Prostitutia, un flagel propriu economiei de piata

Acum cativa ani s-a respins in Parlamentul Romaniei un proiect de lege prin care s-ar fi legalizat prostitutia. Cu acest prilej s-au auzit multe argumente pro si contra, dar problema s-a crezut definitiv inchisa. In ultimele luni insa ea a fost din nou alimentata de unele ziare, iar comentariile cititorilor barbati erau favorabile reintroducerii legale a prostitutiei: “sunt impulsuri fiziologice normale, rezolvarea carora este bordelul”, “prostitutia este o meserie ca toate celelalte si este cea mai veche pe pamant”, “case de toleranta sunt in toate tarile civilizate” s.a.
Acest ultim argument nu este adevarat, caci legalizarea prostitutiei variaza de la o tara la alta. Iata care e situatia, cel putin in Europa :
• Tari in care prostitutia (sex pe bani) este legala si reglementata: Olanda, Germania, Elvetia, Austria, Ungaria, Grecia, Turcia, Cipru, Letonia;
• Tari in care prostitutia este legala, dar nereglementata (bordelurile sunt interzise, lipseste controlul medical obligatoriu etc.): Franta, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia, Italia, Belgia, Polonia, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Finlanda, Estonia;
• Tari in care prostitutia e ilegala: Suedia, Norvegia, Islanda, Lituania, Rusia, Romania, Rep. Moldova, Ucraina, Belorusia, Croatia, Serbia, Macedonia, Slovenia, Albania, Georgia.
Pe langa aceste tari europene, prostitutia este ilegala in Statele Unite ale Americii (cu exceptia statului Nevada), in China, in Japonia, in toate tarile musulmane si in aproape toate tarile africane.
In cele ce urmeaza relatez pe scurt un caz semnificativ aparut in revista germana “Der Spiegel” (Nr. 22 din 27 Mai 2013), ce poarta pe coperta titlul “Germania bordel. Cum sprijina statul traficul de femei si prostitutia”.
Sanandrei este un sat sarac in Romania. Aici a locuit la parinti Alina, pana cand, la 22 de ani, a aflat de la o prietena ca in Germania se poate usor castiga 900 euro pe luna ca prostituata. In vara anului 2009 un neamt a venit cu masina, le-a luat pe amandoua si le-a dus la Berlin. Direct la bordelul de langa aeroport, unde pentru un pret pausal de 100 euro pe noapte, se ofera cat sex se doreste. Alinei i s-a dat imbracamintea corespunzatoare meseriei si la cateva ore dupa ce a sosit, a avut si primul client. S-a aflat repede ca a sosit “prospatura”, iar in zilele urmatoare la camera Alinei clientii stateau la coada. “Pe unii trebuia sa-i refuz, – spune ea – caci nu mai puteam”. Iar asta timp de sapte zile pe saptamana, oferind sex vaginal, oral sau anal, fara prezervativ. Din orasul Berlin nu a vazut nimic, caci ea si colegele ei nu puteau parasi localul clubului. Primea masa si casa, dar o singura data a capatat 600 de euro de la seful bordelului, pentru a-i trimite acasa.
Reporterii de la Spiegel spun ca in Germania acest caz e frecvent si aduc in articol alte trei cazuri de prostituate din Romania si Rep. Moldova, exploatate, maltratate si ranite de pestii lor. In prezent – conform datelor Tampep (Reteaua europeana de protectie sanitara pentru prostituate) – in aceasta tara “lucreaza” 200.000 prostituate, dintre care 65-80% sunt straine, iar 80% dintre acestea provin din Romania si Bulgaria. Ceeace permite a se evalua la peste 50 de mii numarul prostituatelor romance in aceasta tara. Ele nu au venit din proprie initiativa in Germania pentru a face aceasta asa zisa “meserie”, ci au fost racolate de proxeneti specializati in atragerea fetelor naive. Germania a legalizat prostitutia in 2001, la putere fiind social-democratii cu ecologistii. Doamnele din guvernul de atunci au sarbatorit aceasta ca un succes, dar experienta a dovedit ca motive reale de bucurie nu erau. Legea a fost doar un stimulent pentru proxeneti, facand mai atractiva piata traficului de carne vie. Sindicatul lucratorilor din ramura serviciilor (Ver.di) evalueaza cifra de afaceri a activitatilor legate de comertul cu sex la 14,3 miliarde euro anual. Iar asociatia patronilor de stabilimente erotice din Germania (UEGD) apreciaza ca astazi functioneaza in aceasta tara intre 3000 si 3500 bordele. Doar in Berlin sunt 500 de bordele.
Prostitutia, departe de a conferi deplina siguranta clientilor, s-a dovedit ca permite proliferarea bolilor transmise prin sex. Legalizarea ei nu a condus, asa cum se credea, la reducerea prostitutiei ilegale. Ea legitimeaza violenta si abuzurile asupra femeilor, iar traficul de persoane le injoseste. Este forma cea mai explicita a exploatarii unei fiinte umane in conditiile economiei de piata si este incompatibila cu progresul social. Cata ipocrizie deci la cei care, sustinand exercitarea legala a acestui comert, mai agita inca stindardul drepturilor omului !

Advertisement

Inegalitatea sociala in Germania

Economistul american Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel, a elaborat in 1955 un studiu amanuntit prin care demonstra ca pe masura desvoltarii economice a unei tari, inegalitatea sociala se reduce. El era de parere ca aceasta relatie cu valoare de lege imuabila va continua si in viitor. Deceniile urmatoare au dovedit insa cu prisosinta ca ipoteza sa era gresita.

Incepand din anii ’80, dar mai ales in anii ’90, tendinta predominanta in societatile statelor industriale este alta: in timp ce paturile cele mai sarace nu reusesc sa se zmulga din conditia lor, patura celor bogati devine tot mai bogata, rapid si fara ca nimic sa i se opuna. Principalele cauze ale noii situatii sunt:

1. Pe piata muncii raportul dintre cerere si oferta in privinta capitalului uman, s-a schimbat radical. A sporit mult cererea de personal de inalta calificare, cu solide cunostinte de lucru cu computerul, in dauna fortelor de munca fara studii. Valoarea cunostintelor a devenit un factor decisiv in productie;
2. Concomitent s-a facut simtita concurenta tarilor cu salarii reduse, care – oferind produse sub pretul pietii – au determinat indirect scaderea sau stagnarea salariilor muncitorilor in tarile industriale;
3. Declinul organizatiilor sindicale, care nu au putut obtine succese in tratativele privind salariile tarifare, in buna parte datorita numarului mare de imigranti ce isi ofera forta de munca pentru salarii reduse;
4. Politica impozitelor, care a favorizat clasele de sus. In SUA de pilda, de cinci decenii se tot reduc taxele pentru cei bogati. Politica neoliberala dusa in SUA de presedintele Ronald Reagan si in Marea Britanie de prim-ministrul Margaret Thatcher au contribuit considerabil la aceasta.

Sunt numeroase studiile din diverse tari care sprijina cu date adancirea faliei dintre bogati si saraci, indeosebi in Statele Unite, si riscurile pe care ea le contine. Una dintre cele mai recente carti de analiza a acestei stari de lucruri este cea a lui Hans-Ulrich Wehler, profesor emerit de istorie sociala, intitulata “Die neue Umverteilung – Soziale Ungleichheit in Deutschland” (“Noua redistribuire – Inegalitatea sociala in Germania”) – Verlag C. H. Beck. Ce spune acest autor?

                                                           *

In Germania, inca cu trei decenii in urma, se inregistra o discrepanta stridenta a veniturilor. Dar recenta criza economica (2008-2009), departe de a fi redus diferenta, a sporit-o, astfel incat in aceasta tara cu o populatie de 82 milioane locuitori, sunt acum 100 de miliardari si 345.000 de milionari. Aceasta elita a bogatasilor este strans legata de casta politicienilor, aceasta ingrijindu-se ca, pe diverse cai, sa ii creeze conditii cat mai favorabile. Managerii unor firme au ajuns sa primeasca castiguri, pe care Wehler le numeste “obscene”. In 1990 castigul mediu al anual al unui membru al consiliilor de administratie ale primelor 30 de mari concerne germane era de 500.000 euro , dar in 2010 castigul lor mediu a fost de 2,7 milioane euro. Dar asta nu li se pare deajuns, caci recent s-a descoperit ca sumele depuse in secret de bogatasii germani in bancile elvetiene pentru a evita impozitarea se ridica la 180 de miliarde euro. Presedintele consiliului de conducere al companiei Volkswagen, Martin Winterkorn, a primit in 2011 un salariu anual in valoare de 17,5 milioane euro. Ceilalti membri ai consiliului au primit intre 7,2 si 8,1 milioane, in timp ce salariul anual al unui muncitor care lucreaza direct in productie la VW a fost in medie de 42.000 euro.

