Posts Tagged ‘Foamea’

Ce ar fi spus ei astazi…

June 27, 2014

Traim timpuri zbuciumate, in care – chiar daca nu ne ameninta un razboi mondial – totusi sunt numeroase conflicte locale sangeroase, in care mor si sunt raniti soldati si civili, sunt violate femei, milioane de oameni sufera de foame, milioane de copii nu pot  primi educatia cuvenita. Populatia lumii sporeste, fara ca mizeria sa scada, performantele tehnicii sunt remarcabile, fara insa ca majoritatea omenirii sa beneficieze de ele. Si totusi sunt numerosi acei scriitori si filozofi care in trecut au atras atentia asupra  viciilor societatii lor, vicii care in buna masura se manifesta si astazi. Am ales cateva figure proeminente ale gandirii universale, asupra cuvintelor carora trebuie reflectat.

Ce ar fi spus oare astazi Iisus Cristos, marele revolutionar al monoteismului, ce se confrunta cu o societate in care bogatii devin tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci? El a rostit multimii care il inconjura:  “Vedeti si paziti-va de orice lacomie de bani, caci nu in belsugul averii sta viata omului” (Luca – 12, 15). Cum sa nu te gandesti atunci ca astazi, dupa doua milenii, in lume sunt cateva sute de miliardari, ce poseda o avere egala cu castigul a jumatate din omenire, in timp ce un miliard de oameni au mai putin de un euro pe zi pentru a trai, iar doua miliarde – nu au apa potabila in casa. Ordinea economica inechitabila este cea care permite aceasta situatie. Iar cand se citeste in Biblie (Matei – 19, 24) ca Iisus ar fi spus: “Mai curand va trece o camila  prin urechea acului, decat va intra bogatul in imparatia Domnului”, cum sa nu iti pui intrebarea daca capitalistii se pot numi crestini. Desigur ca ei se pot numi, dar ramane intrebarea daca ei sunt cu adevarat crestini. Interesele omului sunt mai importante decat interesele capitalului, iar ordinea economica capitalista este o crima fata de miliardele de fiinte umane ce traiesc in saracie, boli si ignoranta .

Ce ar fi spus oare astazi Victor Hugo, care era nu numai un genial scriitor, ci si un mare om politic?. La 9 iulie 1949, intr-un discurs in Adunarea Nationala a Frantei intitulat “Sa distrugem mizeria” a spus: “Eu nu fac parte dintre cei care cred ca se poate suprima suferina in lume, caci suferinta tine de o lege divina. Dar eu sunt dintre cei ce cred si afirma ca se poate distruge mizeria. Nu spun sa se micsoreze, sa se limiteze, sa se reduca, ci spun sa se distruga mizeria. Caci mizeria este o boala a corpului social, asa cum lepra e o boala a corpului uman. Mizeria poate facuta sa dispara, asa cum si lepra a disparut. Este posibil asta, iar cei din parlament si din guvern trebuie sa se gandeasca mereu la asa ceva ca la o datorie a lor“. Dupa ce prezinta cateva cazuri de mizerie strigatoare in Paris, Victor Hugo continua: “Domnilor, dumneavoastra tocmai ati reusit, cu ajutorul armatei sa refaceti statul care a fost inca odata amenintat. Ati readus societatea normala, guvernul legal, institutiile, pacea publica, chiar civilizatia. Credeti ca ati facut mult, dar in fond nu ati facut nimic! Nimic, atat timp cat ordinea materiala nu se sprijina pe o ordine morala, atat timp cat poporul sufera!. N-ati facut nimic, atat timp cat sub dumneavoastra poporul e disperat!. N-ati facut nimic, atat timp cat cei ce muncesc nu au o paine!. Atat timp cat cei batrani care au muncit, raman fara un adapost!. Atat timp cand la tara camatarii fac specula cu pamantul,  cand in orase se moare de foame, cand nu sunt legi care sa vina in ajutor familiilor sarace si cinstite, taranilor si muncitorilor buni! Nu ati facut nimic atat timp cat spiritul de revolta se bazeaza pe suferinta publica! Atat timp cat fortele raului, ale distrugerii si intunericului au drept colaborator fatal pe omul nefericit!”.

