Posts Tagged ‘Europa’

Despre democratie

March 10, 2014

 

Renumita revista britanica „The Economist“ publica un amplu eseu cu titlul „What’s gone wrong with democracy?” (Ce nu merge in democratie?). Am selectat cateva pasaje din acest text, care arunca o lumina noua asupra unei probleme controversate.

                                               *

Democratia trece prin vremuri grele. Acolo unde autocratii au fost alungati din functii, oponentii lor nu au fost in stare, de cele mai multe ori, sa faureasca regimuri democratice viabile. Chiar in tarile recunoscut democratice, au inceput sa se vada fisuri ingrijoratoare in sistem, iar dezamagirea fata de politica este frecventa. Totusi cu numai cativa ani in urma, democratia parea ca ar domina lumea. […]

Intre timp, partidul comunist chinez a spart monopolul pe care lumea democratic a il avea in ce priveste progresul economic. Larry Summers de la Harvard University spune ca pe vremea cand era cea mai rapida crestere a economiei, standardul de viata se dubla aproximativ la fiecare 30 de ani. China si-a dublat insa nivelul de trai al populatiei in fiecare deceniu in ultimii 30 de ani. Elita chineza pretinde ca modelul lor economic  – un control strict de partidul comunist impreuna cu un efort neobosit de a atrage pe cei mai talentati oameni  in clasa conducatoare – este mult mai eficient decat cel democratic si mai putin sensibil la blocaj. Conducerea politica a tarii se schimba la fiecare zece ani si aportul de noi talente este continuu, de vreme ce cadrele de partid  sunt promovate in functie de talentul  lor de a atinge obiectivele stabilite.

Criticii Chinei  condamna pe drept guvernul pentru ca ar controla in diverse moduri opinia publica, de la inchiderea dizidentilor pana la cenzurarea comentariilor pe internet.Totusi obsesia regimului cu controlul inseamna paradoxal ca el acorda o stransa atentie opiniei publice. In acelasi timp, conducatorii Chinei au fost in stare sa abordeze cateva mari probleme ale consolidarii statului, care intr-o democratie ar fi necesitat decenii.  In numai doi ani China a extins asigurarea cu pensii a inca 240 milioane de locuitori, adica mult mai multi decat numarul total al pensionarilor asigurati in SUA.

Multi chinezi sunt gata sa accepte sistemul lor, daca acesta le asigura cresterea. Studiul Pew Global Attitudes 2013 a aratat ca 85% dintre chinezi sunt “foarte satisfacuti” cu directia in care merge tara lor, fata de 31% la americani. Unii intelectuali chinezi sunt chiar plini de laude. Zhang Weiwei  de la universitatea Fudan sustine ca democratia distruge vestul, si in particular Statele Unite, din cauza ca se institutionalizeaza blocajul in luarea de decizii si permite alegerea unor presedinti de categoria doua, ca de pilda George W. Bush. Yu Keping de la universitatea Beijing sustine ca democratia face lucrurile simple “excesiv de complicate sau frivole” si permite “unor politicieni cu discurs dulceag sa insele poporul”. Wang Jisi, tot de la universitatea din Beijing a observat ca “multe din tarile in desvoltare, care au introdus valorile si sistemele politice occidentale, au obtinut doar dezordine si haos”, dar China le ofera un model diferit. […]

Statele Unite au devenit un exemplu de blocaje, fiind in asa masura obsedate de obtinerea de puncte in disputa intre un partid sau altul, incat au fost  pe pragul ca de doua ori in ultimii doi ani sa dea faliment din cauza datoriilor bugetare. Democratia Statelor Unite e corupta prin masluirea rezultatelor alegerilor, prin practica croirii circumscriptiilor electorale astfel incat sa-i favorizeze pe cei ce deja le detin.  Asta incurajeaza extremismul, din cauza ca politicienii fac apel doar la cei total fideli partidului si drept urmare ii lipseste de un mare numar de alegatori. Iar banii vorbesc  mai tare decat oricand in politica americana. Mii de lobbysti  (peste 20 pentru fiecare membru al Congresului) contribuie la sporirea lungimea si complexitatea legislatiei, bucurandu-se de privilegii speciale. Toate astea dau impresia ca democratia americana e de vanzare si ca cei bogati au mai multa putere decat cei saraci, cu toate ca lobbystii si donatorii insista ca cheltuielile cu politica contribuie la libertatea de exprimare. […]

Nici Uniunea Europeana nu e un model de democratie. Decizia luata in 1999 de a introduce moneda euro a fost luata in mare parte de niste tehnocrati si doar doua tari (Danemarca si Suedia) au organizat referendumuri asupra problemei (ambele au spus NU). Eforturile de a castiga aprobarea poporului pentru Tratatul de la Lisabona care sporea puterea Comisiei de la Bruxelles, au fost abandonate cand oamenii au inceput sa voteze in sensul nedorit. In timpul celor mai sumbre zile ale crizei euro, elita tarilor euro a fortat Italia si Grecia sa-si schimbe conducatorii alesi democratic cu niste tehnocrati. Parlamentul European, care era o incercare de a reduce deficitul de democratie al Europei, este pe cat de ignorat,  pe atat de dispretuit.  Uniunea Europeana a devenit un teren fertile pentru partidele populiste, ca de pilda Partidul Libertatii al lui Geert Wilders in Olanda si Frontul National al Marinei Le Pen in Franta, care pretend ca ii apara pe oamenii simpli contra elitelor arogante si incompetente. In Grecia partidul Golden Dawn  (Zori aurii) incearca sa vada in ce masura democratiile vestice pot ingadui existenta unor partide de stil nazist. Un proiect destinat a imblanzi fiara populismului European si-adat duhul. […]

Cea mai mare provocare la adresa democratiei nu vine totusi nici de sus, nici de jos, ci din interior, din partea alegatorilor. Se dovedeste clarvazatoare ingrijorarea lui Platon la adresa democratiei ca “cetatenii traiesc de pe o zi pe alta, lasandu-se in voia placerilor imediate”. Guvernele democratice au capatat obiceiul sa priveasca imensele deficite structural drept o chestiune banala, facand imprumuturi pentru a da votantilortot ce ei doresc pe termen scurt, neglijand investitiile pe termen lung. […]

Democratia a fost buna in secolul 20 in parte datorita hegemoniei americane: celelalte tari doreau desigur sa copieze puterea conducatoare a lumii. Dar pe masura ce a sporit influenta Chinei, America si Europa si-au pierdut atractia ca modele de urmat, ca si pofta lor de a raspandi democratia. Administratia Obama pare acum paralizata de teama ca democratia va produce regimuri ticaloase (rogue) sau ca va permite regimuri djihadiste. Si de ce oare tarile in desvoltare ar trebui sa priveasca democratia ca o forma ideala de guvernare, cand guvernul american nu poate sa treaca prin Congres bugetul, fara a mai vorbi de planuri de viitor? De c ear trebui autocratii sa asculte lectiile de democratie ce vin din Europa, cand elita euro ii alunga pe conducatorii alesi atunci cand acestia se opun regulilor ortodoxiei fiscal? […]

Pe la mijlocul anilor ’70, fostul cancelar german Willy Brandt spunea ca ”Europei occidentale  i-au mai ramas doar 20-30 de ani de democratiei , dupa care va aluneca, fara motor si fara carma, in marea de dictaturi ce o inconjoara”. Lucrurile nu au ajuns atat de rau in zilele noastre, dar China constitue o amenintare mult mai credibila decat a fost comunismul, la idea ca democratia este superioara intrinsic si in cele din urma va castiga.

 

Oare ce ne asteapta in ziua de maine?

October 12, 2013

Din totdeauna oamenii s-u framantat sa descifreze viitorul. In antichitate, preoteasa Pitia din Delfi, la cele mai arzatoare intrebari despre caile de urmat dadea raspunsuri ambigue, ce puteau fi interpretate diferit, dar niciodata nu spunea ca habar nu are. In evul mediu, Nostradamus era un astrolog atat pretuit incat isi permitea sa emita preziceri asupra unor evenimente ce vor avea loc peste secole de la moartea lui. In secolul 20, apropierea unui an cu cifra rotunda (2000), dar si succesele dezvoltarii tehnologiei au dat nastere la o eflorescenta de studii asupra viitorului, care aveau pretentia ca fundamenteaza o noua stiinta: „futurologia“. Prabusirea neasteptata a sistemului sovietic si a regimurilor comuniste in tari ale Europei centrale si de est, a pus o surdina studiilor celor ce credeau in progresul fara obstacole al omenirii si in predictabilitatea evenimentelor legate de asta.  O mai mare prudenta, dar nu o incetare a investigarii viitorului, deoarece elaborarea scenariilor probabile este o obligatie a ocolirii din timp a obstacolelor si a supravietuirii omului, a grupurilor de oameni, a firmelor si a tarilor.

