Posts Tagged ‘Europa’

ESTE CAPITALISMUL PE DUCA ?

October 11, 2008

           Nu toti observa astazi ca, odata cu desvaluirea in intreaga sa amploare a crizei, ce a incetat deja sa fie doar financiara si incepe sa se transforme in recesiune a economiei reale, apar tot mai des in presa citate din mari economisti ai secolului 20 : John Maynard Keynes, John Kenneth Galbraith, Joseph Schumpeter, Nikolai Kondratiev. Adica a unor personalitati pe care neoliberalismul le prefera uitate, deoarece facusera „gresala“ sustinerii rolului statului in relansarea capitalismului in epoci de criza grava. In cartea sa despre criza americana din 1929, Galbraith povesteste ca, la hotelurile la care clientii solicitau o camera, receptia ii intreba daca o doresc spre a dormi sau pentru a se sinucide sarind pe fereastra. In aceasta toamna, nu mai e insa vorba de indivizi ce sar, ci de banci intregi, de institutii de credit foarte prospere pana recent. Datoria publica americana se ridica la fantastica suma de10.299 miliarde dolari, otrava cu efect intarziat ce curge prin vinele sistemului si pentru care suma de 700 miliarde acordata de buget prin planul Paulson se dovedeste un ser insuficient de viguros. Zeci de miliarde de euro necesita si acoperirea creantelor putrede ale unor banci britanicem germane si franceze. Si nu se poate spune ca pericolul nu fusese semnalat din timp de economisti eminenti, unii dintre ei laureati ai Premiului Nobel. Dar conducatorii bancilor nu vedeau nimic, nu spuneau nimic, nu invatasera nimic. Banci care acordau credite aberante de 40 de ori mai mari decat fondurile disponibile, erau frecvente, ca si familiile ce primeau o casa pe credit fara sa fi facut nici un efort pentru a obtine si mentine proprietatea. Bancile dereglasera termometrul pentru a nu mai arata febra, sacrificasera realul – imaginarului. Si cum scrie Eric Fottorino, directorul ziarului Le Monde (12.10.2008), pentru a iesi din situatia creata, „ca la un put de titei in flacari, unde doar o enorma incarcatura de dinamita permite ca prin suflul ei sa stinga incendiul, trebuie si aici o actiune concertata de o amploare echivalenta, singura capabila sa faca atacul reusit“. Adica pentru obtinerea unei noi reusite a capitalismului, de data asta ingradit de reguli si constrangeri severe, pentru a nu mai zburda neingradit, pana la marginea prapastiei…

            Dar sunt ganditori carora actiunile pompieresti ale statului li se par minore data fiind gravitatea starilor de lucruri. O asemenea persoana este profesorul Immanuel Wallerstein, de la Yale University, fondator al Centrului Fernand Braudel pentru studiul economiei sistemelor istorice si al civilizatiilor. El considera ca de 30 de ani s-a intrat in faza terminala a sistemului capitalist, deoarece sistemul deviaza prea mult si prea des de la situatia de stabilitate si e incapabil a-si regasi echilibrul. „Situatia a devenit haotica, incontrolabila pentru fortele ce o dominau pana atunci si incepe o lupta intre toti cei ce doresc sa-i ia locul. Suntem in plina criza a capitalismului, iar acesta este pe duca. Se vor face eforturi de conducerile firmelor si ale statelor pentru ca in urmatorii 2-5 ani sa se iasa din criza, dar eu nu cred ca vor reusi. Cei mai inteligenti actori ai acestui proces au inteles ca este nevoie de ceva cu totul nou, dar majoritatea se zbat si tatoneaza in mod dezordonat si inconstient.  Cum va arata viitorul este greu de presupus astazi. Probabil peste zece ani va fi mai limpede, dar noul sistem va apare cu claritata peste 30-40 de ani. Ceeace nu inseamna ca din acest haos al tranzitiei nu ar putea apare un sistem de exploatare inca si mai violent decat capitalismul, in locul celui mai egalitar si redistributiv, pe care il dorim cu totii“, e de parere Wallerstein.

