Posts Tagged ‘FMI’

MILIOANE DE OAMENI MOR DE FOAME IN INDIFERENTA GENERALA

January 1, 2010

Jean Ziegler, fost deputat in parlamentul elvetian, actual expert al ONU in problemele alimentatiei si autor a numeroase carti, a acordat un interviu revistei germane “Fluter”, in numarul consacrat asigurarii cu hrana a lumii. In cele ce urmeaza voi prezenta pasagii din acest interviu, care ilustreaza ravagiile pe care foamea le face pe glob, in timp ce la conferintele internationale se vorbeste cu emfaza despre “drepturile omului”. Unele dintre cele descrise pot ingrijora si pe oamenii nostri politici ce se ocupa de asigurarea cu hrana a populatiei in viitor.

 

               – Ati mancat vreodata turta din noroi, domnule Ziegler?

Da, din pacate. In Haiti, aceasta – numita acolo “biscuit dur” – este pentru multi mancarea principala. Femeile amesteca noroiul cu resturi de zarzavat si fructe sau cu alge si lasa turtele sa se usuce la soare. Ele sunt apoi vandute la piata celor care nu mai pot cumpara faina sau malai, din cauza exploziei preturilor. Mestecate, ele dau senzatia de hrana, blocheaza stomacul si potolesc foamea teribila. 

Pe cine loveste cel mai rau foamea?

– Pe copiii cei mai mici. Faza critica este de la perioada prenatala  si pana in primele 24 de luni post natale, timp in care in creierul fiintei umane se formeaza neuronii. Chiar cand mai tarziu tatal capata de lucru si isi poate hrani copilul, acesta ramane cu intelectul vatamat, handicapat pe viata.  

Dupa datele din World Food Report, pe glob, la fiecare 5 secunde, un copil pana la 5 ani moare de foame sau de boli cauzate de nutritie. La fiecare 4 minute un om isi pierde vederea din lipsa de vitamina A. Incepand din luna aprilie 2009, pentru prima oara in istorie sunt peste un miliard de oameni grav subnutriti, desi lumea este acum mai bogata decat niciodata. Cum se poate explica aceasta situatie?

            – Sa va povestesc ceva. La 12 octombrie 2008 s-au intalnit la Paris sefii de state  si au anuntat ca, pentru combaterea crizei financiare, vor acorda bancilor 1.700 miliarde euro pentru credite si garantiii. Iar dupa doua luni, fondurile pentru ajutoare de hrana ale lui World Food Program au fost reduse cu 41 %, de la 6 miliarde dolari la mai putin de 4 miliarde.  

     – Inseamna oare ca starea elor mai sarace tari s-a inrautatit datorita crizei bancilor?

Da, desigur. In Bangladesh, in urma acestei masuri, de la o zi la alta, la un milion de copii li s-a taiat hrana pe care o primeau la scoala si care, pentru cei mai multi dintre ei, reprezenta unica masa zilnica. 

ONU a calculat ca agricultura de pe glob ar fi in masura sa hraneasca 12 miliarde de oameni, adica aproape de doua ori mai multi decat exista astazi. Atunci de ce sufera de foame atat de multi?

In realitate nu ar trebui sa flamanzeasca nimeni. In secolul 21 nu mai exista fatalitati care sa constranga oamenii sa emigreze in masa, cum se mai intampla in secolul 19 prin unele parti de pe glob. Un copil ce moare de foame astazi, se poate spune ca este ucis. Infometarea este faurita de oameni. Sunt asa numitele “cauze structurale” ale foamei, create de structurile de productie insuficiente in tarile sarace. Un hectar de teren in zona Sahel da 600 kg. cereale, in timp ce in Bavaria se scot de pe aceiasi suprafata zece tone. Iar asta nu fiindca taranul din Burkina Faso sau Mali este mai putin competent, ci pentru ca taranul din Germania are seminte bune, ingrasaminte, tractoare etc. Taranul din Africa nu are nimic, pentru ca tara lui este inglodata in datorii. Din cele 53 de state ale Africii, 37 sunt tari pur agrare, care nu aloca agriculturii decat 4 % din buget. Ele au nevoie de toate devizele disponibile, doar pentru a-si achita dobanzile datoriilor. Pe  glob sunt 122 tari in desvoltare , care impreuna au o datorie de 2.100 miliarde dolari. FMI, prin politica sa, obliga aceste tari sa plateasca bancilor creditele efectuate. Pentru asta tarile respective trebuie sa cultive anumite produse, de pilda in Senegal –  alune pentru ulei de masa sau bumbac pentru industria textila. Peste tot unde se amesteca FMI, sporesc suprafetele de terenuri pentru produse agricole de export. Dar unde se cultiva bumbacul, nu mai se poate cultiva meiul. Mali a exportat in anul trecut 380.000 tone bumbac, dar trebuie sa importe 70 % din produsele sale alimentare.  