In acest an a aparut o noua carte a lui Lucian Boia intitulata „Sfarsitul occidentului? Spre lumea de maine“ (Ed. Humanitas). Asa cum recunoaste si autorul intr-un interviu, nu este nici o carte stiintifica, nici una de futurologie, ci o carte de popularizare prin  comentarea succinta a unor idei aflate in dezbatere astazi in cercurile intelectuale. Ca in orice carte-eseu ce se doreste un bestseller, iar aceasta performanta i-a reusit, se emit in cele 122 de pagini niste afirmatii care apoi sunt  puse la indoiala si se pun niste intrebari sfredelitoare asupra carora se marturiseste ca nu se poate da raspuns. Se anunta ca traim un moment de cotitura in istoria lumii, ca suntem martorii lumii pe care o cunoastem, dar imediat se precizeaza ca e imposibil sa stim ce-i va urma. Caci istoria – spune autorul – e din ce in ce mai rapida, dar vai!, e insotita de egalizarea lumii. Principiul nevoiei de egalitate sociala a fost  proclamat la 1789 odata revolutia franceza, dar egalizarea de care e vorba in carte inseamna altceva: e vorba de unificarea planetei, cunoasterea reciproca si intrepatrunderea occidentului cu orientul, a diverselor civilizatii care timp de milenii au stat izolate una de alta.  Informatie care nu e deloc noua, caci de decenii se vorbeste despre procesul de globalizare (mondializare) al planetei.

Inca de la primele pagini intalnim idea ce strabate intreg volumul: „Viitorul nu exista, este un spatiu complet alb, pe care urmeaza sa se scrie ceva, dar nu stim ce anume“. Pare o banalitate, dar ea are o anumita semnificatie. Examinand o serie de scenarii posibile, care sunt calificate drept „povesti, de tot felul, despre viitor. Daca nu va fi asa, va fi cu siguranta altfel!“, se adaoga: „Cand combinam toate scenariile care se bat cap in cap, anarhia viitorului nostru virtual devine perfecta. Orice se poate intampla, in toate amestecurile imaginabile“. Cateva pagini mai departe, dupa ce se ironizeaza atat prognozele catastrofice, cat si cele blande, moderate, ale unor experti occidentali, se mai fac cateva proiectii de viitor: „o treptata incetinire a cresterii economice“. Ipoteza posibila „doar daca nu va fi altfel: un alt tip de civilizatie, alte resurse, alte tehnologii, alte cai de urmat“. Pe de alta parte – adaoga autorul – s-ar putea „sa fie o lume mai democratica, s-ar putea insa sa fie mai putin democratica“. „Nu sunt excluse pe viitor nici conflicte majore. (…) N-avem insa nici o asigurare in aceasta privinta“.  In sfarsit se ajunge la un capitol intitulat „Pseudoconcluzii“ in care se repeta: „Nu stim nimic despre viitor: iata concluzia, recunosc, dezamagitoare. Sau stim atat de multe lucruri, si atat de contradictorii, incat e ca si cand n-am sti“. Dezamagit poate fi autorul, dezamagiti sunt insa si cititorii, care se intreaba la inchiderea cartii cu ce informatie utila au ramas din ea.  

Singurul nostru cercetator de valoare al viitorului, Mircea Malita, in cartea sa „Anul 2000“ aparuta in 1969, era de o cu totul alta parere. In primul rand el sustinea ca abordarea cu seriozitate a problematicii viitorului nu poate fi lucrarea unui singur om, ci a unor importante echipe formate din istorici, informaticieni, matematicieni, economisti, sociologi si din specialisti in alte domenii. El spunea ca trebuie inlocuita „o viziune a lumii ca joc indescifrabil de forte oarbe“ prin cea „a unor factori ce pot fi cunoscuti si stapaniti. Miscarea omenirii devine constienta si si capata directie si sens“. „Progresul, concept iluminist, e un far pe calea spre viitor. Progresul e complicarea universului in care traim, gradul de prelucrare pe care il sufera obiectele , nuantarea limbajelor si ascutirea abilitatii lor de a exprima idei, curatirea relatiilor umane de zgura animalica.“  

Nu stiu daca Mircea Malita ar subscrie la randurile scrise atunci, caci multe s-au schimbat in acest rastimp, dar  cartea sa de acum 44 de ani respira optimism. Un optimism cu rezerve si prudente, dar totusi o atitudine increzatoare. Cuceririle stiintifice se rasfrang asupra vietii economice si sociale. Previziunile, oricat de elaborate si fundamentate matematic ar fi, nu sunt insa lucrul principal. Faptele sunt subsumate proceselor, trendurilor de mare amploare, ce se pot intrevedea de pe acum. Cartea lui Lucian Boia in schimb exprima teama de viitor. Ea nu da nici un raspuns la intrebarea din titlu si asta e de inteles. Misterul viitorului, prezentat ca un spatiu opac, plin de necunoscute, este de natura sa sperie omul. Sadirea neincrederii in ziua de maine dezarmeaza si demoralizeaza. Mai bine sa ramana totul ca acum, cu toate suferintele strigatoare din multe parti ale omenirii. Ba chiar sa faurim viitorul copiind trecutul, dupa ce ii vom da o poleiala aurita. Dar sunt motive pentru a privi cu un ochi optimist lumea de maine? Daca suntem fascinati de situatia politica a viitorului, asa cum are tendinta un istoric, temeiuri n-ar prea fi. Dar ceeace isi va pune amprenta decisiva asupra vietii si a comportamentului oamenilor, asupra economiei si politicii, este stiinta. Cine vrea sa dea un raspuns plauzibil la intrebarea care este soarta occidentului, trebuie sa cerceteze capacitatea tarilor ce apartin acestei notiuni geopolitice de a-si mentine superioritatea performantelor stiintifice.

 Si ar mai fi ceva: nevoia omului de utopii, care sa-l insufleteasca in cautarea de alte  orizonturi…

Ce se poate invata din criza Greciei?

May 6, 2010

In  septembrie 2008 a dat faliment una dintre cele mai mari banci de investitii americane: Lehman Brothers. Sistemul financiar, nu numai cel american, a fost pe pragul dezastrului si salvarea a putut avea loc doar prin interventia statului. Dar criza economica nu s-a terminat cu asta, ci doar a intrat intr-o noua faza in care actorii nu mai sunt bancile, ci statele. Sa rasfoim cele mai serioase publicatii economice occidentale pentru a vedea in ce consta impasul actual.

Datoria publica a catorva state industriale (careia se stie ca in cadrul Uniunii Europene i s-a stabilit un plafon max. de 60 % din PIB), se prezinta astfel: Statele Unite – 94,4 % din PIB (adica 1925 mlrd. Euro); Marea Britanie – 80,3 % (461 mlrd. Euro); Germania – 76,7 % (224 mlrd. Euro); Japonia – 198 % (197 mlrd. Euro); Grecia – 124, 5 % (67 mlrd. Euro). De decenii toate tarile industriale traiesc pe datorie, adica mai bine decat le-ar permite buzunarul. In primul rand e vorba de Statele Unite, care si-au finantat nivelul inalt de trai prin contractarea de datorii. Iar comportarea statului i-a indemnat pe toti sa faca la fel: bancile speculau cu bani imprumutati, iar cetatenii americani isi cumparau pe credit masini si case pe care altfel nu si le puteau permite. Iar cand aceasta bula prea umflata a amenintat sa se sparga, au sarit in ajutor, cu sume uriase, guvernele, care – pentru a tine economia in miscare – au luat sub garantie cheltuielile cetatenilor lor. Garantie ce putea fi data doar pe baza unor noi imprumuturi.