Daca in anul 2000 – scrie Wehler – 5% din populatie poseda jumatate din avutia productiva totala, in 2010 cca. 10% stapaneau doua treimi din totalul bogatiei, iar 1% – alcatuind patura cea mai de sus – chiar 35,8%. Intre 1992 si 2012 averile private s-au dublat, cu un spor de aproape 10 bilioane euro. Autorul previne ca acum traim “unul dintre cele mai dramatice procese ale istoriei contemporane”, care se va ascuti in viitor. Procesul de concentrare al avutiei nu este insa unica forma in care se prezinta inegalitatea sociala. Wehler se opreste in carte si asupra sanselor inegale de promovare in cariera, de ingrijire medicala, de obtinere a unei locuinte si chiar de casatorie, aratand cat de dificil ii este unei persoane din paturile de jos sa avanseze si sa patrunda in mediul elitei doar prin propriile merite. In incheiere se fac unele recomandari pentru puterea politica privind masurile ce ar trebui luate pentru evitarea unei rascoliri grave a societatii, printre care este taxarea severa a averilor ce depasesc o anumita limita si plafonarea salariilor excesive ale managerilor marilor companii.

                                                           *

Cartea lui Wehler este un exemplu de modul critic in care trebuie privita noua ierarhizare sociala ce s-a format in multe tari in ultimele decenii. O piata total dereglementata, eliberata deci de interventia statului si lasata sa fie condusa doar de jocul liber al intereselor individuale(August von Hayek, Milton Friedman), este o utopie ce a fost contrazisa de insasi criza financiar-economica recenta. Fortele ce actionau pe piata – bancile, Hedgefonds sau consiliile de conducere ale unor concerne – s-au dovedit incapabile sa se opuna cu succes pericolului prabusirii. Statul s-a aratat o putere de neocolit care a reusit, prin interventii totusi extrem de costisitoare, sa slabeasca ravagiile crizei. Dar nici el, statul capitalist, nu a fost capabil sa impuna pietelor financiare o reglementare eficienta si durabila. Nu numai argumentele economice sunt insa de luat in consideratie in analiza teoriei eliberarii de orice reglementare, ci si aspectul antropologic: comunitatile umane, mai mici sau mai mari, nu pot sa convietuiasca durabil cand ele resping un set, in comun acceptat, de norme si reguli institutionale. Aceasta e valabil atat pentru o casnicie, o asociatie sau un partid, cat si pentru o natiune.

Hans-Ulrich Wehler este un social-democrat. El vede ca la baza piramidei sociale sporeste proletariatul mizer in lupta cu o patura mijlocie ce nu vrea sa-si piarda statutul, dar crede ca potentialul revolutionar al Germaniei este scazut, deoarece “miracolul economic” faurit in anii de dupa razboi a cladit un fundament solid de protectie sociala generala, fundatie care se mentine inca neschimbata. Amenintarea ce zace in cascarea prapastiei de venituri si moravuri in societatea germana, va pune in discutie – mai devreme sau mai tarziu – legitimitatea societatii de piata si a democratiei. Acestea s-au bazat pana acum pe ideea ca produsul social poate fi creat fara incalcarea flagranta a normelor de echitate. Dar cand se vede ca un mic grup de persoane din varful piramidei beneficiaza de favoruri excesive, este indreptatita – afirma Wehler – reconsiderarea problemei echitatii. Conceptele statului social si al egalitatii de sanse trebuie revizuite pentru ca prin interventia statului sa se atenueze manifestarile unei ierarhii deformate.

                                                           *

Citind cartea succint prezentata mai sus, mi-am pus intrebarea daca in Romania a facut sau face oare cineva inventarul critic al starilor din ultimii 23 de ani din Romania, cu prezentarea cauzelor si consecintelor pe care un capitalism dezlantuit le-a produs si le produce inca, in care sa se arate cu obiectivitate si cine au fost atat profitorii, cat si pagubosii acestei uriase segregari sociale. Ma gandesc la fenomenul, ce merita investigat, al imbogatirii fabuloase a celor dintr-o subtire patura a societatii, concomitent cu saracirea a milioane de oameni, tarani sau fosti muncitori in intreprinderi inchise, din randul carora multi au luat calea strainatatii pentru a supravietui cu familiile lor. Este insa poate prea devreme pentru a pretinde asa ceva, inainte ca lumea romaneasca sa sufere o zgaltaire zdravana, care se o puna fata in fata cu raspunderile si indatoririle timpului.

Piata care ne invadeaza viata (II)

                  

 

In prima parte a acestei recenzii ati intrevazut deja care este esenta pledoariei  filozofului american Michael J. Sandel in recenta sa carte “What Money Can`t Buy – The Moral Limits of Markets”: economia de piata, in plina ofensiva pentru stapanirea unor noi domenii ale vietii sociale, are efecte nebanuite si nu intotdeauna acceptabile din punct de vedere moral. Comercializarea vietii cotidiene, aflata in America in stadiul cel mai avansat, modifica relatiile intre persoane si grupuri umane si aduce schimbari de durata in mentalitatea populatiei.

Merita sa ne mai oprim asupra unui amplu capitol din carte intitulat “Afacerile cu moartea”, in care este relatat urmatorul caz. Un salariat al firmei gigantice Wal-Mart a ajutat un client sa transporte la masina un televizor cumparat. Carand obiectul, el a avut un atac de cord si peste putin a murit. O societate de asigurari a platit suma de 300.000 dolari, dar nu sotiei si celor doi copii, ci firmei Wal-Mart, ce incheiase contracte de asigurare pe viata pentru toti salariatii, fara ca acestia sa stie. La proces avocatul sotiei a spus ca nu e moral sa se permita firmei sa castige de pe urma mortii cuiva din personalul sau, dar avocatul firmei a ripostat ca procedeul este perfect legal si ca, de altfel, suma respectiva nu reprezinta decat echivalentul cheltuielilor firmei cu pregatirea salariatului si deci a experientei astfel capatate de el. In termeni juridici este vorba de asa zisa “janitor’s insurance” (asigurarea femeii de serviciu), un sistem devenit legal in SUA in anii ’90. Cele mai mari firme americane au incheiat de atunci polite de asigurare in valoare de multe milioane de dolari pentru intreg personalul, fara a fi obligate sa le ceara asentimentul. Multe din aceste polite raman in vigoare chiar si dupa ce salariatul paraseste firma sau este concediat. Prea putin se stie ca, pentru unele din victimele atentatului din 11 septembrie asupra cladirilor WTC, sumele de asigurare nu au fost incasate de familii, ci de firmele la care salariatul decedat era angajat. Intr-un singur an (2008) bancile americane au incheiat asigurari de viata pentru salariati, in valoare de 122 miliarde dolari. Comentariu in Wall Street Journal: “Asigurarea viagera a devenit, dintr-o plasa de siguranta pentru familia ramasa dupa deces, o strategie financiara rentabila a firmelor”. Prima obiectiune ce se poate aduce acestui procedeu este ca firma ar putea avea tendinta de a nu mai lua masurile de protectie la locul de munca, pentru ca astfel sa incaseze valoarea asigurarii pentru muncitorul schilodit sau ucis. Pe de alta parte, cand moartea unui muncitor e mai interesanta pentru firma decat ramanerea lui in viata, sensul asigurarii s-a pervertit, caci omul nu mai e privit decat ca un obiect, disparitia caruia poate fi un profit pentru firma.

De vreo 15 ani in America au inceput sa se puna pariuri prin internet privind probabilitatea mortii diverselor personalitati in anul respectiv. Acest morbid joc (Stiffs.com; Celebrity Dead Pool, s.a.) cere fiecarui participant cate 15 dolari si o lista cu personalitatile ce el crede ca vor muri pana la sfarsitul anului. Cel care la sfarsitul anului are cei mai multi decedati, primeste pana la 3000 dolari, cel de al doilea – 500 dolari, etc. A pune pariu pe viata unui om si a profita de asta, este imoral. Iar pentru Zsa Zsa Gabor (91 ani), Fidel Castro (85 ani), Muhammad Ali , Stephen Hawking, Kirk Douglas, Margareth Thatcher, nu e deloc placut sa stie ca sunt mii de persoane care le asteapta sfarsitul si se vor bucura de asta.

Sportul s-a dovedit un teren rodnic pentru ca economia de piata sa infloreasca excesiv. Pana acum vreo 30 de ani sportivii renumiti erau bucurosi atunci cand, la sfarsitul meciului, multi copii veneau sa le solicite autografe. Ulterior insa autografele nu s-au mai acordat decat dupa ce se plateau cativa dolari. A urmat apoi comertul cu autografe, fotografii sau obiecte ce apartinusera unor mari figuri din baseball, football, basket sau hockey. In anii ‘90, un celebru jucator a semnat 20.000 mingi de baseball si a castigat din asta 2,75 milioane dolari, adica mai mult decat castigase in intreaga sa cariera sportiva. Tricouri, ghete, sepci etc. purtate de renumiti sportivi sunt colectionate de admiratori, dupa ce au fost scoase la licitatie. S-a ajuns sa fie scos la vanzare chiar si pamantul pe care a calcat eroul sportiv intr-un meci memorabil, ba chiar si guma mestecata de el.

Sume considerabile sunt platite de firme sau de milionari pentru ca stadionul unor echipe preferate sa poarte numele lor. Compania financiara Citigroup a platit 400 milioane de dolari pentru ca terenul sportiv al echipei New York Mets sa poarte timp de 20 de ani numele de Citi Field. In prima liga americana de football, dintr-un total de 32 de echipe, un numar de 22 joaca pe terenuri ce poarta numele unor mari firme comerciale sau industriale. Iar atunci cand la microfon se anunta marcarea unui punct sau intrarea unui nou jucator pe teren, speakerul trebuie sa mentioneze intotdeauna numele bancii sau companiei al carei nume este purtat de stadion. Odinioara in tribune stateau cot la cot amatorii de sport, fara deosebire de rang social. De la un timp insa toate stadioanele au loji separate pentru VIP, bogatii nu mai stau alaturi de saraci. Deseori aceste loji aclimatizate sunt inchiriate de mari companii cu sute de mii de dolari pe an, pentru a oferi locuri bune conducerii firmei sau unor clienti valorosi.