      Dar tot el adaoga : „Actuala criza concorda cu ciclul politic al hegemoniei americane, care a luat fiinta in anii ’70. Statele Unite vor ramane un actor important, dar ele nu vor putea niciodata recuceri pozitia dominanta in fata multiplicarii altor centre de putere, Europa occidentala, China, India. Daca tinem seama de perioada timpului lung al lui Braudel, o noua putere hegemonica ar putea apare peste 50 de ani. Nu se stie ce trasaturi si caracter va avea aceasta putere. Pana atunci, consecintele politice ale acestei crize vor fi enorme, in masura in care in SUA se vor cauta vinovatii pentru prabusirea hegemoniei lor. Jumatate din poporul american nu va accepta cele ce sunt acum in curs de desfasurare. In interiorul SUA vor izbucni grave conflicte interne, iar tara noastra va deveni tara cea mai instabila politic din lume. Si nu uitati ca noi, americanii, posedam fiecare o arma…“

“PIATA NU E CEA MAI SIGURA BANCA”

September 25, 2008

 

              In acest an, in luna decembrie, un fost cancelar al Germaniei, social-democratul Helmut Schmidt, implineste 90 de ani. Motiv pentru a fi sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni ai tarii sale si a i se cere sfatul in problemele dificile prin care trece acum  lumea. Voi prezenta in cele ce urmeaza editorialul sau cu titlul de mai sus publicat in saptamanalul „Die Zeit“ din Hamburg (25 septembrie 2008) si care trateaza – cum era de asteptat – despre criza financiara si masurile ce ar fi rational sa fie luate pentru a-i reduce efectele.   N. R.

 

            Nimeni nu doreste sa fie mesagerul unui dezastru. Si totusi trebuie spus ca actuala criza financiara din SUA, cea mai severa de la crahul din 1929, e periculoasa. E o criza financiara, dar care isi poate extinde efectele asupra economiei mondiale. Si nu de exclus ca ea sa atraga o mare criza de incredere. E nevoie deci de o intervantie chirurgicala si de o terapie de lunga durata.

            Principalii vinovati sunt la New York. Dar nu ei sunt printre primii ce vor suferi consecintele crizei. Desigur ca multi manageri cu venituri mari isi vor pierde posturile, dar se vor putea duce cu un ciubuc bun acasa. Wall Street-ul sufera de un deficit al perspectivei de ansamblu, dar mai ales de un deficit moral. Dupa cei de la Wall Street, ca vinovati urmeaza politicienii. Oamenii politici de la Washington nu au bagat de seama ce se petrece, nu au inteles fenomenul. Dar la ei nu e vorba atat de deficit moral, cat de un deficit de pricepere si de trecere la fapta.

             Aroganta administratiei de la Washington e si ea de vina, caci a crezut ca se pricepe in toate cel mai bine : in Georgia, in Irak, in furtunile pietei financiare sau in tornadele din New Orleans. Guvernul le stie pe toate, dar e in stare de prea putine. El a innotat in euforia betiei de profit, care de la Wall Street s-a revarsat asupra majoritatii natiunii americane si a Angliei, iar de acolo  – in intreaga lume. Pana in extremul orient. Presedintele Bush si cei ce il inconjoara au fost imbibati de ideologia ca piata e capabila sa regleze totul. Dar acest crah s-ar fi putut evita, daca s-ar fi luat din timp masurile ce acum se preconizeaza cu timiditate : introducerea unor controale severe, aplicarea unor conditii de siguranta si transparenta pentru instrumentele financiare si o serioasa punere sub observatie a institutiilor bancare, a „hedge fonds“ si a societatilor cu obiect financiar. Faptul ca bancile de investitii americane nu erau supuse nici unei supravegheri este scandalos!

            Cine sunt cei ce sufera acum de aceasta situatie? In primul rand functionarii acestor banci ce vor deveni someri. In al doilea rand, sufera de cateva luni milioane de americani ce incearca sa-si vanda casele impovarate de ipoteci si ce se devalorizeaza treptat. In al treilea rand sufera consumatorii, deoarece prin introducerea unei mari cantitati de bani de bancile centrale, vor creste preturile, ceeace o vor resimti in proportie mai mica si de europeni si chiar de chinezi. In al 4-lea rand vor suferi cei ce lucreaza in economia reala si care vor ramane someri. In al 5-lea rand, vor suferi contribuabilii, deoarece la urma urmelor ei vor trebui sa suporte salvarea bancilor.