In prezent lumea e inglodata in datorii cum nu a mai fost niciodata pana acum. Deficitele statelor membre ale OCDE sunt in acest an de 7 ori mai mari decat cu patru ani in urma, iar a celor din zona euro – chiar de 12 ori mai mari. Acum Grecia se dovedeste insolvabila si ea trebuie salvata, dar nu din dragoste pentru aceasta tara, leagan al democratiei, ci pentru ca de asta depinde salvarea monedei comune euro. Falimentul economiei grecesti poate atrage dupa sine atacarea de speculanti (“Hedge Fonds”) si a altor tari din zona euro. Pentru asta e nevoie de recastigarea increderii investorilor, deci de o suma care sa acopere in exces datoria. FMI si BCE au evaluat ca Grecia ar avea nevoie de 120-150 miliarde de euro distribuiti pe o perioada de trei ani, in cazul in care nici un creditor privat nu i-ar mai acorda imprumuturi. Cu tot regimul drastic de economii pe care si l-a impus, din aceasta suma Grecia  singura nu poate contribui decat cu 30 miliarde. Restul de 90 miliarde ar trebui acoperite de celelalte tari membre ale zonei euro, pentru ca maladia sa nu se raspandeasca. Miliarde care ar fi justificate daca in aceasta perioada Grecia ar reusi sa ia masuri drastice de  economii, pe care sa le aplice consecvent, raportand  cinstit rezultatul operatiei. Dar daca nu o va face? Atunci speculantii se vor napusti la bursa asupra asa ziselor tari PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania) si le vor pune in genunchi. Tarile salvatoare vor fi ele insile in pericol. Chiar Germania, poate cu cea mai solida economie din Europa, are imense datorii, iar daca va fi cuprinsa si ea de criza, va trebui sa plateasca dobanzi mai mari pentru a obtine creditele necesare (astazi dobanda pentru ea este de 3 %, fata de 12,5 % la creditele acordate Greciei). Sarcina platirii datoriilor  ramane pe umerii viitoarelor generatii. Dar FMI mai solicita ca pe o perioada de zece ani de acum inainte sa isi instaleze controlorii la Atena, pentru a verifica aplicarea masurilor impreuna convenite. Ceeace in Grecia se apreciaza ca o grava cedare de suveranitate.

Saptamana trecuta, la intalnirea de la Washington ai celor G7-ministri de finante, Thimoty Geithner, ministrul de finante al SUA, a cerut rezolvarea cat mai rapida de europeni a problemei Greciei. Si nu din mila pentru greci, ci din grija ca Statele Unite sa nu se gaseasca si ele atrase in lantul  falimentar al celorlalte state. Caci prin sprijinul de sute de miliarde dolari acordat de guvernul american bancilor in ultimii doi ani, datoria statului a explodat in SUA. Datoriile statului se ridica acum la 12 bilioane dolari. Pana la sfarsitul deceniului se evalueaza cresterea lor la 20 bilioane. Atunci americanii ar trebui sa plateasca anual 900 miliarde dolari doar pentru serviciul datoriei publice (dobanda). Fred Bergsten, director al celebrului Petersen Institute, semnaleaza: “Daca nu reusim sa reparam situatia in urmatorii 5 ani, rolul Statelor Unite in lume este pus in pericol”. Acelasi lucru il sustine si istoricul de la Harvard, Niall Ferguson.

 Este clar tuturor ca tarile Uniunii europene din zona euro trebuie sa dea dovada de solidaritate pentru scoaterea din criza economica a Greciei, stat membru aflat in dificultate. Dar aceasta nu e singura concluzie, singura invatatura ce se impune:  trebuie ca guvernele sa exercite controlul lor asupra bancilor si sa introduca un sistem de reglementare a pietelor financiare care sa faca imposibila repetarea unor asemenea crize. In luna iunie va avea loc in Canada reuniunea G20 in care din nou se va ridica oportunitatea masurilor la adresa bancilor, astfel incat sa se puna capat creditelor exorbitante acordate in conditii de nesiguranta si pentru limitarea retributiilor uriase acordate CEO ai bancilor. Reglementarea pietelor financiare este ceruta de multi, dar e dificil de trecut la fapte, deoarece majoritatea guvernelor sunt dependente electoral de acordul  conducerii bancilor. Iar atat timp cat economicul va dicta conditiile sale legislativului si executivului, se pare ca principala masura ce se va lua va fi doar cea de creere a unei agentii europene de rating pentru imprumuturile acordate de state, caci se stie ca astazi nu exista decat trei asemenea agenturi, toate americane (Standard & Poor’s; Moody’s si Fitch). Ceeace presupune ca vor mai trebui sa vina alte criza de aceiasi amploare pentru a se trece la reforme radicale in sistemul financiar, in care sa se ia in consideratie faurirea unei noi ordini social-economice a tarilor din zona euro, poate chiar pe intreaga economie mondiala.

Mai ramane o problema: cea a grecilor. Populistii tarilor bogate speculeaza nemultumirea populatiei lor pretinzand ca nu e just ca sume de zeci de miliarde euro sa se dea unor greci care nu si-au gospodarit bine fondurile primite, ba chiar ca s-au bucurat de fondurile UE fara sa munceasca pentru ei. Se vantura mituri care spun: “Grecii sunt puturosi si mereu intra in greva sau se duc sa manifesteze fara motiv, pentru ca apoi sa vina la europeni sa le finanteze lenevia”. Este o afirmatie falsa. In conformitate cu datele statistice ale Eurostat, grecii lucreaza saptamanal in medie 42 ore, in timp ce media celor 27 tari membre UE este de 40,3 ore.Tot Eurostat arata ca salariul mediu brut in Grecia este de 803 euro lunar, ce include si asigurarea sociala si impozitul, in timp ce in Irlanda este de 1300 euro, in Franta – 1250 euro si in Olanda 1400 euro. In privinta duratei de iesire la pensie aceasta este in Grecia in medie de 61,4 ani, putin mai ridicata decat media celorlalte tari UE (61,1 ani). Iar in ce priveste valoarea pensiilor, un grec primeste in medie pensie lunara 750 euro, in timp ce in Spania aceasta este 950 euro, in Irlanda – 1700 euro, in Belgia – 2800 euro, iar in Olanda – 3200 euro. Conform datelor sindicatelor grecesti, din cei 4,5 milioane forta de munca, un milion nu au nici o asigurare sociala sau alta forma de protectie legala. Se mai afirma ca numarul functionarilor publici este cel mai ridicat in Grecia. In realitate, cf. raportului ILO (International Labor Organization) numarul functionarilor la stat reprezinta in Grecia 22,3% din totalul fortei de munca, in timp ce in Franta acest numar reprezinta 30 %, in Suedia – 34 %, in Olanda – 20 % iar in Germania – 14 %. Iar 300.000 dintre functionarii publici greci au contracte pe timp limitat, ceeace le confera drepturi si salarii mai reduse. Salariile suplimentare acordate traditional de Craciun si de Paste, au fost eliminate prin noile masuri de economii.

Daca salariile in Grecia sunt printre cale mai scazute din Europa, preturile sunt in schimb mai mari decat in alte tari. Astfel un pachet de ”cereals” costa in Grecia 2,86 euro, in timp ce in Anglia – 1,89 euro si 2,25 euro in Franta. O cutie de “soft-drinks” costa 3,1 euro in Grecia, 2,76 euro in Belgia, 2,3 euro in Franta si 2, 69 in Marea Britanie. Toate astea nu vor sa demonstreze ca lucratorii din restul Europei traiesc mai bine, ci ca ceeace s-a facut si se face oamenilor muncii din Grecia, li se vor face poate maine si celor din Portugalia, Spania , Italia si alte tari, reprosandu-le si acestora ca au dus-o prea bine si ca acum trebuie sa consimta la sacrificii.

Iata de ce problema oamenilor muncii din Grecia este si a celorlalti muncitori din intreaga Europa. Solidaritatea manifestata de ei poate obliga guvernele sa aseze greutatea crizei pe umerii celor cu adevarat responsabili de declansarea ei.