Dar sportul nu e singurul domeniu pe care piata a pus stapanire. Daca odinioara reclamele erau gazduite de ziare, radio si televiziune, acum popularizarea prin reclame a denumirilor de produse sau a firmelor producatoare s-a extins in locuri nebanuite. Alimente cu numele unor artisti de cinema sau unor seriale TV au devenit obisnuite. Dreptul de a lipi reclame pe partea interioara a usilor unor WC-uri publice a fost o afacere evaluata in 2004 la 50 milioane dolari. S-a aflat ca scriitoarea Fay Weldon a incheiat un contract cu bijutierul Bulgari ca in noul sau roman sa mentioneze de cel putin 12 ori numele firmei. Conditia a fost indeplinita, numele Bulgari aparand in romanul cu titlul “The Bulgari Connection” de 34 de ori. O agentie de publicitate plateste 900 de dolari pe luna celui ce accepta ca pe usa automobilului propriu sa se lipeasca  reclama unor bauturi, cu conditia ca in tot acest timp el sa nu consume la volan produsul unei firme concurente. Un cuplu a propus sa scoata la licitatie prin e-bay numele copilului pe care il asteptau. Suma rezultata fiind departe de cea asteptata, iar ofertele venind de la firme ce doreau ca pruncul sa poarte denumirea lor, ideea a fost abandonata. Proprietarul unui restaurant din San Francisco a propus ca celui care consimte sa i se tatueze pe corp imaginea de marca a firmei, sa i se dea o masa zilnic pe toata durata vietii. El credea ca nu vor fi mai mult de 2-3 amatori. Spre surprinderea sa, in decurs de cateva luni s-au oferit si au fost tatuati 40 de tineri. Valoarea mesei lor zilnice timp de 50 de ani s-a calculat ca se va ridica la 5,8 milioane dolari, ceeace facea reclama prea scumpa. O femeie si-a oferit fruntea pentru tatuare, contra sumei de 10 mii dolari. Ea va purta acum pana la moarte numele si adresa unui cazinou.

Trebuie recunoscut – isi incheie Michael J. Sanders cartea – ca si in St. Unite sunt multi care protesteaza impotriva valului agresiv de reclame din ultimii 20 de ani. Ei arata ca argumentul libertatii de decizie in economia de piata nu este corect, deoarece conditiile actului de cumparare-vanzare nu sunt indeplinite atunci cand cei doi parteneri nu sunt egali. Cei care, de pilda, au acceptat propunerea de a–si lasa corpul ca suport al unei reclame, au fost constransi la aceasta masura injositoare de situatia economica disperata in care se gaseau. Dar poate nu asta e atat de important, cat faptul ca decizia devalorizeaza respectiva practica sociala, face ca excesul de reclame sa se asemene cu poluarea mediului. Tot mai multe primarii de orase aflate in dificultati financiare, cedeaza si lasa firmele comerciale sa patrunda in parcuri, gari, scoli si institutii de cultura, ba chiar cauta asemenea sponsori. Dar cand niste obiecte sau domenii sunt dominate de reclame, se modifica insasi caracterul si valoarea bunurilor, procedeelor sau institutiilor respective. Oamenii se feresc de regula sa-si exprime dezacordul in aceasta privinta di teama de a nu gresi, dar pietele nu se sfiesc sa ia decizii in locul lor. Intr-o epoca in care discursul public cedeaza treptat in fata pietelor triumfatoare, numai apararea cu curaj a valorilor si relatiilor sociale la care tinem, poate face ca pietele sa-si pastreze locul ce li se cuvine. Cand totul se cantareste in bani, slabesc legaturile in societate, se reduce permeabilitatea intre paturile sociale, sporeste inegalitatea. Democratia nu pretinde o perfecta nivelare, dar cere ca oamenii sa participe la viata in comun. Astazi bogatii si saracii duc vieti separate: ei  muncesc, cumpara si se distreaza in locuri diferite, copiii lor frecventeaza scoli diferite, existentele lor se izoleaza una de alta. Iar asta nu e in folosul nici al democratiei, nici al cresterii calitatii vietii.

                                                 *

Inchizand aceasta pasionanta carte de 250 de pagini, iti pui intrebarea daca demonstratiile autorului referitoare la fenomenul navalei irezistibile a pietei sunt relevante si pentru Europa. Cred ca da, desi unele argumente aduse de autor in sprijinirea moralei in disputa cu fortele pietei sunt discutabile. Copierea necritica a modelului american este insa vizibila, cu particularitati desigur, in toate tarile ce se confrunta cu efectele globalizarii. Este greu de crezut ca se va putea rezista modelului oferit de peste ocean, atat timp cat opinia publica nu e inca constienta de implicatiile negative ale comercializarii celor mai banale aspecte ale vietii. In Romania, unde lumea abia de doi-trei ani a inceput sa se dezmeticeasca din fascinatia promisiunilor capitalismului, teza ca morala poate fi opusa valorilor pietei pare stranie si neverosimila. Dar faptul ca autorul nu cade in gresala de a-si manifesta nostalgia dupa frumoasele vremuri de odinioara si ca aceste idei vin tocmai din America, ma fac sa sper ca cititorul va reflecta asupra lor. Si va descoperi in jurul sau numeroase lucruri care nu pot fi cumparate cu bani si pentru care trebuie rezistat ispitelor pietei…  

Piata care ne invadeaza viata (1)

 

„Ce nu se poate cumpara cu bani?“ este o intrebare pe care si-au pus-o multi, in tara si strainatate. Daca cautati raspunsul pe Google, veti constata ca multi tineri se framanta sa-si dea cu parerea in aceasta privinta pe blogurile proprii. Dupa ei, nu poti cumpara cu bani dragostea, primul sarut, frumusetea, cinstea si onoarea, fericirea, inteligenta, caracterul, talentul si alte insusiri sau sentimente. Unii, dupa o profunda gandire, adaoga ca sunt de neobtinut in acest fel pacea mondiala, impiedicarea dezastrelor naturale, timpul si chiar viata, iar altii, mai evlaviosi, adaoga ca nu poti obtine cu bani mantuirea sufletului. Toate aceste pareri pot fi discutate, contestate sau complectate, dar nu se poate nega faptul ca traim o epoca in care societatea umana a capatat trasaturi ce o deosebesc de cea de acum cateva decenii. Normele si regulile pietei ai patruns in mai toate domeniile vietii sociale, chiar si in cele care ar trebui sa se situeze dincolo de interesele de consum : sanatatea, educatia, politica, dreptul si faurirea legilor, arta, sportul, chiar si familia. Treptat si fara sa se bage de seama, s-a trecut de la o economie de piata la o societate de piata, ceeace a transformat considerabil relatiile umane.

Acest fenomen constituie tema unei carti aparute in anul trecut in SUA si intitulata “What Money Can’t Buy – Limitele morale ale pietei” de Michael J. Sandel. Autorul este profesor de morala politica la Harvard University si este considerat unul dintre cei mai populari filozofi contemporani. In ea se desbate una dintre cele mai importante probleme ale epocii noastre: cum putem impiedica piata sa nu devina dominanta in domenii in care ea nu are ce cauta? Unde sunt limitele morale ale pietei si cum putem pastra acele valori ale modernitatii de care piata nu se intereseaza sau care inca nu pot fi obtinute cu nici un pret? In cele ce urmeaza voi prezenta cateva din ideile acestei carti, care a devenit un bestseller nu numai peste ocean. Idei care sunt actuale si in Romania si in alte tari din estul Europei, in care s-a introdus increderea netarmurita ca pietele si liberalismul economic sunt solutia obtinerii bunastarii. Ronald Reagan si Margaret Thatcher, iar apoi Bill Clinton si Tony Blair au consolidat convingerea ca aceasta e calea izbavirii de saracie si de sporire a belsugului. Astazi aceasta incredere orbeasca in piata triumfatoaree pe cale sa se risipeasca. Pietele nu numai ca nu au redus riscurile, ci au sadit in mintea multor oameni convingerea ca piata si morala sunt notiuni contradictorii.

Oare asa sa fie? In cartea prof. Sandel sunt date numeroase exemple. Sunt de pilda persoane sau firme care se ofera sa retina din timp locuri avantajoase la spectacole sau intreceri sportive mult solicitate sau pentru obtinerea rapida de bilete de avion prin evitarea cozilor lungi si obositoare. Sau sa faciliteze accesul la un membru al parlamentului pentru expunerea unor probleme personale si solicitarea de sprijin. Sau intrarea peste rand la consultatiile unor medici specialisti sau obtinerea numarului lor de telefon portabil cu permisiunea ca acestia sa poata fi solicitati la orice ora. In toate aceste cazuri, ce par relativ minore, etica traditionala a obtinerii serviciului in ordinea sosirii a fost inlocuita cu etica pietii: intra primul cine plateste mai mult.

