Posts Tagged ‘Franta’

Scaderea rolului intelectualilor

July 16, 2010

In timp ce la noi in tara, cartea „Idolii forului“ provoaca din partea intelectualilor luari de pozitie, in presa si pe net, ce ar fi fost greu de conceput cu un an sau doi inainte, iata ca si in Franta se desfasoara o desbatere interesanta cu privire la scaderea  rolului intelectualilor in societate si cauzele acestui fenomen. Un articol semnificativ mi s-a parut a fi cel cu titlul “Les causes du declin des intelectuels” publicat acum cateva zile in cotidianul “Le Monde” sub semnatura lui Pascal Boniface, director al IRIS (Institut des Relations Internationales et Strategiques) si pe care il prezint pe scurt in cele de mai jos. Desigur ca puterea intelectualilor in Franta este incomparabil mai mare decat cea a asa zisilor “boieri ai mintii” in Romania, dar multe din constatarile specialistului francez par a se aplica si situatiei din tara noastra.  

A trecut demult epoca in care giganti ai gandirii, precum Jean Paul Sartre si Raymond Aron, s-au angajat in desbaterea publica, numai dupa ce aveau in urma o opera apreciata si durabila. Acum intelectualii prefera sa se dueleze cu ideile in presa si la televiziune. Nu exista desigur incompatibilitate intre munca intelectualului si folosirea mediilor de informare pentru lamurirea si influentarea publicului. Cauzele declinului rolului lor sunt insa altele decat iesirea abuziva pe micul ecran sau in ziare.

 In primul rand e faptul ca se formeaza, constient sau nu, un mic grup care isi distribuie pozitiile in lumea editurilor, presei si televiziunii. Cei din acest grup evita cu grije sa se contrazica sau sa se critice. Preocuparea de informare a publicului trece pe locul doi, dupa relatiile de prietenie sau dupa dorinta de a fi agreabil cuiva ce poate fi util, sau a te opune cuiva care ar putea fi periculos. Dupa un timp insa lumea observa aceasta situatie si increderea in ei sufera. Odinioara accesul la mediile de masa era un prilej de a transmite un mesaj. Acum – este un mijloc de a-ti pastra sau imbunatati statutul social.

In al doilea rand, dar si mai grav este ca, prezentand posibilitatile restranse de alegere intre bine si rau (si situandu-se de partea binelui), ei magulesc aspiratiile morale ale publicului, deformand insa faptele si situatiile. Respectul adevarului, sinceritatea argumentelor nu mai constituie un criteriu. Sunt doar cuvinte care zboara, ca si cele care se scriu. Nu rareori pot fi vazuti sau cititi intelectuali care afirma constienti un neadevar, atunci cand acesta le serveste argumentatia. Se da prioritate celui ce face afirmatii categorice, desi toti isi mai aduc aminte contradictiile, omisiunile sau minciunile din trecut. Exista acum o lipsa de risc in debitarea minciunii sau in travestirea realitatii si nimeni nu se mai teme sa fie prins in flagrant delict spunand neadevaruri. Numerosi intelectuali au fost surprinsi rostind inventii, schimonosind adevarul, pronuntand acuzatii meschine si fara suport la adresa adversarilor ideologici. Dar, intrucat aveau deja o celebritate, ei continua sa ocupe un spatiu important in cadrul mediilor, chiar daca credibilitatea lor pentru o mare parte a publicului e afectata. Mai sunt insa si intelectuali mercenari, care se pun in slujba unei cauze nu din convingere, ci din interes.

Sporirea influentei opiniei publice in procesul de adoptare a deciziilor este ceva pozitiv. Ea este insotita din pacate si de o crestere a puterii operatiilor de dezinformare. O parte din elite nu simte misiunea de a lamuri publicul, ci din contra, de a incurca sensurile. Minciuna devine un mijloc legitim de lupta ideologica. Daca crezi ca esti in serviciul binelui pentru a lupta contra raului, ce mai conteaza tranzactiile cu veracitatea? Numai ca, si in aceasta privinta, scopul nu justifica mijloacele. Daca e justa cauza, de ce ar trebui mintit pentru a o servi? Pentru ca e prost publicul? El nu e prost deloc. O parte a lui poate fi inselata temporar, majoritatea devine insa repede constienta cine e cel ce o trage pe sfoara.

Daca intelectualii doresc sa-si regaseasca respectul pierdut, trebuie ca ei insisi sa respecte mai bine obligatia de a fi sinceri.

Advertisements

“Le Monde” in prag de faliment

June 10, 2010

Cel mai renumit cotidian francez, « Le Monde », considerat de centru-stanga, trece in aceste zile prin momente grele, decisive pentru soarta sa. Demult aflat in criza financiara, datoriile sale au ajuns la suma de o suta de milioane euro. Seful ziarului, Eric Fottorino, comunica recent intr-un articol ce nu putea ascunde disperarea, ca daca pana la sfarsitul acestei luni nu se gaseste un investor, ziarul e amenintat sa dea faliment. Dar chiar daca se va gasi acest salvator, se pare ca se incheie o era in istoria acestei publicatii. Pana acum ziarul apartinea majoritar ziaristilor sai, ceeace ii asigura nu numai independenta, ci si originalitatea in peisajul mediilor de informare europene.

Primul numar al lui “Le Monde” a aparut la 18 decembrie 1944, sub conducerea fondatorului sau, Hubert Beuve-Mery, care isi afirma crezul intr-un editorial: informatiile unui ziar trebuie sa fie clare, adevarate, rapide si complecte, dar in acelasi timp sa-si fundamenteze politic, economic si moral independenta. Tocmai aceasta independenta a sa este acum pusa in pericol. Numerosi magnati financiari, care sunt nu numai de dreapta, ci si prieteni devotati ai presedintelul Sarkozy, cauta sa-l ia sub pulpana lor, cum au facut si cu alte ziare. “Le Figaro” apartine lui Serge Dassault, fabricant de avioane.  Ziarul economic “Les Echos” se gaseste in mainile miliardarului Bernard Arnault. Un alt prieten intim al presedintelui, Arnaud Lagardere, sef al unui urias concern, poseda multe alte publicatii.

In anul 2009, la o cifra de afaceri de 397 milioane euro, grupul de publicatii “Le Monde” a inregistrat o pierdere de 25 milioane. Intre 2003 si 2009 numarul de exemplare vandute ale ziarului a scazut de la 389.249 la 318.805. El a trebuit sa se desparta de revista TV si culturala “Telerama”, care aducea multe venituri, de ziarul catolic “La Vie” si de “Courier international”. Cu cateva saptamani in urma un alt ziar ce avea grele pierderi, “La Tribune”, a fost vandut pentru suma simbolica de un euro. Datoriile ce apasa acum din greu conducerea grupului se datoreaza politicii ambitioase, dar dezastroase economic, dusa de fostul sau sef, Jean-Marie Colombani. Acesta a investit mult in edificarea unui sediu grandios pe Boulevard Auguste-Blanqui, actiune ce a provocat vehemente critici ale ziaristilor. In 2008 intreaga conducere a ziarului a fost schimbata, dar datoriile ce trebuie platite bancilor pana in 2012 se ridica la 22 milioane euro, iar pana in 2014 – la 47 milioane.

 Grupul Le Monde apartine acum in proportie de 52 % societatii ziaristilor (Societe des Redacteurs du Monde – SRM) alcatuita din 260 ziaristi, care impreuna cu alti parteneri apropiati reprezinta 60,4 % din actiuni, pondere decisiva in luarea deciziilor atat pentru numirea redactorului sef, cat si in efectuarea de noi investitii. Lagardere are deja 17,3 % din actiunile grupului, iar 15 % apartin grupului Prisa, proprietara celui mai mare cotidian spaniol “El Pais” (aflat insa si el in mari dificultati financiare). Alte companii editoriale straine (ca de pilda grupul elvetian Ringier) sunt atrase de intrarea in capitalul lui Le Monde. Dar SRM da preferinta lui Perdriel, proprietarul saptamanalului de stanga “le Nouvel Observateur”, care a promis ca, intr-o anumita masura, va respecta opinia ziaristilor in soarta viitoare a ziarului.

