea, democratia, nu poate fauri singura stabilitate si ordine. In Irak si in Egipt aceasta incercare nu a reusit. In Afganistan autoritatea presedintelui Karzai, cu tot sprijinul trupelor occidentale, nu a depasit limitele capitalei Kabul. Si cand, dupa 13 ani, la sfarsitul acestui an, trupele ISAF se vor retrage, nimeni nu poate garanta ca respectarea legilor va supravietui. Presedintele Obama a aratat recent de ce este retinut fata de folosirea fortei : « De cate ori imi pun intrebarea daca e nvoie sau nu de o interventie militara, imi pun alta intrebare : avem oare o solutie pentru ce vine dupa asta ? »

2) Ipoteza prezentata succint in cele de mai sus era de asteptat sa nu ramana fara replica. Si intr-adevar ea a primit o riposta vehementa, la numai cateva zile distanta, in saptamanalul « Die Zeit » (1. Octombrie 2014). Bernd Ulrich sustine aici ca orice argument ce opune nevoia de stabilitate democratiei este principial gresit. « Chiar in prezent democratia lupta in Ucraina si la Hongkong impotriva autocratiei. Este o lupta care demult domina politica in Ungaria, Bulgaria si Romania. Ba chiar si in Franta, unde republica democratica divizata lupta impotriva Marinei LePen, prietena lui Putin. […] Tocmai dictaturile au o tendinta spre anarhie. Putin creiaza mereu zone de instabilitate: in Osetia de sud pentru a slabi Georgia, in Transnistiria pentru a slabi Rep. Moldova si in Ucraina de est, pentru a raspandi haosul in restul Ucrainei. […] Problema principala insa este alta: Daca occidentul nu mai lupta pentru democratie, va mai exista el oare ? Daca democratia inceteaza sa mai fie importanta pentru noi, atunci pentru cine ? Oamenii de la Kiev, Tunis si Hongkong nu meritau o asemenea contestare a idealurilor democratice ». 

Articolului din « Die Zeit » ii lipseste doar o noua chemare la lupta impotriva comunismului si o declaratie de devotament pentru NATO, pentru a corespunde pe deplin conformismului noii politici externe germane, aliniata fara cracnire strategiei de la Washington ce se pregateste de un lung razboi rece.

3) Mai argumentat este insa un amplu articol pe aceiasi tema aparut in aceasta saptamana in « Der Spiegel » (nr. 41), semnat de Mathieu von Rohr si care doreste sa se delimiteze de afirmatiile “sacrilege” ale d-nei Hoffmann. Citez cateva pasaje din el :

« Problema nu e daca democratia este fundamental si moral preferabila dictaturii, caci nimeni nu se indoieste de asta. Dar este fals a afirma ca dictatura asigura in mai mare masura ordinea si stabilitatea in stat. Democratiile functionale s-au dovedit – pe termen lung – mai stabile decat dictaturile. Acestea din urma par stabile doar atata timp cat sunt foarte represive sau cand asigura o prosperitate de durata majoritatii populatiei. Ele sunt insa principial precare si de aceea se mentin doar prin forta. De regula, ele creaza conditii ce duc la propria lor prabusire. Esecul lor este provocat deseori de lipsa de legitimitate in propria societate. Este motivul pentru care e falsa ipoteza ca o « dictatura functionala » ar fi mai acceptabila decat haosul.  Dictatura, sub orice forma ar fi ea, creaza conditiile aparitiei in cele din urma a haosului, oricat de absurd ar parea dorinta de revenire la un regim care initial a fost vinovat de provocarea instabilitatii. Impotriva nemultumirii populatiei, a tensiunilor sociale sau a conflictelor etnice, dictaturile nu au drept raspuns decat represiunea. Rigiditatea lor le face incapabile sa aplaneze conflictele din societate. Conflictele politice sau sociale pot fi un timp tinute in frau, dar pe termen lung ele au potentialul de a destabiliza statul.  Nu exista dictatori binevoitori. In sistemele autoritare de regula se contopesc politica, economia si conducerea armatei pentru a forma o clica care impune nepotismul si faciliteaza coruptia. Deseori tocmai asta a dus la manifestari de protest violente ale populatiei.  Dupa ce dispare ordinea, vine adeseori haosul. Asta e logic, dar nu are nimic de a face cu democratia ca atare. Stabilitatea este si ea, in mod clar, mai buna decat instabilitatea, dar problema principala este cum poate fi faurita stabilitatea. Ea nu poate fi impusa de Occident prin bombardarea dictatorilor, asa cum in 2003 au procedat americanii in razboiul dezastros din Irak, adica incercarea de a impune democratia din exterior. Iar asa zisa « primavara araba » a aratat ca stabilitatea nu poate fi mentinuta prin sprijinirea regimurilor dictatoriale. Ea a aratat tocmai ca decizia asupra soartei unui popor nu poate fi luata de Occident, ci de insusi poporul respectiv. » […] « Terorismul, care a devenit principalul motiv de ingrijorare in lume, a luat nastere datorita represiunii exercitata in acele tari arabe ce aveau sprijinul occidentului, adica in Arabia saudita si Qatar. Dar actuala criza ce bantuie lumea araba nu este urmarea unui naiv interventionism occidental. Occidentul a invatat ceva in urma campaniilor din Irak si Afganistan, ceeace explica retinerea pe care o manifesta Obama la orice noua propunere de interventie militara. Pe cine vizeaza avertizarile ca pot avea loc grave erori daca sunt rasturnati unii dictatori ? In ultimii ani tocmai poporul este cel care s-a rasculat impotriva dictatorilor din Tunisia, din Egipt, din Siria. Dar de teama haosului care poate veni dupa aceea provine si conceptia tinerii sub supraveghere a oricarei actiuni impotriva dictaturilor existente. »

