Posts Tagged ‘dreapta’

Intelectualul de stanga

February 10, 2014

 

Cu sapte ani in urma am publicat, pe un alt blog, un text cu titlul de mai sus, care pe atunci a parut desuet, caci criza economica nu isi aratase coltii, iar practic intreaga presa era ocupata de articole ale laudatorilor avantajelor capitalismului, ce semnalau totodata  pericolul nostalgiei dupa regimul prabusit in 1989. Perioada care a trecut de atunci a scos la iveala lacunele pe care le continea propaganda dreptei si a permis aparitia in spatiul public a unor voci critice, strict necesare intretinerii spiritului democratic in societate. M-am gandit ca poate ar fi totusi oportun sa republic pe acest blog articolul din aprilie 2007, care socotesc ca nu si-a pierdut din actualitate.   

Ce este oare un om ce poate purta numele de intelectual ? El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturile sale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil. In cele ce urmeaza voi face cateva reflectii asupra notiunii intelectualuluide stanga.
Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.
Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.
In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii.
Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta? Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.
Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti liberali, mai mult sau mai putin. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex.
Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea periodica desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga este internationalist , e prudent in folosirea notiunii deoarece este constient ca marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii, reprezinta fata pernicioasa a notiunii de internationalism. Dar el, intelectualul de stanga, este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta in ansamblu calitatile poporului sau. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui prin reforme. Stanga crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale. Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.

 

 

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (II)

October 27, 2013

 

Citind argumentele aruncate de N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu in batalia cu cei de la Observator cultural si de la platforma Critic Atac, primul lucru care surprinde este invinuirea adusa acestora din urma ca, atingand chiar si numai cu o floare campania pe care dansii o duc de peste 20 de ani impotriva stalinismului romanesc, s-ar deschide zagazurile reintoarcerii abuzurilor comuniste. Acuzatie consternanta deoarece nimic nu o justifica. Nu exista in tara nici un partid al unei stangi radicale, iar apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO fac aceasta ipoteza total neverosimila. Se doreste insa, prin publicarea unei avalanse de articole in ziare si reviste pentru ingrozirea, fara motiv real a publicului, sa se perpetueze situatia prin care gandirea de dreapta neo-conservatoare s-a instituit ca monopol, persifland si diabolizand orice viziune politica de stanga. Numai niste naivi mai pot acorda credit imaginilor de sperietori, conform carora in joc, prin critica dinspre stanga, este periclitata insasi existanta capitalismului si ca la granita ne pandeste, cu cutitul in dinti, insusi Putin.

Intr-un nou articol al d-lui Manolescu din Adevarul („Extremele se ating“) dansul spune, cuprins de emotie: „Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul”. Despre ce discurs extremist de stanga poate fi oare vorba? Dansul nu face decat sa repete prin asta  o veche teza draga propagandei razboiului rece, care azi nu mai are nici un suport faptic. Rusia, o fi ea privita ca un potential adversar al Americii, dar s-a debarasat de comunism si, mai rau chiar decat la noi, acolo bantuie un capitalism salbatic, cu brutale manifestari nationaliste.  Dar dl. Nicolae Manolescu (nascut Apolzan; oare de ce si-o fi schimbat numele de familie, pe care in interbelic il purta un legionar notoriu din Sibiu?), care din critic literar unanim apreciat pana in 1989, s-a transformat apoi in om politic, presedinte de partid vizand presedintia tarii, director al unei reviste literare ce militeaza partizan de dreapta, precum si posesor a altor distinctii si privilegii. Dansul isi afiseaza acum o atitudine politica confortabila de centru-dreapta, din care nu doreste sa fie deranjat. Dar, asa cum scria Norberto Bobbio, dreapta e mai apropiata de extrema dreapta decat de stanga, cu care nu impartaseste aceleasi valori.

Iar Vladimir Tismaneanu, propagandist oficial al anticomunismului, tine sa asigure cititorii  Revistei 22 ca cei ce pun la indoiala utilitatea dominatiei fara nici o obiectie a elitei neoconsevatoare, nu sunt decat niste comunisti camuflati ce doresc revenirea la regimul de trista amintire. O excelenta analiza a tezelor tismaniene poate fi citita in blogul „vicuslusorum“ (25.10.2013), din care preluam cateva pasaje: „Vladimir Tismaneanu  a conservat atmosfera sufocanta de razboi rece in cartile sale tarzii: desi politic defunct, cadavrul Imperiului Raului si-ar fi lasat fantomele asupra societatilor viitorului. Tentatia comunismului trebuie exorcizata cu indarjire. Tonul apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu ataca fara pic de nuante totalitarismele comuniste este profund nestiintific si incarcat de valori straine distantei cu care istoria ca domeniu este scrisa. Totalitarismul este o cheie interpretativa desueta astazi, la 60 de ani dupa opera Hannei Arendt. Nimic prob nu poate iesi de sub pana unor anticomunisti dominati de o ideologie neoliberala la fel de pacatoasa ca orice viziune partizana traita cu fanatism.“  (…) „Simplitatea demersului sau sperie prin ferocitatea cu care sunt purtate atacurile. In procesul de demolare totala, stanga insasi, mai veche si mai prezenta in modernitatea capitalista decat experimentul comunist, este anatemizata si demonizata ca fanatica, odioasa, utopica, iar marxismul, desi tratat cu superficialitate grosolana de Tismaneanu, cade sub ghilotina furiei anticomuniste.  (…) Suficienta istoricului V. Tismaneanu devine devastatoare in latura publicistica a operei sale. Generalizarile pripite, judecatile de valoare nefondate pe altceva decat umori personale, atacurile repetate la persoana, viziunea maniheista straina de spiritul autentic al stiintei, tonul otravit, indignarile condescendente, aplecarea spre etichete si porecle sinistre, dar mai ales, trufia cu care desfigureaza subiecte fragile epistemic, m-au convins sa tratez cu circumspectie si neutralitate opiniile inflamate, golite de spiritul adevarului, ale omului Vladimir Tismaneanu.“

Este sigur ca duelul intre intelectualii de stanga si cei de dreapta va continua, caci realitatile din tara impun clarificari, uneori dureroase. Dar asupra argumentatiei celor de dreapta apasa bilantul ultimilor ani, plin de promisiuni esuate, care nu mai sunt acceptate de tineri pe care retorica anticomunista, repetata pana la sastisire, ii lasa indiferenti.