Economistii sustin ca a plati un somer pentru a retine locul la o coada nu are in sine nimic imoral, folosind pentru aceasta doua argumente. Mai intai – spun ei – trebuie respectata libertatea individului de a vinde si a cumpara ce doreste, atat timp cat aceasta nu aduce daune altora. Este teza libertarienilor, in virtutea careia se contesta chiar si legile de interzicere a prostitutiei sau a comertului cu organe. Al doilea argument se bazeaza pe principiul obtinerii utilitatii sociale maxime. Schimburile pe piata au nevoie atat de un cumparator, cat si de un vanzator, iar daca eu platesc un somer pentru a sta la coada, inseamna ca atat eu, cat si somerul suntem avantajati.

Se poate insa riposta, pe de o parte, ca o alta persoana ce s-a asezat mai demult la coada este astfel privata de posibilitatea de a asista la concert, iar pe de alta parte, ca tranzactiunea cumpararii unei facilitati, a unui privilegiu, inlocueste logica ordinei de sosire, care este o logica egalitara, deci mai democratica, cu logica pietei, care da preferinta celui mai bogat. Prof. Sandel recunoaste ca nu pentru toate bunurile sau serviciile se poate aplica logica sirului de asteptare. Dar – adaoga el –multe situatii ce astazi ni se pare normal ca aplica logica pietei, cu 30 de ani in urma era greu de conceput sa fie supuse acestei viziuni.

De la un timp economistii afirma ca stiinta lor nu se mai ocupa doar cu problemele de productie si consum ale bunurilor materiale, ci si cu comportamentul oamenilor, deoarece si acesta influenteaza deciziile pe piata. Drept urmare in sfera economicului au intrat domenii ca sexualitatea, educatia copiilor, discriminarea rasiala, criminalitatea, participarea politica, protectia mediului si insasi viata omului. Consecintele sunt multiple. In St. Unite, zeci de mii de femei din paturile cele mai sarace, iau droguri sau au SIDA. Copiii lor sunt deseori dependenti sau HIV pozitivi inca de la nastere. Pentru a stopa fenomenul, o asociatie le propune acestor mame sa fie sterilizate, oferind pentru asta fiecareia 300 dolari. In Kenia asociatia ofera acelasi serviciu pentru numai 40 dolari. Actiunea, aparent legitima, poate fi insa  privita ca un act de coruptie, caci coruptia are un sens mai larg decat cumpararea ilegala a unui serviciu (de pilda mituirea unui judecator pentru a da o sentinta falsa). Coruptie este si o actiune inadecvata de vanzare-cumparare la un nivel inferior celui normal. A considera o mama ca o masina defecta de fabricat copii, care poate fi scoasa din functiune contra unei sume, este un lucru imoral, deoarece renuntarea la o functie fiziologica naturala (posibilitatea de a avea copii) e folosita de femeia dependenta pentru un castig banesc, pe care de regula ea nu il poate respinge. Toate astea ridica si intrebarea daca corpul omenesc trebuie privit doar ca proprietate personala, cu care se poate face orice. Se intra aici intr-o desbatere morala si juridica mai ampla despre prostitutie. Prostitutia, este un act de schimb ce ar corespunde unei reguli esentiale a pieti (respectarea libertatii deciziei celor doua parti), dar este contestabila din punct de vedere moral, fie pentru ca femeile ce o practica fie sunt constranse la asta de saracie sau violenta, fie pentru ca este o activitate injositoare pentru ele, chiar daca nu o fac sub constrangere.  

Autorul pune apoi in discutie moralitatea unor actiuni precum: 

– recompensele date copiilor de parinti (bani, cadouri) sau de catre scoli (bilete gratuite la spectacole sau manifestari sportive etc.) pentru a obtine note de performanta (“Trebuie oare mituiti copii pentru ca sa invete?”);

– grija interesata a medicilor pentru sanatatea pacientilor, prin prescrierea de medicamente sponsorizate de marile firme farmaceutice;

– propunerea de punere in vanzare a dreptului de imigrare in SUA;

– dreptul de a impusca un rinocer negru sau un alt animal salbatic rar sau protejat de lege etc.

Economistii pastreaza o stricta separare intre morala si stiinta economica. Pentru Levitt si Dubner in cartea The Freakonomics, “morala reprezinta modul in care lumea ar trebui sa functioneze, in timp ce economia ne arata felul in care ea functioneaza in realitate”. Dar – e de parere prof. Sandel – cu cat economia patrunde mai adanc in domeniile neeconomice ale vietii, cu atat ea se rataceste in problemele morale. Maximizarea eficientei economice pentru sporirea bunurilor materiale in favoarea membrilor societatii, nu este un principiu ce poate fi aplicat fara discernamant la domenii ca sexualitatea, reproducerea, educatia copiilor, sanatatea, dreptul penal si protectia mediului, domenii in care preferintele fiecaruia pot fi mult diferite. In economia produselor materiale pretul are deseori un rol decisiv in luarea deciziilor de cumparare. Insa in domeniile nemateriale amintite, un pret mai mare poate avea un efect contrar celui asteptat. Un copil care e stimulat cu bani pentru a citi o carte poate vedea pe viitor cititul drept un job platit si nu va mai citi daca nu este intr-un fel recompensat. La fel este si cazul gradinitelor cu ingrijitoare platite, fata de grupurile de parinti ce se ofera sa ingrijeasca de copii in mod voluntar si gratuit. Trebue intotdeauna sa se cantareasca – spune autorul – daca stimulentele materiale nu pervertesc atitudinile sau normele de comportare ce si-au dovedit utilitatea in trecut.

Sunt oare lucruri care intr-adevar nu pot fi sau nu ar trebui cumparate? Poate fi oare cumparat cu bani un prieten? Un prieten obtinut astfel nu mai e cu adevarat demn de acest nume, caci prietenia se bazeaza pe anumite norme (simpatie, generozitate, grija, atentie), atitudini si virtuti ce nu pot fi inlocuite cu valorile pietei. Dar premiul Nobel sau premiul cinematografic Oscar?  Daca Comitetul suedez sau norvegian, care acorda anual premiile Nobel, ar decide sa comercializeze aceasta actiune, atunci premiul astfel obtinut nu ar mai avea deloc valoare, caci el este in primul rand o omagiere care nu se poate vinde. Este adevarat ca unii din fostii detinatori ai premiului Oscar vand statueta. In 1999 Michael Jackson a cumparat cu 1,45 milioane dolari premiul acordat in 1939 filmului “Pe aripile vantului”. Cei ce cumpara statueta obtin astfel un obiect pentru colectia lor, dar nu si onoarea la acordarea ei festiva si nici nimbul de glorie ce a insotit premiul dupa aceea.

Multe alte onoruri se acorda in universitati unor personalitati, desi unii bogatasi sunt recompensati cu titluri de onoare doar pentru ca dau bani universitatii. In acest din urma caz, titlul omagial este in fond cumparat.  Echitabila nu poate fi privita nici practica discreta a unor mari universitati de a da preferinta la intrare unor studenti din familii bogate capabile de a face donatii scolii, desi aceasta adanceste inegalitatea sociala si economica in randurile studentilor. Un cunoscut jurist a propus ca adoptarea copiilor abandonati sa se faca in urma unei licitatii, aceasta operatie fiind in prealabil insotita de niste criterii de evaluare a copilului pentru stabilirea pretului in functie de rasa, sex, conditie fizica, capacitate intelectuala probabila s. a. Moralitatea propunerii este desigur contestabila.

O firma din New York se ofera sa prezinte in locul dvs. scuze (“We say sorry for you”) unei foste iubite sau unui fost partener de afaceri, bineinteles contra cost. O alta isi propune serviciile pentru redactarea discursului de felicitare a mirilor la o nunta sau de condoleante la o inmormantare. Dar in ce masura un asemenea discurs, menit sa exprime niste sentimente, mai are valoare daca se afla apoi ca nu a fost sincer, ci a fost comandat?

O problema distincta o prezinta cadourile ce se fac rudelor si prietenilor cu ocazia unor zile festive. S-a calculat ca anual in SUA se fac astfel de cadouri in valoare de 65 miliarde dolari. Se pune insa intrebarea daca este de preferat cadoul in obiecte fata de cel in bani. Unii considera ca e preferabil cadoul in bani deoarece permite fiecaruia sa-si aleaga singur obiectul dorit dintr-un mare magazin. Altii sunt insa de parere ca astfel se neglijeaza faptul ca un cadou are si functia de semnal, de informatie transmisa de cel ce daruieste cu privire la sentimentele pe care le are fata de persoana respectiva. Un cec, adica un cadou banesc dat sotiei sau unei iubite, dovedeste o anumita indiferenta in alegerea unui cadou adecvat persoanei si confera un stil consumerist relatiei.