*

Ar fi multe de discutat in legatura cu cele de mai sus. Pe de o parte, ignorarea situatiei de fapt atunci cand se pomeneste Romania ca tara in care s-ar duce inca lupta dintre democratie si autocratie. Sau cand – din contra – tarile din centrul si rasaritul Europei sunt date drept exemplu pentru deplinul succes, fara daune, al trecerii de la regimul comunist la cel capitalist. Dar astea sunt detalii. Mai important este ca se pune degetul pe o rana deschisa atunci cand se incearca a se explica un lucru strigator : toate rasturnarile de regim din ultimii ani, salutate si sprijinite de tarile occidentale (Afganistan, Irak, Libia, Egipt, Siria) s-au soldat cu esecuri si, mai ales, cu pierderea de numeroase vieti omenesti.

Pentru doborarea regimului Assad din Siria, trupe de insurgenti au fost dotate cu armament modern, venit din SUA prin intermediul Arabiei saudite (tara cu regim dictatorial), care acum se dovedesc a fi o forta de temut antioccidentala. In Egipt, doborarea lui Mubarak a fost urmata de alegeri democratice, care insa i-au adus la putere pe Fratii Musulmani, un adevarat pericol pentru Israel si pentru pacea in Orientul apropiat. S-a simtit imediat nevoia sa se renunte la retorica despre democratie si sa se dea sprijin unui general pentru a impune cu armata masuri autoritare.  In Afganistan se fac pregatiri pentru retragerea in anul ce vine a majoritatii trupelor tarilor occidentale, fara nici o garantie ca aceasta tara , greu incercata, se va bucura dupa aceea de un regim democratic. Din Irak s-au retras deja majoritatea trupelor americane, dar haosul survenit pune problema cine va putea sustine durabil noul guvern instalat. In Libia se infrunta violent doua tabere, care au divizat tara dupa moartea lui Ghadafi. Nimeni nu indrazneste sa marturiseasca, cu sinceritate, ca solutiile politice sustinute prin forta militara, aplicate in acest spatiu, sunt gresite si provoaca in continuare mii de victime. Tema aducerii si instalarii durabile a unor regimuri dupa modelul democratiei occidentale ca justificare a interventiilor militare straine, nu mai este amintita, probabil de teama ridicolului.

Interesant este ca in articolele amintite mai sus se pomeneste doar in treacat despre doua tari carora li s-a acordat de SUA si UE calificativul de tari autocrate : China si Rusia. Succesele economice ale acestora sunt trecute sub tacere sau minimalizate, in schimb sunt semnalate drept acte abuzive unele masuri ce urmaresc asigurarea securitatii statului. Cum li se poate nega caracterul democratic unor tari in care atat alegerile, cat si cele mai recente sondaje au aratat ca peste 80% din populatie sustine actuala conducere ? Propaganda diabolizarii lui Putin, manifestatiile studentilor de la Hongkong care « sufera » sub dictatul birocratilor de la Beijin, sunt teme dragi mediilor occidentale care zilnic arata publicului care este « gandirea corecta ». Desigur insa ca suntem abia la inceputul unei campanii publicitare in care televiziunea, internetul si cinematografia isi vor aduce aportul la lamurirea problemei democratiei in interesul unei lumi ce nu accepta mutipolaritatea.

Advertisements

Cu Adam Michnik despre pericolul Viktor Orban

August 7, 2013

Pe Adam Michnik cred ca il stie toata lumea. Fost luptator alaturi de Lech Walesa pentru cauza sindicatului polonez Solidarnosc, fapt pentru care a zacut vreo doi ani la inchisoare, el este acum redactor-sef al ziarului de mare tiraj “Gazeta Wyborcza” si un fel de constiinta publica in tara sa. In interviul pe care l-a acordat saptamanalului german “Der Spiegel” (Nr. 31 din 29 iulie 2013) el isi spune parerea despre tarile foste comuniste din centrul si estul Europei si despre cei ce traiesc in ele. Sunt cateva lucruri despre care merita sa reflectam.

Intrebat cum se explica manifestatiile din Bulgaria impotriva unui guvern abia instalat la putere, Michnik e de parere ca “in tarile din rasaritul Europei este o mare dorinta de libertate, dar lipsesc traditii democratice. Deaceea exista pericolul de anarhie si haos, iar demagogia si populismul sunt dezlantuite. Noi suntem copiii nelegitimi, bastarzi ai comunismului, mentalitatea noastra a fost modelata de el.”
“Felul radical in care se comporta primul ministru maghiar Viktor Orban fata de opozitie si de presa, ca si modul asemanator al sefului opozitiei din Polonia Jaroslaw Kaczynski, inseamna oare” – intreaba Spiegel – “ca pentru tarile din rasarit e acum caracteristic tipul de politician autoritar?”
Michnik recunoaste ca atat in Polonia, cat si in Ungaria sunt politicieni care doresc un altfel de stat. “Ei vor o lovitura de stat latenta, data tiptil. Daca Orban se mentine la putere sau daca in Polonia vine la putere Kaczynski, asta ar fi periculos, caci ambii au o imagine autoritara despre stat, iar la ei democratia este doar o fatada. Orban spune ca e nevoie de o “democratie centralizata a majoritatii” pentru a se putea lua decizii clare. Numai asa s-ar putea evita pericolele crizei economice. Dar asta e tocmai ce a facut si Hitler” precizeaza Michnik “adica decrete speciale si ordonante de urgenta. Este direct drumul spre iad”.