            Cat de adanca va fi criza de incredere depinde de felul in care vor actiona factorii de decizie politici si economici. Pentru asta e nevoie de masuri pe termen scurt, mediu si lung.

             Pe termen scurt trebuie sa fie evitat un colaps al sistemului financiar. Este necesara o intalnire rapida a sefilor lui Federal Reserve Bank  de la Washington, Banca Centrala Europeana de la Frankfurt, bancile centrale chineze, japoneze si ruse, dar si conducerea OPEC, ca si a ministrilor de finante din aceste tari. In nici un caz nu trebuie sa ia parte la ea sefii de guverne, care nu se pricep in aceste chestii!

            Pe termen mediu e necesar sa se inlature ponderea inegala a influentei tarilor in economia mondiala, ce a facut posibil sistemul de pana acum si care amplifica pericolul unei crize economice mondiale. Balanta economica americana inregistreaza de ani de zile un mare deficit, pentru ca americanii nu economisesc, ci s-au invatat sa traiasca pe datorie. Asta e valabil atat pentru fiecare cetatean, cat si pentru SUA ca stat, fapt ce explica optimismul de principiu al societatii americane. Ultimul deficit al balantei economice americane a fost de 5-6 % din PIB. De ani de zile consumul si investitiile in America sunt suportate, in proportie de 5, de 6 sau de 7 procente, de strainatate : de chinezi, de japonezi, de europeni si de rusi. Pe de alta parte, in mainile statelor straine se tot strang creante, adica obligatii ale statului american. Chinezii ar putea face presiuni politice cu aceste hartii de valoare, amenintand ca le vor vinde. Ei nu vor proceda probabil asa,  insa cumpara cu ele surse de materii prime in Africa sau in Asia centrala. Chinezii ar putea fi chiar salvatorii sistemului american, daca ar cumpara falimentarele banci de investitii si Hedge Fonds din SUA, dar americanii s-ar opune vartos la asa ceva.

            La fel de necesara este respectarea regulilor schimburilor financiare si a standardelor de asigurare a tranzactiilor, care astazi sunt putine si slab respectate. Piate financiara si economia mondiala au nevoie de asemenea reglementari de supraveghere internationala a tuturor institutiilor si instrumentelor financiare. Instrumentele financiare clasice se numesc actiuni sau imprumuturi, ipoteci sau credite bancare. Ele sunt utilizate de banci si stau sub observatia consiliului de supraveghere al bancii. O actiune poate fi pusa in circulatie numai dupa aprobarea controlului bursei. O societate pe actiuni trebuie verificata, conform legii, de o societate speciala de verificare, iar daca se constata ca s-a aprobat ceva in neregula, cei vinovati intra la puscarie. Dar acum aceste instrumente clasice au fost inlocuite tot mai mult de asa numitele derivate financiare. Iar in SUA derivatele nu mai sunt supuse nici unui control si nimeni nu mai se teme ca va intra la inchisoare !  

            Pe termen lung, trebuie ca toate institutiile si instrumentele financiare sa fie supuse supravegherii pe baza acelorasi principii. Nu e nevoie de umflarea aparatului birocratic pentru asta, trebuie respectate doar o serie de reguli valabile pe plan international. O asemenea sarcina nu o poate duce la capat America singura. La ea trebuie atrasi europenii, chinezii, indienii, rusii si guvernele de la Riad si din Dubai. Conferinta amintita mai sus a ministrilor de finante si a sefilor de banci centrale ar trebui sa solicite Fondul Monetar International (FMI) sa elaboreze un proiect intr-o perioada de doi ani. In propunerile FMI va trebui sa figureze prevederea ca se interzice a se acorda credit unei institutii financiare instalate pe o insula si care nu poseda nici o functiune de supraveghere. Aceste paradisuri fiscale fara autocontrol trebuie treptat  sufocate, caci nu e intamplator ca in intreaga lume exista azi cca. 9000 Fonds de investitii, care juridic sunt niste insule in sistemul financiar, caci se sustrag supravegherii si urmaririi penale. Si e grotesc cand vedem cum banci solide fac mari afaceri cu  niste insule din Caraibe! 