 Un lucru este cert: o lume fara Le Monde nu va mai fi aceiasi.

UN FILOZOF AL STANGII NEMARXISTE

April 14, 2010

Bernard –Henri Levy, reprezentant proeminent al curentului „noua filozofie“ in Franta, care a supus unei critici nemiloase totalitarismul („Barbaria cu fata umana”) este ultimul dintre colegii sai de gandire care isi mai afirma convingerile de stanga. Alti filozofi ce imbratisasera aceiasi cale pornind de la extrema stanga, ca de pilda Andre Glucksmann, Pascal Bruckner sau Alain Finkielkraut, au evoluat treptat, iar acum apara pozitiile ideilor de dreapta. Desi contestat vehement de stanga radicala, B-H Levy (61 ani) continua sa sustina ca voteaza cu partidul socialist si pledeaza pentru respectarea drepturilor omului si contra asupririi sociale pe toate meridianele. Desigur, si acestea sunt valori ale stangii, insuficiente insa pentru a-l debarasa de acuzatiile de dandy infumurat al gandirii filozofice contemporane. Este interesant de aceea sa urmarim cateva din raspunsurile pe care el le-a dat intr-un interviu publicat in saptamanalul german “Der Spiegel” (No. 13 din 3 aprilie 2010)

Recenta dvs. carte “Despre razboiul din filozofie” este un fel de manifest metodologic si programatic despre arta si filozofia dvs. Va considerati un razboinic?

“ Sunt un om pasnic, iar violenta si razboiul le privesc cu oroare. Am calatorit pe intreg globul unde sunt teatre de razboi, in Bangladesh, in Bosnia-Hertzegovina, in Israel, in Georgia, in Afganistan, si privesc razboiul ca o rusine a omenirii. Dar in filozofie razboiul este unicul mijloc valabil pentru combaterea gandirii adverse. A gandi nu este brutalitate, dar cu ideile trebuie dusa o lupta nemiloasa. In politica legea dominanta este compromisul, acesta e conditia necesara pentru o convietuire normala in societate. Orice democrat trebuie sa faca concesii de la interesele si sperantele lui. Dar nu si filozoful. Adevarul nu se obtine atunci cand se amesteca doua conceptii diametral opuse. Nu pot in mod eclectic, sa ciugulesc ce imi convine din diferite sisteme de gandire. Un filozof nu poate negocia compromisul: iti cedez ceva aici, ca sa capat altceva dincolo. Nu cred ca dialogul este o metoda a cunoasterii. Accept desigur confruntarea punctelor de vedere. Sunt gata sa stau maine la o masa de discutii cu Habermas, Enzensberger sau Sloterdijk, dar nu in speranta sa-i conving sau sa le cedez din convingerile mele. Ce conteaza este confruntarea. Nietzsche numea asta filozofia cu ciocanul: loveste si asculta daca suna a gol.”

“Eu duc razboi pentru adevar. Nu orice ganditor e animat de dorinta de a gasi adevarul. Multi doar pandesc un eveniment al istoriei, pentru a sari din mers pe el. Altii, cum e de pilda Slavomir Zizek, doresc reabilitarea ipotezei comuniste. Dar vointa gasirii adevarului nu e totul. Eu fac filozofie pentru ca, cu mijloacele mele modeste, sa contribui la repararea unor daune, a unor ofense si umiliri facute celor mai saraci oameni. Nu e vorba de salvarea lumii, ci de repararea ei. Caci ea zace in ruine, in continuare. Vindecarea complecta nu e posibila. Cautarea dupa puritate integrala este matricea totalitarismului. Filozoful nu trebuie sa se ocupe cu absolutul, ci cu ceeace e neterminat. Eu cred in progres, dar nu intr-unul linear. Regresul e totdeauna posibil. Nu exista o mana invizibila care conduce istoria spre mai bine. Aceasta idee de materialism teleologic e reactionara. Vointa omului, talentul artistului, lupta pentru eliberare a popoarelor pot fiecare sa aduca imbunatatiri si progres. Efortul in acest sens merita facut, chiar daca scopul ramane mereu departe la orizont.” 

Din istorie se pot trage invataminte. Intrebarea este daca occidentul nu e condamnat la repetarea catastrofelor pe care le-a trait secolul 20.

“ Scenarii identice nu se repeta, dar Marx avea perfecta dreptate spunand ca istoria are mai multa fantezie decat omul. Cine si-ar fi putut imagina ca, dupa doua razboaie mondiale pe pamantul Europei, sa mai poata avea loc cele intamplate la descompunerea Iugoslaviei, la Vukovar sau la Sarajevo? Nationalismul asasin e inca viu, in multe locuri pe glob. Razboaiele civile si teroarea nu sunt doar dureri ale nasterii democratiei sau aparitii inevitabile ale dreptului de afirmare a popoarelor. Nihilismul, ura in stare pura, pot izbucni oricand. Prin dialectica istoriei nu se poate indeparta raul. Mijloacele oribile nu pot fi justificate prin scopurile bune, ci din contra, le otravesc. Nu exista un ghid al ratiunii, care sa ne duca la ocolirea monstruosului. A privi la chipul intunecat al istoriei nu este o slabiciune, ci formeaza onoarea si taria natiunilor. Cine isi ingroapa prea repede si prea adanc mortii, risca sa ii vada revenind in chip de strigoi. Asumarea trecutului si cainta, sunt o forta ce deschide perspective viitorului. Europa are acum alta relatie fata de razboi si violenta decat alte continente. 

Unde vedeti astazi cea mai mare amenintare pentru pacea mondiala?

“In aceea ce eu numesc islamo-fascism. Astazi este un singur razboi al culturilor : nu in sensul lui Hungtington, nici intre est si vest, desi nu vreau sa trec cu vederea ce s-ar intampla cand China, cu sistemul sau de munca sclavagista, ar deveni numarul intai in lume.Veritabilul razboi al civilizatiilor este cel interior islamic, lupta intre Islamul luminismului si cel al intunericului, cel al democratiei si cel al terorismului. Acest razboi se duce fara mila, iar la noi in occident ajung ultimele lui valuri. Lumea arabo-islamica este singura care nu a scos nici o invatatura de pe urma fascismului. Principiul Führerului,credinta in autoritate, juramantul pana la moarte, rasismul, ura evreilor, mirajul autenticitatii si mantuirii, toate aceste elemente ale nazismului, actioneaza in tarile arabe, pentru ca ele domina inca constiintele. Occidentul nu poate face mult in aceasta privinta, decat sa imbarbateze spiritele mai luminate de acolo. Impotriva islamo-fascismului nu ajuta toleranta, ci laicitatea. Lumea islamica trebuie sa si-l gaseasca pe Soljenitzin sau Saharov al sau, pentru a infaptui revolutia sa laica. Iar asta nu va avea loc prin dialogul culturilor, ci prin bifurcarea convingerilor in propriile suflete.

In filozofie sunt elemente ce nu sunt negociabile. In aceasta categorie este universalitatea drepturilor omului. Respectul pentru modul diferit al culturilor nu permite limitarea lui. O cultura nu se prabuseste ca o catedrala daca i se scoate o piatra, ca de pilda pedeapsa cu moartea. Drepturile omului, iar de ele apartine si egalitatea dintre barbat si femee, ca si punerea in afara legii a pedepsei cu moartea, nu pot fi niste probleme de relativat pentru stanga. Ele nu sunt o manta de camuflaj a imperialismului, ci trasatura esentiala a caracterului luminismului.” 

Dar figurile emblematice ale intelectualilor, ca de pilda Zola in afacerea Dreyfus sau J.P.Sartre pentru studentii de la 1968, mai pot fi astazi posibile? Sau maestrii ganditori ai marilor ideologii sau edificiile teoretice ale gandirii au disparut?