          – Ce rol joaca razboaiele si catastrofele naturale ?

     – Astea sunt “cauze conjuncturale”, de care in acest moment sunt afectate 71 milioane de persoane. Masacrul din Darfur a pus pe fuga peste 2 miloane de oameni ce au devenit dependenti total de Programul de alimentatie al ONU. Dar in Darfur si Somalia, ONU imparte adultilor ratii zilnice de 1.500 calorii. Nevoia unui om pentru a supravietui este insa de minimum 2.200 calorii. Cu alte cuvinte, din lipsa de mijloace, chiar ONU organizeaza subnutritia , care in cele din urma duce la agonie.  

            – Ce rol joaca subventiile UE pentru agricultura europeana?

     – Asa numitul Dumping agrar este ucigas. In ultimul an, natiunile industriale au acordat 349 miliarde dolari ca subventii taranilor lor pentru productie si export. Productia in exces rezultata este exportata in Africa si in alte continente. In orice piata din orasele africane se pot cumpara fructe, zarzavaturi sau carne de pasare din Germania sau Franta,  chiar cu jumatate din pretul acelorasi produse africane. Taranul ce trudeste cu sotia si copiii sub soarele arzator, nu are nici o sansa in fata subventiilor. Si ne mai miram apoi ca cei ce supravietuiesc, incearca sa traverseze Marea Mediterana in niste biete barci, pentru a ajunge in paradisul european.  

Dupa prabusirea sectorului imobiliar, bancile s-au intors spre sectorul agrar al economiei. Ce poate decurge de aici?

– Hedge-funds s-au orientat asupra pietelor agricole si au declansat operatii speculative si afaceri la termen cu care castiga sume astronomice. La toate bancile elvetiene se propun acum spre vanzare “Exchange Certificate” pentru orez, adica un fel de pariu pe cresterea pretului orezului. Cu cat se cumpara mai mult din aceste certificate, cu atat creste pretul orezului. Dar acesta este un produs esential pentru hrana saracilor din intreaga lume, pentru cei ce traiesc in slums-urile din Rio, Karachi sau Mexico-City, care la aceste preturi nu se mai pot alimenta. 

Ati criticat si introducerea combustibilului bio-diesel, desi se stie ca acesta contribuie la reducerea incalzirii planetei.

Cu doi ani in urma in SUA s-au ars 138 milioane tone de cereale pentru a se reduce dependenta Americii de livrarile de titei din tarile arabe. Dar atunci cand pe glob un copil moare de foame, arderea cerealelor drept combustibil este o crima impotriva umanitatii. Pentru obtinerea a 50 de litri combustibil diesel se folosesc 120 kg. porumb, adica atat cat are nevoie un copil din Zambia sau Mexico pentru a trai un an intreg. 

Se poate oare combate in mod eficient foamea pe glob ? 

– Cauzele catastrofelor se datoreaza oamenilor si ele pot fi corectate tot de catre oameni. Jean-Paul Sartre spunea ca cel ce vrea sa-i iubeasca pe oameni, trebuie sa urasca foarte tare ceeace ii oprima si asupreste. Iar in acest caz e vorba despre ordinea mondiala canibala, dictatura capitalului financiar globalizat, ce are azi o putere pe care nici un rege sau imparat nu le-a avut vreodata. Se pot numi cauzele foametei si se pot lua, intr-un stat democratic, masuri pentru anularea lor. Se poate, de pilda, interzice prin lege specularea la bursa a produselor agrare, se poate aplica un moratoriu asupra arderii produselor alimentare, se poate interzice dumpingul agrar. Cetatenii tarilor occidentale ar putea pretinde ca ministrii lor de finante sa ceara ca FMI sa anuleze datoriile celor mai sarace tari, in loc de a sprijini doar interesele creditorilor.