Redactorii de la Spiegel intreaba atunci ce semnificatie are incercarea lui Orban de a introduce in tara sa “un sistem al cooperarii nationale fara nici un compromis”?
Michnik replica: Istoricul britanic Norman Davies a numit aceasta forma de democratie “guvernarea canibalilor”. Adica au loc alegeri democratice, dar dupa aceea partidul castigator ii devoreaza pe cei ce au pierdut. In asta sta lovitura de stat ce se strecoara tiptil: fie prin scoaterea din functiune a institutiilor democratice, fie prin a si le insusi. Ei cred ca sunt singurii ce poseda adevarul. La un anumit moment partidele nu mai au nici o semnificatie, sistemul consta iarasi doar dintr-un monolog al puterii. In vest institutiile democratice sunt mai adanc inradacinate si pot fi aparate. Dar la noi, in aceste tari din rasaritul Europei, totul este inca fragil, usor de sfaramat, chiar si dupa doua decenii de la sfarsitul comunismului.

Spiegel: Orban, Kaczynski si altii spun ca revolutia din 1989 trebuie dusa pana la capat pentru a se lichida resturile comunismului. Oare mai sunt vreun pericol fostii activisti de partid care au ramas, mai mult sau mai putin, in functie?
Michnik: Dupa mine, este bine ca Polonia a adoptat calea impacarii, iar nu cea a razbunarii, a revansei. Pentru ca am spus asta, eu sunt si acum dusmanit. Eu l-am apreciat pe Adenauer, care dupa razboi avea de ales din mai multe posibilitati: fie ca oamenii ce fusesera aderenti ai lui Hitler sa fie bagati la inchisoare, fie ca din ei sa se faca niste democrati. El a ales al doilea drum. In Polonia am vrut sa avem o tara a tuturor polonezilor. Daca s-ar fi adoptat o cale diferita, atunci ar fi trebuit ca toti comunistii sa fie spanzurati de felinare, iar o mica elita sa conduca. Asta ar fi insemnat un anticomunism cu fata bolsevica.

Spiegel: Sub o dreapta autoritara ca cea a lui Orban sau Kaczynski, infloreste iarasi nationalismul. Cum e posibil asa ceva intr-o Europa unita?
Michnik: In vremurile tumultoase pe care le traim, oamenii cauta ceva de care sa se agate. In Ungaria acesta e complexul Trianon: Nici un ungur nu a uitat ca dupa primul razboi mondial, in urma tratatului de la Trianon, doua treimi din regat a trebuit cedat tarilor vecine si ca multi unguri traiesc acum dincolo de granita. Orban foloseste bine acest instrument si predica un nou maghiarism. Eu am scris inca din 1990 ca ultimul stadiu al comunismului este nationalismul. Adica un sistem de gandire care da raspunsuri simple, dar false, la chestiuni complicate. Nationalismul este practic ideologia naturala a regimurilor autoritare.

Spiegel: Cum trebuie sa se comporte occidentul cu Orban?
Michnik: Trebuie criticat pe fata. Europa nu poate sa ramana tacuta fata de Ungaria. La nevoie trebuie impuse sanctiuni. Cand occidentul a aplicat sanctiuni Poloniei dupa introducerea legii martiale in anii ’80, noi am spus ca nu se simte nimic. In realitate sanctiunile au avut un mare efect.
*
Interviul acordat de Adam Michnik saptamanalului german – din care nu am prezentat mai sus decat o parte – este semnificativ in multe privinte. In primul rand, pentru ca este al unui dizident veritabil, care nu a opus rezistenta comunismului polonez doar “prin cultura” sau prin evadare in Occident, ci a patimit in inchisoare pentru ideile sale. Apoi, pentru ca – la aproape un sfert de secol de la prabusirea dictaturii lui Gomulka si a generalului Jaruzelski – el si-a mentinut convingerile despre nevoia in Europa a unei democratii tolerante, dar fara excese. In fine, pentru ca vede in ideologia autoritara si nationalista a lui Viktor Orban, un adevarat pericol pentru viitorul Uniunii Europene. Iar acest semnal de alarma este dat in chip obiectiv, de cineva din Polonia, tara care nu are in contenciosul ei nici un fel de probleme in disputa cu Ungaria.
Criticarea de Michnik a extremismului conducerii de la Budapesta se bazeaza pe teama ca statele Europei ar putea sa cada din nou in capcana sovinismului ce a facut ravagii in perioada interbelica. Ziaristul polonez isi da seama ca exista riscul ca o parte din opinia publica din aceste tari sa fie ademenita, sub drapelul unui anticomunism fara obiect, sa dea crezare lozincilor care nu avantajeaza decat politicieni fara scupule.
In ce priveste Romania, Viktor Orban vine in aceasta tara cand pofteste, fara a mai fi invitat de echivalentul sau ierarhic roman. El participa la adunari, ca cea de la Tusnad, la care populatia maghiara este indemnata sa ridice pretentii de autonomie a Transilvaniei. Nu te poti impiedica sa nu te intrebi pana unde poate merge toleranta oamenilor politici romani fata de aceste provocari, pasivitate stimulata desigur si de comportamentul ingaduitor al Comisiei Uniunii Europene fata de excesele Budapestei.
De ce nu avem macar un Adam Michnik al Romaniei?