In carte sunt aratate o serie de cazuri ce dovedesc ca actiunile bazate pe solidaritate si virtuti cetatenesti, pe altruism sau pur si simplu pe dorinta de a face bine, nu necesita stimuli materiali sau prea putini. Introducerea mecanismelor si logicii de piata prin fixarea de preturi si acordarea de stimulente  banesti, schimba uneori ireversibil comportamentul moral al oamenilor. Asa e de pilda cazul comertului cu sange pentru transfuzii. In SUA banci speciale pentru sange comercializeaza aceasta “marfa”, in timp ce in Marea Britanie, unde sangele este colectat gratuit, procedeul functioneaza mai bine. Un studiu sociologic a mai aratat ca in SUA cei ce isi ofera sangele pentru transfuzii provin din cartierele cele mai sarace, preponderent de la someri si negri. Are loc deci si in aceasta privinta o redistribuire a unui bun luat de la saraci pentru bogati. Pe de alta parte – spune Michael J. Sandel –  prin comercializarea sangelui dispare sentimentul anterior prin care oferirea lui gratuita era un gest de demnitate cetateneasca. Generozitatea fata de un om necunoscut exprima simtul de solidaritate si de apartenenta la colectivitate. Felul in care societatea isi organizeaza sistemul de sanatate sau de asistenta sociala, poate stimula sau frana comportamentul altruist sau egoist al oamenilor.

(va urma)

Carti pe care mi-ar place sa le citesc dupa sarbatori

Carti care mi-ar place sa le citesc dupa sarbatori

Marturisesc ca sunt un pasionat al cartilor. A celor tiparite pe hartie, mai putin a celor pe tableta iPad. Locuind de aproape 25 de ani la Düsseldorf , oras e 600.000 locuitori si desigur cu multe librarii, imi place sa frecventez pe cea mai mare din ele, Stern Verlag, un paradis al iubitorilor de carti. Intr-un urias spatiu dispus pe mai multe nivele, se intind rafturile si etalajele pline cu mii de carti de literatura, politice, filozofie, istorie, carti de copii si de calatorii, carti in limbi straine, cu reviste si ziare, dar si cu un raion de anticariat. Fotolii si mese dispuse discret iti permit sa rasfoiesti in tihna volumele, ceeace imi aminteste de orele placute petrecute in marea librarie Barnes & Noble de pe Broadway la New York sau in FNAC din Paris. Cu ocazia Craciunului, cand se pun atatea cadouri sub pom, librariile sunt pline de cei ce cumpara literatura atat pentru prieteni, cat si pentru ei. Eu nu am facut exceptie si am rasfoit o dupa amiaza intreaga cartile ce ma atrageau, din care unele le-am cumparat, iar altele mi le-am notat pentru o eventuala achizitionare in lunile urmatoare. In cele ce urmeaza va voi prezenta cateva din aceste carti, citirea (si eventual recenzarea) carora am rezervat-o pe mai tarziu.

Carti in limba germana .
Am fost atras de un volum intitulat “Alles was wichtig ist 2013“ (Tot ce e mai important in 2013) cu subtitlul „Die grossen Themen auf einen blick“ (Cele mai mari teme intr-o clipita). Sunt pasaje din cartile a 23 de autori germani, americani, britanici, indieni si elvetieni, publicate in 2012 in diverse mari edituri si in care se incearca a se raspunde la intrebari precum: Care este viitorul Europei? Ce este gresit in lupta impotriva saraciei mondiale? Este feminismul in preajma disparitiei? Care sunt conditiile optime pentru educarea copiilor nostri? Ce imbatraneste creierul uman? Se inrautateste medicina pe zi ce trece? De ce ecologia nu reprezinta totdeauna varianta optima? Printre autorii acestor carti sunt nume prestigioase ca: Joseph Stiglitz, Jean Ziegler, Thilo Sarrazin, William J. Dobson, Daniel Kahneman, Salman Rushdie, ceeace promite o lectura pasionanta.
Dupa o perioada in care cartile de prognoza si futurologie intrasera intr-un con de umbra, acum interesul pentru previziunile stiintifice este in crestere. O lucrare demna de cercetat este cea intitulata “2052. Der neue Bericht an den Club of Rome” (2052. Noul raport al Clubului Romei) cu subtitlul “O prognoza globala pentru urmatorii 40 de ani”. Autorul este Jorgen Randers, cercetator olandez, iar cartea este o traducere din limba engleza, urmare a celebrei carti a lui Jay W. Forrester “Limitele cresterii”, un best-seller aparut acum 40 de ani.
Iata alte titluri de carti politice in germana, aparute in 2012, ce imi par interesante:
– Konrad Kai A. u.a. – „Schulden ohne Sühne? Was Europa Krise uns Bürger kostet“ (Indatorare fara ispasirea vinei? Cat ne costa pe noi cetatenii criza europeana) – 288 pag., Ed. dtv.
– Ley Michael – “Die kommende Revolte” (Revolta care vine) – 120 pag., Ed. W. Fink
– Löpfe Philipp u.a. – „Reiche Multis, arme Bürger. Die unsoziale Kehrseite der masslosen Unternehmensgewinne” (Multinationale bogate, cetateni saraci – Dosul asocial al castigurilor fabuloase ale concernelor). – 224 pag., Ed. Füssli
– Lasn Kalle – „Das Occupy-Manifest . Eine neue Wirtschaftsordnung“ (Manifestul Occupy. O noua ordine economica). 400 pag., Ed. Riemann
–
– *** – “Kampf dem Kamikaze-Kapitalismus. Es gibt Alternativen zum herrschenden System“. (Lupta contre capitalismului-kamikadze. Exista alternative la sistemul ce ne domina). 192 pag., Ed. Pantheon
– Frank Thomas – „Arme Milliardäre! Der grosse Bluff oder Wie die amerikanische Rechte aus der Krise Kapital schlägt“ (Bietii miliardari!
– Marele bluf sau Cum obtine dreapta americana capital din criza) – 240 pag., Ed. Kunstmann
–
Heynen Malte – „Der Raubzug der Banken. Von einem, der auszog, seine Ersparnisse zu retten und entdeckte was wirklich mit unserem Geld passiert“ (Invazia de cotropire a bancilor. Despre unul care a vrut sa-si salveze economiile si a descoperit ce se petrece in realitate cu banii nostri) – 250 pag., Ed. Blessing
– Hartmann Kathrin – „Wir müssen leider draussen bleiben. Die neue Armut in der Konsumgesellschaft“ (Trebuie din pacate sa ramanem afara. Noua saracie in societatea de consum) – 280 pag., Ed. Blessing

Carti in limba franceza
Posed mai demult o carte pe care tot ezit sa o citesc, desi ea contine reflectii ce au rascolit lumea. Este vorba despre „Discours sur l’origine et les fondements de l’inegalite parmi les hommes“ de Jean-Jacques Rousseau, celebra teza publicata in 1755, cu care filozoful si moralistul de la Geneva a participat la examenul instituit de Academia din Dijon. Recent insa a aparut la Paris o noua editie, cu o ampla prefata si multe note ale unor specialisti francezi contemporani. Tema egalitatii, abordata pe atunci cu mult curaj de Rousseau, pare astazi mai actuala ca oricand in confruntarea de idei dintre stanga si dreapta.
Pierre Assouline, membru al Academiei Goncourt, autor al biografiilor unor personalitati culturale franceze si care intretine un blog literar foarte apreciat, a publicat in Editura Gallimard cartea intitulata “Vies de Job” (Vietile lui Iov). Stim din Biblie care este povestea lui Iov: om bogat si cu o familie numeroasa, el pierde brusc intreaga avere si pe cei apropiati, dar nici in cea mai crunta mizerie nu isi pierde credinta in dumnezeu. Este tema de pornire a unei carti care nu e nici biografie, nici roman, dar care permite autorului reflectii filozofice subtile. Assouline, caruia i-am citit cred toate cartile, nu ma indoiesc ca ma va fascina si de data asta.
“Peste et Cholera” (Ciuma si Holera) de Patrick Deville este o biografie romantata a lui Alex. Yersin, elev al lui Pasteur si descoperitor al baccilului ciumei (1894) la Hong-Kong si al holerei in Indochina. Cartea a luat premiul Femina 2012.
Cei interesati (putini banuiesc) de conflictele rasiale ce bantuie popoarele Africii, se pot delecta cu cartea “Notre-Dame du Nil” de Scholastique Mukasonga. Actiunea se petrece intr-un liceu de fete de elita din Ruanda in anii 1960, deci inainte de cruntul macel dintre popoarele hutu si tutsi, desi conflictul mocnea de pe atunci. Talentul autoarei i-a conferit cartii premiul Renaudot pe acest an.
Cea mai buna carte a anului 2012 este insa considerata in Franta “La verite sur l’affaire Harry Quebert” (Adevarul despre cazul H. Quebert) de Joel Dicker, care a primit premiul pentru roman al Academiei Franceze. Este un volum de aproape 700 de pagini, iar actiunea se petrece la New York in 2008 in preajma alegerilor prezidentiale. Peripetiile captivante ale personajelor a determinat critica sa afirme ca este unul dintre cele mai americanesti (!) romane franceze.
In colectia “J’ai lu” au aparut cateva carti « de poche » care merita atentie:
1. “Etes-vous de droite ou de gauche? » (Sunteti de dreapta sau de stanga ?) de Laurent Cald
2. « Qu’ils s’en aillent tous ! » (Sa se care toti !) de Jean-Luc Melenchon (fruntasul stangii radicale).
3. « Petites lecons d’economie a la portee de tous » (Mici lectii de economie accesibile tuturor) de J. M. Sylvestre
4. « Le livre noir de la CIA » (Cartea neagra a CIA) de Yvonick Denoel

Carti in limba engleza

Best-sellerul cartilor politice ale anului este cartea lui Henry Kissinger « On China », un volum de aproape 600 pagini, in care celebrul diplomat american si bun cunoscator al relatiilor americano-chineze, prezinta istoria Chinei si in special felul de gandire al conducerii chineze in confruntare cu problemele dificile ale relatiilor cu Rusia, Europa, SUA , India si cu alte tari. In carte este pomenit si rolul, minor, dar nu neglijabil, pe care l-a jucat in unele momente Romania in aceasta politica complicata.
O alta carte remarcabila este cea a filozofului american Michael J. Sandel, profesor la Harvard, intitulata “What Money Can’t Buy” ( Ce nu se poate cumpara cu bani) cu subtitlul “Limitele morale ale pietei” aparuta la editura Farrar, Straus & Giroux. Dupa o introducere despre relatia dintre valorile de piata si cele morale, urmeaza 5 capitole : 1. Privilegiile; 2.Stimulente si recompense; 3. Cum pietele dau la o parte morala; 4. Afacerile cu moartea; 5. Sponsorizaea si reclama. O carte care te poate reconforta dupa pledoariile aparute in limba romana (in original sau in traducere) a diversilor autori despre avantajele economiei de piata.
Alte carti care m-au ispitit sa le citesc, mai mult decat numai sa le rasfoiesc:

Daniel Kahneman : Thinking, Fast and Slow. (A gandi , repede si lent).