“Impreuna cu Rusia, iar nu contra ei”

March 9, 2010

 In ultimul numar din 8 martie 2010 al saptamanalului “Der Spiegel” (tiraj: 500.000 ex.) a aparut un articol semnat de patru personalitati germane: Volker Rühe, fost ministru CDU al apararii intre 1992 si 1998; generalul Klaus Naumann, fost Inspector General al Bundeswehr (Armata federala) si fost presedinte al Comisiei militare a NATO; Frank Elbe, fost ambasador si sef al sectortului de plan in Min. de Externe; Ulrich Weisser, viceadmiral in retragere si sef al sectorului de plan in Min. Apararii, intitulat “Sa deschidem usa. Pentru intrarea Rusiei in NATO”. In cele de mai jos prezint principalele pasaje din acest articol plin de semnificatie.

Fostul cancelar Helmut Schmidt spunea ingrijorat ca multi dintre oamenii politici de azi nu au decat prea putine cunostinte de istorie. El ar fi putut adaoga ca exista si o ingrozitoare lipsa de competenta in domeniul problemelor politice si strategice ale securitatii. In Germania practic nu se discuta despre despre semnificatia NATO, despre conceptia strategica a viitorului ei si despre felul in care Rusia ar putea fi atrasa in ea. Se pune intrebarea daca germanilor le este teama sa dezbata aceste probleme sau sunt incapabili de a aduce vreo contributie la ele.

Securitatea Europei ramane insa o sarcina permanenta, iar noile sfidari cer alte raspunsuri decat cele de pana acum. Spatiul euro-atlantic are nevoie de pace si stabilitate la interior, dar si de aparare contra pericolelor din exterior. Constelatia cere in fond o lume multipolara, un echilibru fata de dinamica politico-economico-strategica a marilor puteri asiatice.

In aceasta privinta NATO nu e pregatit. Alianta trebuie pe viitor sa fie inteleasa ca o mare paranteza strategica a trei mari grupari de putere: America de nord, Europa si Rusia. Aceste trei grupari au interese comune, ele sunt amenintate de aceleasi provocari ce pretind aceleasi raspunsuri. Daca se doreste ca cele trei grupari de putere sa devina locul de negociere a situatiilor critice, atunci trebuie ca acestui concept sa i se faureasca premisele institutionale. Rusiei trebuie sa i se deschida usa de intrare in NATO. Si, bineinteles, ea trebuie sa accepte drepturile si indatoririle unui membru al NATO, ca egal intre egali.

Rusia are desigur un drum lung de parcurs pentru asta. Pactul de la Washington al NATO nu este insa o piedica. Conform lui se poate invita in organizatie, cu acordul celorlalte state membre, orice alta tara ce respecta principiile pactului si contribuie la securitatea spatiului nord-atlantic. In sec. 21 conceptul securitatii include, pe langa apararea drepturilor omului, si respectul principiilor statului de drept, pluralismul politic, economia libera de piata, libertatea presei si alte drepturi fundamentale. Respectul acestor norme si principii este, atat pentru NATO, cat si pentru UE, baza stabilitatii si securitatii europene. NATO este deci o alianta a valorilor. Va mai dura deci pana cand Rusia va putea satisface aceste criterii. Dar, asa cum s-a petrecut cu toti ceilalti candidati, perspectiva unei aderari declanseaza un proces ce duce in final la un consens al valorilor.

In ultimii ani NATO si-a deschis usa pentru o serie de state ale Europei de est si centrale, dar a neglijat Rusia. Relatiile de ambele parti nu s-au desfasurat in spiritul unui parteneriat strategic. In evaluarea Rusiei si a felului cum trebuie sa ne comportam cu ea sunt mari deosebiri de vederi in randurile membrilor NATO, ca si a membrilor UE . Pe scurt, noile state membre ale NATO isi definesc securitatea, cu argumente istorice, prin opozitie fata de Rusia, in timp ce Europa occidentala urmareste urmatorul imperativ: securitatea in si pentru Europa nu e decat impreuna cu Rusia, iar nu contra ei.

Rusia subliniaza mereu ca, prin extinderea NATO si prin mutarea frontierelor aliantei cu o mie de kilometri spre rasarit, ea se simte afectata, ca si de faptul ca au fost admise in alianta foste republici ce tineau de URSS. NATO riposteaza ca fiecare stat in Europa poate intra in alianta daca aceasta ii convine. Dar ambele parti nu trebuie sa se infunde in aceasta controversa, caci ea ascunde potentialul unui conflict serios. Rusia ca membru al NATO ar usura admiterea in structurile europene a Ucrainei si Georgiei.

Comunitatea euro-atlantica are nevoie de Rusia din numeroase motive: securitatea energetica, dezarmarea si controlul armamentelor, zadarnicirea proliferarii armamentului nuclear, gasirea de solutii privind situatia din Iran, Afganistan si Orientul apropiat, ingradirea potentialului de crize si conflicte in Asia centrala, dar si formarea de opinie si luarea de decizii in Consiliul de Securitate si in cadrul G8 si G20. NATO ar trebui de aceea sa-si clarifice atitudinea fata de locul Rusiei in comunitatea euro-atlantica.

Desi tripla comunitate (America, Europa si Rusia) are in mod obiectiv interesul sa infrunte impreuna urmarile crizei economice mondiale, sa impiedice aparitia unor noi centre de putere pe seama vechilor structuri, sa se opuna provocarilor venite dinspre sud si sa coopereze in spatiul arctic, vor apare rezistente la intrarea Rusiei in NATO. De aceea NATO va trebui sa-i lamureasca pe cei sceptici din tarile est-europene care este castigul pentru alianta cand Rusia e condusa pas cu pas spre a deveni membru deplin. Totodata ar fi util ca ambele parti sa defineasca concret pasii intermediari ce trebuie facuti. Printre acestia ar putea fi o declaratie initiala comuna ca atat statele NATO, cat si Rusia, nu vor folosi arme impotriva celorlalte, iar armamentul lor atomic nu are drept scop decat impiedicarea folosirii de altii a armamentului nuclear. Pe aceasta baza s-ar putea ca, in compensatie cu retragerea de SUA a armamentului nuclear din Europa, sa fie retrase in depozite si toate armele nucleare tactice rusesti, unde sa fie supuse unui control international. Atunci s-ar putea construi un sistem comun de aparare contra rachetelor al intreg spatiului tarilor NATO si Rusia.

 Legatura dintre Europa si America ramane de neinlocuit chiar si in ipoteza unei triple constelatii, deoarece numai asa se poate supravietui intr-o lume agitata. Dar, dupa sfarsitul confruntarii est-vest, Europa nu mai este strategic la fel de prioritara pentru SUA ca in deceniile trecute. Este evidenta acum orientarea spre Pacific a Statelor Unite.

NATO a faurit cadrul de stabilitate pentru integrarea statelor Europei centrale si de est in structurile europene. Uniunea Europeana si NATO si-au indeplinit sarcina istorica de a aduce pace si stabilitate pe continent. Acum le sta in fata o sarcina la fel de importanta: atragerea in alianta atlantica a Rusiei. Aceasta ar fi incununarea noii ordini europene, in care NATO va ramane institutia purtatoare a securitatii.

SOCIAL-DEMOCRATIA EUROPEANA IN PIERDERE DE VITEZA

September 22, 2009

Pe 27 septembrie in Germania vor avea loc alegeri pentru cei 598 deputati ai parlamentului (Bundestag). De pe acum se intrevad doua posibilitati pentru conducerea tarii in urmatorii patru ani :

 – un guvern de dreapta, alcatuit din reprezentanti ai partidelor crestin-democrat (CDU) si liberal (FDP);

– continuarea actualei mari coalitii alcatuita din ministri ai CDU si ai social-democratilor (SPD).

In ambele variante, functia de cancelar (prim-ministru) al Germaniei ii revine tot d-nei Angela Merkel, presedinta CDU, partid pe care toate sondajele il dau castigator sigur al alegerilor.

O alta varianta, in care social-democratii s-ar coaliza de pilda cu partidul ecologist (Die Grünen) si cu partidul de stanga (Die Linke) pentru a forma guvernul, este lipsita de sanse, deoarece social-democratii resping categoric orice fel de alianta cu partidul lui Oskar Lafontaine si Gregor Gysi. Programul acestora contine pentru SPD prevederi inacceptabile: introducerea unor salarii minime pentru lucratorii tuturor branselor, impozite marite pentru cei bogati, retragerea imediata a celor 3500 de soldati germani din Afganistan s.a.