Marile ideologii, precum marxismul, mai palpita inca, ba chiar renasc la o viata noua. Acest capitol din pacate nu e inchis. Eu cred ca nu s-a sfarsit traditia europeana a intelectualului angajat, ce se implica in soarta faptului public, care simte in sine raspundere pentru mersul lumii, care cere socoteala si depune marturie. Eu sunt fara discutie de partea lor. Altfel m-as putea bronza la soare si scrie romane de amor, in loc sa ma duc in Columbia unde au fost masacrati tarani, sau in Afganistan, in Herat, unde femeile si-au oparit fata pentru a impiedica sa fie casatorite cu forta. Peste tot in lume sunt motive pentru un nou “J’accuse!”. 

Mai sunteti si astazi de stanga?

               “Fara discutie. Tatal meu a luptat ca voluntar in razboiul din Spania alaturi de republicani. Mai sunt si alte evenimente in istoria Frantei (afacerea Dreyfus, fascismul Vichyului, anticolonialismul, antitotalitarismul miscarii 68-iste), care sunt stalpi de baza ai stangii franceze.” 

Ce-i mai face astazi pe oameni sa lupte pentru ideile de stanga, in afara de, in general, pentru dreptate?  

“Ei lupta pentru inca doua lucruri: pentru pastrarea statului social si pentru continuarea procesului unificarii europene. Amandoua sunt in pericol, ele se pot sfarama. Si din spate vine pericolul unei noi radicalizari. Am descris cele sapte pericole:

  • antiliberalismul, caci eu prin liberalism nu inteleg anarhia pietei;
  • antiamericanismul, acest socialism pentru prosti;
  • detasarea de proiectul unificarii Europei;
  • diabolizarea globalizarii, caci internationalismul a fost drapelul stangii;
  • un nou antisemitism invaluit in vesmant progresist;
  • toleranta, chiar simpatie, pentru fascismul islamist;
  • o stare de pregatire de a pune la indoiala universalismul . 

Cu trei ani in urma ati scris o carte foarte critica la adresa stangii cu un titlu dintr-un citat de Sartre: “Acest mare cadavru ce zace pe spate”. Credeti stanga capabila sa lupte pe toate aceste fronturi?

“Da, merita totusi de luptat. Sunt de stanga pentru ca, parafrazand o exprimare a lui Goethe, prefer dezordinea nedreptatii. Stanga democratica, cea care repara, si care nu cade prada nici conservativismului, si nici nu capituleaza in fata nebuniei revolutionare, are inca un drum lung inaintea ei. Sarkosy a incercat inainte de alegeri sa ma atraga in tabara sa, dar am rezistat cantecelor de sirena si am votat-o pe Segolene Royal, candidata partidului socialist.

February 14, 2010

 

In cele de mai jos se poate citi  articolul lui Alain Badiou (72 ani), filozof si scriitor, profesor de filozofie la Ecole Normale Superieure si autor al mai multor carti, printre care recent, impreuna cu filozoful Slavoj Zizek  “L’Idee du communisme”. Articolul a aparut in ziarul “Le Monde” din ziua de 13 februarie 2010.

     CURAJUL PREZENTULUI 

            Traim intr-un timp de dezorientare, cand tineretului, chiar si celui din popor, nu i se mai propune nici un principiu de orientare a existentei. Aceasta dezorientare face de neinteles perioada anterioara, iar acest lucru este caracteristic pentru perioadele de reactie, contrarevolutionare, cum este cea in care traim de la sfarsitul anilor 1970.

            Ne amintim ca in revolutia franceza, dupa complotul de la 9 Thermidor si executia fara judecata a marilor termidorieni, a fost facuta de neinteles perioada robespierista anterioara si reducerea ei la patologia catorva criminali insetati de sange. Aceasta viziune a lucrurilor a durat decenii, urmarind sa dezorienteze in mod durabil poporul, ce era, si este inca privit, ca virtual revolutionar.

            A face de neinteles o perioada, este mai mult decat a o condamna pur si simplu. Este de a interzice gasirea in perioada respectiva  a principiilor capabile de a-i remedia impasurile. Daca perioada e declarata patologica, nu mai e posibila nici o orientare, iar concluzia este ca trebuie sa ne resemnam prada dezorientarii, ca cel mai mic rau. Astazi este clar ca si in ce priveste comunismul, discursul ambiant l-a transformat in patologie pura, in totalitate, incluzand toate peripetiile tragice ale evolutiei sale, cu toate nuantele, cand era la putere si in opozitie. Care poate fi astazi principiul unei veritabile orientari? Din fidelitate pentru istoria politicilor de emancipare, propun sa o numim ipoteza comunista.

Criticii nostri pretind aruncarea la gunoi a cuvantului “comunism”, sub pretext ca experienta comunismului de stat, care a durat 70 de ani, a esuat in chip tragic. Cand e vorba de rasturnarea dominatiei celor bogati si a puterii lor ce domneste de milenii, ni se vine cu contestarea a 70 de ani de bajbaiala, necazuri si violente. In realitate ideea comunista nu a parcurs decat o perioada infinit mica de timp pentru aplicarea si verificarea sa. Dar in ce consta aceasta ipoteza? Ea are trei axiome.

Mai intai ideea egalitara. Idea pesimista ce domina iarasi este ca natura umana e sortita inegalitatii, ca asta e un lucru regretabil dar, dupa ce se varsa cateva lacrimi, trebuie sa o acceptam. Ideea comunista raspunde la asta declarand ca principiul egalitar permite sa se distinga, in orice actiune colectiva, ceeace are cu adevarat valoare si ce ne readuce la o viziune animala a umanitatii.

Apoi este convingerea ca nu e necesara existenta unui stat coercitiv. Este teza disparitiei statului, comuna anarhistilor si comunistilor. Au existat societati fara stat  si e rational a spune ca mai pot fi si altele in viitor. Dar mai ales, ca se poate organiza actiunea politica a poporului fara ca ea sa fie supusa ideei de putere, reprezentarii in stat, alegerilor etc. Constrangerea eliberatoare a actiunii organizate se poate exersa si din exteriorul statului. Sunt numeroase exemple ca de pilda, recent, in decembrie 1995, cand in Franta forta miscarii a intarziat cativa ani masurile antipopulare privind pensiile. Actiunea militanta cu muncitorii fara documente nu a impiedicat adoptarea unei serii de legi ticaloase, dar a permis ca ei sa fie recunoscuti ca o componenta a vietii colective si politice.

Ultima axioma este ca organizarea muncii nu implica diviziunea sa, specializarea sarcinilor, diferentierea apasatoare intre munca intelectuala si manuala. Trebuie sa tintim la o polimorfie esentiala a muncii omului. Aici sta baza materiala a disparitiei claselor si a ierarhiilor sociale.

Aceste trei principii nu formeaza un program, ci niste precepte de orientare pe care oricine le poate lua ca instrument pentru evaluarea a ceeace el face si spune, personal sau colectiv, in legatura cu ipoteza comunista.

Ipoteza comunista a cunoscut doua mari etape, iar acum cred ca intram in cea de a treia. Prima a fost intre revolutiile din 1848 si Comuna din Paris (1871), cand temele principale erau cele ale miscarii muncitoresti si ale insurectiei. A urmat o lunga perioada, de cam 40 de ani, care a corespuns apogeului imperialismului european si impartirii a numeroase regiuni de pe glob. A doua etapa a implinirii ipotezei comuniste este secventa dintre 1905 si 1976 (revolutia culturala din China). Tema sa dominanta era cea a partidului cu lozinca sa principala (si indiscutabila): disciplina e unica arma a celor ce nu au nimic. Din 1976 pana astazi a venit o a doua perioada de stabilizare reactiva, in cursul careia am fost martorii prabusirii dictaturilor socialiste cu partid unic, faurite in etapa doua.

Convingerea mea este ca inevitabil se va deschide o a treia etapa istorica a ipotezei comuniste, diferita de precedentele, dar – paradoxal – mai apropiata de prima decat de a doua. Eu incerc sa definesc ce trebuie facut, impreuna cu altii, pentru reinstalarea si desfasurarea etapei a treia. Vom avea nevoie de o morala provizorie pentru vremuri de dezorientare. E important sa se gaseasca un punct real, “imposibil”, de care sa ne tinem cu orice pret si sa organizam consecintele.