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (I)

October 27, 2013

 

De peste o luna se desfasoara in cateva publicatii un duel aprig pe teme ideologice care nu poate lasa pe nimeni indiferent. In „Adevarul“, „ Romania literara“ si „Revista 22“ domnii N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu isi manifesta stupefactia si indignarea pentru ca o seama de tineri calca in strachinile corectitudinii politice,  adoptand puncte de vedere nepermis de stanga. De cealalta parte se situeaza cei de la platforma net  „Critic Atac“ si de la periodicul  „Observator cultural“, care isi exprima lehamitea fata de dominatia de peste doua decenii a unui discurs elitist, camuflat sub vesmant de „anticomunism“. Nu am putut urmari intregul schimb de argumente si replici al acestei dispute, dar voi reda pe scurt cateva argumente ce mi s-au parut esentiale in aceasta controversa.

Profesorul Nicolae Manolescu, presedinte al Uniunii scriitorilor, membru al Academiei Romane si posesor al altor titluri, ii „acuza“ pe cei de la Critic  Atac  ca sunt marxisti, leninisti, comunisti, antioccidentali si rusofili, printre altele si deoarece: „…printre patronii spirituali ai junilor de la Critic  Atac , Marx si Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez“. La care primeste riposta unui comentator de solida statura intelectuala (Radu Ioanid): „Stie dl. ambasador al Romaniei la UNESCO, ca a utiliza formula „evreii Marx si Lenin“ inseamna folosirea unui cliseu antisemit  –  evreii ai creat/adus comunismul?! (…) Caracterizarea lui Lenin ca evreu este in general facuta de cele mai salbatice si inculte cercuri extremiste de dreapta. De altfel domnia sa nu este la primul derapaj de acest fel. Penibilele sale luari de pozitie pro-Antonescu sunt on the record“. 

„Neo-stangistii“,  care pretind ca anticomunismul, ce stapaneste autoritar  gandirea intelectuala din Romania timp de aproape un sfert de secol, ar fi devenit nu numai desuet, ci si daunator, sunt in plina  erezie, proclama dl. Manolescu, deoarece “inca nu ne-am despartit cu adevarat de comunism“. Ceeace il indreptateste sa-i sanctioneze cu urmatoarea sentinta:  „lipsa deplina de spirit critic , care ii conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendentioasa confuzie de valori“.  Ii sare imediat in ajutor V. Tismaneanu, vestit procuror al Istoriei, care vede in incercarea de „delegitimare insistenta, insidioasa sau stridenta a anticomunismului“, nici mai mult, nici mai putin decat un atac la democratie.  (Ca si cum democratia nu ar putea admite diversitatea de opinii, reflectez eu). Dansul  se intreaba cum se poate explica „perseverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera dacat stupide, ba chiar potential criminale“. 

O alta imputare adusa tinerilor „stangisti“  este ca ei incearca reactualizarea lui Dobrogeanu-Gherea (socialist) in dauna lui Maiorescu (conservator): „Marturisesc rusinat – scrie dl. Manolescu – ca n-am prevazut ca fostii mei studenti ar putea intr-o zi sa sfideze tot ce i-am invatat despre Maiorescu…“ Dupa dansul, anii comunismului „au ruinat complet si definitiv critica marxista cu pretentii stiintifice a lui Gherea“. La care Paul Cernat in Observator cultural da replica:  „A te bloca in maiorescianism sau a-l fetisiza bigot, refuzand ca inutilizabile alte traditii de gandire critica, nu e semn de gandire  libera si pluralista. Rolul stangii in procesul modernizarii noastre e unul determinant“.

Aceste imputari pornesc de la premisa, intentionat falsa, ca cei de la Critic Atac si Observator cultural ar dori sa reabiliteze comunismul stalinisto-ceausist, criticand demascarea crimelor fostului regim, domeniu unde numai cativa chemati au dreptul sa se pronunte.  Astfel acelasi  N. Manolescu semnaleaza in Adevarul amenintarea ce  pluteste asupra societatii romanesti din partea unui „neomarxism (neoleninism?)“, invecinat cu „islamismul radical“ si care, daca nu azi, atunci maine, „ne va asurzi pe toti“.  Este o acuzatie vicleana, cu substrat politic, vadit populist. In realitate, citind si recitind articolele celor invinuiti, se constata ca nu e vorba de apel la absolvire de orice culpa a unui regim care nu a avut doar parti rele pentru populatia tarii. Este insa vorba despre vechea confruntare intre dreapta si stanga, despre „ridiculizarea si diabolizarea omului de stanga“, cu epitete discreditante, pentru eliminarea din viata culturala a celor ce indraznesc sa critice o stare de lucruri ce marginalizeaza tara noastra: absenta stangii veritabile din discursul public. Ce spun in fond acesti tineri intelectuali asupra carora se arunca anatema?

„Decredibilizarea stangii – scrie Bianca Burta-Cernat –  concomitent cu fetisizarea agresiva a principiilor dreptei (in mod deosebit ale celei liberal-conservatoare) este parte a unui proiect hegemonic,  care risca sa limiteze in mod insidios, insusi dreptul de a vedea lucrurile diferit fata de ceea ce ne invata establishmentul, prin toate parghiile institutionale de care dispune. (…) Omul de stanga e prea adesea ridiculizat (cand nu diabolizat la noi; despre el se vorbeste in clisee. E dusmanul proprietatii private si adeptul colectivismului, e cu necesitate ateu – singura lui religie fiind una politica, uraste elitele de orice fel, ideile lui au un potential totalitar. (…) In Europa civilizata, pe care nu mai ostenim sa o invocam, un asemenea discurs ar provoca mirare. La noi, in schimb, acesta e discursul intelectual dominant“. 