Dar si ca simplu individ se poate face ceva. Un tanar nu trebuie niciodata sa creada ca e neputincios in acest domeniu. In democratie nu se poate vorbi de neputinta cetateanului. Trebuie sa se constientizeze ca sunt in joc interese politice si ca partidele ce vor ca in viitor sa castige alegerile  trebuie sa imbratiseze cerintele societatii civile. Chiar si concernele trebuie sa resimta presiunea consumatorului. Trebuie sa ne eliberam de credinta orbeasca in puterea netarmurita a pietei, in legile economice ca legi imuabile ale naturii.          

           

              

Crizele de azi si de maine (partea 2-a)

December 12, 2009

          Avertismentele date cu aproape un an in urma cu privire la riscurile unei noi crize, nu au ajuns la nici o ureche. “Este ingrijorator cat de repede uita lumea” spune bancherul american Cronin. Iar colegul lui Costas adaoga : “Piata este schizofrena”. In aceasta schizofrenie intra si avantul luat iarasi de tranzactiile cu derivate, acele complicate operatiuni financiare, care intai au stimulat boom-ul, pentru ca apoi sa accelereze prabusirea. 1100 de banci negociaza azi in SUA cu Swaps, Futures, Options si alte asemenea proceduri financiare. Iar printre cei ce cumpara aceste hartii de inalt risc sunt si expertii newyorkezi ai lui Citigroup. Adica ai bancii care a primit 25 miliarde dolari de la guvernul american pentru a supravietui. Acesti experti au invatat insa ceva fals din criza ce tocmai a trecut: ca pot risca oricat, fara a fi sanctionati, caci statul le acopera orice nechibzuinta. 

            Bancherii de pe Wall Street lucreaza de luni de zile pentru a se descotorosi de hartiile de valoare toxice. Ei au si gasit un termen nou pentru acest jeton al cazinoului financiar: Re-Remic, prescurtare de la « Resecuritization of Real-estate Mortgage Investment Conduit ». Ei redeschid vechile dosare cu hartii greu vandabile, celor considerate inca acceptabile li se da denumirea Triple A a agentiilor de rating si cu ele reincepe jocul speculatiilor. Se evalueaza ca ansamblul hartiilor Re-Remics repuse in circulatie se ridica la 660 miliarde dolari. 

            Lordul Adair Turner, seful lui Financial Services Authority din Marea Britanie, s-a dus la Washington si a prezentat conducerii ministerului de finante al SUA dimensiunile pe care le-a luat capitalismul de cazinou. El a aratat ca in anii 70 valoarea operatiilor financiare si a tuturor investitiilor in strainatate era de doua ori mai mare decat volumul real al schimburilor de marfuri. Acum specula financiara este de 20 de ori mai mare decat volumulm comertului. A mai aratat ca valoarea tuturor derivatelor financiare era in 1985 de 18 miliarde dolari, dar astazi ea se ridica la 400 miliarde, desi PIB mondial doar s-a dublat in aceasta perioada. In fine, ca tranzactiile zilnice cu optiuni petroliere reprezentau in 1990 aproximativ valoarea petrolului produs si consumat. Astazi insa valoarea lor depaseste de zece ori valoarea reala aprodusului. Finantele s-au desprins astfel de realitate, dar poseda capacitatea de distruge industrii si tari. Criza nu priveste doar bancile, ci este o criza de conceptie. Este discutabila deci opinia ca preturile marfurilor contin toate informatiile necesare privind comportarea pietelor si se corecteaza automat in cazul unor erori. Avertismentele lordului Turner, ca dealtfel si apelurile insistente din partea guvernului german de potolire a euforiei bancare americane,  au fost ascultate politicos la Washington, dar fara consecinte, caci guvernului american ii lipseste vointa politica de a face ceva. El lasa bancile sa continue, bucuros ca nu el, statul, e constrans sa cumpere hartiile de valoare toxice.