Peter Watson : The German Genius. Europe’s Third Renaissance, the Second Scientific Revolution and the Twentieh Century. (Genialitatea germana. A treia renastere a Europei, a doua revolutie stiintifica si secolul douazeci)

Jared Diamond : The World Until Yesterday. What Can We Learn from Traditional Societies? (Lumea pana ieri. Ce putem invata de la societatile traditionale?)

Joseph Piercy : The Story of English. How an Obscure Dialect Became the World’s Most-Spoken Language? (Povestea limbii engleze. Cum un dialect obscur a devenit cea mai vorbita limba de pe glob?)

Carti in limba rusa

Am primit recent cadou o frumoasa carte despre un oras fascinant : Sankt Petersburg. Dar nu cel din zilele noastre, ci cel de acum 100 de ani, deci din anii dinainte de revolutie, cand metropola era capitala Rusiei si aici traiau scriitori, pictori si compozitori celebri. Doi istorici talentati, K. Jukov si R. Klubkov, au cercetat documentele vremii in arhivele bibliotecilor si au intocmit o carte surprinzatoare “Peterburg bez mundira” (Petersburg fara uniforma), volum cartonat de 450 pagini, bogat ilustrat cu imagini din epoca. Iar textul, cu dragoste pentru orasul de pe Neva, dar si cu ironie pentru un mod de trai disparut, cu extrase din ziarele vremii si cu versuri ale slagarelor de odinioara, poate fi gustat azi mai ales de cei ce i-au mai prins in viata pe unii urmasi ai vechii societati rusesti si au apreciat spiritul lor original.
*
* *
Iata o trecere rapida in revista a catorva carti, citirea carora ma va zmulge de la televizor sau de la blogurile pe computer. Dar cantitatile uriase de carti si reviste ce apar zilnic fac aproape imposibila mentionarea chiar si a titlurilor preferate.

CAPITALISMUL CA RELIGIE

                       “Capitalismul ca religie”, este o sintagma apartinand filosofului german Walter Benjamin, care in 1921 scria intr-un articol : “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”. Si el continua : “Trei sunt trasaturile ce pot fi recunoscute in structura religioasa a capitalismului. El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capata din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasa si cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolveste de pacate, ci se face vinovat de ele.”

            S-ar putea riposta ca cele scrise cu aproape 90 de ani in urma si-au pierdut actualitatea. Dar sunt numerosi ganditorii care astazi reiau ideia lui Benjamin si o adancesc. Iata-l pe Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie si fost econom sef al Bancii Mondiale, care critica neoliberalismul Fondului Mondial International ca “o noua religie” ce exprima “doctrina pura a pietei”, iar in liberalizarea pietelor de capital are “cel mai sfant articol al credintei”. Iata-l pe economistul liberal Alexander Rüstow care, intrebandu-se despre esenta teologica a conceptului de “laisser-faire”, reaminteste ca parintii liberalismului, incepand cu Adam Smith, credeau intr-o mana invizibila, o armonie misterioasa care, fara nici o interventie a statului, ar conduce la bunastarea pentru toti. Iar Wolfgang Palaver, profesor la universitatea din Innsbruck scrie recent : “Prima dimensiune religioasa a capitalismului se vede in reclama comerciala, ce promite, ca si religia, o viata fericita. Reclama foloseste simboluri ale religiei si bisericii : produse alimentare laudate de calugarite, denumiri sacre de parfumuri ca “Heaven” sau “Eternity”. Locul sfintilor a fost luat de starurile sportive si ale spectacolului. Prin reclama, automobilul a devenit un obiect de cult cotidian. La Wolfsburg, firma Volkswagen a edificat sapte pavilioane de expozitie, concepute ca niste temple, pe care arhitectul lor le justifica astfel : “Ce a mai ramas din religiozitatea noastra din copilarie ? Bisericile au murit, ideologiile si-au pierdut puterea. Dar au ramas firmele, concernele. Pe ele se vor intemeia conceptiile religioase ale viitorului”.

            Invidia a fost privita de toate religiile ca una din sursele raului, a fost condamnata si pentru ea s-a cerut cainta pacatosului. Dar filosoful Peter Sloterdijk observa corect : “In nici o formatie sociala de pana acum nu a fost angajata atat de explicit excitarea poftelor si dorintelor pentru motivatia comportamentului. .Patima invidiei a fost luata in calcul de societatea de consum si transformata in forta energetica. Societatile moderne reprezinta din acest punct de vedere niste reactoare de gelozie sau niste centrale energetice creatoare de invidie. ”

In incheierea argumentarii de mai sus, s-ar pune intrebarea : cine este Dumnezeul capitalismului ? Raspunsul il da tot Walter Benjamin care afirma ca acesta este omul devenit Supraom. Dumnezeul secret al capitalismului este, ca si supraomul lui Nietzsche, omul ce a depasit cerul prin capacitatea sa supraumana. Din rivalitate cu aproapele sau, omul acumuleaza bani pentru a impresiona pe altii. Suntem martorii unei incercari de autodeificare a omului, ce respinge convertirea, cainta, purificarea, sustine Benjamin.