Pe de alta parte candidatul partidului social-democrat, Frank-Walter Steinmeier, fost vice-cancelar si ministru de externe in ultimii 4 ani in guvernul d-nei Merkel, nu a reusit in sondajele din ultimele luni sa fie cotat cu mai mult de 25% din eventualele voturi, ceeace este cel mai scazut nivel prognozat pentru acest partid fata de alegerile trecute.

Scaderea influentei politice a social-democratiei asupra electoratului este insa un fenomen ce se constata in mai toate tarile europene. Daca in anul 2000, intr-o Uniune Europeana alcatuita din 15 tari, social-democratii erau la putere in 12 tari, in schimb astazi, intr-o Uniune Europeana din 27 state, ei nu mai alcatuiesc singuri guvernul decat in Marea Britanie, Portugalia si Spania, si participa la guvernare, alaturi de alte partide de centru sau dreapta, in Belgia, Luxemburg, Olanda, Germania, Austria, Slovenia, Slovacia, Ungaria si Romania.

Glasgow este orasul natal al premierului Gordon Brown si intotdeauna alegerile au dat aici castig de cauza laburistilor. Pana vara trecuta insa, cand la alegerile comunale partidul laburist a iesit pe locul trei fiind devansat nu numai de conservatori, ci si de partidul nationalist scotian. La alegerile pentru parlamentul european din luna iunie, pe intreaga tara partidul laburist britanic nu a luat decat 16,1% din voturi. Iar aceasta are loc intr-o tara unde teoreticianul laburist Anthony Giddens anunta acum zece ani ca New Labour paseste pe “cea de a treia cale”, ceva la mijloc intre capitalism si socialism, o descoperire ce va reforma stanga europeana. Actualul ministru britanic al economiei, Peter Mandelson, a declarat recent ca el crede si astazi in corectitudinea acestui drum.

Decaderea social-democratiei a inceput in tarile scandinave. Incepand din 2001, in Danemarca este la putere o coalitie din partide de centru si de dreapta. In Suedia, tara marelui social-democrat Olof Palme, premierul Göran Persson a pierdut in 2006 alegerile in favoarea unui partid conservator, care poarta numele de moderat si are tupeul sa afirme ca el este cel care “va moderniza social-democratia”. A urmat la rand Finlanda, apoi Grecia si Olanda. In Italia coalitia de partide cu orientare social-democrata si-a tot schimbat conducatorul: dupa d’Alema si dupa Prodi, acum in frunte este fostul primar al Romei, Walter Veltroni, fara ca prin asta sa se clatine guvernul Berlusconi. La Paris socialistii au esuat mai intai cu Jospin, apoi cu d-na Segolene Royal. In prezent in partidul socialist francez se desfasoara o lupta intestina, intre cei mai batrani si lupii tineri, fara sperante ca unul dintre veleitari sa reprezinte un adversar de talie pentru Sarkozy. In Austria, la alegerile din septembrie 2008 partidul socialist al lui Alfred Gusenbauer a avut cel mai scazut rezultat din istoria sa, iar urmasul sau Werner Faymann nu a mai putut forma guvernul decat aliindu-se cu dreapta. Singura tara in care recent socialistii au avut castig in alegeri este Norvegia, dar ea nu face parte din Uniunea Europeana si nu a fost deloc afectata de criza economica mondiala. In parlamentul european de la Strasbourg social-democratii si socialistii nu mai ocupa acum decat un sfert din locurile de deputati.

Toate acestea sunt paradoxale. Economiile tarilor UE sunt lovite de o grava criza, dar oamenii politici social-democrati, care timp de doua decenii au dus politica liberala de eliberare a pietelor financiare de orice reglementari, tac acum chitic. Electoratul probabil ca a inteles asta si ii sanctioneaza cu votul sau. Si totusi de ce ultimele alegeri i-au sanctionat pe social-democrati, desi ei sunt traditional, critici ai capitalismului? Se pare ca doua sunt raspunsurile la aceasta intrebare.

In primul rand, reformistii social-democrati i-au iritat pe aderentii lor prin incercarile de modernizare a liniei partidelor. Tot cautand sa castige noi categorii de alegatori, ei si-au neglijat clientela de baza si au pierdut din credibilitate. Asa a facut Tony Blair, care prin politica sa de dereglementare a pietelor financiare a castigat increderea doar a celor din London City. La fel si Gerhard Schröder, care declara : “Nu mai exista o politica economica de stanga si una de dreapta. Exista doar una moderna si alta nemoderna”, dar care, prin reformele economice luate a sporit numarul somerilor la 5 milioane.

In al doilea rand, partidele conservatoare au abandonat discursul prin care cereau o cat mai mare liberalizare a pietelor, au pus o surdina apelurilor la dereglemantarea sectorului financiar-bancar si s-au afirmat ca partide de centru. Atat Sarkozy, cat si Angela Merkel tin cuvantari in spirit keynesian in care sustin interventia salutara a statului in economie, si nu exclud ca, la nevoie, unele banci sa fie nationalizate. La aceasta brusca, dar oportuna schimbare de atitudine a conservatorilor, social-democratii au aratat ca nu poseda o riposta adecvata, convingatoare. Ei lupta acum nu numai cu adversarii lor de dreapta, liberali, populisti sau ecologisti, ci si cu noile partide ale stangii socialiste radicale, care isi au tot mai multi reprezentanti in parlamentele nationale si au preluat valorile ideologice abandonate in practica de social-democratie.