Dovada-cheie ca societatile de astazi sunt sub-umane este proletarul strain fara documente. El este dovada imanenta ca nu exista decat o singura lume.  A trata proletarul strain ca pe o fiinta ce vine din alta lume, este sarcina ce revine in Franta ministerului identitatii nationale, ce poseda propria politie la frontiera. Din contra, a afirma ca fiecare muncitor strain face parte din aceiasi lume cu noi si a trage din asta consecintele practice, egalitare si militante, iata tipul de morala provizorie, de orientare locala ce apartine ipotezei comuniste, in dezorientarea globala pe care doar ea o poate combate.

Virtutea principala de care avem nevoie este curajul. Dar nu el este mereu cel cerut, ci sunt si alte virtuti care, in circumstante diferite, trebuie sa fie prioritare. Astfel, in timpul razboiului revolutionar din China, asteptarea a fost avansata de Mao drept virtute principala. Curajul este virtutea ce se manifesta, fara a tine seama de legile lumii, prin indurarea imposibilului. E vorba de a pastra acest punct imposibil, fara a lua in considerare situatia in ansamblu. Curajul este punctul ce reprezinta virtutea locala. El tine de morala locului, avand ca orizont reinstalarea lenta a ipotezei comuniste.

    (more…)

La moartea lui Daniel Bensaid

January 17, 2010

Le philosophe Daniel Bensaïd à un meeting de la LCR organisé pour fêter mai 68 le 30 mai 2008 à

Presa franceza ne informeaza ca in ziua de 12 ianuarie 2010 a incetat din viata Daniel Bensaid, neobosit militant si teoretician al extremei stangi antistaliniste, filosof si autor a numeroase carti de doctrina ce imbratiseaza ideile lui Karl Marx, Walter Benjamin sau Antonio Gramsci.

Nascut la Toulouse in 1946, face studii de filosofie la Paris. Convins ca teoria este zadarnica fara actiune politica, el fondeaza La Jeunesse Communiste Revolutionnaire, atasata celei de a IV-a Internationala trotzkista. Ia parte activa la ridicarea populara din mai 1968, impreuna cu tovarasii sai de lupta Alain Krivine si Henri Weber, dupa care scrie o carte ce a iscat mare valva: “Mai 68, o repetitie generala”. In ea el sustine rascoala din mai ’68 nu este decat repetitia revolutiei mondiale ce e inevitabila, la fel cum in Rusia, revolutia din octombtie 1917 a avut ca repetitie rascoala din 1905. Pentru aceasta este insa necesara existenta unui partid revolutionar. Se creeaza Liga Comunista (trotzkista si antistalinista) iar el militeaza in 1970 in  redactia jurnalului “Rouge”, organ al acestui nou partid al extremei stangi ce se opune URSS. Dar in anii ’80 elanul stangii este in scadere in Franta, in Spania, in Italia, in Portugalia. In aceasta situatie , Bensaid scrie “Marx l’intempestif, grandeur et miseres d’une aventure critique”(Fayard – 1995), complectata de brosura “La discordance des temps » (1995) in care arata ca Marx, departe de a fi pierit sub daramaturile edificiului comunismului sovietic, este mai actual ca oricand, deoarece permite sa se inteleaga “timpul frant al politicii”. Stalinismul si maoismul au desfigurat filozofia marxista a istoriei. Impreuna cu Jacques Derrida el sustine modernitatea autorului Capitalului, care “a inaugurat o reprezentare neliniara a istoriei si a deschis calea cercetarilor comparative.

Dupa cartile “Qui est le juge? Contre la tentation du tribunal de l’Histoire »(1999) si « Resistences, essai de taupologie generale »(2001), unde ia ca imagine cartita (« taupe ») ce stie sa lucreze bine in subteran pentru a reapare brusc si care incarneaza refuzul « de resemnare cu ideea ca am ajuns la sfarsitul istoriei »,  el publica volumul autobiografic « Une lente impatience »(2004) in care descrie intalnirile avute in decursul vietii si care i-au marcat cariera revolutionara. In 2007 scrie  volumul polemic « Un nouveau theologien : Bernard-Henri Levy » in care combate punct cu punct « cele 7 pacate capitale » imputate stangii radicale de B-H L. in cartea “Un grand cadavre a la renverse”.

In marea criza ce zgaltaie lumea de cativa ani, el vede o noua tresarire a impulsului revolutionar si scrie: “Acum 25 de ani Marx era tratat ca un caine mort in cea mai buna dintre lumile liberale posibile. Fantoma lui surazatoare se intoarce acum. Actualitatea sa este pur si simplu cea a capitalului mondializat”. La transformarea LCR in Noul Partid Anticapitalist, el devine ideologul sau si publica, impreuna cu presedintele acestui partid, Olivier Besancenot, cartea “Prenons parti pour un socialisme du XXIe siecle” (2009) . 

                                               *

In ultimul interviu acordat cu cateva zile inainte de a muri, revistei Marianne-2, Daniel Bensaid arata ca “diagnosticul capitalismului secolului XXI e sumbru si fara echivoc: un corp grav bolnav. Si nu doar anticapitalistii o constata, ci si cei ce sustin noua ordine mondiala: politicieni, tehnocrati, bancheri, patroni etc., adica cei care pana recent isi ieseau din piele sa ne arate avantajele economiei de piata. Lumea, in ansamblul ei, a intrat in recesiune, iar acesta e un fapt obiectiv pe care nu-l mai neaga nici partidele de dreapta. Dar criza, desi planetara, este tragica pentru clasele sociale cele mai defavorizate, care luna de luna, nu stiu cum sa o scoata la capat. Caci ele sunt cele ce vor plati pretul cel mai mare, in timp ce marii patroni si alti finantisti continua sa-si umple buzunarele, gratie sumelor alocate de stat pentru salvarea bancilor. Crizele insa sunt endemice: e un sistem, prin esenta, atat inegal, cat si nejust, fiind bazat pe profitul maxim in detrimentul celor mai saraci.

Nemultumirea sporeste zi de zi. Somajul creste. Nesiguranta zilei de maine, teama de a pierde locul de munca, disperarea chiar, sunt tot mai profunde. Conflictele sociale sunt tot mai numeroase si incordate. Suntem pe muchea catastrofei. Cu prilejul manifestatiilor de protest, sindicatele abia isi pot retine trupele sa nu treaca la acte de violenta. Iar la varful piramidei ierarhice capitaliste, in sferele inalte ale politicii si economiei, nu se gaseste nici o solutie a crizei, nici un remediu la saracirea continua a maselor populare.

Eu si Besancenot, in ultima noastra carte, o spunem raspicat: vrem sa rasturnam capitalismul, vrem sa edificam o noua societate , solidara si democratica, sa inventam un proiect de societate revolutionara si inedita. Este un mesaj de speranta, realist si deloc utopic. Vrem sa spargem cercul vicios al dominatiei, sa apara o societate fara violente de orice fel. Sa se termine cu discriminarile, cu nedreptatea si inegalitatea. Sa revolutionam munca, sa faurim o societate bazata pe solidaritate, iar nu pe mila si caritate. Sa instauram o democratie real participativa, adica sa radicalizam democratia.

Ceeace noi pretindem este o stanga care e anti capitalista, spre deosebire de actualul Partid Socialist Francez, care – victima a unui absurd complex ideologic – se scuza ca e anticapitalist. Noi vrem o democratie autogestionara: sa ne insusim pentru popor si sa punem sub control bogatiile, dar fara dictatura pietei, si fara despotismul birocratic. Suntem pentru logica bunului comun, extinsa la serviciile publice. Vom spori salariile si minimurile sociale. Vom pune sub control public industria auto, ca si telecomunicatiile si transporturile in comun si, mai ales, vom da locuinte tuturor. Problemele ecologice stau si ele in fruntea programului nostru.