            Va lua oare fiinta un asemenea control al pietelor financiare ? Nu sunt prea multe sanse pentru asta. Americanii se vor opune, ca dealtfel si englezii. Maggie Thatcher  s-ar putea ridica din nou sa explice poporului ca piata trebuie lasata in pace. Iata de ce nici eu nu pot aprecia optimist iesirea din aceasta criza. Totusi incercarea trebuie facuta, caci fara a lua nici o masura, s-ar putea ca aceasta criza bancara se devina o criza economica mondiala.

Reflectii asupra unui NU irlandez

June 14, 2008
  •                             
  •             La votul de vineri 13 iunie pentru Tratatul propus la Lisabona de Uniunea Europeana, populatia Irlandei a votat in proporie de 53,4 % cu  NU. Nu este pentru prima oara cand U.E. este confruntata cu refuzul uneia din tarile membre de a accepta cele ce i se propun printr-un tratat. In 1992 Danemarca a respins cu o majoritate de doar 50,7 % tratatul de la Maastricht, pe care insa in anul urmator l-a aprobat cu 56,7 %, dar numai dupa ce danezii au primit asigurari ca isi vor putea pastra moneda, apararea si justitia fara amestecul U.E. Irlandezii l-au aprobat insa din primul tur cu 69 % (cu o participare la vot de 57 %). In 1998 tratatul de la Amsterdam a fost aprobat din primul tur de danezi cu 55 % din voturi, iar de irlandezi cu 60 %. Dar in 2002 tratatul de la Nisa a fost respins de irlandezi cu 53 % din voturi (la o participare de numai 35 % la urne). Dupa inca un an tratatul le-a fost din nou supus spre aprobare si irlandezii l-au acceptat cu 63 % (pentru o participare la urne de 49 %), dupa ce au primit garantia U.E. ca prin asta nu e afectata neutralitatea statului lor. In mai 2005 francezii au votat in proportie de 55 % impotriva proiectului de Constitutie al U.E., iar cateva zile mai tarziu olandezii l-au respins si ei cu 61,6 %. Pentru a-si reveni dintr-acest soc, Uniunii Europene i-au trebuit inca trei ani, dupa care noul proiect de tratat (de data asta pus la punct la Lisabona) a fost aprobat deja de 18 tari membre din cele 27.

            Pana pe la mijlocul anilor `90 Irlanda era – alaturi de Grecia si Portugalia         – printre cele mai sarace tari din Europa. In numai 13-14 ani situatia s-a schimbat radical, iar in iulie 2006 o analiza a celor mai desvoltate tari din OCDE a situat Irlanda cu un PIB de 190.000 US dol./loc. pe al doilea loc in lume dupa Japonia, inaintea deci a SUA, Marei Britanii si Germaniei. Iar asta nu e deajuns : in 2005 revista „The Economist“ aseza Irlanda pe primul loc la categoria calitatii vietii, prin criterii ce includ sanatatea, libertatea, somajul, clima, stabilitatea politica, egalitatea sexelor si viata in familie si comunitara. Cum se explica atunci aceasta neincredere a populatiei uneia din cele mai bogate tari, in propunerile elaborate de cei mai buni oameni politici ai Europei ?

            In 1972, cu prilejul referendumului de admitere in U.E., irlandezii au votat cu entuziasm in proportie de 85 % pentru intrarea in organizatie. Succesele ulterioare ale economiei irlandeze s-au datorat in buna parte si sprijinului primit din partea Uniunii Europene. S-a repartizat insa echitabil aceasta crestere a avutiei tarii in toate straturile populatiei? Observatorii semnaleaza ca in acordarea votului in acest an, tara s-a divizat nu numai geografic, ci si social. Cei ce au votat masiv cu DA pentru tratat fac parte din cartierele bogate ale or. Dublin si din alte comitate indestulate, in timp ce restul tarii a votat majoritar cu NU. In mod categoric tratatul a fost respins de muncitori si tarani, in timp ce clasa mijlocie a fost  favorabila lui, ceeace dovedeste si ca de ajutoarele U.E. nu a beneficiat in mod egal intreaga tara. Si mai e ceva. Partizanii aprobarii tratatului au adus repetat argumentul ca „daca Irlanda a fost ajutata de U.E. atatia ani, ar fi deci incorect ca tocmai ea sa devina un pericol pentru organizatie“. Dar acest argument a ridicat alegatorilor doua intrebari. De ce tin mortis politicienii la un tratat atat de greu de inteles? De ce nici un alt stat din U.E. nu a organizat pentru asta un referendum? Intrebari care arata ca in timpul campaniei s-a desvoltat in randul populatiei si o puternica neincredere in clasa politica.