Citind cele de mai sus, m-am gandit cine a fost in cultura romaneasca acea personalitate care sa-si fi ridicat vocea cu putere in apararea celor slabi si nedreptatiti. Si care, daca ar fi trait in vremurile noastre, sa fi simtit nevoia imperioasa de a demasca falsul si impostura, somajul si lipsa protectiei medicale, saracia ce se invecineaza cu opulenta obraznica, interesul personal ce sfideaza interesul public. Mi-au trecut prin minte figurile luminoase ale lui Mihail Sadoveanu, cel care in interbelic s-a ridicat impotriva legionarismului agresiv (printre altele, raspunzand la o conferinta a sa unui legionar din sala ce rostea niste imprecatii bolborosite: “Fiara paroasa si necuvantatoare, intra inapoi in vizuina din care ai iesit!”). Mi-am amintit de Tudor Arghezi, cel care a avut curajul in timpul razboiului sa scrie un pamflet vitriolant (“Baroane”) la adresa ocupantului german. Mi-a revenit in memorie numele lui George Calinescu, care de pe postamentul unei uriase opere literare de neclintit s-a implicat, fara a fi obligat sau rugat, in desbaterea publica de partea intelectualitatii progresiste. Dar pe langa acesti mari maestri ai cuvantului, cel care imi revine cel mai des in minte atunci cand imi pun intrebarea “Ce ar fi spus el oare astazi?” este Geo Bogza.

El este cel care a afirmat, inca in 1934, ca “imperativul vremurilor noastre cere scriitorilor sa nu mai intarzie atat cu ei insisi, cand tragedii care privesc mase intregi de oameni asteapta sa fie exprimate in scris”. El este cel ce a ridicat la rangul de gen literar reportajul, pe care l-a definit ca “descriere a vietii asa cum e”, a vietii care e “un urias complot cu scopurile finale, vaste, supreme,  inca neatinse”. El este primul care in literatura romana (si unul dintre putinii in literatura mondiala) a iesit din linistea cabinetului si a coborat sa cerceteze viata crunta a tabacarilor si a spalatoreselor, a celor ce muncesc la sondele de petrol si in rafinarii, a orbilor din Vatra Luminoasa si a celor ce traiesc in bordeiele din Valea Plangerii, a minerilor din Valea Jiului si a taranilor din Moldova peste care a trecut urgia razboiului. El le-a scris toate astea in interbelic, cand asemenea descrieri erau considerate tendentioase, banuite atunci ca si azi, ca sunt infectate de morbul gandirii de stanga.

Oare ce ar fi spus astazi  Geo Bogza, disparut in 1993, vazand ca milioane de romani si-au parasit satele pentru a-si cauta un loc de munca (si de supravietuire) in tari straine? Ce ar fi spus el vazand averile fabuloase faurite miraculos prin privatizarea unor bunuri publice, foste proprietati ale poporului? Cum ar fi reactionat el vazand ca pe treptele cele mai inalte in stat s-au cocotat, prin votul popular, persoane ce se ingrijesc mai mult de interesele familiilor lor decat de bunul trai al populatiei? Ce ar fi scris el, personificare a moralei si a iubirii oamenilor acestui pamant, cand s-ar fi confruntat cu flagelurile somajului, cresterii criminalitatii si a consumului de droguri, cu legalizarea prostitutiei, adica a unor vicii sociale care timp de decenii fusesera eradicate de pe pamantul Romaniei? Si, in fine, ce ar fi spus el vazand o seama de scriitori, de colegi ai sai de breasla, pretandu-se la gestul dezonorant de a primi o decoratie, nu pentru opera lor literara sau artistica, ci pentru devotamentul politic fata de persoana sefului statului ?  Nu stim, dar banuim ce ar fi facut. El, cu autoritatea de om ireprosabil si intransigent, s-ar fi ridicat cu imensa statura spirituala de fecund si stralucitor creator si ar fi luat apararea vechilor si verificatelor principii ale libertatii, egalitatii si fraternitatii. Ar fi reintrat in arena, combatandu-i pe adversarii ideilor in care el a crezut o viata intreaga, considerand ca este de datoria oricarui scriitor responsabil sa ia din nou partea categoriilor sociale exploatate si oprimate. Nu stim ce ar fi spus azi Geo Bogza, dar stim ca literaturii romane contemporate ii lipseste de un sfert de secol un scriitor care sa se compare cu el. Si cine stie cat vom mai avea de asteptat…

UN CAPITOL DIN ISTORIA FOAMEI

March 15, 2010

Pana la sfarsitul secolului 18 lumea nu cunostea decat deosebirile de clasa, dar nu erau diferente intre oamenii din nordul si sudul planetei. Peste tot pe glob nobilii erau mai bogati decat taranii, dar un taran din Franta si unul din India traiau din punct de vedere economic la acelasi nivel. Dupa aceea insa, aceasta egalitate s-a intrerupt,  pentru totdeauna. Intre 1876 si 1902 au intervenit trei catastrofe de proportii, care se evalueaza ca au ucis intre 30 si 60 de milioane de oameni. Ele sunt in detaliu descrise in cartea lui Mike Davis “Late Victorian Holocausts. El Nino Famines and the Making of the Third World” (460 pag.), aparuta in 2004. In timp ce Europa se industrializa rapid, tarile lumei a treia (India, China, Brazilia, Filipine, Sudanul, Etiopia, Egiptul, Marocul, Algeria, Africa de sud, Coreea, Africa de sud) se prabuseau intr-o saracie de nedescris. Surprinzator este ca mai nimic nu s-a scris despre aceste infometari catastrofale, epoca pe care Mike Davis o numeste “istoria secreta a secolului 19”.