CRIZA SI PEDEAPSA

O jumatate de an dupa ce banca americana Lehman Brothers s-a prabusit, criza financiara americana a devenit o criza a sistemului. Economistul britanic John Maynard Keynes spunea dupa criza mondiala din 1929 : “Capitalismul se bazeaza pe strania convingere ca niste oameni lipsiti de valoare si animati de motive egoiste, se pot ingriji de bunastarea generala”. Ceeace s-ar putea spune si despre situatia de astazi. Nu numai niste muncitori speriati de spectrul somajului, ci si multi oameni de stat, bancheri, manageri si experti financiari sunt profund clatinati in convingerile lor despre virtutile economiei de piata. Dupa noul presedinte american, “problema principala a capitalismului” ar fi ca e “o cultura in care unele persoane castiga enorm de multi bani punand intreaga economie ca miza la un joc de noroc”. Indignarea fata de acesti oameni, care pana acum un an erau sarbatoriti drept eroi, s-a raspandit pe tot globul. In America ei sunt numiti “prosti lacomi si nerusinati” (greedy and shameless bastards), in Franta managerii firmelor sunt luati ostateci de grevisti, Papa ii avertizeaza pe credinciosi “sa nu se impace cu ideea exploatarii oamenilor de alti oameni”.
Iar revista germana “Der Spiegel” (nr. 20 din 11 mai 2009), scrie ca tot mai multi isi pun acum cateva intrebari sfredelitoare : “Ce sistem este cel care poate fi dus pe marginea prapastiei de falimentul unei banci? Iar daca pofta de a castiga cat mai multi bani este cauza intregului colaps economic, poate sistemul functiona in continuare daca motorul lacomiei proprietarilor de fabrici, a managerilor lor, a bancilor este tinut in frau de catre stat? Daca nesatioasa ahtiere a catorva poate impinge societatea in criza in loc de a servi interesului public, atunci mai este legitima proprietatea privata? Ce sistem este cel in care statul fereste de ruina proprietatea privata prin sute de miliarde euro luati din punga contribuabilului? Ce fel de oameni politici mai sunt cei care au ingaduit si chiar au stimulat comportamentul afacerist al marilor banci? Si, in fine, ce democratie mai e si asta in care politicienii asteapta ca alegatorii sa-i sustina pentru a continua traficul de influenta (Lobbyism)?”. Intrebari suparatoare, care i-ar face pe elitistii romani atotstiutori de tipul Patapievici sa le aplice pe loc stampila de gandire bolsevica.
In continuare articolul amintit mai pune doua intrebari esentiale pentru relatia dintre stat si piata : “Cum putem salva capitalismul de sine insusi? In ce societate vrem in fond sa traim?”. Caci criza financiara a impins clasa politica occidentala intr-o criza ce este mai mult decat economica. Presedintele Germaniei, Horst Köhler, fost presedinte al FMI, nu se jeneaza sa declare ca modelul occidental al economiei de piata si al democratiei parlamentare este responsabil pentru faurirea acestui “monstru” ce este conglomeratul dintre politica si capitalul financiar si care a dus lumea aproape de ruina. Acestui capitalism trebuie sa i se puna deci intrebari stanjenitoare, carora la Washington li se da un altfel de raspuns decat la Peking, Moscova sau Berlin. Capitalismul american este in competitie cu capitalismul de cadre chinez, cu capitalismul de stat rusesc, cu cel social suedez, cu cel centralizat francez si cu capitalismul lui laisser-faire britanic.Fiecare dintre ele are insa un alt raspuns, in functie de cat de mare e interventia statului, cat de mult aport social si de cata democratie e nevoie, de cata rapacitate a bancilor este permisa.
Paul Krugman si Joseph Stiglitz, laureati ai premiului Nobel, sunt doi economisti americani preocupati de intrebarile ce framanta astazi omenirea. Krugman, profesor la Princeton University, sustinator al lui Obama in timpul campaniei electorale, recunoaste acum ca noua administratie este prea strans legata de interesele bancilor, prea captivata de “market mystique”. Aceasta se vede din insasi incercarea de a potoli criza cu ajutorul speculantilor bancari, pe seama contribuabililor, fara schimbarea sistemului financiar. Stiglitz, profesor la Columbia University, e convins ca si managerii sunt responsabili de criza, deoarece ei cred cu sfintenie in “forta de autocontrol a pietelor”. Si el critica planul lui Obama : “Asa zisul socialism american este cel care socializeaza pierderile si privatizeaza profiturile”. Iar Robert Shiller, profesor la Yale University, recunoaste in capitalismul contemporan “the animal spirit”, spiritul de turma ce, irational si necontrolabil, este permanent in goana dupa cat mai multi bani. Mana invizibila a pietii nu poate duce la ordine si buna stare generala, ci doar la crize si excese. Capitalismul este un foarte complicat mecanism, care nu poate functiona corect decat prin interventia statului.
Reflectiile acestor trei somitati ale gandirii economice contemporane, dar si ale altor ganditori occidentali, ii umplu de nervi pe talibanii dreptei neoconservatoare romanesti, ce nu inceteaza in editorialele lor sa “demaste” si sa “condamne cu tarie” orice reforma a capitalismului ce trebuie lasat sa zburde in deplina libertate. Credinta lor ca este etern capitalismul animalelor de prada (“predator capitalism”, “Raubtierkapitalismus”) se bazeaza pe unele semne ale depasirii crizei, inainte ca ea sa atinga un nivel grav. Fara sa se invatat nimic, se revine pur si simplu la sistemul anterior. Cercurile financiare au inceput deja sa-si reia practicile cunoscute, faurind la bursa “platforme alternative” (“dark pools”) in care banii se investesc la adapost de orice control. Apoi rapacitatea bancherilor, desvaluita de presa in lunile trecute, nu a scazut cu nimic. Kenneth Lewis, director general al lui Bank of America, salvata de fiasco datorita unui ajutor de 45 miliarde dolari din partea statului, declara acum o luna ca are drept tel platirea cat mai repede a datoriei, deoarece “apoi vom putea remunera la nivel normal cadrele de conducere ale bancii, restabilind sistemul de bonificari”. Adica castigurile de milioane de dolari ale speculantilor sunt ceva “normal”, iar practica lor trebuie restabilita cat mai repede.
In cartea aparuta la Paris “L’Argeant sans maitre” a lui Charles-Henri Filippi, fost pana recent patron al unei mari firme, se explica cum, in decursul secolelor, banii – ce odinioara erau un mijloc de emancipare, de iesire din starea de dependenta – au devenit o religie. Iar lacomia, “stimulent individual”, a devenit un veritabil “sistem de guvernare, baza institutionalizata a unei imbogatiri fara motiv real si fara o limita serioasa”. Si, trebuie recunoscut ca, cel putin in Europa, nu s-a luat pana acum nici o masura serioasa de stabilire prin lege a unei impozitari gradate a veniturilor, prin care sa se limiteze nivelul indecent al castigurilor unor categorii privilegiate. Pofta de imbogatire ocoleste toate obstacolele, ceeace ii face pe unii analisti sa vada deja la orizont riscul viitoarei crize. Suntem pedepsiti deci sa trecem din criza in criza, una mai grava ca cealalta, cu consecinte suportate in totalitate de tarile cele mai sarace, de paturile cele mai nevoiase.

MARX despre MARX

                               

                                              

             Reinhard MARX este arhiepiscopul catolic al orasului München din Bavaria. Tot el este si autorul recent al unei carti ce poarta titlul incitant „Das Kapital“ (Capitalul), cu subtitlul „O pledoarie pentru oameni“. Cartea incepe cu o scrisoare pe care autorul i-o adreseaza lui …Karl MARX (1818 – 1883). Intr-un interviu acordat revistei SPIEGEL din 27 oct. 2008, inaltul prelat explica de ce trebuie si astazi acordata atentie filosofului si economistului mort acum 125 de ani. Dau mai jos cateva pasaje din acest amplu interviu:

            „Biserica trebuie sa tina cont de analiza sociala din scrierile lui Marx. Miscarea marxista a avut cauze reale  si a dat multe raspunsuri justificate. Biserica catolica a pus insa in garda ca daca ideile lui Marx ar fi urmate pana la capat, rezultatele vor fi rele. In enciclica „Centesimus annus“, elaborata de Papa Ioan Paul al II-lea dupa prabusirea comunismului, scrie :  „Cand capitalismul nu rezolva problemele principiale ale echitatii, solidaritatii, libertatii oamenilor, ci sapa noi transee de lupta, atunci vechile ideologii vor reveni“. Iar prin asta se avea desigur in vedere marxismul.

            Unul dintre fondatorii teoriei sociale a catolicismului, Oswald von Nell-Breuning, spunea: „Toti stam pe umerii lui Marx“. El a fost criticat pentru asta, dar in fond avea dreptate. Noi, cei ce ne reclamam de la etica sociala catolica, niciodat nu am identificat opera filosofica a lui Marx cu Stalin sau cu Gulagul. Nu i se pot atribui lui Marx toate greselile epigonilor lui. Dar exista la Marx si o anumita gandire totalitara, o imagine despre societate, pe care eu nu o impartasesc. Conceptia opunerii claselor, a luptei oamenilor intre ei, nu are nimic crestinesc, caci noi crestinii vedem in fiecare om chipul lui Dumnezeu.

            Procesul de globalizare a fost intrevazut inca de Marx ca are in miezul lui globalizarea capitalului. Iar el a ajuns acum la o acumulare ce ii confera o noua „calitate“, cu trasaturi de nedreptate.Marx a evidentiat corect caracterul de marfa al muncii si economizarea multor domenii ale vietii. Marx renaste intr-un fel astazi, caci el a prezis disparitia capitalismului ca urmare a propriilor sale contradictii. Eu, ca episcop, nu am solutii pentru a preconiza cum trebuie tinut in frau turbo-capitalismul. Dar crestinii trebuie sa caute sa se implice in politica, pentru a-i schimba structura. Angajamentul caritativ nu e suficient. Economia trebuie reformata dupa principii morale, fara insa a desfiinta fortele pietii. Teoria sociala a catolicismului este de aceea critica la adresa capitalismului.

            Trebuie, cu regret, sa recunoastem ca exista o relatie intre prabusirea comunismului si capitalismul dezlantuit astazi. Capitalismul nu a mai simtit presiunea competitiei intre sisteme, s-a simtit liber si a trecut la specula fara limite, echivalent cu a comite un pacat. Trebuie sa ne intoarcem la o economie de piata supusa regulilor, nu prin revolutie, ci reformata. In plus mai sunt cateva intrebari la care nu doar piata trebuie sa dea raspunsuri : Ce poate ajuta omul? Sta oare omul in centrul preocuparilor? Cum capata el munca, cum capata el educatia? Explicatia pentru care am ajuns in impas este lacomia omeneasca. Sunt structuri care imping omul spre rau, ba chiar situatii in care raul e recompensat, pofta nesatioasa – laudata. Marx nu avea dreptate ca intreg raul sta in relatiile de proprietate. Faptul ca omul isi dobandeste prin munca o proprietate tine de virtutile umane. Iar o gresita intelegere a egalitatii in societate desfiinteaza libertatea. Proprietatea este – dupa Sf. Toma de Aquino – un principiu al libertatii. Cine nu poseda nimic, ci doar munca sa, va fi exploatat. Traim un moment in care toti se intreaba cum poate fi reperat capitalismul. Dar va veni timpul cand se vor pune si intrebarile esentiale, ale unei noi ordini mondiale, ale regulilor noului sistem si ale moralei sale. Biserica catolica se preocupa demult de reformele sociale, iar prin asta se deosebeste de marxismul revolutionar. In Germania, de pilda, asigurarea de somaj a fost introdusa de un preot catolic, care timp de 8 ani a fost ministru al muncii in guvernul republicii de la Weimar. Biserica a fost si este si o instanta caritativa, dar asta nu e suficient. Noi nu suntem in cautarea unei lumi ideale, dar dorim un stat social, o globalizare echitabila, sanse egale de participare pentru cei saraci si dezavantajati.“  

            Va puteti imagina un inalt prelat roman si ortodox care sa exprime puncte de vedere apropiate de cele ale episcopului german ? Eu nu (inca) !