La randul sau, Vasile Ernu, intr-o scrisoare deschisa in Critic Atac adresata lui H.-R. Patapievici si  intitulata „Da, sunt om de stanga“, scrie: „Afirmati  ca sunteti ponegrit de  unii-altii pe model „vadimist“ si ca sunteti etichetat „“evreu“ de origine „stalinista“ pe linie paterna. Insa dvs., doar dupa un rand, procedati la fel, in aceiasi „logica vadimista“, etichetandu-ma „nostalgic dupa Imperiul sovietic“. (…) O faceti de pe pozitia care la noi a devenit aproape lege, a“partii bune“ care legitimeaza si delegitimeaza prin simpla rostire a unor postulate“.

Paul Cernat precizeaza si dansul in „Observator cultural“ ca: „a critica iluziile anticomunismului nu inseamna a fi aparator al crimelor comuniste“, dupa cum „a fi antielitist nu inseamna a fi impotriva elitelor“. Nedorind sa personalizeze discutia, tot el arata ca: „Pentru acesti lideri de opinie, apologeti ai statului minimal, doar cei suficient de bogati sau favorizati au dreptul la servicii de sanatate  si educatie decente, de preferat private, restul nu au decat sa se descurce cum or sti, sa crape sau sa emigreze…“. „Daca dl. Manolescu vede in junii de la Critic Atac  doar „marxisti“, „leninisti“ si „radicali maoisti“, ma pot intreba de cand a devenit marxismul, cu avatarurile sale revizioniste, nefrecventabil cultural in Occident?“. Si mai departe: „…angajarea elitistilor, cu arme si bagaje, in contul regimului Basescu, a scos la iveala nu doar insensibilitatea sociala a „dreptei“ intelectual-militante, ci sensibilitatea ei antisociala, narcisista, grefata pe o ideologie tip Ev Mediu, plus capitalism fara limite. (…) Nu voi putea uita multa vreme discursurile – oribile – impotriva asistatilor sociali (incluzand aici bugetarii si pensionarii), a statului social si a „mahalalei inepte“, care nu munceste, fura si-i voteaza cu burta pe criptocomunisti, care nu-si merita elita si presedintele etc. (altfel, poporul cel prost,cobai ideal pentru austeritate, era bun cand vota pentru parlament unicameral sau il vota pe „mahalagiul cu viziune“ euroatlantica)“.

Atat deocamdata cu prezentarea unora din argumentele schimbate in confruntarea ideologic-culturala dintre cei cativa partizani de dreapta si de stanga. In partea a doua a acestui articol, voi prezenta alte opiniiin legatura cu aceasta disputa.

Raspunsuri asteptate din partea stangii

March 8, 2010

                                      

Lumea este in plina schimbare si, de vreo trei decenii, ea intrat intr-o epoca ce se poate numi contrarevolutionara. Este o perioada in care stanga este in retragere, in timp ce dreapta isi impune agresiv valorile. O perioada in care neoliberalismul conservator sustine, printre altele, ca nu mai este posibil, cel putin in tarile europene, sa se pastreze nivelul de protectie sociala si de aparare a drepturilor celor ce muncesc, cucerite in decursul secolului 20, caci asta nu permite cresterea economica. La aceste teze, imbratisate si de dreapta la putere din tara noastra, stanga are, sau ar trebui macar sa aiba pregatite cateva replici esentiale.

In primul rand trebuie aratat ca sistemele de protectie sociala faurite prin grele lupte sociale in decursul secolului trecut, nu sunt o piedica, ci chiar baza necesara a prosperitatii economice si coeziunii sociale. Sporirea bunei stari a tuturor cetatenilor, iar nu numai a unor elite, permite cresterea capacitatii de rezistenta a fiecarei tari si a Europei in ansamblu la sfidarile economice ale altor continente. O dovada in acest sens o reprezinta statele scandinave, unde protectia sociala si nivelul de ocupare a fortei de munca sunt cele mai ridicate din U.E., dar care sunt si printre cele mai competitive economic.

In al doilea rand o bunastare generala pretinde drept conditie egalitatea in drepturi si indatoriri a tuturor membrilor societatii, egalitate greu de obtinut in conditiile dominatiei neingradite a economiei de piata. Recenta criza financiara si economica mondiala, a demonstrat, printre altele, rolul esential pe care il joaca statul in salvarea capitalismului de excesele sale si inadvertenta capacitatii de reglare automata a “mainii invizibile”. Dar ea a mai dovedit ca democratia este o conditie necesara, dar nu suficienta pentru a combate saracia ce raneste demnitatea umana. Singura, democratia parlamentara nu este capabila sa asigure nici macar egalitatea de sanse cu care se lauda, ca performanta, neoliberalismul. Iata de ce se impune instituirea de reguli, de norme stricte in cadrul carora sa actioneze sistemul financiar, fara de care este asigurata repetarea acelorasi greseli ca au dus la ravagiile crizei.

In al treilea rand este de semnalat, ca un pericol real, reinvierea extremei drepte, nu numai in tarile foste comuniste, ci si in cele occidentale, cu o veche traditie democratica. Este vorba despre miscari, poate reduse ca proportii, dar care au mai toate caracteristicile extremismului de dreapta antebelic: rasism, nationalism fanatic, anticomunism, misticism religios, cultul unui sef autoritar si atotstiutor, dornic sa-si lichideze pe orice cale adversarii politici. E drept ca lipseste inca o componenta a ideologiei extremiste antebelice: proslavirea nazismului german si a fascismului italian. Dar s-a gasit un surogat al acestora in sustinerea politicii reactionare a dreptei americane, ceeace explica furia cu care a fost intampinata alegerea la Casa Alba a presedintelui Obama.

In al patrulea rand este necesara o luare nepartinitoare de atitudine fata de experienta comunista. In Romania dreapta si-a spus raspicat parerea in privinta asta prin raportul de analiza a dictaturii comuniste al comisiei prezidate de Vl. Tismaneanu. Cu toate obiectiunile aduse de diferite persoane unor aspecte abordate in acest document, nu-mi amintesc ca stanga sa fi luat o atitudine clara, nu asupra raportului, ci fata de cei 40 de ani in care la putere in tara noastra a fost partidul comunist, cu partile bune si rele ale acestei perioade. La peste 20 de ani de la prabusirea acestui regim, este nu numai posibil, ci si necesar a se privi cu obiectivitate la aceste decenii in care incontestabil, pe langa crime de neiertat, s-au facut pasi importanti pe drumul modernitatii.