In fine, noi preconizam, pentru schimbarea lumii, un nou internationalism.  Aberant si contradictoriu in actualul sistem este ca ca responsabilii a doua mari organisme financiare mondiale sunt doi socialisti: Dominique Stauss-Kahn pentru FMI, si Pascal Lami, pentru OMC. Internationalismul nostru se va manifesta in primul rand prin anularea datoriilor celor mai sarace tari, caci aceste datorii nu sunt decat forma contemporana, capitalista, a sclavajului. A doua prioritate e revolutia agrara, iar a treia – se refera la politica de migratie solidara. Miscarea altermondialista tocmai asta este: un moment de remobilizare sociala contra globalizarii comerciale.

O bucata de istorie – RESTAURATIA LIBERALA FRANCEZA

November 6, 2009

Nu trebuie sa ne incredem prea mult in invatamintele istoriei, dar nici sa le ignoram. Trecutul e legat prin mii de fire de prezent si impreuna modeleaza deseori viitorul. Dupa cei peste 40 de ani in care in tarile Europei centrale si de rasarit a fost la putere un regim comunist, au urmat 20 de ani de restaurare a capitalismului neoliberal, copiat dupa (sau impus de) puterile occidentale victorioase in razboiul rece. In istoria Europei gasim pagini despre o perioada in care unii ar putea gasi trasaturi asemanatoare cu cele ale ultimelor doua decenii prin care a trecut Romania. Este vorba de perioada anilor 1815-1848 din istoria Frantei, deci a celor 33 de ani ce au urmat rascolirii societatii franceze si intregii Europe de o revolutie sangeroasa si un imperiu napoleonian cu razboaie inca mai sangeroase.

Dupa uriasul cutremur revolutionar al anilor 1789-1800,  au avut loc replici zguduitoare ce au subminat, mai intai monarhia lui Ludovic al XVII-lea, apoi pe cea a lui Carol al X-lea, rasturnat de revolutia din 1830, apoi monarhia burgheza a lui Louis-Philippe d’Orleans, maturat si el de revolutia de la 1848, ce a dat nastere celei de a doua republici cu presedinte Louis-Napoleon Bonaparte, devenit apoi Napoleon III. Ecourile revolutiei s-au repercutat in intreg secolul si au dus la impartirea natiunii franceze in doua tabere ce si-au exclus reciproc legitimitatea. Dar sa privim mai de aproape aceste evenimente rasfoind cartea lui Max Gallo “L’AME DE LA FRANCE” (ed. Fayard – 2007).

Doi politicieni liberali au o mare influenta in anii restaurarii: Benjamin Constant si Francois Guizot. Primul spunea: “Scopul modernistilor este sa acorde siguranta in satisfactiile private ale oamenilor. Iar ei numesc libertate garantiile primite de la institutiile statului pentru asta. Prin libertate eu inteleg triumful individualitatii atat asupra autoritatii ce vrea sa conduca despotic, cat si asupra maselor ce reclama dreptul de a aservi minoritatea majoritatii”. Guizot este elaboratorul legii presei (1819) care precizeaza in preambul: ”Libertatea presei este libertatea opiniilor si a publicarii opiniilor. Oricare ar fi opinia, ea nu devine criminala prin publicare”. Urmare a acestei legi ziarele au putut aparea fara nici o autorizatie prealabila. Guizot scrie: “Libertatea presei este aburul sub presiune ce pune in miscare ordinea intelectuala. E o forta teribila, dar insufletitoare, care raspandeste faptele si ideile pe intreg pamantul. Ea este utila mai mult decat daunatoare pentru sanatatea publica”. Dupa disciplina militara a imperiului, aspiratia spre libertate era irezistibila.

Dar asta nu a impiedicat dezlantuirea “teroarei albe”, condamnarea si impuscarea unor generali si maresali ai lui Napoleon. Are loc revenirea in forta a clericalismului, a autoritatii bisericii catolice, ce tine sa controleze spiritul populatiei. Prim-ministru e numit un episcop, in fruntea universitatii Sorbona – un preot ce este si ministru al cultelor. Iar asta provoaca reactii ostile in randurile tineretului si e una din sursele anticlericalismului francez ce se va desvolta in cea de a doua jumatate a sec.XIX. In curand partida regalista se imparte intre moderati, ispititi de liberalism, si cei “ultra”, feroci contrarevolutionari si adversari ai unei monarhii constitutionale.

In 1821 Napoleon moare in insula Sf. Elena, iar stirea are un imens ecou in Franta. Cand se publica “Memoires de Saint Helene”, istoricul Edgar Quinet scrie: “Revendicam gloria lui Napoleon ca un ornament al libertatii noastre”. Ludovic al XVIII moare in 1824, fiind urmat de Charles X, incoronat la Reims, ca toti vechii regi ai Frantei. La putere sunt legitimistii “ultra”, care acorda celor mai bogati dreptul ca votul lor sa aiba valoare dubla. Proprietarul celui mai important ziar este condamnat la 6 luni inchisoare pentru editorialele sale impotriva primului ministru, ducele de Polignac. Piesa lui Victor Hugo, Marion Delorme, e interzisa. In trei zile din iulie 1830 (“les trois glorieuses”) populatia Parisului se revolta si reuseste ca pe tron sa fie adus un monarh, Louis-Philippe, ce promite respectarea Constitutiei si accepta drapelul tricolor, in locul celui alb cu flori de crin al legitimistilor. Stendhal scrie atunci: “Acum in fruntea statului sunt bancile. Ele reprezinta nobletea burgheziei”. Thiers si Guizot, principalii oameni politici ai epocii, accepta un rege care domneste, dar ca o persoana decorativa. Noul rege nu vrea insa sa asculte de parlament. El vrea sa conduca. E dusmanit deci si dinspre stanga si dinspre dreapta. Sase incercari de asasinare a regelui sau a fiului lui, esueaza. In timpul domniei lui se pun bazele imperiului colonial francez, dar in metropola apar noi forte sociale si politice, notiunile carora vor impregna societatea franceza in tot secolul XIX si o buna parte din secolul XX : proletariat, socialism, comunism.

Si mai ales are loc fuziunea intre muncitori si miscarea republicana. Conditia muncitorilor era pe atunci insuportabila: mizeria, somajul, foamea, absenta protectiei sociale, munca copiilor, erau stari generale. Pentru republicanii revolutionari doar impreuna cu acesti proletari se poate atinge telul: o societate bazata pe egalitate. Pentru “notabili”, proprietarii, ei sunt insa dusmanul a carui reintoarcere trebuie impiedicata cu orice pret. Este anul 1832 si pentru prima oara se descopera ca lupta ce se desfasoara este o confruntare intre cei ce poseda si cei ce nu poseda nimic. Un ideolog republican – Laponnerey – scrie: “Mergem spre o republica care nu va cunoaste deosebire intre burghezie si popor, intre privilegiati si proletari, in care libertatea si egalitatea vor fi proprietatea tuturor, iar nu monopolul unei caste”. Iar Proudhon decreteaza : “Proprietatea e un furt”. Pentru a se proteja impotriva clasei ce se ridica, Guizot se intreaba : “Nu credeti ca ideile religioase sunt mijlocul cel mai eficient de a lupta impotriva acestui rau?”. Iar Tocqueville noteaza in ianuarie 1848 : “Sentimentul de instabilitate, acest sentiment ce precede revolutiile, exista deja intr-un grad inalt in aceasta tara”. Acest sentiment se datoreaza convingerii ce se raspandeste ca “elitele” au tras poporul pe sfoara, iar la aceasta ipocrizie politica nu se poate raspunde decat prin insurectia armata.