PRABUSIREA MITULUI LIBERALISMULUI

                                   

            Peste 700 de miliarde de dolari se dovedesc necesari pentru a salva, nu doar niste banci uriase sau niste societati de asigurari gigantice, ci intregul sistem financiar al celei mai mari tari capitaliste : traim cu adevarat zile istorice ! Bugetul Statelor Unite este deja aprobat  si repartizat corespunzator nevoilor diferitelor ministere, si deci suma amintita va putea fi obtinuta doar prin noi credite, ce sporesc o datorie publica si asa foarte umflata. Din banii Pentagonului, care au atins deja un nivel record cu cele 800 de baze militare pe glob si cu cele doua razboaie simultane (Irak si Afganistan) ce tin mobilizati 200.000 soldati, nici vorba sa se ia. Si nici din cei ai Departamentului de Stat, obligat sa sustina atatea guverne favorabile politicii Statelor Unite. Fara indoiala insa ca nu se vor mai putea construi digurile strict necesare pentru protejarea coastei de sud de noi tornade si inundatii, care numai in acest an au facut in Texas si Louisiana ravagii evaluate la o suta de miliarde dolari. Dar problemele crizei financiare sunt departe de a se reduce la America.

            Potolita prin interventia statului, aceasta criza cu consecinte economice evidente, este si semnalul prabusirii unui mit : cel al liberalismului. In cel mai elementar curs de economie se vorbeste despre o „mana invizibila“ cu capacitatea miraculoasa de a regla automat piata, dar si a vindeca orice prostie sau abuz ar face capitalismul. Cu o singura conditie insa : piata sa fie lasata nestingherita, interventia statului reducandu-se la minimum. Cu alte cuvinte conducatorii de banci si concerne, initiativele carora nu sunt controlate de nimeni din afara cercului lor si a actionarilor, cer neamestecul in treburile lor, sa fie lasati sa se gospodareasca singuri, ceeace deseori le permite sefilor lor castiguri fabuloase. In aceasta conceptie, politicul trebuie sa-si faca jocul sau de societate, cu lupte pentru alegeri, ce ocupa atentia publicului credul. Problemele economice sunt insa prea grave pentru ca unor bieti politicieni sa li se permita a se implica in ele. Rolul secundar ce se confera politicului se vede si intr-un simplu detaliu : prim-ministrul unei tari are un salariu de cel putin zece ori mai mic decat presedintele consiliului de administratie al unei mari companii.

             Dar atunci cand calculele acestor magnati ai economiei se dovedesc gresite, cand pierderile se ridica la sume fantastice, cand falimentul bate la use, ei se adreseaza fara jena statului, cerand sa fie salvati, pretextand ca in caz contrar vor fi afectate numeroase locuri de munca si deci voturile electoratului. Nivelul somajului atingea insa si inainte de asta cifre record, iar personal concediat – chiar in perioade fara criza – cade tot in carca statului ce plateste alocatiile de somaj ale celor aruncati in strada.

            Globalizarea a facut sa-si ia avant nu capitalismul industrial, ci cel financiar, de speculatie. Asistam la o confruntare brutala intre piata si stat, intre sectorul privat si cel public, intre individ si societate, intre sfera intima si cea colectiva, intre egoism si solidaritate. Adevarata putere e detinuta de un manunchi de grupuri economice planetare a caror pondere in economia lumii este uneori mai mare decat cea a guvernelor si statelor. Ei sunt cei ce inspira si politica marelui triumvirat al globalizarii : Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a comertului. Suntem martorii (si victimele) unei liberalizari a pietei in care unicul tel este eliberarea proceselor economice de orice obstacole le-ar putea ridica statele nationale : desfiintarea barierelor vamale, fuziunea firmelor pentru formarea de concerne transnationale, privatizarea domeniului public, s.a. De peste doua-trei decenii are loc un proces de depolitizare a societatii ce contrazice principiile democratiei parlamentare, deoarece factorii cu adevarat decizionali se gasesc in umbra si nu sunt supusi alegerii lor de catre populatie.

            Caderea capitalismului nu e deloc iminenta, dar el este incontestabil in criza. Nu o criza economica clasica, ci una de sistem. O spune un laureat al premiului Nobel, George Akerlof, profesor de economie la Berkeley University din California, care atrage atentia asupra inadmisibilei depasirii cheltuielilor bugetare sub actuala administratie, ce ar putea ajunge la cca. 6.000 miliarde dolari pana in  2012. Iar asta nu ar fi decat o forma de jaf („looting“) de care cetatenii americani nu sunt insa constienti. „Consider ca acesta e cel mai rau guvern pe care l-a avut America in peste 200 de ani de istorie. El s-a angajat in actiuni iresponsabile in multe domenii. A venit timpul ca si populatia sa se angajeze in actiuni de nesupunere civica („civil disobedience“).“ Profesorul elvetian Jean Ziegler sustine de multi ani ca ideologia neoliberala minte, caci ea proclama libera circulatie a oamenilor si bunurilor, dar sudul, ce reprezinta trei sferturi din populatia globului, nu are acces la bogatiile nordului, care se protejaza prin tot soiul de bariere. Argumente asemanatoare aduce si prof. Immanuel Wallerstein in cartea sa „Sistemul mondial modern“ (vezi si acest blog la 14 sept. 2008).

            Traim intr-o „ruptura de epoca“, cum spunea I. Kant vorbind despre dezagregarea lumii feudale odata cu revolutia franceza, cand este greu de intrevazut viitorul. In aceste zile ar fi poate mai mult ca niciodata necesar sa se auda punctul de vedere critic al stangii, care sa-si declare valorile si sa cheme la rezistenta fata de ordinea mondiala impusa. Dar stanga mondiala este descumpanita, e in stare de depresie si s-a dovedit pana acum incapabila a injgheba o strategie coerenta de combatere a neoliberalismului. Poate ca tocmai slabiciunile grave de care acesta din urma a dat dovada in zilele astea sa constituie un imbold pentru faurirea de noi arme de idei ale stangii.     

REALISM MADE IN USA

 

                            Realism made in USA

 

         Guvernul american a decis ieri, 8 septembrie 2008, sa puna sub tutela statului doua mari banci, Fannie Mae si Freddie Mac, care in urma crizei impbiliare erau amenintate cu falimentul. Datoriile de acoperit ale celor doua banci se ridica la 5.400 miliarde dolari. Masura luata este cea mai elocventa dovada despre amploarea crizei financiare prin care prima putere economica din lume. Ea dovedeste totodata ca administratia republicana trece peste considerentele de ordin ideologic si face dovada de pragmatism atunci cand situatia o cere. Caci nu e vorba de o nationalizare, ci statul va aduce treptat fondurile necesare celor doua institutii de credite, pe masura nevoilor lor. Ceeace au subliniat imediat ambii candidati aflati in cursa pentru alegerile prezidentiale, Barack Obama si John McCain.

            Interventia statului in salvarea unor intreprinderi private, contrara principiilor economiei de piata, are insa precedente in America. Administratia lui Richard Nixon a salvat la fel de la dezastru firma Lockheed, cea a lui Jimmy Carter – pe Chrysler, iar administratia Bush a acordat 15 miliarde dolari unor companii de aviatie dupa atacul din 11 septembrie 2001 si a salvat acum 6 luni banca de afaceri Bear Stearns. La sfarsitul anilor  `80 o criza imobiliara de mare anvergura a dus la falimentul a peste 2000 banci in SUA, obligand statul sa aloce de la buget suma de 124 miliarde dolari. Scoaterea din impas a lui Fannie Mae si Freddie Mac s-ar putea sa coste statul chiar mai mult.

            Aceasta este situatia, asa cum a fost expusa, sec si concis, in ziarul francez „Le Monde“. Iata acum cateva comentarii ale cititorilor :

            JRV : Realismul capitalismului se reduce, ca intotdeauna, la nationalizarea pierderilor (suportate de populatie) dupa ce s-au privatizat profiturile in beneficiul actionarilor.Ce mai pragmatism, cu adevarat…

            Michel B. : Privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor este alfa si omega liberalismului.

            Jean-Francois A. : Singura intrebare ce se pune e : cand vor reincepe bancile jongleriile lor financiare, de vreme ce stiu ca este contribuabilul cel ce va plati ?

            Stephanie L. : Pai si in Franta, ca si in St. Unite, superbogatii, actionarii si speculantii la bursa sunt ascultati atent de catre stat …

            Thierry W. : Ma sufoc de furie : nu sunt bani pentru scoli, pentru sanatate, pentru cultura, dar sute de miliarde sunt dati pentru a acoperi greselile unor „iluminati“ ai marei finante !

            Daniel C. : Spatiul privat al cetateanului se restrange, chipurile pentru „salvarea democratiei“! I se absorb pana la maduva din modestele lui capacitati financiare, pentru a evita prabusirea minunatului edificiu al sistemului „liberal“, sporind profiturile grase ale a 0,05 din populatie! Este un lucru nu numai imoral, dar de o absurditate economica consternanta!

            Joel Didier E. : Culmea cinismului sta in atitudinea pretins „realista“ a celor ce au impins firmele in una dintre cele mai mari crize de lichiditate cunoscuta. Ei ii acuza pe democratii din SUA ca „nu inteleg nimic din capitalismul financiar“ si ca nu sunt decat niste ideologi. Ce mai vreti? Totul este bine, de vreme ce poporul de jos plateste nota piparata.