Ar mai fi desigur si alte probleme la care se asteapta ca stanga romaneasca sa dea raspuns, ca de pilda relatia ei cu biserica, masura in care social-democratia imbratiseaza cu fidelitate valorile stangii, atitudinea ce trebuie adoptata de ea in privinta conflictelor militare declansate pe alte continente de puteri aliate s.a. Dar important este ca omul de stanga sa reziste atacurilor la care e supus zilnic de propaganda insidioasa a dreptei si a mass-mediilor ei. In aceasta privinta si in alte tari stanga cauta argumente in disputa cu un adversar care nu e numai de idei.  Un exemplu este editorialul aparut mai demult in Le Monde diplomatique sub iscalitura lui Ignacio Ramonet si care, in buna masura, e valabil si pentru stanga noastra. 

                                   REZISTENTE           

A rezista este a spune NU. Nu – dispretului. Nu – arogantei. Nu – distrugerii economice. Nu – noilor stapani ai lumii. Nu – fortelor financiare. Nu – “consensului de la Washington”. Nu – pietei totalitare. Nu – liberului schimb de marfuri dus la exces. Nu – dominatiei FMI, Bancii mondiale, OCDE, OMC. Nu – nu hiper-productivismului. Nu – organismelor genetic modificate. Nu – privatizarilor permanente. Nu – extinderii irezistibile a sectorului privat in economie. Nu – marginalizarii. Nu – sexismului. Nu – regresiunii sociale. Nu – demolarii protectiei sociale. Nu – saraciei. Nu – inegalitatilor. Nu – distrugerii mediului. Nu – hegemoniei militare a unei singure puteri. Nu – razboiului preventiv. Nu – razboaielor de invadare. Nu – terorismului. Nu – atentatelor contra populatiei civile. Nu – rasismului. Nu – antisemitismului. Nu – islamofobiei. Nu – supravegherii politienesti generalizata. Nu – degradarii culturale. Nu – noilor tipuri de cenzura. Nu – mediilor care mint. Nu – mediilor ce ne manipuleaza.

A rezista este insa si a spune DA. Da – solidaritatii intre cei 6 miliarde de oameni ai planetei. Da – drepturilor femeilor. Da – existentei unei ONU reinnoita. Da – unui plan de ajutorare a populatiilor africane. Da – eliminarii analfabetismului pe glob. Da – unei ofensive generale pentru lichidarea fracturii informatice. Da – pentru un moratoriu international de protectie a apei potabile. Da – pentru medicamente esentiale accesibile tuturor. Da – pentru pastrarea culturilor minoritare. Da – dreptatii sociale si economice. Da – pentru o Europa mai putin supusa exigentelor pietei. Da – unei taxe Tobin de ajutorare a cetatenilor. Da – unui impozit pe vanzarea de arme. Da – suprimarii datoriilor tarilor sarace. Da – interzicerii paradisurilor fiscale.

A rezista, inseamna a visa ca o alta lume e posibila. Si a contribui la faurirea ei.

OMUL DE STANGA SI IDENTITATEA NATIONALA

November 22, 2009

O idee veche staruie inca in mintile multora, chiar a celor bine intentionati: stanga e internationalista, dreapta e mai curand nationalista. Nu incerc sa descifrez aici, in anul de gratie 2009, ce inseamna astazi stanga si dreapta. Dar merita sa reamintesc ca un mare politolog italian stabilea astfel diferenta: “Criteriul frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stanga il constituie atasamentul la idealul egalitarismului, care – alaturi de cel al libertatii si pacii – este motivatia suprema pentru coeziune si lupta politica. Omul de stanga este egalitarist, adica porneste de la convingerea ca cea mai mare parte a inegalitatilor care il indigneaza si pe care ar vrea sa le faca sa dispara, sunt sociale si deci, eliminabile. Omul de dreapta insa  este inegalitarist: pentru el inegalitatile din societate tin de natura omului si deci nu pot fi eliminate. De aceea inegalitaristul tine sa accentueze diferentele intre oameni.” Mai pot fi gasite si alte criterii de definire, dar in orice caz este falsa opinia ca in zilele noastre stanga si dreapta s-au apropiat intr-atat incat nu mai pot fi deosebite.

 In ce priveste termenul de internationalism, stim ca notiunea se refera astazi mai putin la solidaritatea muncitoreasca, asa cum era inteleasa la sfarsitul secolului 19, cat mai ales e  strans si indestructibil legata de cea a numeroaselor concerne multinationale, a bancilor cu o retea de filiale in zeci de state, a societatilor si firmelor internationale, despre care deseori e greu de spus carei tari mai apartin. Iar nationalismul, termen poluat de nenumaratele abuzuri ale extremismului de dreapta, continua sa fie folosit in scopuri electorale, mascandu-i-se demagogic imaginea compromisa si atribuindu-se cea de patriotism.

            Am facut aceasta introducere pentru a reaminti ca numai stanga, indiferent daca conceptul este imbratisat de un partid sau exprima doar o anumita sensibilitate, este cea care a luptat impotriva efectelor nocive ale procesului de globalizare economica, cand acesta se reduce la “internationalismul” cercurilor financiare mondiale. Tot ea este cea care a dezvaluit – cu cativa ani in urma – substratul propunerii de creare a unei “Europe federale a regiunilor”, aplaudata de ideologii dreptei, care ar fi dus la recroirea granitelor si destramarea statelor nationale. In fine, revenind la tara noastra, stanga este cea care s-a opus incercarilor de rescriere a istoriei romanilor sub pretextul demitificarii personalitatilor ce au aparat fiinta nationala si au faurit statul actual, precum si cea care s-a opus demolarii unor valori general acceptate ale literaturii romane, ceeace ar fi sters sters si ultimele iluzii pe care le mai nutrim despre trecutul neamului.