Cine este autorul? Mike Davis (65 ani), a lucrat ca muncitor in abatoarele din Chicago si a fost sofer de camion, inainte de a face studii de economie si istorie. El a descris in prima carte ce l-a facut faimos (“City of Quartz”) nu numai istoria orasului Los Angeles, ci totodata o versiune negativa viitorului metropolelor moderne. Om cu profunde convingeri de stanga, el scoate la iveala de aceasta data, in cartea pe care o prezint, un fenomen de ucidere in masa. El arata ca in secolul 19,  milioane de oameni nu au murit pur si simplu de foame, ci au fost ucisi. Sfaramati intre trei “roti dintate” spune el, dintre care numai una nu este creatia omului. Prima roata este El Nino. Cea de a doua – imperialismul. Iar a treia – economia mondiala libera de piata, careia astazi i se mai spune si globalizare. Sa le vedem pe rand, caci ele au dus la aparitia “lumii a treia”.

El Nino. In vara lui 1876 musonul nu a venit in India. Nu a plouat de loc nici in Asia de sud-est, nici in Brazilia, nici in Africa de nord si in cea de sud, iar recoltele taranior s-au uscat pe camp. Catastrofa rezultata este aratata de Davis, citand niste martori ai vremii din sudul Indiei: “Morti si muribunzi zaceau dealungul drumurilor. Multe cadavre erau aruncate in puturile parasite, caci numarul mortilor era prea mare pentru ca rudele indoliate sa mai poata efectua ritualurile obisnuite de inmormantare. Mamele isi vindeau fiicele pentru a capata ceva de mancare. Unii soti isi inecau sotiile in balti pentru a nu le mai vedea suferind chinurile foamei. Altii recurgeau la canibalism”. Dar in tarile de mai sus s-a repetat si in 1889 si in 1896 fenomenul lipsei musonului, caruia astazi meteorologii i-au dat numele “El Nino Southern Oscillation”. Vanturile alizee slabesc, apele oceanului Pacific de rasarit sau ale oceanului Indian se incalzesc, traseul musonului se schimba si din aceasta cauza ploaia nu mai cade. Probabil ca acelasi fenomen a stat si la baza disparitiei civilizatiilor Moche si Maya in Peru si Mexic, dar este cert ca in 1743 tot asta a fost cauza marei foamete din nordul Chinei. Dar atunci guvernul chinez a adus repede alimente din sudul tarii si astfel au scapat de moarte sigura 2 milioane de oameni. In secolul 19 insa populatiile de la tropice lovite de El Nino nu au mai primit nici un ajutor, cauza pasivitatii guvernelor fiind alta.

Imperialismul. Cand in 1876 foamea bantuia cu furie in sudul Indiei, la Delhi, vice-regele Lordul Lytton organiza serbarile prin care regina Victoria primea titlul de Imparateasa a Indiei. Regina a promis natiunii “fericire, prosperitate si bunastare”. Timp de 7 zile mesele s-au indoit de bucate pentru cei 68.000 de demnitari si functionari ai puterii coloniale invitati la festivitate. Un ziarist al timpului a socotit insa ca in acea saptamana, la Madras si Mysore au murit de foame 100.000 supusi ai coroanei britanice. Iar Lytton era ocupat nu numai cu banchetul, ci si cu sustinerea trupelor britanice in razboiul din Afganistan.

In Asia, Africa sau America latina, indiferent daca era vorba de englezi, francezi, germani sau italieni, marile puteri priveau coloniile ca pe niste rezerve de hrana si materii prime, iar populatia bastinase – ca pe niste animale. Davis descrie numerose relatari ale martorilor oculari ai dezastrului uciderii prin infometare a 12 milioane de chinezi si 6 milioane de indieni doar in anii 1876-1878. Totodata stapanii coloniilor se considerau pe sine niste binefacatori. Ei refuzau cu strictete acordarea de ajutoare din rezervele de stat pentru populatiile regiunilor  lovite de foamete, convinsi de justetea principiilor filosofului moralist Adam Smith, care la 1776 a pus baza invataturii despre piata libera si jocul liber al preturilor marfurilor ca factor al bunastarii. El scria: “O foamete nu ia nastere decat atunci cand un guvern autoritar incearca sa combata efectele ridicarii preturilor alimentelor prin luarea de masuri si reguli nepotrivite”. Pe de alta parte era raspandita credinta in maltusianism, care ii facea pe multi britanici sa considere ca foametea este raspunsul normal pe care natura il da inmultirii in exces a populatiei indiene.