Herta Müller si exilul

January 29, 2013

Romanii, sau o parte din ei, se mandresc cu premiul Nobel de literatura capatat de Herta Müller in 2009. E drept, premiul a fost acordat pentru cartile scrise in germana si traduse apoi in numeroase alte limbi, astfel incat tot globul a aflat despre chinurile pe care autoarea le-a suferit fiindca a avut nefericirea sa se nasca in Romania. Dupa cum stim, renumita scriitoare – nascuta in Banat in 1953 –  e obsedata de calvarul prin care a trecut populatia germana in anii regimului comunist. Dupa vizita pe care a facut-o in Romania in 2009, ea a publicat un articol in saptamanalul german “Die Zeit” in care povesteste cum la Bucuresti – primita cu onorurile cuvenite de A. Plesu – s-a simtit constant supravegheata de aceiasi eterna Securitate. Iar recent, in decembrie, ingrozita de rezultatul alegerilor pentru parlamentul roman, dansa a tras de la Berlin un semnal de alarma: exista riscul ca comunistii sa ia din nou puterea la Bucuresti. Dupa cum se vede stafia comunismului este o tema care nu poate fi usor abandonata.  

Iata insa ca in numarul din 21 ianuarie 2013 revista “Der Spiegel” publica un amplu articol al Hertei Müller, in care ea  lupta si cu alte fantome, nu numai din Romania (cine se mai intereseaza oare in vest de Romania ?), ci chiar din patria de adoptie, Germania. Scapata din iadul romanesc “cu nervii distrusi de anii de sicana din partea Securitatii” (desi marturiseste in alta parte ca intre 1984 si 1987, efectuase trei calatorii turistice in Germania Federala) dansa ajunge in vara lui 1987 ca emigranta in lagarul de la Nürnberg. Cu surprindere constata ca este luata in primire de Serviciul Federal de Informatii (BND) si supusa timp de luni de zile unui interogatoriu istovitor, fiind banuita ca agenta trimisa in Germania chiar de Securitate. Intrebata daca a emigrat in calitate de etnic german sau de persoana persecutata politic, dansa raspunde ca in ambele calitati, ceeace insa nu il satisface deloc pe anchetator. Nenumarate alte intrebari, de care erau scutite mii de alte persoane ce emigrau pe atunci din Romania, o fac sa banuiasca ca la mijloc este amestecata Asociatia compatriotilor svabi din Banat (Banatschwäbische Landsmannschaft), manipulata de aceiasi Securitate. Aceasta asociatie din Timisoara, ce tinea o stransa legatura cu ambasada romana de la Berlin, “m-a urmarit timp de ani si m-a ponegrit ca disidenta (Nestbeschmützerin)” […] “Ura celor din conducerea acestei Asociatii, planurile calomnioase ale Securitatii si ale Bundes Nachrichtendienst (BND) se legau acum intr-un tot” […] “In 1987 am inceput sa imi dau seama ca Germania, care alungase in exil (in timpul nazistilor) sute de mii de oameni, nu vrea sa aiba nimic comun cu cuvantul exil si cu experienta exilului”.

Desigur ca aceste necazuri ale Hertei Müller de la primii pasi pe pamantul Germaniei nu se pot compara cu dramele marilor scriitori si artisti germani pe care regimul hitlerist i-a alungat din Germania. Dansa recunoaste acest lucru si enumera cateva asemenea cazuri: Carl Zuckmayer, care a reusit cu greu sa se refugieze in Elvetia; Walter Benjamin, care se sinucide la granita franco-spaniola, dupa ce i se refuzase intrarea in Spania; Stefan Zweig, care s-a sinucis in Brazilia, impreuna cu sotia sa Lotte; Ernst Toller, care s-a spanzurat intr-un hotel din New York; Joseph Schmidt, Else Lasker-Schüler, Nelly Sachs, Konrad Merz si altii. In schimb alti scriitori si artisti au ramas in Germania nazista, ca de pilda Gottfried Benn si Hans Werner Richter, si fie au colaborat cu regimul, fie au refuzat dupa infrangerea Germaniei sa aiba vreo legatura cu cei ce au parasit tara dupa 1933. Mari scriitori germani, ce au respins nazismul, s-au intors dupa razboi in patria lor, dar nu le-au fost recunoscute suferintele si nici nu s-a manifestat regret pentru pierderea suferita de traditia literara prin plecarea lor. Sunt amintiti printre altii Thomas Mann, Heinrich Mann, Stefan Zweig, Alfred Döblin, Theodor Kramer si Masha Kaleko. „Cine a fost in exil nu este recunoscut pana astazi in Germania drept victima”, scrie Herta Müller, care adaoga ca “Germania trebuie sa raspunda pentru asta la fel ca pentru Holocaust”. Nicaieri insa – arata ea – nu exista in Germania vreun loc memorial care sa aminteasca despre soarta tuturor acestor oameni de cultura, carora nazismul le-a frant viata.