            Este fals si total neproductiv a lasa ca oameni cu viziune de dreapta sa se erijeze in unicii aparatori ai valorilor nationale, atunci cand aceste valori sunt intretinute cu grije in sufletul majoritatii cetatenilor Romaniei. Solidaritatea internationala este un sentiment nobil, ce nu exclude insa acordarea importantei cuvenite caracteristicilor predominant pozitive ale celor ce locuiesc majoritar pe acelasi teritoriu si vorbesc aceiasi limba. Poate parea paradoxal, dar este totusi o realitate faptul ca astazi in tarile Uniunii Europene, organizatie ce face pasi spre integrarea economica a tarilor continentului, este departe de a dispare sentimentul national, ci – din contra – el se afirma cu mai multa putere. In Franta, in chiar aceste zile, se desfasoara o vasta campanie pentru clarificarea valorilor identitatii nationale si a ceeace reprezinta mandria de a fi francez. In Germania tot mai frecvent televiziunea si ziarele deschid desbateri cu privire la aportul marilor figuri din istoria tarii la crearea acestei natiuni “der Dichter und Denker” (a poetilor si ganditorilor). Venita din Statele Unite, ideea unor sondaje pentru clasificarea ierarhica a celor mai mari personalitati din istorie, a prins si s-a raspandit in toate tarile Europei, cu  participarea neasteptata a milioane de cetateni.

Romanul tine la tara sa, iar a desconsidera aceasta realitate, cu argumentul ca alimenteaza spiritul nationalist, este simplist si nu poate fi acceptat de omul politic de stanga. Ceeace nu inseamna insa ca el nu e constient de lipsurile proprii, unele din ele vechi, precum si de mentalitatea defetista pe care au sadit-o in mintile oamenilor anii grei ai tranzitiei. Conform datelor ONU in acest an numarul persoanelor din Romania ce traiesc in saracie absoluta a depasit cifra de 1,6 milioane (din care 350 mii copii pana la 14 ani). Totodata in Romania inegalitatea veniturilor banesti este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeana. Economia tarii, inglodata in datorii, are viitorul compromis de o conducere incapabila si, uneori, venala. Politicienii sunt, in buna parte, prea putin preocupati de interesul public si mai mult de interesul propriu. Treptat au aparut doua Romanii, greu de a fi unite : cateva sute de mii de oameni ce au acces la sanatate, educatie si servicii, si restul de milioane, care se chinuie sa supravietuiasca si nu reusesc sa se zmulga din saracie. Deci un ansamblu de stari de lucruri ce ar justifica indignarea generala si cererea de a se pune capat cauzelor ce ne-au dus aici. Dar nu, nimic de acest fel nu se intrevede! Incepand de la Patapievici incoace (in 1990 si reluat in “Politice”) si trecand prin mii de articole de ziar (in care s-au scos la iveala tot soiul de racile – reale sau imaginare), cauzele sunt atribuite doar unor defecte genetice ale acestui popor. Quid prodest? Cui foloseste oare aceasta atitudine ce are caracterul de campanie dirijata si care a facut sa fie mai raspandit ca niciodata in trecut, sentimentul de inferioritate al unei natiuni ce traieste de veacuri in jurul arcului Carpatilor?

Doar o politica ferma de stanga poate aduce schimbare in cele ce se intampla. E iluzorie speranta unora ca, prin apartenenta tarii la Uniunea Europeana, poate veni din afara salvarea. Multi politicieni s-au bucurat chiar ca, prin admiterea Romaniei in U.E., o parte din deciziile lor eronate s-ar putea arunca in seama celor de la Bruxelles. Prin asta insa s-ar sprijini doar mentalitatea ca fara “indicatiile pretioase” venite din strainatate, romanii sunt sortiti pieirii. Dar ori de cate ori va fi pus in fata dilemei de a alege intre o optiune radicala de stanga sau una de dreapta, occidentul va da preferinta ultimei, sperand ca pe aceasta o poate tine mai bine sub control. Iar elita noastra intelectuala, a imbratisat-o si ea. Filosoful maghiar , originar din Cluj, Gaspar Miklos Tamas ii facea urmatoarele reprosuri acestei elite intelectuale romane: “Pentru ca nu v-au convenit consecintele politice ale revolutiei din decembrie 1989, ati convins o lume intreaga ca revolutia de fapt nici nu a avut loc, ca a fost doar o scamatorie, un miraj, o halucinatie, reusind astfel sa escamotati cea mai mare fapta istorica a poporului roman. La posturile de televiziune din lumea intreaga au aparut revolutionari romani care si-au negat propriile acte de eroism. Revolutionarilor le-a fost atat de sila de propria lor revolutie si de libertatea propriului lor neam, incat au fost dispusi sa renunte pana si la mandria nationala”.

In incheiere trebuie reamintit ca patriotismul este constiinta identitatii nationale, este fidelitatea fata de istoria tarii, pretuirea succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul limbii si al culturii, acceptarea de sacrificii pentru cauza celor multi. Cu doua sute de ani in urma Saint-Just spunea: “Patria este in fond nu doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face pe cetateni sa lupte pentru ceeace le este drag”. Iar apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Iata de ce stangii ii revine rolul de a duce, sincer si consecvent, o politica patriotica, caci ea nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul crearii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Ernest Renan scria pe la 1880: “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii”. Iar revolutionarul Tudor Vladimirescu exclama : “Norodul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”.

Un filozof ce a ales deja intre un rau mic si unul mai mare : pe ultimul!