“Lacustele” coloniale europene nu erau insa lasate in pace. Rascoalele celor infometati erau la ordinea zilei. In China asta a stat la baza rascoalei “Boxerilor”. A sporit si banditismul. Venise, scrie Davis “o noua epoca intunecata a razboaielor coloniale, a lagarelor de concentrare, a genocidului, a migrarilor fortate, a foamei si bolilor”:

Piata libera. Cand, in niste ani de la sfarsitul sec. 19, nu a mai cazut nici o picatura de ploaie in India, preturile la cereale au crescut rapid in intreaga lume. Davis scrie: “Comertul global cu cereale a avut grije ca socul climatic si scaderea corespunzatoare a recoltelor sa fie traduse in socul preturilor, care cu viteza telegrafica au strabatut continentele”.Intrucat guvernele ascultau cu sfintenie de invatatura lui A. Smith de a se feri de orice fel de control al preturilor, milioane de oameni nu au mai avut cu ce sa-si cumpere de mancare si au murit. Dar, cu toata seceta, grane tot s-au mai facut. India niciodata nu a exportat atat de multe cereale ca in anii de la sfarsitul sec. 19. Pe deoparte lipsuri si mortalitate in proportie de masa, pe de alta parte – hrana in surplus pentru stapani.

In perioadele pre-capitaliste, hrana lipsea fie pentru ca nu rodea pamantul, fie pentru ca seniorul retinea granele pentru sine. Dar incepand de la mijlocul sec. 19, cand este teoretic destula hrana, distributia ei se face prin piata libera, ducand la mari discrepante in nivelul de trai al populatiei. Este o ironie a progresului ca in epoca pre-capitalista, oamenii din tarile sudului erau mai bine pregatiti sa infrunte foametea decat azi. Taranii produceau mai putin, dar si aceasta cantitate nu o comercializau, ci o parte o pastrau ca stoc pentru ajutorarea celor nevoiasi in eventualitatea unor zile grele. Asemenea practici sociale au disparut odata cu introducerea noii Ordini economice. Cultura lui “putin pentru toti” cedeaza in fata celei “totul pentru putini”.

Impartirea globului. In 1850 India si China creiau impreuna 65% din produsul economic mondial. In 1900 – ele faureau doar 38%, iar in 1960 – numai 22 %. Europa si St.Unite si-au sporit in acesti ani constant ponderea. David Landes, economist la Harvard, explica acest progres prin inventiile deschizatoare de drumuri si prin noua eficienta economica, intr-o competitie in care castiga cel mai rapid. La aceasta teorie Davis raspunde diferit : nici vorba nu e de o cursa cinstita, ci de un ring pe care se duce o lupta haotica, in care adversarii se sugruma unul pe altul. In a doua jumatate a secolului 19, in timpul foametelor catastrofale, populatia tarilor sudului a inregistrat in nivelul de trai pagube nu numai in raport cu europenii, ci si in valoare absoluta. Locuitorii Indiei de pilda si-au vazut venitul mediu redus la jumatate.

“Din aceasta lovitura”, scrie Davis, “tarile sudului nu si-au revenit niciodata. Ceeace azi numim “lume a treia” este un produs al inegalitatii in venituri si bogatie, acea vestita “gaura in desvoltare” care in chip hotarator s-a faurit in ultima treime a sec. 19”. Poate ca in aceasta privinta Davis exagereaza, caci de cativa ani suntem martorii saltului economic pe care il face China si India, ca si cel al Coreei de sud, tara care a trecut din lumea a treia in clasa tarilor puternic desvoltate industrial.

In orice caz cartea lui Mike Davis pune reflectorul pe un capitol rusinos al istoriei perioadei coloniale, care in anumite privinte continua si astazi, dominatia tarilor industriale ale nordului asupra sudului ne mai fiind militara, ci economica, dar la fel de dura. Migratia din ultimele decenii spre Europa occidentala a sute de mii de africani sau asiatici, iar spre Statele Unite – a sute de mii de mexicani, disperati de conditiile de acasa, este inca o demonstratie a inechitatii sistemului.