Nu cred ca vor fi multi in Germania care sa salute aceasta noua rascolire a trecutului propusa de Herta Müller. Pe de o parte, pentru ca analogia cu Holocaustul nu numai ca atinge un subiect tabu, ci si pentru ca este falsa. Nu se pot compara cei cativa zeci de scriitori refugiati cu milioanele de evrei ce au pierit in lagarele naziste. Nici Germania din sec. 21 nu mai este cea din anii 1933-1945. Pe de alta parte, crearea unui muzeu al scriitorilor si artistilor germani din exil, nu ar fi o idee rea, dar ma face sa banuiesc ca el nu va fi limitat la perioada nazista, ci va fi extins si la epoca comunista, situatie in care in el si-ar avea locul in viitor si Herta Müller. Dar dansa a fost cu adevarat in exil in Romania pana in 1987?  Sau abia acum, in Germania, a inceput sa se simta in exil?

MILIARDELE NU SUNT DE AJUNS…

July 3, 2010

Acum 20 de ani avea loc unificarea Germaniei, iar locuitorii Republicii Democrate Germane primeau un cadou din partea guvernului Republicii Federale Germania. Printr-o decizie a Bundestagului, incepand cu data de 1 iulie 1990, cetatenii RDG capatau salariile si pensiile la acelasi nivel in moneda vestica, iar economiile lor, in limita sumei de 6000 marci RDG, puteau fi schimbate in raportul 1:1 in marci RFG. Era un gest de mare generozitate pe care si-l putea permite doar o mare putere economica. In acelasi timp era si o importanta masura politica de castigare a populatiei din fosta tara socialista, caci pana atunci raportul de schimb real al celor doua monezi era de 4:1 in favoarea marcii occidentale. Cu timpul s-a vazut insa ca din punct de vedere economic masura luata era pripita, cu consecinte neasteptate. Incapabile sa reziste in conditii de egalitate la competitia pe piata, intreprinderile est-germane au inceput sa dea faliment in masa.

Se evalueaza ca in ultimii 20 de ani s-au varsat, atat prin “pactul de solidaritate”, cat si prin alte surse, 1.300 miliarde euro pentru reconstructia celor 5 noi landuri. S-au construit noi autostrazi, s-a refacut intreaga retea telefonica, s-au modernizat vechile orase, s-au refacut canalele navigabile etc., dar au aparut si noi intreprinderi de inalta tehnicitate si institute de cercetari. Totusi majoritatea banilor s-au cheltuit pentru actiuni de sprijin social. In prezent forta economica, pe locuitor, a landurilor din estul Germaniei este de doar 71 % din cea a landurilor de vest. Iar cresterea lor economica se apreciaza ca va fi in anul acesta de doar 1,1 % , fata de 1,7 % a celor din vest. Mai grav este ca, de la disparitia zidului dintre cele doua Germanii, populatia de pe teritoriul fostei RDG s-a redus cu 2 milioane persoane, scadere care continua. Astazi, printre primele 100 de mari intreprinderi industriale ale Germaniei, sau printre primele 100 de mari firme prestatoare de servicii, nu este nici una din estul tarii.

Saptamanalul “Der Spiegel” publica in ultimul numar (no. 26/2010) un amplu reportaj cu numeroase cazuri din care rezulta fie ineficienta multor masuri de aducere la acelas nivel a celor doua parti ale tarii, fie aparitia unor fenomene sociale noi. Astfel de pilda, mizand pe ideea transportului aerian de marfuri si pasageri cu dirijabile, domeniu in care Germania stralucea prin anii ’30 cu dirijabilele contelui Zeppelin, s-a construit un gigantic hangar. Ideea s-a dovedit falsa, iar hangarul a ramas neocupat. Apoi insa un alt investor a avut ideea ca in acest hangar sa organizeze “Tropical Islands”, cel mai mare parc de distractii din Europa, cu palmieri, plaje de nisip si valuri. El s-a deschis in decembrie 2005, contandu-se ca anual isi vor petrece concediul aici 2,5 milioane de persoane. Dar – intr-o regiune in care somajul de 13,5 % ii forteaza pe multi sa-si paraseasca locurile natale – nu s-a reusit ca anul trecut sa fie atrasi decat 900.000 de oameni, curiosi sa vada cum arata paradisul la aceasta latitudine. Probabil ca “Tropical Islands” va da in curand faliment, dar nu departe de el, la Potsdam, se amenajeaza chiar acum inca o statiune cu bai de tratament si amuzamente in valoare de 20 milioane euro.

Un alt exemplu este cel al orasului Stendal, care in decurs de doua decenii a pierdut 10 mii locuitori, avand acum 35.000. Se prevede ca in anii ce vin populatia sa se va mai reduce cu 5.000 locuitori. Pana acum orasul a primit de la Berlin sume considerabile pentru noi locuinte si modernizarea celor vechi, dar conducerea orasului se confrunta acum cu o problema: orasul e prea mare pentru prea putini locuitori . Sunt prea multe paturi in spitale pentru numarul bolnavilor, prea multe scoli pentru care nu sunt copii, o uriase retea de apa si canalizare neutilizata suficient, dar mai ales un mare numar de apartamente ce stau goale. Multe blocuri construite la periferie trebuie demolate, dar locuitorii lor se opun. Primarul orasului declara: “Construirea unui oras e mai simpla decat deconstruirea lui”. Revista Der Spiegel relateaza si alte asemenea cazuri de proasta gospodarire a unor sume considerabile.