June 22, 2009

Duminica 21 iunie, Gabriel Liiceanu a discutat online pe HotNews cu telespectatorii despre intelectuali si lideri de opinie. La cele cateva intrebari ce i-au fost puse, raspunsurile sefului editurii Humanitas au fost neobisnuite si – daca tinem seama de atitudinea politica de pana acum a autorului lor – consternante. Merita sa reflectam asupra unora dintre ele.
Incercand sa dea definitia intelectualului (“asa cum ma consider eu pe mine”) el a spus: “Un intelelectual care intra in mod nemijlocit pe scena politica isi pierde automat “tinuta” intelectuala, dintr-un motiv foarte simplu: politica inseamna – clipa de clipa – compromis, pe cand viata unui intelectual presupune raportarea constanta la un sistem de valori. Aceste valori au fost selectate de-a lungul a peste 2000 de ani de cultura europeana si, pentru un intelectual umanist autentic, ele au devenit repere absolute. Cand faci politica trebuie cursiv sa minti, trebuie sa faci combinatii care iti incalca principiile intime. (…) Daca toti intelectualii ar deveni oameni politici, societatea si-ar pierde repere fara de care nu poate functiona. Trebuie sa ramana cineva liber de disciplina unui partid pentru a spune ceeace multi gandesc, ca un lucru e drept sau nedrept, ca o declaratie e mincinoasa sau nu, ca o societate printr-un anumit regim politic o ia razna.” Aceste cuvinte sunt stupefiante daca ne gandim cine este cel care le-a pronuntat. Oare nu Liiceanu este autorul “Apelului catre lichele”, ce a constituit pentru multi un adevarat manifest politic al opozitiei anti-iliesciene? Oare nu este dansul cel care, pe la sfarsitul lunii iulie 2000, defila pe bulevardul Balcescu, intr-o coloana cu alti prieteni de idei, vrand ca prin asta sa il convinga pe Emil Constantinescu sa renunte la declaratia de retragere din lupta pentru un nou mandat de presedinte? Oare nu este tot el cel a carui semnatura era in fruntea scrisorii deschise din 10 decembrie 2008 adresata presedintelui tarii si in care acesta era somat : “Va solicitam in mod expres sa nu girati o alianta cu partidul social-democrat, formatie care a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria Romaniei recente. Aveti o clipa de tagada si meditati bine inainte de a lua o decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”, etc. etc. ? S-ar putea continua cu asemenea exemple din istoria apropiata. Dar toate astea nu inseamna oare intrarea nemijlocita a “intelectualului” pe scena politicii?
Care sa fie explicatia acestei schimbari de atitudine din partea unuia dintre cei mai devotati partizani ai lui Tr. Basescu, iar asta la doar cateva luni inainte de alegerile ce vor pecetlui soarta actualului presedinte? Un prim raspuns ar fi : “Deh, omul se mai schimba. Evenimentele il fac mai intelept si mai prudent in luarea fatisa de atitudine“. Mai ales ca o recunoaste chiar el in alta parte a discutiei online: „A gandi in termeni radicali e neproductiv. Progresul social, incep sa cred, se face in mult mai mare masura nu prin explozia vizibila a binelui, ci prin micsorarea sanselor raului. Totdeauna am sa cred ca voi avea de ales intre un rau mai mic si unul mai mare si atat e de ajuns pentru a inregistra in mod invizibil progresul“. O alta ipoteza a atitudinii “impaciuitoriste” (un termen de odinioara, caruia nu i-am gasit un echivalent adecvat astazi) a lui Liiceanu ar fi ca a inteles, poate inaintea altora, fie ca Basescu nu va fi ales, fie ca – de va fi totusi ales – soarta in urmatorii 5 ani a tarii si a intelectualilor ei nu va fi deloc mai buna. Personal cred ca aceasta ipoteza e putin plauzibila, deoarece meandrele limbajului filosofic pe care il practica nu pot ascunde ca este un om politic de dreapta, si inca radicala. Fapt ce se vede din aceea ca, desi se complace in atitudinea de ganditor independent, el a fost – si este – daruit total cauzei aparate de politicianul ce duce, intr-un anumit moment, politica dreptei celei mai conservatoare.
Si totusi este ceva fascinant in discursul lui Liiceanu. M-am intrebat ce face formal atragatoare argumentatia, de altfel falsa, la Liiceanu, Plesu, Patapievici, Mihaies? Raspunsul il gasim la Emil Cioran , care – vorbind despre Joseph de Maistre – spunea ca “cele mai rele cauze pretind talent si temperament”. Iar tot Cioran, in “Exercices d’admiration” isi expunea teoria deja celebra: “Daca reactionarii scriu mai bine decat progresistii, se explica prin aceea ca ei vor sa evoce o era aurita si pierduta, ceeace necesita o pana frumoasa, spre deosebire de revolutionari pentru care viitorul, adica binele, e mai important decat talentul scrisului. A scrie bine este o smecherie a celor bogati.” Si mai departe : “De ce conservatorii manuiesc atat de bine invectiva si scriu in general mai ingrijit decat decat entuziastii viitorului? Este fiindca, furiosi de a fi contrazisi de evenimente, ei se precipita asupra cuvantului, din care, in lipsa unei resurse mai substantiale, isi extrag razbunarea si consolarea. Ceilalti recurg la asta cu nepasare si chiar cu dispret, caci complici ai viitorului, asigurati de istorie, ei scriu fara arta, fara pasiune, constienti ca stilul e prerogativa si oarecum luxul esecului”.