Alegerile pentru o Europa inca putin cunoscuta

June 11, 2009

Configuratia locurilor in Parlamentul European pentru viitorii 5 ani o stim : popularii – 265 deputati; socialistii – 184; liberalii – 83; nationalistii – 25; ecologistii – 50; stanga – 36; conservatorii de dreapta – 21; nealiniatii – 72 (cifre aproximative, caci optiunile alesilor – pentru un grup sau altul – nu sunt definitive). Daca am face o comparatie si cu repartitia anterioara a locurilor in parlamentul european, s-ar constata o anumita deplasare spre dreapta, fapt paradoxal daca tinem seama ca suntem in plina criza economica mondiala, care – lovind direct un mare numar de cetateni si nelinistindu-i pe ceilalti – ar trebui sa faca atractive propunerile stangii.
Semnificativ mai este si ca s-a atins un record al abstentiunilor din fata urnelor: peste 57% pe plan european si peste 72% in Romania. Este o dezinteresare a cetatenilor fata de problemele felului in care va fi condusa Uniunea Europeana, organizatie a unor tari avand impreuna aproape 500 milioane de oameni, sau este o indiferenta generala fata de politica dusa pana acum? Este un deficit al democratiei parlamentare sau exprima un sentiment de nerealizare a asteptarilor?
Problemele desbatute in campania pentru parlamentul european au fost aproape exclusiv nationale, ca si cum ar fi fost vorba doar de o confruntare intre partidele fiecarei tari. S-a neglijat a se sublinia ca influenta deciziilor luate in institutiile UE asupra vietii cetatenilor este mare. In Germania s-a evaluat ca cca. 70% din legile ce se adopta in Bundestag provin initial din propuneri ale Comisiei dela Bruxelles. Cel putin pana acum, principalul rol in adoptarea deciziilor il are Comisia, iar nu Parlamentul. Componenta Comisiei care in fond este guvernul Uniunii Europene, nu este stabilita de Parlament, ci de Consiliul european, organ al sefilor de state si primilor ministri. Iar in Comisie, principalul rol il joaca presedintele ei, in prezent portughezul Jose Manuel Barroso, om politic cu orientare de dreapta. Intrucat astazi majoritatea tarilor UE au in frunte guverne de dreapta, este probabil ca mandatul lui Barroso va fi prelungit, desi el a fost criticat pentru lipsa oricaror masuri de prevenire a crizei economice. In eventualitatea adoptarii de toate tarile membre a tratatului de la Lisabona (lipseste inca acordul Cehiei si Irlandei) se spera ca va spori rolul Parlamentului in probleme in care astazi deciziile se adopta de Comisie.
Uniunea Europeana este in acest moment puternic solicitata in doua directii. Pe deoparte, i se cere o mai mare participare la deciziile politice, o mai rapida si mai ferma reactie la evenimentele pe pietele financiare si industriale, la razboaie pe glob si la criza climatica. Pe de alta parte, ea trece printr-o stare de nesiguranta in ce priveste modul de actionare in toate aceste probleme. Statele Unite, China si Rusia devin concurenti tot mai importanti ai Uniunii Europene. Intr-o lume a unei ascutite competitii internationale, statelor membre li se cere sa dea organizatiei legitimitate si incredere. Cetatenilor statelor europene le lipseste deocamdata acea legatura emotionala cu Uniunea Europeana, cu continentul in care traiesc, pe care o au in schimb cu tara lor. Pentru multi UE pare un organism al specialistilor in probleme economice internationale, iar extinderea autoritatii lor asupra problemelor politice deranjeaza pe multi din clasa conducatoare nationala.Pretextul deficitului democratic al UE, care ii face pe Vaclav Klaus si pe Lech Kaczynski, dar si pe multi din Marea Britanie sau Irlanda, sa se afirme ca euro-sceptici, nu e insotit insa de propuneri constructive privind o mai buna solutie. State nationale, fara nici o cedare din suveranitate, am avut si inainte in Europa, iar ele nu au impiedicat doua razboaie mondiale. Generatiile tinere ar trebui sa fie inca si mai interesate de reglementarile ce se adopta in diverse organisme ale UE, deoarece granitele nationale nu mai conteaza in deplasarea fortei de munca. Milioane de romani, polonezi sau bulgari isi cauta un loc de munca in Spania, Italia sau Marea Britanie, iar multi dintre ei isi fauresc o cariera, ramanand cu familia ani de zile sau definitiv acolo. Zilnic acesti tineri traiesc valorile, ideile si dreptul de libera deplasaredin spatiul european, fara a fi insa constienti ca toate astea depind in buna masura si de activitatea institutiilor UE.
In ceeace priveste Romania, nivelul ridicat al neparticiparii la alegerile din 7 iunie este diferit interpretat. Dintre cei care nu au votat, multi afirma ca au facut-o – acum si in general – in semn de protest (G. Cusnarencu). Prin asta ei cred ca spun un categoric NU clasei politice, asimilata cu politicianism, amatorism si aroganta, cu coruptie si dispret fata de cetateanul simplu. Cei 72 % ce nu s-au deplasat la cabinele de votare reprezinta – cred ei – un semnal de alarma, un strigat ca tara are nevoie de o guvernare responsabila, ca este inadmisibil ca Romania sa trimita ca deputata in inaltul for european pe o fetiscana ignoranta in ale politicii si a carei unica “calitate” este ca e fiica presedintelui republicii, si ca oameni care nu cunosc nici o alta limba decat cea materna vor face de ras Romania.
O alta interpretare a absentei de la vot este se pretinde ca ar fi insuficienta cunoastere de romani a importantei mizei aflate in joc. La noi nu se stie mai deloc cu ce se ocupa Parlamentul European si in ce masura desbaterile de acolo au legatura cu grijile cotidiene ale cetateanului. Se vorbeste ca tara noastra a platit cuminte cotizatiile cuvenite la Bruxelles, dar este inca departe de a primi de acolo fonduri echivalente, care sa ne permita sa iesim mai repede din subdesvoltare, asa cum s-a intamplat cu Irlanda, Portugalia si Grecia cu 20 de ani in urma. Masura in care deputatii romani in PE pot influenta atitudinea Comisiei in simplificarea finantarii proiectelor nu a fost un subiect in decursul campaniei, desi el era poate decisiv pentru sporirea interesului de a vota al omului de pe strada.
Mai sunt si alte explicatii ale esecului atragerii electoratului roman la vot. Mie mi se pare insa ca mai aproape de adevar este opinia unei foste deputate PES in parlamentul european, d-na Gabriela Cretu. Dansa considera ca introducerea votului uninominal a transformat negativ functionarea partidelor politice. “Partidele s-au fragmentat, au pierdut liantul identitatii ideologice si au devenit federatii de interese individuale . De aici si incapacitatea de a intelege miza politica a acestor alegeri si de a o transmite celorlalti. De aici, implicarea redusa in campania electoralaa alesilor locali si nationali de care dispun partidele; iar drept efect – subminarea parlamentului, institutie fundamentala a democratiei, privandu-l de legitimitate.
Celor 736 deputati alesi acum din partea celor 27 de tari membre le revin sarcini grele. Dar mai este una, dificila, care nu este inscrisa in planurile Comisiei sau Parlamentului, dar este esentiala si de durata : faurirea cetateniei europene, atat din punct de vedere legal, cat mai ales – spiritual, articularea intre “national” si “transnational”, europenizarea sferelor nationale fara abandonarea identitatii natiunilor ce compun Europa.

WAITING FOR OBAMA

January 14, 2009

Venirea primului presedinte de culoare la Casa Alba, care in timpul campaniei electorale a promis in mod repetat ca politica lui va fi cea a schimbarii, este privita nu numai in America, ci in intreaga lume cu speranta sau macar cu curiozitate. Intr-o omenire aflata in plin mars al globalizarii, sunt la ordinea zilei cateva mari probleme ce isi asteapta rezolvarea: clima, explozia demografica, saracia majoritatii populatiei globului, asigurarea consumului cu apa potabila, dezarmarea, pentru a nu mai aminti si de criza financiara si economica. Ce semnal asteapta acum lumea din partea presedintelui celei mai bogate si mai bine inarmate tari a lumii?
In primul rand universul lui Obama va inceta sa mai fie unipolar. Intr-o lume multipolara este cert ca, indata dupa depunerea juramantului, el se va pronunta in privinta relatiilor Statelor Unite cu Rusia, cu China si cu Europa. In relatiile internationale, doua sunt optiunile posibile: confruntarea sau cooperarea. Dar nici una din marile probleme amintite nu-si pot gasi solutie continuand politica de confruntare, careia Bush ii acordase preferinta. Va fi aproape cert abandonata si doctrina lui septembrie 2002, prin care SUA isi arogase dreptul de a declansa orice razboi, chiar preventiv si fara mandat din partea Consiliului de securitate.
Aceasta nu inseamna ca America se va retrage ca un melc in gaoace, reinviind izolationismul intr-o lume tot mai interconectata. Obama si ministrul sau de externe, Hillary Clinton, vor afirma vocatia SUA de Primus inter Pares (primul intre egali), ceeace presupune o mai mare incredere acordata ONU si deciziilor adoptate acolo. Iar relatia Americii cu restul lumii va fi pusa la incercare peste doar doua luni si ceva, pe 2 aprilie, cand la Londra va avea loc reuniunea sefilor celor 20 de tari mai importante de pe glob, pentru a desbate si a decide reformarea capitalismului. Nicolas Sarkozy, caruia ii place rolul de figura conducatoare a Europei, s-a si pronuntat pe 8 ianuarie : „ Am fost mereu partizan al unei aliante stranse cu Statele Unite, dar sa ne fie clar: in secolul XXI nu mai exista nici o natiune care sa spuna celorlalte ce trebuie facut si ce trebuie gandit“. Si a adaogat : „In 1945, la Bretton Woods exista dolarul ca moneda unica, pe baza careia s-a faurit prosperitatea lumii. Dar in 2009 sunt mai multe monezi, si fiecare tara trebuie sa si-o gospodareasca singura pe a sa. Nu mai exista o tara unica, care sa spuna celorlalte: platiti voi datoriile noastre. Europa nu trebuie sa astepte acordul SUA pentru adoptarea unei reforme a capitalismului financiar. Contribuabilii din intreaga lume asteapta rezultate. Ele pot fi mai usor obtinute daca vom cadea de acord cu Barack Obama, dar asta nu mai e o conditie sine qua non.“
In privinta relatiilor cu Rusia, cel de al 44-lea presedinte al SUA este de presupus ca va abandona politica de confruntare, va renunta la instalarea de rachete si sisteme radar la frontierele acesteia si va relua controlul armamentelor si plafonarea inarmarii, chiar si ideea dezarmarii nucleare, abandonate de predecesorul sau. Probabil ca noua line de politica externa americana se va inaugura prin inceperea tratativelor cu toate puterile nucleare pentru prelungirea acordurilor SALT si START. In relatia cu China, tara cu care economia americana este strans interconectata, nu se vad deocamdata probleme politice majore, confruntarea China-Taiwan aplanandu-se cu timpul intre cele doua tari, fara nici o interventie din afara. Dar rolul Chinei in faurirea unei noi ordini mondiale este crucial.
Mult mai dificila va fi rezolvarea conflictelor din Orientul Apropiat. Pe 13 ianuarie d-na Clinton a declarat ca va stabili contacte diplomatice cu Siria si Iran si va sprijini gasirea unei solutii pasnice in confruntarea dintre palestinieni si israelieni.“Trebuie sa folosim o asa zisa „smart power“ (putere inteligenta), cu toate instrumentele la dispozitie – diplomatice, economice, militare, politice, legale si culturale, alegandu-l pe cel mai potrivit in functie de fiecare situatie. Politica externa trebuie sa se bazeze pe impletirea principiilor cu pragmatismul, fara ideologie rigida. Trebuie sa ne bazam pe fapte si dovezi, iar nu pe emotii sau prejudecati“.
Toate cele de mai sus ridica multiple dileme in fata politicienilor romani. Odata cu Obama va intra intr-un con de umbra, si inca pe mult timp, neo-conservatismul agresiv, pe care mizase politica de dreapta romaneasca. Era o pozitie care nu a dovedit prin nimic ca e rodnica, dar era in spiritul tranzitiei. Este deci de presupus ca, respectand toate obligatiile ce-i revin din apartenenta la Uniunea Europeana, diplomatia romaneasca va folosi acest an de revizuire critica in intreaga lume a ideilor ultimilor doua decenii, pentru a-si orienta obiectivele geopolitice in sensul intereselor proprii, iar mai putin de satisfacere a pretentiilor diversilor „licurici“ situati de o parte sau alta a Atlanticului.