In februarie 1848, urmare a dublarii pretului painii, populatia Parisului se rascoala, se ridica baricade si primaria orasului e ocupata de insurgenti in frunte cu Lamartine, ce totusi reuseste sa infiga pe cladire steagul tricolor, in timp ce rasculatii voiau steagul rosu. Noua republica e condusa colectiv doar cateva luni, pentru ca in decembrie este ales presedinte al tarii Louis-Napoleon Bonaparte, autor in 1844 al unei carti “Despre lichidarea pauperitatii”. Solutia din ea: accesul clasei muncitoare la prosperitate. Dar indata dupa februarie 1848 guvernul adopta doua masuri capitale. Se creaza pentru someri asa zisele “ateliere nationale”, in care fiecare lucrator primeste un salariu de un franc pe zi. Este pentru prima oara cand statul preia asupra sa asistenta sociala. Iar odata cu asta, se fixeaza prin lege durata maxima zilnica de munca la 10 ore in Paris si 12 ore in restul teritoriului. Cea de a doua masura decisiva este instaurarea sufragiului universal, prin care se acorda drept de vot tuturor barbatilor ce au implinit varsta de 21 de ani. Pana atunci electoratul francez numara 250.000 persoane. Dar dupa adoptarea acestei legi, numarul lor a sporit la zece milioane, din care trei sferturi erau tarani si peste 30% – analfabeti.

Foarte repede insa republicanii si revolutionarii isi dau seama ca sufragiul universal, masura progresista, se intoarce impotriva lor. La alegerile din aprilie 1848, majoritatea zdrobitoare in Adunarea constituanta e formata din conservatori. Prima masura adoptata de acest parlament reactionar este desfiintarea atelierelor nationale, simbol al unei republici sociale. Atunci, in iunie, periferiile Parisului se rascoala. Armata trage, mor 5.000 de insurgenti, iar 15.000 sunt condamnati si deportati in colonii. Revolutionarii, care descopera “Manifestul partidului comunist” publicat de Marx si Engels la Londra in februarie 1848, se conving ca “avangardele” sunt cele ce trebuie sa ia decizii pentru popor, chiar daca ele contrazic rezultatul alegerilor.

Un secol zbuciumat in Franta, cu repercursiuni insa in intreaga Europa. Max Gallo scrie : “Francezii au dorit aceste schimbari sau le-au lasat sa fie. Ei au folosit violenta sau buletinul de vot pentru a le isca. Incet-incet, castigand o experienta politica pe care nici un alt popor in lume nu o poseda in asemenea masura si care face din Franta natiunea politica prin excelenta, francezii aspira in fapt in majoritatea lor la pacea civila”. Dar secolul nu se incheiase si o rascoala si mai mare va avea loc in 1871, cu Comuna din Paris , ce va face 80.000 victime doar in marele oras…

CE INSEAMNA BUNASTAREA UNEI NATIUNI?

September 25, 2009

 Mult timp s-a crezut ca starea, mai buna sau mai rea, a unei tari, se reflecta in marimea Produsului Intern Brut (PIB, sau in limba engleza Gross Domestic Product – GDP), adica un indicator economic unic ce exprima valoarea totala a marfurilor si serviciilor realizate de populatia unei tari in decursul unui an. Dar chiar autorul notiunii, economistul american de origine rusa Simon Kuznets, recunostea in 1934 ca “bunastarea unei natiuni nu poate fi decat cu dificultate masurata doar prin marimea venitului national”. Datele statistice ce se iau in calculul PIB nu includ de pilda munca la negru, munca neplatita din gospodarie(prepararea hranei, curatirea locuintei, spalarea si calcarea rufelor etc.), munca in functii onorifice etc. Daca ingrijirea unui bolnav sau unui batran este lasata pe seama unui serviciu sanitar, acest lucru este luat in calculul economic, dar nu cand aceiasi munca este efectuata acasa de fiica celui suferind. Iar cand o mama isi alapteaza copilul la san, acesta e un lucru bun pentru copil, dar ingrijirea lui e luata in calculul PIB doar atunci cand mama se duce si cumpara de la magazin laptele si sticluta cu biberon. Pe de alta parte datele PIB pot arata valori in crestere de la an la an, in timp ce satisfactia populatiei pentru viata pe care o duce sa fie in scadere. De ce? Pentru ca ritmul de crestere al economiei nu e o garantie a progresului social, importanta fiind felul in care se repartizeaza roadele acestei cresteri. De pilda din 2000 pana in 2008, in Statele Unite PIB pe cap de locuitor a sporit in medie cu 9%. O ancheta a aratat insa recent ca in aceasta perioada, pentru 50% din populatia americana veniturile au scazut cu 4%. Deci a avut loc o crestere economica insotita de o regresie sociala.
 Acest fapt a determinat ca inca din anii 50 ai secolului trecut sa se caute alti indicatori pentru exprimarea bunastarii. Printre acestia sunt de mentionat :
 • indicele Gini, prin care se masoara cat de egala sau inegala este distributia avutiei in interiorul unei tari ;
. indicele desvoltarii umane (HDI), alcatuit din PIB pe locuitor masurat in valori PPP (Purchasing Power Parity), cu includerea nivelului de viata si de educatie;
 • indicatorii ISEW (Index of Sustainable Economic Welfare) si GPI (Genuine Progress Indicator), care masoara performanta economica cu luarea in consideratie a gradului de mentinere a nivelului cresterii.

Insatisfactia folosirii acestor indicatori l-a determinat pe presedintele Frantei sa convoace o comisie de experti, printre care 5 laureati ai premiului Nobel, care sa elaboreze propuneri pentru o corecta masurare a performantei economice si a progresului social (http://stiglitz-sen-fitoussi.fr/en/index.htm). Raportul acestei comisii (numit succint “raportul Stiglitz”), a fost depus recent pe masa presedintelui Sarkozy. El urmareste – dupa cum arata unul dintre membrii sai, Jean-Paul Fitoussi, intr-un interviu dat ziarului Le Monde din 16.06.2009 – trei linii directoare.
Mai intai, se propune imbunatatirea sistemului statisticilor nationale, pentru a se tine seama de evolutia lumii. De pilda, in mai toate tarile a sporit cota cheltuielilor publice, dar cum se poate masura contributia sectorului de sanatate sau de educatie la bunastarea natiunii? Cheltuielile bugetare pentru aceasta nu spun nimic in ce priveste calitatea serviciilor de sanatate sau a invatamantului. Cheltuielile pot fie egale in doua tari, dar rezultatele – diferite. In SUA cheltuielile pentru sanatate reprezinta 15% din PIB, iar in Franta si Germania – 11%. De aici s-ar trage concluzia ca americanul este mai bine servit in spitale si cu medicamente decat europenii. Se stie insa ca rezultatele sistemului de sanatate american sunt mai slabe decat din cele doua tari europene. De aceea nu cheltuielile statului, ci alti indicatori, ca de pilda speranta de viata sau proportia persoanelor obeze, pot scoate la iveala aceasta discrepanta.
In al doilea rand, raportul tine sa determine ce este mai important in existenta oamenilor, adica calitatea vietii. Nu este vorba despre gradul de fericire, ci de lucruri masurabile. Averea si veniturile, nivelul de educatie, nivelul de sanatate, gradul de incredere in justitie. In privinta acestui din urma punct, se arata ca sporirea sentimentului de neincredere a populatiei, face sa creasca numarul proceselor si cautarea dreptatii prin tribunale. Desigur ca asta sporeste PIB, caci vor fi mai multi judecatori si avocati. Dar dovedeste si o sporire a neincrederii oamenilor intre ei, ceeace ii impinge a se dea in judecata. Este si aceasta o degradare a bunei stari in societate. Un alt aspect important: toate anchetele realizate in lume in randurile somerilor au aratat ca individul intrat in somaj resimte pierderea identitatii, are sentimentul inutilitatii, ca somerii cad mai usor victime bolilor psihice si somatice. Somajul constituie o deteriorare considerabila a calitatii vietii, facand costul lui pe ansamblu mai ridicat decat pierderea de bani pe care o simt in buzunar somerii.
In fine, in al treilea rand, raportul face propuneri de includere a desvoltarii durabile in calculul indicelui progresului economic si social, adica masurarea sustenabilitatii, a tot ceeace lasam mostenire generatiilor de dupa noi. Problema e esentiala, caci cuprinde atat capitalul fizic, capitalul uman, cat si mediul si capitalul natural. Fara un asemenea indicator de sustenabilitate, am putea fi confruntati cu catastrofe pe care nu le intrezarim in acest moment. Criza actuala este si rezultatul lipsei cresterii durabile ce a precedat-o. Indicii pe care ii aveam erau neconcludenti, caci masurarea bogatiei societatii fusese incredintata pietelor financiare.
J-P. Fitoussi mentioneaza ca raportul a fost acceptat de presedintele Frantei, care a dispus ca indicatorii din el sa devina operativi in sistemul statistic francez (INSEE), desi riscul politic al publicarii in mod regulat a indicatorilor de inegalitate sociala este mare. Mai mult decat atat, secretarul general al OCDE a declarat ca va sustine introducerea acestor indici si in celelalte tari membre ale organizatiei.
                                                       *
 Ar fi multe de comentat si de noi pe seama raportului Stiglitz. Se vede cat de importanta a devenit astazi pentru oamenii politici responsabili luarea – in mod stiintific – a pulsului natiunii pe care o conduc. Problemei masurarii calitatii vietei i s-a acordat atentie si la noi in tara in trecut, prin studiile sociologice ale echipei condusa de Catalin Zamfir (cartea “Modul de viata si calitatea vietii” – 1982). Din pacate aceste studii nu au fost luate in consideratie de conducerea de atunci, rupta total de framantarile si grijile poporului. Ceva mai recent, in 2001, primul-ministru Adrian Nastase a sprijinit infiintarea Comisiei Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS), care insa odata cu schimbarea guvernului si-a incetat activitatea. Este de sperat ca preocuparile actuale din Uniunea Europeana pentru evaluarea cu sinceritate a discrepantelor sociale si masurarea cu noi instrumente a progresului economic si social, sa conduca si in tara noastra la depasirea marasmului de autosatisfactie dat de simpla lozinca “Sa traiti bine!”.