Alegerile pentru o Europa inca putin cunoscuta

June 11, 2009

Configuratia locurilor in Parlamentul European pentru viitorii 5 ani o stim : popularii – 265 deputati; socialistii – 184; liberalii – 83; nationalistii – 25; ecologistii – 50; stanga – 36; conservatorii de dreapta – 21; nealiniatii – 72 (cifre aproximative, caci optiunile alesilor – pentru un grup sau altul – nu sunt definitive). Daca am face o comparatie si cu repartitia anterioara a locurilor in parlamentul european, s-ar constata o anumita deplasare spre dreapta, fapt paradoxal daca tinem seama ca suntem in plina criza economica mondiala, care – lovind direct un mare numar de cetateni si nelinistindu-i pe ceilalti – ar trebui sa faca atractive propunerile stangii.
Semnificativ mai este si ca s-a atins un record al abstentiunilor din fata urnelor: peste 57% pe plan european si peste 72% in Romania. Este o dezinteresare a cetatenilor fata de problemele felului in care va fi condusa Uniunea Europeana, organizatie a unor tari avand impreuna aproape 500 milioane de oameni, sau este o indiferenta generala fata de politica dusa pana acum? Este un deficit al democratiei parlamentare sau exprima un sentiment de nerealizare a asteptarilor?
Problemele desbatute in campania pentru parlamentul european au fost aproape exclusiv nationale, ca si cum ar fi fost vorba doar de o confruntare intre partidele fiecarei tari. S-a neglijat a se sublinia ca influenta deciziilor luate in institutiile UE asupra vietii cetatenilor este mare. In Germania s-a evaluat ca cca. 70% din legile ce se adopta in Bundestag provin initial din propuneri ale Comisiei dela Bruxelles. Cel putin pana acum, principalul rol in adoptarea deciziilor il are Comisia, iar nu Parlamentul. Componenta Comisiei care in fond este guvernul Uniunii Europene, nu este stabilita de Parlament, ci de Consiliul european, organ al sefilor de state si primilor ministri. Iar in Comisie, principalul rol il joaca presedintele ei, in prezent portughezul Jose Manuel Barroso, om politic cu orientare de dreapta. Intrucat astazi majoritatea tarilor UE au in frunte guverne de dreapta, este probabil ca mandatul lui Barroso va fi prelungit, desi el a fost criticat pentru lipsa oricaror masuri de prevenire a crizei economice. In eventualitatea adoptarii de toate tarile membre a tratatului de la Lisabona (lipseste inca acordul Cehiei si Irlandei) se spera ca va spori rolul Parlamentului in probleme in care astazi deciziile se adopta de Comisie.
Uniunea Europeana este in acest moment puternic solicitata in doua directii. Pe deoparte, i se cere o mai mare participare la deciziile politice, o mai rapida si mai ferma reactie la evenimentele pe pietele financiare si industriale, la razboaie pe glob si la criza climatica. Pe de alta parte, ea trece printr-o stare de nesiguranta in ce priveste modul de actionare in toate aceste probleme. Statele Unite, China si Rusia devin concurenti tot mai importanti ai Uniunii Europene. Intr-o lume a unei ascutite competitii internationale, statelor membre li se cere sa dea organizatiei legitimitate si incredere. Cetatenilor statelor europene le lipseste deocamdata acea legatura emotionala cu Uniunea Europeana, cu continentul in care traiesc, pe care o au in schimb cu tara lor. Pentru multi UE pare un organism al specialistilor in probleme economice internationale, iar extinderea autoritatii lor asupra problemelor politice deranjeaza pe multi din clasa conducatoare nationala.Pretextul deficitului democratic al UE, care ii face pe Vaclav Klaus si pe Lech Kaczynski, dar si pe multi din Marea Britanie sau Irlanda, sa se afirme ca euro-sceptici, nu e insotit insa de propuneri constructive privind o mai buna solutie. State nationale, fara nici o cedare din suveranitate, am avut si inainte in Europa, iar ele nu au impiedicat doua razboaie mondiale. Generatiile tinere ar trebui sa fie inca si mai interesate de reglementarile ce se adopta in diverse organisme ale UE, deoarece granitele nationale nu mai conteaza in deplasarea fortei de munca. Milioane de romani, polonezi sau bulgari isi cauta un loc de munca in Spania, Italia sau Marea Britanie, iar multi dintre ei isi fauresc o cariera, ramanand cu familia ani de zile sau definitiv acolo. Zilnic acesti tineri traiesc valorile, ideile si dreptul de libera deplasaredin spatiul european, fara a fi insa constienti ca toate astea depind in buna masura si de activitatea institutiilor UE.
In ceeace priveste Romania, nivelul ridicat al neparticiparii la alegerile din 7 iunie este diferit interpretat. Dintre cei care nu au votat, multi afirma ca au facut-o – acum si in general – in semn de protest (G. Cusnarencu). Prin asta ei cred ca spun un categoric NU clasei politice, asimilata cu politicianism, amatorism si aroganta, cu coruptie si dispret fata de cetateanul simplu. Cei 72 % ce nu s-au deplasat la cabinele de votare reprezinta – cred ei – un semnal de alarma, un strigat ca tara are nevoie de o guvernare responsabila, ca este inadmisibil ca Romania sa trimita ca deputata in inaltul for european pe o fetiscana ignoranta in ale politicii si a carei unica “calitate” este ca e fiica presedintelui republicii, si ca oameni care nu cunosc nici o alta limba decat cea materna vor face de ras Romania.
O alta interpretare a absentei de la vot este se pretinde ca ar fi insuficienta cunoastere de romani a importantei mizei aflate in joc. La noi nu se stie mai deloc cu ce se ocupa Parlamentul European si in ce masura desbaterile de acolo au legatura cu grijile cotidiene ale cetateanului. Se vorbeste ca tara noastra a platit cuminte cotizatiile cuvenite la Bruxelles, dar este inca departe de a primi de acolo fonduri echivalente, care sa ne permita sa iesim mai repede din subdesvoltare, asa cum s-a intamplat cu Irlanda, Portugalia si Grecia cu 20 de ani in urma. Masura in care deputatii romani in PE pot influenta atitudinea Comisiei in simplificarea finantarii proiectelor nu a fost un subiect in decursul campaniei, desi el era poate decisiv pentru sporirea interesului de a vota al omului de pe strada.
Mai sunt si alte explicatii ale esecului atragerii electoratului roman la vot. Mie mi se pare insa ca mai aproape de adevar este opinia unei foste deputate PES in parlamentul european, d-na Gabriela Cretu. Dansa considera ca introducerea votului uninominal a transformat negativ functionarea partidelor politice. “Partidele s-au fragmentat, au pierdut liantul identitatii ideologice si au devenit federatii de interese individuale . De aici si incapacitatea de a intelege miza politica a acestor alegeri si de a o transmite celorlalti. De aici, implicarea redusa in campania electoralaa alesilor locali si nationali de care dispun partidele; iar drept efect – subminarea parlamentului, institutie fundamentala a democratiei, privandu-l de legitimitate.
Celor 736 deputati alesi acum din partea celor 27 de tari membre le revin sarcini grele. Dar mai este una, dificila, care nu este inscrisa in planurile Comisiei sau Parlamentului, dar este esentiala si de durata : faurirea cetateniei europene, atat din punct de vedere legal, cat mai ales – spiritual, articularea intre “national” si “transnational”, europenizarea sferelor nationale fara abandonarea identitatii natiunilor ce compun Europa.

Andrei Plesu in lupta cu stanga

October 20, 2008

                                             

            Andrei Plesu publica in „Dilema veche“ din 9 octombrie 2008 articolul intitulat „Cu stanga pe dreapta calcand“, in care isi exprima supararea pe care a incercat-o la un seminar in strainatate unde s-a trezit inconjurat de o majoritate a vorbitorilor si auditorilor ce era de stanga. Scrie dansul : „Stanga se simte mereu legitima, in vreme ce dreapta se simte mereu suspecta. Stanga a supravietuit tonic tuturor crimelor ei. (…) Discursul de dreapta are un ton stingherit sau, in orice caz, insular, excentric“. Si apoi isi exprima iritarea fata de ideile unui stangist „maghiaro-clujan“, Tamas Gaspar Miklos, care a dovedit nu numai ca e un „anarhist cochet, cu sclipiri marxizante“, ci avea si vina ca duela, intr-o engleza perfecta, cu criticii ideologiei de stanga.