            Acum se exprima in U.E., la Comisie si de unii sefi de state, diverse variante ale modului de rezolvare a crizei. Este prematur de apreciat care din ele va fi aleasa. Dar un lucru a aparut clar cu aceasta ocazie : faptul ca mai putin de un procent din populatia europeana poate decide asupra viitorului a 450 milioane locuitori ai U.E., arata ca undeva e o defectiune. Si anume in constitutia Irlandei, unica tara unde se prevede a se supune unui referendum orice tratat international. Orice tara poate organiza referendumuri pe probleme nationale, pentru a se lua decizii de popor privind propria situatie, care deci singur trage consecintele votului. Dar un referendum asupra unui tratat U.E. implica o decizie si asupra viitorului altor tari si popoare. Daca U.E. ar fi un stat federal acest lucru ar fi imposibil, caci deciziile adoptate de majoritate sunt valabile in mod democratic si pentru cei ramasi in minoritate. Dar o asemenea ipoteza este deocamdata foarte indepartata. Pe de alta parte referendumurile nu pot fi considerate un mod mai democratic de exprimare a vointei populare decat deciziile luate in parlament. Democratia reprezentativa, in care cetatenii aleg niste oameni politici pe un termen limitat, carora le deleaga capacitatea de a lua decizii in numele lor, este acum principiul de baza in Europa. Sunt probleme ce sunt potrivite pentru organizarea unui referendum, ca de pilda daca o tara doreste sau nu sa ramana in U.E. Daca cetatenii voteaza cu NU, atunci vor suporta si consecintele. In cazul Irlandei, am impresia ca oamenii politici europeni (nu numai cei irlandezi) nu s-au implicat suficient in apararea valorilor U.E.

            Unele ziare subliniaza ca votul irlandezilor impotriva U.E. a cazut intr-o vineri, ba chiar in zi de 13 . Dar asta e si ziua Sf. Antonius din Padova, care pentru toti catolicii este cel ce pazeste lucrurile pierdute : palarii, chei, umbrele si poate chiar si tratate pierdute. De altfel se stie ca Sf. Antonius s-a nascut la Lisabona …

O EUROPA CE NU-SI INTELEGE INCA RASPUNDEREA

May 27, 2008

                                                                   

 

            Europa nu are o politica externa proprie, desi tocmai asta era ambitia fondatorilor ei. Sfasiata intre atlantism si vocatia sa continentala, dand lipsa acuta de conducatori de valoare, ea se lasa trasa la remorca Statelor Unite in aventuri ale NATO destinate esecului. In plus, divergentele interne din U.E. fac imposibila gasirea unei politici externe europene reale : Angela Merkel e imobilizata de certurile politice din cadrul coalitiei pe care o conduce, Gordon Brown e slabit politic in urma alegerilor comunale, Silvio Berlusconi e o nulitate in politica externa, iar Sarkozy isi nelinisteste colegii europeni cu propunerile sale in preajma preluarii de Franta in luna iulie a presedintiei U.E. Este adevarat ca, drept semn de intelegere, Sarkozy a anuntat ca Franta vrea sa-si reocupe locul in NATO, ce fusese parasit inca de pe vremea lui De Gaulle. Dar este o hotarare tardiva. NATO este o organizatie care – orice s-ar spune – nu mai are ratiune de a exista dupa terminarea razboiului rece.