             Un articol din saptamanalul Der Spiegel (No. 48/2009) arata la cat au fost evaluate sumele necesare pentru salvarea capitalismului bancar de catre stat. Cele 20 de mari economii nationale ale globului le-au apreciat la 1.500 miliarde dolari, din care Statele Unite pompeaza  841 miliarde, iar Europa – 600 miliarde dolari, bani din impozite. Sume atat de uriase nu poseda nici un stat, afara de guvernul Chinei. Casele de bani ale statulu sunt insa goale si noile sume trebuie procurate de pe pietele financiare. In Germania s-a evaluat ca in 2012, jumatate din impozitul pe salarii platit de nemti va merge pentru plata dobanzilor bancilor. Peterson Institute din Washington a elaborat o prognoza a bugetului SUA pana in anul 2030. Din ea rezulta ca daca se va trece la severe economii sau la sporirea impozitelor, datoria americana in strainatate va creste de la 3,5 bilioane dolari (adica 25 % din PIB) la 50 de bilioane (140 % din PIB). Doar pentru serviciul datoriei externe, ar trebui ca in 2030 St. Unite sa plateasca creditorilor cca. 7 % din valoarea intregii productii anuale a tarii. Imensa majoritate a populatiei va fi insa exclusa de la avantajele cresterii economice. Amortizarea datoriei publice va eroda serios nivelul de trai, iar conflictele sociale vor spori in intensitate. Multi economisti considera ca guvernul american va fi constrans sa recurga la inflatie pentru micsorarea datoriei, lovind astfel in economiile cetatenilor si in salariile lor. Revista “Newsweek” pune chiar intrebarea: “Poate America sa dea faliment?”. Raspunsul dat : este pentru prima oara in istorie cand ne putem imagina ca s-ar putea frange ambii stalpi de sustinere ai politicii financiare si anume : creditorii, care cumpara mereu titluri cu datorii, si guvernul, care plateste pentru asta. Iar deoarece scade increderea in dolar, creste continuu pretul aurului. Recent banca centrala a Indiei a cumparat 200 tone de aur de la FMI, pentru a micsora dependenta financiara a tarii de dolar. 

Dar nici Bank of England nu sta mai prejos. Desi mandra de independenta sa, ea cumpara fara oprire obligatii, astfel incat cca. un sfert din datoriile statului sunt acum in posesia bancii de emisie. Banca Centrala Europeana nu mai e nici ea un refugiu al stabilitatii. In ultimele 6 luni ea a cumparat obligatii ipotecare in valoare de 21 miliarde euro pentru a sprijini piata imobiliara. Creste astfel cantitatea de bani in spatiul european, fara ca asta sa insemne marfuri in valoare echivalenta. La inceputul anului 2002 erau in circulatie 225 miliarde euro, dar la inceputul lunii noiembrie 2009 circulau bancnote euro in valoare de 773 miliarde. Daca cu un an inainte BCE acorda cu dificultate credite celor 6.600 banci din zona euro, si doar pentru max. 3 luni, acum ea face presiuni asupra lor pentru a accepta noi credite, oricat de mari, pana la un an durata. Iar daca, inainte de criza, bancherii BCE stiau exact de cati bani are nevoie economia fiecarei tari pentru a functiona corect, odata intrati in criza ei nu mai au repere si au inceput sa distribuie banii acumulati din lichiditati ieftine. In luna iunie a.c. banca de emisie de la Frankfurt acordase credite anuale in valoare de 442 miliarde euro. Mai devreme sau mai tarziu banii isi vor gasi drumul spre pietele de actiuni, imobile si materii prime. 

Bula speculativa devine tot mai mare, riscurile dezaprobarii pe pietele globale sporesc, ceeace ii determina pe europeni, indeosebi pe germani, sa faca presiuni asupra americanilor. Caci stiu cu totii ca daca Wall Street isi schimba regulile, se schimba intreaga lume, se aliniaza la ele si Londra, Parisul si Frankfurtul. Momentul propice pentru schimbari a trecut insa. Fruntasii americani mai vorbesc despre primatul politicii asupra economicului, dar asta e doar o poza. Finantele SUA sunt dirijate de banci, iar nu de ministerul de finante. Iar in randul bancilor, Goldman Sachs este cea mai influenta. Salariile si bonusurile distribuite de banca oamenilor sai se ridica in acest an la 17 miliarde dolari. E lunga lista politicienilor ce provin din aceasta banca, printre care Jon Corzine, fost presedinte al consiliului de conducere al bancii, acum guvernator al statului New Jersey, sau Phil Murphy, azi ambasador la Berlin. Dar cel mai renumit dintre ei e Robert Rubin, eminenta cenusie a elitei financiare US, fost sef al bancii, iar apoi timp de 4 ani ministru de finante sub Clinton. Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel in economie, spune: “America are o usa turnanta. Pe e lumea merge din Wall Street in ministerul de finante si inapoi. Iar asta lasa urme in gandire”. Iar un alt analist scrie: “Goldman Sachs este o organizatie politica, camuflata sub numele de banca de investitii”.