ALEGERI FARA ALEGATORI

July 10, 2009

Alegerile cu tot mai putini alegatori sunt un fenomen ce nu e doar specific tarii noastre, unde se stie ca la recentele alegeri pentru parlamentul european a lipsit de la vot 72,6% din electorat. In Franta, in luna iunie a.c., nu s-au prezentat sa bage buletinul de vot in urna 59,5% din cei inscrisi, in Germania – 56,7%, in Polonia – 75,5%, iar in Slovacia – chiar 80,4%. Dezinteresul cetatenilor pentru activitatea parlamentului de la Strasbourg se vede si din evolutia in decursul timpului a gradului de absentare: in 1979 nu s-au prezentat la vot 38% din electoratul european, in 1984 – 41%, in 1989 – 41,5%, in 1994 – 43,3%, in 1999 – 50,5%, in 2004 – 54,6%, iar in 2009 – 56,8%. Ceeace inseamna, printre altele, ca oamenii voteaza atunci cand stiu ca votul lor conteaza, cand simt ca el are efect. Situatie ce este examinata intr-o analiza din revista “Le Monde diplomatique” din iulie 2009, pe care o voi prezenta pe scurt in cele de mai jos. Chiar si pentru ca ea contine aprecieri ce sunt, in cea mai mare parte, aplicabile si in tara noastra.

Sufragiul universal, adica sistemul de votare in care dreptul de vot este recunoscut tuturor cetatenilor care au indeplinit o anumita varsta, este o inventie franceza. El a fost aplicat pentru prima data in Franta in 1848, inlocuind sistemul cenzitar de pana atunci. Au trebuit sa treaca insa mai multe decenii pentru ca alegatorii, impinsi de datoria cetateneasca, sa vina in mod regulat la vot pentru a aduce la putere un partid sau un program, iar nu o persoana. Sufragiul universal a ramas mult timp o institutie care a atras oamenii, deoarece ei credeau in valoarea sa practica si morala. Ei alegeau niste reprezentanti convinsi ca apoi acestia le vor da raportul despre indeplinirea promisiunilor. Cetateanul credea deci ca poate influenta cu votul sau marile optiuni politice. Aceasta impresie se stinge acum, pare iluzorie multora dintre alegatori. Cum sa fie oare altfel atunci cand un document de cea mai mare importanta (Tratatul european) s-a aprobat rapid in parlamentele nationale fara a fi supus discutiei populatiei sau, atunci cand el a fost supus unui referendum si respins, ca de pilda in Franta, i s-au introdus apoi modificari neesentiale, pentru a putea fi aprobat pe cale parlamentara? E ca si cum s-ar spune : Nu il vreti? Foarte bine, vi-l vom impune pe alta cale, sau il veti revota, si inca de atatea ori pana cand, sastisiti, il veti accepta.
Ni se explica ca asistam la o slabire a sentimentului civic. Dar asta este doar o scuza pe care profesionistii politicii cred ca ii achita de obligatie. Daca este dificil sa se prevada gradul de absentare, sondajele de opinie il determina insa cu destula precizie. Nu se mai poate deci afirma ca absenteistii din usurinta neglijeaza sa se duca la vot. Ei nu simt nici macar nevoia de a se deplasa pana la locul de votare pentru a vota nul sau in alb. E o indiferenta deliberata, o pasivitate rebela. Si tot mai multi nu se mai jeneaza sa isi afirme repulsia pentru actul votarii, ba chiar duc campanie pentru asta. Esecul colectiv ar fi trebuit sa interzica satisfactia castigatorilor. Oare la ce nivel trebuie sa se ridice absenteismul pentru ca lumea sa se nelinisteasca ? 70%? 80%? 90%? Unele tari au atins deja aceste procente, dar castigatorii au sarbatorit victoria ca ceva normal, reprezentantii alesi avand indemnizatiile parlamentare mult sporite. In ipoteza extrema sistemul poate functiona chiar cand candidatii vor vota pentru ei insisi….
Nici ziaristii analisti politici nu au fost la inaltime. Ei fie nu stapanesc metodele de analiza a scrutinului, fie nu sunt interesati decat de jocurile clasei politice, mizele careia le impartasesc. Dar ei mai stiu si ca victoria sau esecul nu sunt doar o problema de cifre, ci si de interpretare. In politica a spune, inseamna a face, iar important este a faci sa se creada in victorie (sau esec) pentru ca aceasta sa existe. Facand politica in mod discret, comentariul participa la fabricarea aprobarii opiniei publice. In Franta s-a repetat pe toate tonurile, ca intr-un cor antic, ca alegerile europene au fost inca o victorie a lui Sarkozy. La baza campaniei sta saturarea spatiului politic cu laudarea unui conducator prezent peste tot, plin de initiative si iubitor de efecte de publicitate, care nu se sfieste sa isi desvaluie viata privata si care este permanent laudat de ministri-curtizani. A unui presedinte care este flatat de o presa aflata in mainile unor proprietari care sunt prietenii sai sau a unor patroni pe care el i-a numit. A unor jurnalisti ce nu mai au sentimentul ca asculta de ordine, deoarece impartasesc intim viziunea celor mai puternici oameni ai zilei. A unor sondaje care organizeaza politica in rivalitati personale si fac sa vorbeasca doar “poporul care trebuie”. Aceasta saturare a spatiului public ii lipseste pe cetateni de viitor. Ne trebuie cetateni, dar nu prea multi si doar pentru ca ei sa aprobe. Fara a baga de seama, am ajuns la plebiscit. Pentru a obtine consimtamantul, trebuie sa provocam confuzia denuntata de Gustave Flaubert dupa dezastrul bataliei de la Sedan : “Totul era fals, fals realism, fals credit, chiar false curve… Iar aceasta falsitate se aplica si in felul de a judeca”.

De ce scriu ei in franceza ?