             Iar toate astea au loc intr-un moment in care sistemul financiar globalizat e pe cale sa plateasca pretul considerabil al greselilor catastrofale din trecut. Criza din Orientul Apropiat ar pretinde o implicare politica si diplomatica a Europei. Dar nimic nu se poate face acolo pana la instalarea in ianuarie 2009 a noului presedinte la Washington. Si nu este vorba numai despre crearea statului palestinian, ci de asigurarea rezervelor de petrol mondiale. Razboiul din Irak nu face decat sa puna sub amenintare aceste rezerve, incurajand radicalismul islamic impotriva caruia pretinde ca lupta. Securizarea rezervelor de titei nu se realizeaza prin invazie si prin impunerea de guverne marioneta in regiune. Nu este exclus insa ca, inainte de a parasi scena, George W. Bush si Dick Cheney sa creada ca misiunea lor este incompleta daca nu declanseaza ostilitati impotriva Iranului.

            Fata de Rusia, politica europeana da dovada de aceiasi duplicitate. Tarile UE au nevoie de gazele aduse pe conducta din Siberia si deci nu pot ceda ispitei de a adopta un ton prea arogant fata de principalul furnizor. Europa se multumeste deci a critica politica interna ruseasca, acuzand Kremlinul de lipsa unei dorinte reale de democratizare. Dar niciodata in decursul istoriei sale Rusia nu a fost atat de democratica ca astazi. Gorbaciov a fost un conducator slab, Eltin – un autocrat confuz, ambii incapabili sa ghideze tranzitia. Atunci cand statul rus a inceput sa se descompuna, cand puterea in stat si imensele bogatii ale teritoriului au fost lasate pe mana unor grupuri de oligarhi cu caracter mafios, ce incepusera sa imparta tara in zone de influenta, a aparut Putin. Introducerea ordinei publice, prima datorie a statului, el este cel ce a restabilit-o si ar fi o gresala a crede ca alegerile din luna decembrie, in care partidul lui Putin a avut o rasunatoare victorie (64 % din voturi), nu ar reflecta cu adevarat vointa populara. Occidentul a fost iritat nu pentru ca in Duma comunistii au obtinut 11,6 % din voturi, iar nationalistii lui Jirinovski – 8,2 %, ci mai ales pentru ca cele doua partide pro-occidentale nu au reusit sa ia decat 1,6 %  si 1,0 % din voturi.

            Europa critica autoritarismul conducerii rusesti si lipsurile de pluralism in presa si televiziunea de acolo. Dar nimeni nu contesta ca nivelul de trai al celor 145 milioane de rusi a crescut simtitor, ca statul rus si-a achitat toate datoriile pe care le avea in vest, ca tara nu a fost mai stabila ca acum de la caderea comunismului, ca Rusia a redevenit o putere internationala de prim plan. Cum s-ar putea crede ca rusii ar sustine un proces care ar duce la slabirea puterii politice si demontarea fortei statului, chiar daca acestui proces i se pune numele de democratizare ? Rusia nu mai poate fi izolata si nici stigmatizata.            Si in aceasta privinta deci Bruxelles-ul arata lacune in definirea unei atitudini responsabile, ce ar trebui sa tina seama de noile realitati geopolitice. Europa ar putea sa ajute Rusia sa nu mai fie atat de obsedata de politica de securitate fata de SUA, o obsesie ce nu poate duce decat la o noua runda de inarmare nucleara. Europa ar putea de pilda sa se preocupe de valorificarea potentialului economic rusesc, altul decat numai cel legat de gaz si petrol.

            La Lisabona s-a decis si crearea unui minister de externe al U.E. Ramane de vazut ce program va avea noul ministru si caile prin care Europa isi va putea dovedi identitatea, fara a mai fi doar un auxiliar al Statelor Unite in niste actiuni militare asupra carora Washingtonul nu s-a consultat in prealabil cu europenii.

 

            Bibliografie :

 1) Mihail Gorbaciov – „Voi vedeti prea simplist Rusia“ articol aparut in revista gemana „CICERO“ – aprilie 2008

  2) Dominique Reynie – „Rusia – tara democratica“ – articol din „Le Figaro“ 17 decembrie 2007

  3)  William Pfaff – „Europa absenta in fata responsabilitatilor“ – articol aparut pe blogul www.contreinfo.info.com  la 9 mai 2008

  4) Geoffrey Barraclough – „Rusia este cealalta Europa“ – articol din revista germana „Freitag“ – 24.05 2008