Dominique Strauss-Kahn, presedintele FMI, isi aminteste de un dineu luat impreuna cu Henry Paulson, ministrul finantelor lui George W. Bush, si cu cativa bancheri. Unul dintre acestia s-a sculat si a spus : “Domnule ministru de finante, noi bancherii am devenit prea lacomi, prea avizi. Avem nevoie de reguli care sa ne tina in frau lacomia”. Dar asta se petrecea cu 12 luni in urma, adica o eternitate…

In ajunul conferintei G20 de la Pittsburgh

September 17, 2009

                        

                 Dupa un an de la rasunatorul faliment al bancii americane de investitii Lehman Brothers, guvernele principalelor tari ale lumii se framanta pentru a trage invataminte din criza ce a urmat. Dar pe masura ca economia isi revine la normal, scade si vointa de a se purcede la reforme radicale ale sistemului. Iar multi bancheri si-au reluat fara scrupule practicile de odinioara.

            S-a evaluat ca din noaptea spre 15 septembrie 2008, cand banca amintita a dat faliment, si pana astazi, criza a facut ca economia mondiala sa piarda 15 bilioane dolari, ceeace reprezinta cam de 35 de ori bugetul unei tari ca Germania. State ca Islanda, Ungaria sau Letonia s-au gasit, dupa aprecierea FMI, in pragul unui colaps financiar. In intreaga lume si-au pierdut locul de munca 59 milioane de oameni. Sunt aproape unanime parerile ca aceasta criza se datoreaza faptului ca bancile au capatat prea usor prea multi bani, ceeace le-a facut sa se comporte usuratic si iresponsabil cu ei. Iar drept solutii de viitor se preconizeaza ca ele sa-si sporeasca capitalul propriu, iar operatiile bursiere sa fie mai transparente pentru public.

            In preajma conferintei din orasul american Pittsburgh, a celor 20 de state cu cea mai desvoltata economie din lume, ce sevor aduna pentru a gasi solutii in comun de evitare pe viitor a altor crize de asemenea amploare, Franta, Germania si Marea Britanie se prezinta cu un punct de vedere unanim convenit. Ele preconizeaza de pilda adoptarea unor reguli prin care bancile ce opereaza cu produse financiare riscante, sa aiba o acoperire de capital mai mare pentru a nu mai face apel la stat atunci cand se gasesc la ananghie. Se doreste apoi a se limita marimea bonus-urilor acordate – peste salariul fix – celor din conducerea bancilor (eventual pana la 500.000 dolari anual) si chiar interzicerea acordarii lor atunci cand rezultatele bancii sunt negative. Obama ar fi in principiu de acord cu asemenea propuneri, dar el isi da seama ca atunci cand are de rezolvat o problema atat de complicata cum este reforma sistemului asigurarilor de sanatate, este foarte dificila si reformarea sistemului de pe Wall Street, care in trecut a adus atatea avantaje Americii. Iar in London City se efectueaza 70 % din toate imprumuturile internationale si 6,5 milioane de englezi sunt ocupati in sectorul financiar, creind 10,1% din PIB-ul britanic si nimeni nu crede ca Gordon Brown e capabil de un efort de reformare atat de mare.