March 21, 2009

Ieri 20 martie a fost ziua internationala a francofoniei. Prilej pentru ca francezii sa isi puna intrebarea daca cunoasterea limbii lor peste hotare nu este in declin, in timp ce engleza isi continua marsul triumfal. Dar daca franceza isi pierde din influenta pe plan mondial, trebuie recunoscut ca in randul scriitorilor ea isi mentine forta de atractie de odinioara. Sunt numerosi scriitorii ce si-au abandonat limba materna si au inceput sa-si scrie cartile in limba lui Moliere : Beckett, Cioran, Ionesco, Arrabal, Panait Istrati, Milan Kundera si multi altii. Iar in 2008 premiile literare franceze au fost acordate astfel : Goncourt – lui Ariq Rahimi (limba materna afgana); Renaudot – lui Tierno Monenbo (Guineea); premiul Academiei Francaise – lui Seimus Dagtekin (Kurdistan). Ceeace demonstreaza ca a gandi si a scrie in franceza atrage pe multi autori originari de pe intreg globul. Listei careia i se pot adaoga alte nume de scriitori premiati in anii trecuti sau care au avut semnificative succese de piata : Jonathan Littell (american), Hector Bianciotti (argentinian); Eduardo Manet (cubanez), Vassilis Alexakis (grec); Brina Svit (slovena); Andrei Makine (rus); Anne Weber (germana); Aki Shimazaki (japonez); Bjorn Larsson (suedez); Pia Petersen (daneza); Carlo Iansiti (italian); Andrei Vieru (roman din Rep. Moldova); Ying Chen (Chinez) s.a.
Ziarul Le Monde (21 martie 2009) isi pune intr-un articol intrebarea de ce toti acesti scriitori talentati au decis la un moment dat sa renunte a mai scrie in limba lor materna si au adoptat franceza . Din nevoie? Din cauza unui concurs de imprejurari? Datorita bogatiei vocabularului? Sau pentru atractia numelor prestigioase de autori ce au scris in aceasta limba? Raspunsurile sunt variate cum era de asteptat. Iar cazul limbei franceze nu este singular, engleza avand nume celebre de scriitori veniti din alte culturi: Joseph Conrad, Rushdie, Kureishi, Ishiguro, Zadie Smith, Monica Ali, etc. care au pus capat ideei ca exista un centru al literaturii si niste periferii, impunand o „angloworld literature“, o literatura globala, la scara mondiala.
Sunt interesante marturisirile scriitorilor ce au adoptat franceza pentru a-si pune pe hartie ideile : cum au invatat limba, cum au iubit-o si cum ii descopera inca comorile. Iata de pilda ce scrie Andrei Vieru, care are rusa ca limba materna, care si-a facut studiile in romana si scrie acum in franceza: „Este o limba ca imi permite sa pun o oarecare distanta intre mine si cele ce scriu. Barierele care trebuie depasite cand scrii in alta limba te fac sa rezisti la ispita grafomaniei, care pentru mine face parte dintre bolile rusinoase“.
Aflam cu aceasta ocazie ca in luna mai va apare la Paris o revista cu denumirea „Gulliver“, care este destinata literaturii in franceza scrisa de autori din alte tari. Scriitorul Michel Le Bris care va conduce editarea acestei publicatii cu un tiraj de 30.000 ex. spune: „Reteaua scriitorilor in limba franceza acopera globul. Nu ne va fi deci deloc greu sa gasim autori pentru articole!“

FERNANDEZ

January 29, 2009

Probabil ca in zilele pe care le-ati petrecut ca turisti pe litoral nu ati avut curiozitatea sa intrati in biblioteca franceza „Arthur Rimbaud“ din Mangalia. Sunt doua camere la parterul unui bloc central, nu departe de hotelul si sanatoriul zis „Siemens“, burdusite cu mii de carti. Existenta ei se datoreaza pasiunii pentru limba si civilizatia franceza a d-nei Luminita Dumitrescu, care pe la inceputul anilor 90, a reusit sa emotioneze niste turisti dintr-un mic orasel – Villerupt – din nordul Frantei, care in mai multe randuri i-au trimis operele integrale ale lui Victor Hugo, Honore de Balzac, Gustave Flaubert, Corneille, Racine, Moliere, Montesquieu, insotite si de o gramada de alte volume de scriitori contemporani, mai mult sau mai putin cunoscuti. Pasiunea acestei profesoare, devenita bibliotecara, i-a convins si pe cei de la primaria orasului, care i-au facut rost de spatiul unde sa-si depoziteze aceasta bogatie culturala.
Acum zece ani a aparut la Paris cartea lui Dominique Fernandez „Rhapsodie roumaine“ (Grasset – 280 pag.), prilej pentru acest scriitor sa relateze un voiaj pe care tocmai il facuse in Romania, la invitatia Ambasadei Frantei la Bucuresti. Dl. Fernandez este autorul a numeroase romane, dar mai ales a unor carti despre calatorii in Italia si Spania, si in pitoresti orase (Budapesta, Amsterdam, St. Petersburg). In Romania el a fost insotit de un tanar fotograf (amantul lui pe atunci), impreuna cu care a vizitat delta Dunarii, Transilvania (Cluj, Sighisoara, Sibiu) si a mers pe urmele lui Brancusi in Oltenia. La Bucuresti a vazut ce a ramas din cafeneaua Capsa, restaurantul preferat a lui Paul Morand, dar si locurile unde au trait Mircea Eliade, Ionesco, Tristan Tzara, Paul Celan si unde Fernandez afla ca, prin romanul „Visul“ al lui Mircea Cartarescu, „viata culturala si intelectuala a Romaniei arde acum cu o vapaie de intensitate inca necunoscuta in Occident“. Sa fi invatat dl. Fernandez limba romana suficient de bine, in singura luna petrecuta in Romania, pentru a putea emite asemenea judecati de valoare?
In fine, el ajunge si pe Litoral, unde intamplarea il aduce si la biblioteca franceza din Mangalia, de unde pleaca indignat. „Horreur!“ exclama el, constatand ca „cele mai multe carti sunt romane de gara si colectii feminine, pe care un librar in Franta nu ar indrazni sa le puna in vanzare“. Este „o impostura“, prin acest „gunoi de hartie imprimata, Franta s-a facut vinovata de o infamie“, caci „Marea a devenit mai Neagra prin devarsarea de Europa pe malurile ei a acestor cadavre de carti“. Curioasa constatare, caci eu am petrecut cateva ore in aceasta mica biblioteca si nu am avut deloc impresia detestabila pe care ea i-a lasat-o rafinatului vizitator, daca lasam deoparte faptul ca in ea nu era de gasit nici o carte a lui Fernandez, culpa de neiertat. Oare cate orase din tara, mult mai mari decat Mangalia, se pot insa lauda ca poseda o biblioteca cu aproape cinci mii de carti straine? Volumele din cele doua camarute din Mangalia, cred ca au contribuit mai mult la raspandirea la noi a limbii si culturii franceze decat volumul, bogat ilustrat al unui scriitor destul de arogant, la turismul francez in Romania.
Anul trecut Dominique Fernandez a fost ales membru al Academiei Franceze. Cu aceasta ocazie, presa nu s-a sfiit sa sublinieze ca in randurile „nemuritorilor“ a intrat nu numai un scriitor ce isi afiseaza public homosexualitatea, ci si fiul unui mare critic literar antebelic, Ramon Fernandez, care in timpul razboiului a colaborat activ cu ocupantul german in randurile falangistilor lui Jacques Doriot. Iar zilele trecute a aparut o carte masiva (800 pagini) consacrata de Dominique tatalui sau, in care cauta sa explice traseul sinuos al existentei acestui literat de valoare, dar si inexplicabila lui atractie, spre sfarsitul vietii, pentru ideologia fascista. Pierre Assouline, comentand cartea si cazul lui Ramon pe blogul sau din „Le Monde“, scrie : „Era o infrangere a ratiunii, iluzia tragica ca, prin a te pune in slujba propagandei germane, s-ar putea gasi solutii politice unor probleme personale. Dar nu-l putem urma pe autorul cartii atunci cand face o paralela a scriitorilor colaborationisti cu intelectualii francezi care dupa razboi au facut apologia stalinismului, Sartre si cei apropiati lui. Caci este totusi o mare diferenta. Franta nu era ocupata de Uniunea Sovietica pe vremea cand ei o ridicau in slavi orbeste. Iar asta e mai mult decat o simpla nuanta. Ei au tradat poate gandirea, dar nu si tara lor.“