Suportul financiar pe care statul german il acorda regiunilor din estul tarii este un act de solidaritate unic in felul sau. “Solidarität Pakt” va mai dura pana in 2019, poate chiar mai mult. Mana invizibila care regleaza interesele pietei a jucat un rol minor in aceasta mobilizare de forte. Desigur ca sunt inevitabile greselile ce s-au facut si se mai fac in alocarea si utilizarea acestor fonduri. Imi pun doar intrebarea daca nu ar fi fost util si rational ca sentimentul nobil al solidaritatii sa se exercite nu doar la nivelul national, ci mai curand la nivel european, statele occidentale bogate creind un solid fond destinat a sustine economia noilor tari intrate in U.E., lovite acum de criza. O asemenea propunere a fost facuta anul trecut de Ungaria, dar a fost respinsa ca nerealista chiar de d-na Angela Merkel, cancelar al Germaniei. Iar fara acordul Germaniei, astazi nu se mai poate face nimic in Uniunea Europeana.

Crizele de azi si de maine (partea 2-a)

December 12, 2009

          Avertismentele date cu aproape un an in urma cu privire la riscurile unei noi crize, nu au ajuns la nici o ureche. “Este ingrijorator cat de repede uita lumea” spune bancherul american Cronin. Iar colegul lui Costas adaoga : “Piata este schizofrena”. In aceasta schizofrenie intra si avantul luat iarasi de tranzactiile cu derivate, acele complicate operatiuni financiare, care intai au stimulat boom-ul, pentru ca apoi sa accelereze prabusirea. 1100 de banci negociaza azi in SUA cu Swaps, Futures, Options si alte asemenea proceduri financiare. Iar printre cei ce cumpara aceste hartii de inalt risc sunt si expertii newyorkezi ai lui Citigroup. Adica ai bancii care a primit 25 miliarde dolari de la guvernul american pentru a supravietui. Acesti experti au invatat insa ceva fals din criza ce tocmai a trecut: ca pot risca oricat, fara a fi sanctionati, caci statul le acopera orice nechibzuinta. 

            Bancherii de pe Wall Street lucreaza de luni de zile pentru a se descotorosi de hartiile de valoare toxice. Ei au si gasit un termen nou pentru acest jeton al cazinoului financiar: Re-Remic, prescurtare de la « Resecuritization of Real-estate Mortgage Investment Conduit ». Ei redeschid vechile dosare cu hartii greu vandabile, celor considerate inca acceptabile li se da denumirea Triple A a agentiilor de rating si cu ele reincepe jocul speculatiilor. Se evalueaza ca ansamblul hartiilor Re-Remics repuse in circulatie se ridica la 660 miliarde dolari. 

            Lordul Adair Turner, seful lui Financial Services Authority din Marea Britanie, s-a dus la Washington si a prezentat conducerii ministerului de finante al SUA dimensiunile pe care le-a luat capitalismul de cazinou. El a aratat ca in anii 70 valoarea operatiilor financiare si a tuturor investitiilor in strainatate era de doua ori mai mare decat volumul real al schimburilor de marfuri. Acum specula financiara este de 20 de ori mai mare decat volumulm comertului. A mai aratat ca valoarea tuturor derivatelor financiare era in 1985 de 18 miliarde dolari, dar astazi ea se ridica la 400 miliarde, desi PIB mondial doar s-a dublat in aceasta perioada. In fine, ca tranzactiile zilnice cu optiuni petroliere reprezentau in 1990 aproximativ valoarea petrolului produs si consumat. Astazi insa valoarea lor depaseste de zece ori valoarea reala aprodusului. Finantele s-au desprins astfel de realitate, dar poseda capacitatea de distruge industrii si tari. Criza nu priveste doar bancile, ci este o criza de conceptie. Este discutabila deci opinia ca preturile marfurilor contin toate informatiile necesare privind comportarea pietelor si se corecteaza automat in cazul unor erori. Avertismentele lordului Turner, ca dealtfel si apelurile insistente din partea guvernului german de potolire a euforiei bancare americane,  au fost ascultate politicos la Washington, dar fara consecinte, caci guvernului american ii lipseste vointa politica de a face ceva. El lasa bancile sa continue, bucuros ca nu el, statul, e constrans sa cumpere hartiile de valoare toxice.