            La Pittsburgh multi asteapta ca Obama sa anunte sfarsitul crizei, dar situatia economiei mondiale – oarecum imbunatatita – nu permite totusi o asemenea declaratie. Atat Dominique Strauss-Kahn, seful FMI, cat si Ben Bernanke, seful Fed, subliniaza ca pericolul nu a trecut. Guvernatorul lui Federal Reserve continua sa mentina nivelul dobanzilor la 0,00 – 0,25%, banii acordati atat de ieftin fiind echivalentul sangelui de transfuzie pentru un corp inca bolnav. Iar alt fenomen confirma aceasta evaluare : concentrarea institutiilor financiare. In ultimul an banca Wells Fargo a inghitit banca Wachovia, a patra ca marime din SUA si are acum un activ de 138% fata de cel dinainte de declansarea crizei. JPMorgan Chase a preluat bancile Bear Stearns si Washington Mutual sporindu-si si ea bilantul cu 39%, iar Bank of America si l-a dublat prin incorporarea bancilor Countrywide si Merrill Linch. Acest lucru a fost sprijinit de guvernul american, considerandu-se ca astfel contribuie la asanarea sectorului bancar, dar acum bancile ramase sunt prea mari ca sa mai poata da faliment, fara a zgudui intreg edificiul financiar mondial. “To big to fail” este garantia data conducerii fiecareia din aceste banci ca, orice ar face ele, intotdeauna statul va sari sa le salveze. Nici un stat in lume nu-si mai poate permite de acum inainte sa lase asemenea giganti sa se prabuseasca. Dar au invatat oare ceva conducatorii acestor uriase banci din consecintele crizei? O serie de analisti occidentali sunt de parere ca da, ei au invatat ceva, dar nu ceeace trebuia. Statul a asigurat bancile pe viata si asta le indeamna la nechibnzuinta. Expresia in vigoare acum este “moral hazard”, ce presupune ca un comportament rational il au doar cei ce actioneaza riscant in mod sistematic. Astfel in castig sunt totdeauna bancile.

            Iata de ce este indoielnic daca intalnirea celor 20 sefi de state la Pittsburgh va da rezultatele asteptate de cei ce spera intr-o reforma venita de sus a capitalismului. Deja Wall Street-ul si-a trimis lobbystii sai pentru a face presiuni asupra politicienilor si asupra celor din conducerea Fed (Federal Reserve). Caci se stie ca si Fed, prin Allan Greenspan, fost sau sef al sau timp de 14 ani, a contribuit la declansarea crizei pe care acum, cu Bernanke in frunte, afirma ca o combate. Se mai stie si ca banii si politica sunt in Statele Unite notiuni strans legate. De pilda senatorul Chris Dodd, seful comisiei financiare a Senatului, a strans anul trecut peste un milion de dolari pentru campania sa electorala, bani veniti in majoritate din partea sectorului bancar. Adica tocmai de la cei pe care acum el trebuie sa-i struneasca. Iar 9 (noua) din cele mai mari companii ce acorda bonusuri lucratorilor lor, au cheltuit in anul trecut 32 miliarde dolari in acest scop, desi primisera ajutor din partea statului pentru a se mentine pe linia de plutire. Propunerea de a li se plafona controlorilor bancilor acest castig suplimentar la 100.000 dolari anual, e considerata o gluma buna : “Atat castiga la noi un om de banca in doar doua saptamani” declara un sef de pe Wall Street. Bancherii vor fi deci lasati in pace in continuare de lumea politica. Iar fara o vointa de reformare radicala a sectorului, sustinuta ferm de St. Unite, este iluzoriu a crede ca peste cativa ani nu vom avea o noua criza, mai nimicitoare de bani si locuri de munca decat cea actuala.