            Articolul nu precizeaza cand a avut loc respectiva intalnire, dar e usor de presupus ca de curand. Adica tocmai in zile in care criza financiara mondiala, ii face pe multi politicieni occidentali, cunoscuti pana acum ca infocati aparatori ai liberalismului, sa justifice interventia statului in economie, idee considerata eretica cu numai cateva luni in urma. Se peroreaza de la tribunele din vest despre defectele de mult timp vizibile ale capitalismului, in presa si la televiziune sunt acuzate poftele de salarii uriase ale unor manageri si bancheri, se condamna pe toate caile egoismul si individualismul, carora trebuie sa li se puna in fine capat. Iar aceasta adoptare a catorva din argumentele stangii are loc folosindu-se tocmai capitularea treptata a stangii in ultimele decenii fata de cantecele de sirena ale liberalismului. Ar fi fost deci de asteptat ca si Andrei Plesu, fost ministru in guverne de dreapta, sa-si schimbe oportun atitudinea, prin imbratisarea discursului populist ce pare a deveni la moda. Nu a facut-o deocamdata, dar nu e exclus ca viitorul sa ne rezerve surprize.

            Ceeace ar fi de subliniat insa este ca in articol se repune din nou in discutie confruntarea intre stanga si dreapta. Cu numai un an in urma, in „Dilema veche“ din 30 august 2007, aparea un grupaj de articole sub titlul semnificativ „Ce a mai ramas din stanga?“, in care – pentru majoritatea autorilor – din stanga romaneasca nu a mai ramas nimic. Se arata acolo  , ca „din redutabila traditie a stangii nu a mai ramas decat o redutabila gramada de resturi“, iar „clivajul stanga-dreapta nu creaza decat confuzie“ si ca a disparut baza ideii marxiste, adica lupta de clasa. Iar asta s-ar datora „rupturii dintre intelectuali si proletariat“. Se punea patetic intrebarea „Ce rost mai are sa vorbim despre stanga si dreapta cand in occident societatea industriala care le-a generat a disparut de 20-30 de ani?“ si se adaoga cu tristete ca cetateanul roman se complace in discursuri despre stanga-dreapta, ceeace este „o saracire a uneltelor intelectuale de intelegere a vietii cotidiene“. Si iata ca dupa doar un an, directorul si fondatorul aceleiasi reviste participa la un dialog despre stanga si dreapta, la care isi da seama cu groaza ca trancaneala elitistilor romani despre disparitia stangii este complect decalata fata de spiritul vremii.

            Suparator pentru toti acesti domni de la Dilema veche este faptul ca binomul stanga-dreapta are inca circulatie in occident, ba chiar e considerat o conditie sine-qua-non a democratiei. Un sistem politic in care toate partidele s-ar reclama doar de la valorile dreptei  ar mai putea fi considerat acceptabil in societatea statelor democrate? Parlamentarismul a impus, in ultima analiza, reducerea opozitiei conceptiilor despre lume si viata, la doua forte care, de peste 200 de ani, au capatat numele conventionale de stanga si dreapta. Aceste denumiri au doar doua secole vechime, dar inca din antichitate cunoastem existenta unor viziuni morale diferite in faurirea politica a societatii. Ba unele fraze rostite de Iisus Cristos si consemnate de evanghelisti sunt nu numai clar de stanga, ci exprima indignarea revolutionara la adresa stapanitorilor (romani) si a bogatilor (farisei) ai timpului sau.

            Daca stanga si dreapta sunt notiuni cu precadere politice, esenta lor strabate si in alte domenii, ca de pilda filosofia, literatura sau arta. A afla daca o persoana e de stanga sau de dreapta nu necesita cunoasterea partidului cu care a votat la ultimele alegeri, ci mai curand ce opinii are cu privire la un ansamblu de probleme ce nu sunt legate de preferintele pentru diversi politicieni. Si anume : discrepanta crescanda intre saraci si bogati, atitudinea fata de principiul egalitatii (pentru femei, pentru minoritati, pentru oameni de orice origine sociala), felul in care se desvolta tara sau e gospodarit orasul in care traieste, aprecierea gradului de protectie a naturii, conditiile in care se asigura sanatatea populatiei, progresele sau regresele in invatamantul public, pareri despre politica mondiala si despre principalii sai actori (SUA, UE, Rusia, China etc). In fine exista uneori o sensibilitate de stanga, un „Weltanschauung“ de stanga, chiar si la persoane ce apoi, conjunctural, isi dau votul celor de dreapta. Pentru a nu si-i indeparta pe acestia, partidele liberaliste practica fara jena, in momentele de criza, un discurs cu tenta stangista.

            Criticii stangii recurg deseori la argumentul facil al identificarii ei cu comunismul, atribuindu-i crimele gulagului. Pretextul e folosit de domnul Plesu si in acest articol pentru a condamna „crimele“ stangii. Insa comunismul sovietic, dupa cum a aratat istoria, nu era decat un socialism degenerat ce capatase trasaturi opresive, cu interzicerea libertatilor individuale si colective, fapt pentru care a si fost respins de popor. Astazi partidele de stanga, chiar si cele ce si-au mentinut denumirea de comuniste, au evoluat, recunoscand virtutile economiei sociale de piata sau ale parlamentarismului democratic. A fi astazi de stanga inseamna, printre altele, si a respinge reintoarcerea la experimentul comunist.

            Ar mai fi inca unele reflectii de facut pe marginea acestui scurt articol in care se vede furia, ba chiar disperarea ganditorului de dreapta cand constata ca realitatile ii contesta convingerile de beton. Dar criza capitalismului, ce abia a inceput sa-si desfasoare efectele in occident, este neindoielnic ca va ajunge si pe malurile Dambovitei si ii va constrange pe multi sa-si revizuiasca opiniile in care se simteau atat de comod.