CUM SA COMBATEM CRIZA ANULUI 2009?

January 3, 2009

Suntem la inceput de an si putin umor nu strica. Intreaga mass-media ne asigura ca anul 2009 va fi ingrozitor si trebuie sa ne pregatim bine pentru toate eventualitatile, pentru falimente si somaj, pentru conflicte interne si internationale. Care ar fi deci masurile de luat pentru a ne strecura fara prea mult necaz in lunile ce urmeaza ? Sa verificam daca avem portofelul plin, sa facem provizii de zahar si faina, sa ne prindem centura politica de siguranta,? Robert Sole in ziarul Le Monde (31.XII.2008) are insa alte doua solutii :
1.- Sa trecem direct la anul 2010. Pentru asta trebuie sa ne luam elan si sa facem un salt urias. Dar nu toti sunt capabili de asta si risca sa aterizeze prea aproape, tocmai in plina criza.
2.- Sa ne agatam de anul 2008, asa cum fac multi. In Franta chiar s-a creat un Front de opozitie fata de Noul An (www.fonacon.net), care lupta curajos impotriva timpului ce trece. Iar pentru ca „anul 2009 sa ramana in germene“, baietii lui fonacon au propus diferite actiuni, printre care arderea publica a ceasornicelor cu cuc.
Inca nu se vad efectele acestei actiuni, lumea inconstienta continuand sa sarbatoreasca venirea lui „annus horribilis“ prin focuri de artificii si tot soiul de pocnitori. Un lucru este insa sigur: conducerea Uniunii Europene a trecut din mainile presedintelui Frantei in cea a primului-ministru al Cehiei. Si iata ce scrisoare (ipotetica) s-a imaginat ca Nicolas Sarkozy i-ar fi trimis lui Mirek Topolanek (in Le Monde din 2.01.2009):
„Dragul meu Mirek,
Tara ta preia deci presedintia UE. Trebuie sa recunosc ca esti ghinionist. Ai fi putut urma unui grec, naclait in lupte de strada, sau unui italian, ce trage dupa el procese de coruptie sau chiar unei nemtoaice, lipsita de orice charisma. Dar soarta a vrut ca sa-mi succedezi mie, care in sase luni am schimbat fata Europei, ba poate chiar a lumii. Mica ta tara nu a adoptat nici euro, nici tratatul de la Lisabona. Presedintele tau, Vaclav Klaus, este un euro-sceptic cunoscut, iar guvernul tau de coalitie atarna de un fir de par in parlament. Dar tu te poti baza pe ajutorul meu. Luni voi pleca in Orientul Apropiat pentru a rezolva problema palestino-israeliana. La inapoiere, voi lua mai multe initiative pentru a pune capat crizei economice mondiale. Ceeace nu ma va impiedica ca de indata sa opresc emisia de gaze cu efect de sera si sa pun capat definitiv incalzirii climei planetei.
Nu te nelinisti, Mirek. Nici nu vei simti cum vor trece aceste sase luni de presedintie. Curaj! Toate complimentele mele d-nei Topolanek!“.

Sa radem cu comicii vestiti ai politicii mondiale !

LUMEA IN ANUL 2009(II)

December 8, 2008

LUMEA IN ANUL 2009 (II)

In complectarea articolului (partea I) cu titlul de mai sus, in care am prezentat succint suplimentul recent aparut al revistei britanice „The Economist“, dau in cele ce urmeaza o serie de cifre din acelasi caiet, care caracterizeaza atat complexitatea lumii contemporane, cat si unele transformari economice prognozate de care trebuie sa se tina seama in evaluarea situatiei politice pe glob.

Tarile cu cea mai mare populatie (2009)
China           1336,7 milioane locuitori
India            1140,3         „ „
SUA                306,6         „ „
Indonezia     240,0         „ „
Brazilia           194,4         „ „
Pakistan         169,2         „ „
Nigeria            152,2         „ „
Rusia                141,4         „ „
Japonia          127,3         „ „
Mexic               111,2         „ „

Tarile cele mai bogate (cu cea mai mare valoare a PIB/loc. in expresie PPP)
Norvegia                   57.940 US dol./loc.
SUA                             48.400        „
Irlanda                       44.470        „
Singapore                  44.200        „
Olanda                        42.590         „
Austria                       40.860         „
Australia                    40.620         „
Canada                        40.540         „
Finlanda                     38.970         „
Elvetia                         38.940         „
Tarile cele mai sarace (cu cea mai scazuta valoare a PIB/loc. in PPP)
Etiopia                               810 US dol./loc.
Tanzania                         1240      „
Kenia                                1700      „
Nigeria                             2060      „
Camerun                         2120       „
Pakistan                          2720       „
Uzbekistan                     2910       „
Vietnam                         3020       „
Filipine                            3600      „
Irak                                   4200      „

Tarile care se prognozeaza ca in 2009 vor avea o „crestere“ negativa a PIB
Zimbabwe         -4,4%
Irlanda               -2,0%
Letonia               -1,5%
Estonia                -1,0%
Spania                  -0,6%
Danemarca        -0,4%
Italia                    -0,3%
SUA                      -0,2%
Franta                  -0,1%
Marea Britanie -0,1%

Tarile care se prognozeaza ca in 2009 vor avea cea mai mare crestere a PIB
Angola            +9.8%
China               +8,0%
Uzbekistan    +8,0%
Etiopia            +7,0%
Libia                +6,9%
Tanzania        +6,9%
Irak                  +6,7%
India                +6,5%
Peru                 +6,4%
Nigeria            +5,6%

Industria automobilelor de persoane (noi inregistrari)
Asia si Australia                                     16,4 milioane buc.
America de nord                                    13,5              „
Europa de vest                                        13,5               „
China                                                              6,7               „
Europa de est si Rusia                             6,0               „
America latina                                            4,7               „
Japonia                                                          4,2                 „
Orientul apropiat si Africa de nord     1,6                „
Industria medicamentelor (miliarde US dol., in preturi de fabricatie)
America de nord                           420,9
Europa de vest                               249,0
Asia si Australia                             145,2
Japonia                                                67,5
America latina                                   43,2
Europa de est si Rusia                     35,0
Dotarea cu computere de uz personal (nr. buc. la 1000 persoane)
America de nord                                     896
Japonia                                                       757
Europa de vest                                         666
Europa de est si Rusia                           307
America latina                                         240
Asia si Australia                                      144
Orientul apropiat si Africa de nord   99
Media mondiala                                       250
Dotarea cu telefoane portabile (nr. buc. la 100 persoane)
Europa de est si Rusia                               132
Europa de vest                                             129
America de nord                                            92
Japonia                                                              91
America latina                                               79
Orient apropiat si Africa de nord           67
Asia si Australia                                            48
Media mondiala                                            66

LUMEA IN ANUL 2009

December 7, 2008

                                               LUMEA IN ANUL 2009 (I)

 

            A aparut suplimentul anual al revistei britanice „The Economist“, intitulat „The World in 2009“, un caiet de 150 de pagini plin de preziceri ale specialistilor asupra evenimentelor cu care lumea se va confrunta in anul viitor. Prognoze, dintre care unele reflecta certitudini, altele sunt probabile, iar unele – surprinzatoare. Cateva dintre ele le voi prezenta succint in cele ce urmeaza. Stim de pilda ca in ianuarie Barack Obama va deveni al 44-lea presedinte al Statelor Unite si primul om de culoare ce ocupa aceasta functie. Lumea asteapta cu incredere reformele pe care el le va aduce, atat pe plan intern, cat si extern, beneficiind de ajutorul unui Congres in care majoritatea membrilor face parte din partidul sau, democrat.