G20 – MAREA DEZAMAGIRE

April 9, 2009

De peste sase luni opinia publica mondiala este tinuta sub tensiunea declansarii celei mai mari crize a secolului. O criza financiara, care a devenit a economiei reale si ameninta a fi o criza sociala. Au falimentat banci celebre, vechi societati de asigurari si-au inchis portile, vestite concerne si mari fabrici de automobile striga dupa ajutor. Nu numai mediile de informare sunt cele ce trag semnalul de alarma, ci presedinti de state si prim-ministri ai unor mari puteri fac declaratii solemne ca principalul vinovat de depresiunea in care a intrat lumea nu este altul decat…capitalismul. Capitalismul si piata cat mai libera, neingradita in extragerea profitului maxim, adica vitelul de aur la care cea mai mare parte a oamenilor politici se inchinau cu devotiune pana nu demult. Din gura unor politicieni de dreapta au iesit pana de curand fraze pe care nici un social-democrat nu ar fi indraznit sa le pronunte, pentru a nu fi acuzat de radicalism stangist. S-a ajuns pana acolo incat publicatii renumite, cu tiraje de milioane de exemplare (The Economist, Newsweek s.a.) nu s-au sfiit sa anunte pe prima pagina ca odata capitalismul decedat, ceea ce vine nu poate fi decat socialismul.
Desigur ca oamenii politici nu puteau ramane cu mainile in san, ei trebuiau sa pregateasca o perioada “after capitalism”, cu reforme sociale drastice, cu nationalizari ale bancilor si chiar ale unor industrii, cu interventia statului in toate domeniile economiei. Pentru aceasta ministrii de finante, apoi cei ai economiei si in fine primii-ministrii s-au intalnit de mai multe ori, pentru a pune la punct un plan de salvare care sa fie sanctionat final de intalnirea de la Londra a sefilor celor 20 de state. Cele doua zile in care si-au expus punctele de vedere cei 20 de inalti reprezentanti ai unor state ce insumeaza 85% din PIB mondial si 65% din populatia planetei, ar fi fost desigur insuficiente, data fiind gravitatea problemelor, pentru a se lua decizii istorice. Dar totul fusese din timp pus la punct de experti, asa incat practic nu s-au inregistrat divergente. Iar rezultatul arata ca la aceasta conferinta nu numai ca nu s-au desbatut problemele de fond, dar ca nici macar nu a existat intentia aducerii de reforme capitalismului.
Punerea in scena a fost la inaltime, televiziunile i-au aratat pe Obama, Medvedev si Berlusconi razand fericiti, pe Merkel si Sarkozy imbratisandu-se incantati, ba chiar au fost numiti si cativa din vinovatii crizei (paradisurile fiscale, Hedge funds, agentiile de evaluare etc.). S-a decis sa se consolideze cu o suma uriase Fondul Monetar International, in principal “pentru ajutorarea tarilor celor mai sarace”. Dar nici un cuvant despre reorganizarea sistemului monetar international si despre introducerea unei noi monede etalon in locul dolarului. Nici un cuvant despre mijloacele de combatere a uriaselor dezechilibre comerciale, care in buna masura au fost responsabile ale crizei. Nici un cuvant despre modul in care statele sa-si asaneze pe viitor sistemul financiar propriu, prada a numeroase proceduri speculative. Iar sprijinul consimtit a fi acordat FMI-ului are loc fara a se solicita ca acesta sa-si revizuiasca radical politica dusa pana acum, discreditata dupa cum se stie de numeroase esecuri, inclusiv cel al subprimelor imobiliare americane. Nu s-a discutat macar ca la FMI si la Banca Mondiala deciziile sa se adopte pe baza principiului “o tara = un vot”, asa incat si pe viitor deciziile vor fi luate aici tot de marile puteri.
Noua lume, asteptata de multi, va arata dupa G20 la fel cu cea veche. Mondializarea liberala a triumfat pe toata linia, fisurile capitalismului au fost reparate cu mii de miliarde de dolari. Toata lumea stie ca principalele paradisuri fiscale, in care este sacru secretul depunerilor bancare, sunt niste tari europene : Elvetia, Luxemburg, Belgia, Austria, Lichtenstein, Insula Jersey si Andora. Nici una din ele nu a fost numita la G20, ci lista neagra contine doar patru state “vinovate” de acest pacat : Costa Rica, Malaezia, Filipine si Uruguay. Remuneratiile scandalos de mari ale conducatorilor unor firme si concerne, care au continuat sa le fie acordate chiar si dupa ce criza a scos la iveala incompetenta acestor persoane, nu au primit din partea G20 o sanctiune, ci numai o recomandare de limitare, dar si asta pe o durata limitata. Iar toata aceasta zugraveala a unor ruine a primit sanctiunea favorabila a Chinei, ce oficial isi zice “comunista”, desi are mii de miliardari, poseda banci de stat implicate adanc in specula bursiera, iar conditiile de exploatare a fortei de munca sunt greu de conceput in alte locuri pe glob ce nu isi zic marxiste.
G20 a demonstrat ca logica neoliberala ramane neatinsa. Motorul cresterii mondiale va ramane consumul, in primul rand cel al americanilor, care vor continua sa se indatoreze, in timp ce fondurile speculative vor continua sa speculeze si managerii sa bage in buzunar sume scandalos de mari. Doar o puternica mobilizare populara ar putea zgaltai edificiul actual, permitand punerea apoi a unor fundatii pe care sa se ridice o lume in care finantele sa stea in slujba oamenilor, iar nu invers. Caci criza economica inca nu si-a spus cuvantul si nu este exclus ca ea sa faca iluzorii deciziile de la Londra a G20.