             Un articol din saptamanalul Der Spiegel (No. 48/2009) arata la cat au fost evaluate sumele necesare pentru salvarea capitalismului bancar de catre stat. Cele 20 de mari economii nationale ale globului le-au apreciat la 1.500 miliarde dolari, din care Statele Unite pompeaza  841 miliarde, iar Europa – 600 miliarde dolari, bani din impozite. Sume atat de uriase nu poseda nici un stat, afara de guvernul Chinei. Casele de bani ale statulu sunt insa goale si noile sume trebuie procurate de pe pietele financiare. In Germania s-a evaluat ca in 2012, jumatate din impozitul pe salarii platit de nemti va merge pentru plata dobanzilor bancilor. Peterson Institute din Washington a elaborat o prognoza a bugetului SUA pana in anul 2030. Din ea rezulta ca daca se va trece la severe economii sau la sporirea impozitelor, datoria americana in strainatate va creste de la 3,5 bilioane dolari (adica 25 % din PIB) la 50 de bilioane (140 % din PIB). Doar pentru serviciul datoriei externe, ar trebui ca in 2030 St. Unite sa plateasca creditorilor cca. 7 % din valoarea intregii productii anuale a tarii. Imensa majoritate a populatiei va fi insa exclusa de la avantajele cresterii economice. Amortizarea datoriei publice va eroda serios nivelul de trai, iar conflictele sociale vor spori in intensitate. Multi economisti considera ca guvernul american va fi constrans sa recurga la inflatie pentru micsorarea datoriei, lovind astfel in economiile cetatenilor si in salariile lor. Revista “Newsweek” pune chiar intrebarea: “Poate America sa dea faliment?”. Raspunsul dat : este pentru prima oara in istorie cand ne putem imagina ca s-ar putea frange ambii stalpi de sustinere ai politicii financiare si anume : creditorii, care cumpara mereu titluri cu datorii, si guvernul, care plateste pentru asta. Iar deoarece scade increderea in dolar, creste continuu pretul aurului. Recent banca centrala a Indiei a cumparat 200 tone de aur de la FMI, pentru a micsora dependenta financiara a tarii de dolar. 

Dar nici Bank of England nu sta mai prejos. Desi mandra de independenta sa, ea cumpara fara oprire obligatii, astfel incat cca. un sfert din datoriile statului sunt acum in posesia bancii de emisie. Banca Centrala Europeana nu mai e nici ea un refugiu al stabilitatii. In ultimele 6 luni ea a cumparat obligatii ipotecare in valoare de 21 miliarde euro pentru a sprijini piata imobiliara. Creste astfel cantitatea de bani in spatiul european, fara ca asta sa insemne marfuri in valoare echivalenta. La inceputul anului 2002 erau in circulatie 225 miliarde euro, dar la inceputul lunii noiembrie 2009 circulau bancnote euro in valoare de 773 miliarde. Daca cu un an inainte BCE acorda cu dificultate credite celor 6.600 banci din zona euro, si doar pentru max. 3 luni, acum ea face presiuni asupra lor pentru a accepta noi credite, oricat de mari, pana la un an durata. Iar daca, inainte de criza, bancherii BCE stiau exact de cati bani are nevoie economia fiecarei tari pentru a functiona corect, odata intrati in criza ei nu mai au repere si au inceput sa distribuie banii acumulati din lichiditati ieftine. In luna iunie a.c. banca de emisie de la Frankfurt acordase credite anuale in valoare de 442 miliarde euro. Mai devreme sau mai tarziu banii isi vor gasi drumul spre pietele de actiuni, imobile si materii prime. 

Bula speculativa devine tot mai mare, riscurile dezaprobarii pe pietele globale sporesc, ceeace ii determina pe europeni, indeosebi pe germani, sa faca presiuni asupra americanilor. Caci stiu cu totii ca daca Wall Street isi schimba regulile, se schimba intreaga lume, se aliniaza la ele si Londra, Parisul si Frankfurtul. Momentul propice pentru schimbari a trecut insa. Fruntasii americani mai vorbesc despre primatul politicii asupra economicului, dar asta e doar o poza. Finantele SUA sunt dirijate de banci, iar nu de ministerul de finante. Iar in randul bancilor, Goldman Sachs este cea mai influenta. Salariile si bonusurile distribuite de banca oamenilor sai se ridica in acest an la 17 miliarde dolari. E lunga lista politicienilor ce provin din aceasta banca, printre care Jon Corzine, fost presedinte al consiliului de conducere al bancii, acum guvernator al statului New Jersey, sau Phil Murphy, azi ambasador la Berlin. Dar cel mai renumit dintre ei e Robert Rubin, eminenta cenusie a elitei financiare US, fost sef al bancii, iar apoi timp de 4 ani ministru de finante sub Clinton. Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel in economie, spune: “America are o usa turnanta. Pe e lumea merge din Wall Street in ministerul de finante si inapoi. Iar asta lasa urme in gandire”. Iar un alt analist scrie: “Goldman Sachs este o organizatie politica, camuflata sub numele de banca de investitii”.

Dominique Strauss-Kahn, presedintele FMI, isi aminteste de un dineu luat impreuna cu Henry Paulson, ministrul finantelor lui George W. Bush, si cu cativa bancheri. Unul dintre acestia s-a sculat si a spus : “Domnule ministru de finante, noi bancherii am devenit prea lacomi, prea avizi. Avem nevoie de reguli care sa ne tina in frau lacomia”. Dar asta se petrecea cu 12 luni in urma, adica o eternitate…

MEDVEDEV SI RUSIA

November 14, 2009

Rusia este o tara cu 143 milioane locuitori, care are o pondere geopolitica enorma datorita a cel putin trei caracteristici: teritoriul ei are cea mai mare suprafata de pe glob; poseda in subsol mari cantitati de gaz metan cu care aprovizioneaza aproape intreaga Europa; este bine dotata cu armament nuclear si cu rachete pentru transportul acestora. De aceste toate se tine seama in cancelariile marilor state ale lumii, dar se pare ca sunt ignorate doar la Bucuresti, atunci cand se discuta cu un aer de superior dispret despre relatiile cu aceasta tara.