            In alte colturi ale planetei au loc evenimente, sau sunt in desfasurare procese si fenomene, ce pot influenta simtitor imaginea lumii in anii viitori. In luna iunie vor avea loc noi alegeri pentru parlamentul european, in Germania – alegeri pentru Bundestag, in India – alegeri generale, in Romania, Indonezia, Africa de sud, Iran si Afganistan – alegeri prezidentiale. Desigur ca problemele asupra carora se va cere electoratului sa se pronunte vor fi mai ales cele locale, dar asupra partidelor si candidatilor va apasa criza economica si rolul pe care statul il va juca in depasirea recesiunii. Aproape toate tarile bogate, dupa ce au avut cativa ani de crestere economica exceptionala, vor inregistra in anul viitor cresteri in jurul cifrei zero, uneori chiar cu minus. Multe falimente de firme si inchideri de fabrici vor conduce la o crestere a somajului si se vor ascuti problemele sociale. Recesiunea, daca nu chiar depresiunea economica, nu va ocoli si alte tari, dar prognoza arata ca economia BRIC (Brazilia, Rusia, India si China) ramane robusta si aceste patru tari vor avea un cuvant tot mai greu de spus in politica mondiala. Chestiunile ecologice raman acute, asa cum se va dovedi la conferinta de la sfarsitul anului asupra incalzirii globale, ce va avea loc la Copenhaga. La 400 de ani dupa ce Galileo Galilei a privit pentru prima oara cerul printr-un telescop, lumea va sarbatori anul international al astronomiei. Multe probleme acute vor ramane probabil in continuare deschise, ca de pilda gasirea unei solutii de compromis intre Israel si vecinii sai arabi, combaterea cu deplin succes a terorismului sau gasirea unui medicament pentru prevenirea cancerului.

            Atentia mi-a fost atrasa insa mai ales de comentariile din acest caiet privind situatia din Europa de rasarit, zona careia ii este consacrat un articol cu calitati de obiectivitate rar intalnite in presa occidentala. Ceeace ma indeamna sa il reproduc cu mici prescurtari in cele ce urmeaza.

           

            Ce au adus cei douazeci de ani de tranzitie la capitalism ?

            In anul 2009 se va sarbatori a 20-a aniversare a caderii zidului de la Berlin, inceputul prabusirii economiei planificate central, a dictaturii politice, a magazinelor goale si a productiei de bunuri de proasta calitate in tarile Europei de rasarit. E adevarat ca Vladimir Putin a numit disparitia URSS drept cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului 20, dar in aceste doua decenii s-au inregistrat si succese. Aproape toate tarile din estul Europei au avut cresteri economice rapide, iar zece dintre ele au devenit membre ale UE. Cresterea somajului, a inegalitatii sociale si a criminalitatii erau fenomene inevitabile si trebuie considerate niste rele mai mici decat avantajele obtinute. Oare asa sa fie?

            Sondajele de opinie scot la iveala o mare nemultumire in randul populatiei. Conform datelor Bancii Europene pt. Reconstructie si Desvoltare (BERD), numai 30% din oamenii acestei regiuni considera ca situatia lor materiala s-a imbunatatit din 1989 pana acum. Doar 15% cred ca astazi e mai putina coruptie decat acum 20 de ani, iar increderea in virtutile democratiei si economiei de piata a scazut. In toate tarile tranzitiei de la socialism la capitalism (inclusiv Rusia), unde in 1989 nivelul PIB/locuitor era valuat la 43,6% din nivelul celor 15 tari vest europene membre ale UE, in 1999 acest indicator scazuse la 24,9%. Pentru  2009 s-a  prognozat o crestere pana la nivelul 39,6%, deci inca departe de a se fi recastigat terenul pierdut. Numai in tarile din Europa centrala si cele baltice se prognozeaza in 2009 un PIB/loc. superior nivelului din 1989 al celor 15 tari vest europene membre ale UE. Se evalueaza intre 0,5 si 1,0 trilioane USdol. costul tranzitiei. Daca contam pe o crestere ulterioara cu 4-5% pe an a PIB al tarilor din aceasta zona a continentului, se poate spune ca va mai fi nevoie de inca un deceniu pentru a se spune ca tranzitia a devenit economic rentabila.

            Se zice ca procesul de tranzitie in aceste tari est europene a fost una dintre cele mai pasnice revolutii din istorie. In tacere ea a cerut totusi un mare numar de victime. Datele statistice arata ca nivelul mortalitatii in 2009 in mai toate aceste tari a crescut fata de nivelul din 1989, indeosebi in Rusia si Ucraina. Totodata a scazut drastic si rata natalitatii. Europa de rasarit este singura regiune de pe glob unde numarul populatiei a scazut in acesti 20 de ani cu cca. 7 milioane persoane. O atare situatie arata ca populatia se gaseste intr-o stare de stress intens, asemanator unei situatii in timp de razboi. Unii spun ca recastigarea libertatii nu poate fi echivalata cu nimic. Dar pe langa libertatea de exprimare, rasturnarea social-politica a rascolit vietile oamenilor. Unii dintre ei s-au dovedit mai usor adaptabili, dar multi nu au reusit sa suporte socurile psihice ale unei asemenea schimbari majore.  

 

                                   Dar Romania?

            Tara noastra nu reprezinta un punct politic sau economic fierbinte pe glob, demn de a i se fi acordat o prea mare atentie in prognoza pe anul viitor a revistei britanice. Totusi se scrie ca „urmare a alegerilor de la sfarsitul anului 2008, ar parea plauzibila o alianta a partidului national-liberal la putere cu partidul social-democrat din opozitie, dar numai dupa niste targuieli dificile. Indiferent insa de formula gasita, noua echipa ce va prelua puterea va trebui sa impuna un plan de austeritate. Cresterea economica din ultimii ani s-a facut pe seama unui control slab al cheltuielilor bugetare, o sporire a salariilor dificil de mentinut si o crestere a deficitului bugetar. Ritmul de crestere va fi mai redus in 2009 decat in anii precedenti, dar nivelul prognozat (4,8%) ar putea fi inca mai redus daca conditiile externe se vor agrava.“

            Este de remarcat ca ritmul de crestere al PIB prognozat de revista britanica pentru tara noastra este apropiat de cel evaluat pe anul viitor si de banca nationala a Romaniei. El este cam la nivelul ritmului prezis pentru Rusia (4,0%), pentru Bulgaria (4,1%) si pentru Slovacia (5,0%), dar mai mare decat cel din Polonia (3,8%), Cehia (3,4%), Ucraina (2,3%), Ungaria (1,5%) si tarile baltice. Nivelul PIB/loc. de 9.400 USdol. (13.850 USdol. in expresie PPP) este cel mai mare atins de Romania in ultimii 20 de ani, dar el este mai redus decat cel prognozat pentru toate celelalte tari din aceasta zona (cu exceptia celui al Bulgariei : 6.990, respectiv 13.650 USdol./loc. in PPP). Dar nimeni nu poate prezice cum va evolua criza economica peste cateva luni si daca asigurarile date de conducerea statului ca Romania nu va fi grav afectata, nu se vor dovedi doar niste promisiuni electorale.