Cu prilejul sarbatoririi a 20 de ani de la caderea zidului de la Berlin, presedintele Rusiei, Dmitrii Medvedev, a acordat un interviu revistei germane “Der Spiegel” , in care, printre altele, a spus:

  • Prabusirea URSS este unul din cele mai dramatice evenimente ale sec.20, desi nu a avut efecte la fel de sangeroase ca de pilda revolutia din 1917 sau cel de al 2-lea razboi mondial. Descompunerea statului a zguduit pe toti cei ce traiau in tara, indiferent daca au luat-o drept o catastrofa personala sau o urmare a stapanirii bolsevice. Evenimentul a fost cu adevarat dramatic: un popor care timp de decenii, iar partial chiar timp de secole, a constituit o unitate, s-a trezit brusc in tari diferite, iar legaturile cu rudele si prietenii au fost retezate.
  • In Rusia sunt 50 de milioane de internauti, deci peste o treime din populatie. Eu am un blog in care l-am caracterizat pe Stalin drept criminal. Am primit mii de comentarii, unii multumindu-mi pentru aceasta, dar altii exprimandu-si dezacordul, aratand ca datorita lui Stalin s-a dezvoltat economia, s-au acordat facilitati sociale gratuite, s-a combatut criminalitatea. Dar ca jurist eu spun: lichidarea unui mare numar de cetateni sovietici, sub diverse pretexte, a fost o crima. Este un merit al lui Gorbaciov si a celor din jurul lui ca au avut curajul de a da publicitatii si documente care aruncau o umbra asupra PCUS si a statului. Cei ce considera ca, in ansamblu, Stalin a fost o personalitate pozitiva, sunt azi in Rusia o minoritate.
  • Intr-un recent articol (“Inainte, Rusia!”) am descris ramanerea in urma economica a Rusiei, coruptia, birocratia si tendinta de a invinui strainatatea pentru lipsurile noastre. Suntem insa in curs de a fauri o societate moderna. Cu 18 ani in urma eram niste naivi si multe din sperantele noastre s-au dovedit iluzii. Dar azi suntem mai maturi, stim cum trebuie sa arate tara in viitor si ce loc are ea in lume. Coruptie a existat in Rusia si pe timpul tarilor, ba chiar in perioada sovietica, dar era bine ascunsa. Dupa schimbarea de regim din 1991, ea a inflorit din nou, caci libertatea are si avantaje, si inconveniente. Dar recent am adoptat niste legi cum nu a mai avut Rusia in intreaga sa istorie. Functionarii publici trebuie sa-si publice veniturile, ale lor si a rudelor lor. Am infiintat un consiliu de combatere a coruptiei subordonat direct presedintelui Rusiei.
  • Nu am reusit sa devenim economic independenti de exportul de materii prime. Comertul cu gaz si cu petrol a devenit pentru noi un fel de drog. Materiile prime se cer tot mai mult la export, mai ales cand preturile explodeaza. Iar fluxul de valuta da impresia stabilitatii economice. Nu mai ai nevoie de reforme, cand problemele acute se pot rezolva si fara diversificarea productiei. Dar cred ca am invatat ceva din actuala criza financiara si economica si din greselile facute..
  • In privinta relatiilor cu Putin, noi doi formam un tandem ce functioneaza perfect, desi au fost multi cei ce au prezis ca repede ne vom certa. Desigur ca fiecare dintre noi avem ideile proprii si stilul propriu. Recent Putin a spus ca in 2012, cand vor avea loc noile alegeri prezidentiale, daca poporul ii va considera atractivi ca figuri politice pe Medvedev si pe Putin, atunci ne vom consulta impreuna care dintre noi va candida la postul de presedinte, pentru a nu ne stramtora unul pe altul. Dar el nu a spus, asa cum au afirmat unii, ca presedintele va fi stabilit doar printr-o invoiala intre noi doi.
  • Cele mai mari potentiale nucleare mondiale sunt in mainile Rusiei si Statelor Unite. Fara noi doi nu se poate vorbi de dezarmare nucleara. Acum, cu noua conducere americana, care doreste o lume fara arme atomice, sunt toate conditiile indeplinite pentru a cadea de acord asupra unui nivel minim si asupra definirii masurilor de control. La sfarsitul anului vom putea avea un document pregatit pentru semnare.
  • Vad pericolul ca in Afganistan trupele occidentale sa aiba aceiasi soarta cu cea a trupelor sovietice, care au avut 15.000 morti pana in 1989 cand s-au retras. Daca alianta trupelor occidentala nu va ajuta la faurirea unui stat afgan functional, si nu va reusi sa se obtina stabilitatea, atunci va fi inutil oricate trupe suplimentare s-ar trimite acolo. Colegii nostri americani au apreciat ca alegerile in Afganistan si in Irak  ca un triumf al democratiei. Atunci tot ei ar trebui sa aprecieze cu aceleasi cuvinte si alegerile din Rusia.
  • Dupa disparitia pactului de la Varsovia, noi am sperat la un grad mai inalt de integrare si la o noua definire a rolului Rusiei in Europa. Nimic din cele promise nu s-au indeplinit : ca NATO nu se va extinde fara limita in rasarit si ca se va tine seama de interesele noastre in aceste regiuni. NATO a ramas un bloc militar si are constant rachetele indreptate asupra teritoriului Rusiei. Eu nu doresc nici o contrapondere la NATO, dar avem nevoie de un mecanism universal pentru lamurirea diferentelor de opinii in interiorul Europei. Cat de fragil este sistemul nostru de securitate a aratat-o conflictul cu Geo rgia. Caci acela a fost un conflict european.