Posts Tagged ‘G20’

In ajunul conferintei G20 de la Pittsburgh

September 17, 2009

                        

                 Dupa un an de la rasunatorul faliment al bancii americane de investitii Lehman Brothers, guvernele principalelor tari ale lumii se framanta pentru a trage invataminte din criza ce a urmat. Dar pe masura ca economia isi revine la normal, scade si vointa de a se purcede la reforme radicale ale sistemului. Iar multi bancheri si-au reluat fara scrupule practicile de odinioara.

            S-a evaluat ca din noaptea spre 15 septembrie 2008, cand banca amintita a dat faliment, si pana astazi, criza a facut ca economia mondiala sa piarda 15 bilioane dolari, ceeace reprezinta cam de 35 de ori bugetul unei tari ca Germania. State ca Islanda, Ungaria sau Letonia s-au gasit, dupa aprecierea FMI, in pragul unui colaps financiar. In intreaga lume si-au pierdut locul de munca 59 milioane de oameni. Sunt aproape unanime parerile ca aceasta criza se datoreaza faptului ca bancile au capatat prea usor prea multi bani, ceeace le-a facut sa se comporte usuratic si iresponsabil cu ei. Iar drept solutii de viitor se preconizeaza ca ele sa-si sporeasca capitalul propriu, iar operatiile bursiere sa fie mai transparente pentru public.

            In preajma conferintei din orasul american Pittsburgh, a celor 20 de state cu cea mai desvoltata economie din lume, ce sevor aduna pentru a gasi solutii in comun de evitare pe viitor a altor crize de asemenea amploare, Franta, Germania si Marea Britanie se prezinta cu un punct de vedere unanim convenit. Ele preconizeaza de pilda adoptarea unor reguli prin care bancile ce opereaza cu produse financiare riscante, sa aiba o acoperire de capital mai mare pentru a nu mai face apel la stat atunci cand se gasesc la ananghie. Se doreste apoi a se limita marimea bonus-urilor acordate – peste salariul fix – celor din conducerea bancilor (eventual pana la 500.000 dolari anual) si chiar interzicerea acordarii lor atunci cand rezultatele bancii sunt negative. Obama ar fi in principiu de acord cu asemenea propuneri, dar el isi da seama ca atunci cand are de rezolvat o problema atat de complicata cum este reforma sistemului asigurarilor de sanatate, este foarte dificila si reformarea sistemului de pe Wall Street, care in trecut a adus atatea avantaje Americii. Iar in London City se efectueaza 70 % din toate imprumuturile internationale si 6,5 milioane de englezi sunt ocupati in sectorul financiar, creind 10,1% din PIB-ul britanic si nimeni nu crede ca Gordon Brown e capabil de un efort de reformare atat de mare.

            La Pittsburgh multi asteapta ca Obama sa anunte sfarsitul crizei, dar situatia economiei mondiale – oarecum imbunatatita – nu permite totusi o asemenea declaratie. Atat Dominique Strauss-Kahn, seful FMI, cat si Ben Bernanke, seful Fed, subliniaza ca pericolul nu a trecut. Guvernatorul lui Federal Reserve continua sa mentina nivelul dobanzilor la 0,00 – 0,25%, banii acordati atat de ieftin fiind echivalentul sangelui de transfuzie pentru un corp inca bolnav. Iar alt fenomen confirma aceasta evaluare : concentrarea institutiilor financiare. In ultimul an banca Wells Fargo a inghitit banca Wachovia, a patra ca marime din SUA si are acum un activ de 138% fata de cel dinainte de declansarea crizei. JPMorgan Chase a preluat bancile Bear Stearns si Washington Mutual sporindu-si si ea bilantul cu 39%, iar Bank of America si l-a dublat prin incorporarea bancilor Countrywide si Merrill Linch. Acest lucru a fost sprijinit de guvernul american, considerandu-se ca astfel contribuie la asanarea sectorului bancar, dar acum bancile ramase sunt prea mari ca sa mai poata da faliment, fara a zgudui intreg edificiul financiar mondial. “To big to fail” este garantia data conducerii fiecareia din aceste banci ca, orice ar face ele, intotdeauna statul va sari sa le salveze. Nici un stat in lume nu-si mai poate permite de acum inainte sa lase asemenea giganti sa se prabuseasca. Dar au invatat oare ceva conducatorii acestor uriase banci din consecintele crizei? O serie de analisti occidentali sunt de parere ca da, ei au invatat ceva, dar nu ceeace trebuia. Statul a asigurat bancile pe viata si asta le indeamna la nechibnzuinta. Expresia in vigoare acum este “moral hazard”, ce presupune ca un comportament rational il au doar cei ce actioneaza riscant in mod sistematic. Astfel in castig sunt totdeauna bancile.

            Iata de ce este indoielnic daca intalnirea celor 20 sefi de state la Pittsburgh va da rezultatele asteptate de cei ce spera intr-o reforma venita de sus a capitalismului. Deja Wall Street-ul si-a trimis lobbystii sai pentru a face presiuni asupra politicienilor si asupra celor din conducerea Fed (Federal Reserve). Caci se stie ca si Fed, prin Allan Greenspan, fost sau sef al sau timp de 14 ani, a contribuit la declansarea crizei pe care acum, cu Bernanke in frunte, afirma ca o combate. Se mai stie si ca banii si politica sunt in Statele Unite notiuni strans legate. De pilda senatorul Chris Dodd, seful comisiei financiare a Senatului, a strans anul trecut peste un milion de dolari pentru campania sa electorala, bani veniti in majoritate din partea sectorului bancar. Adica tocmai de la cei pe care acum el trebuie sa-i struneasca. Iar 9 (noua) din cele mai mari companii ce acorda bonusuri lucratorilor lor, au cheltuit in anul trecut 32 miliarde dolari in acest scop, desi primisera ajutor din partea statului pentru a se mentine pe linia de plutire. Propunerea de a li se plafona controlorilor bancilor acest castig suplimentar la 100.000 dolari anual, e considerata o gluma buna : “Atat castiga la noi un om de banca in doar doua saptamani” declara un sef de pe Wall Street. Bancherii vor fi deci lasati in pace in continuare de lumea politica. Iar fara o vointa de reformare radicala a sectorului, sustinuta ferm de St. Unite, este iluzoriu a crede ca peste cativa ani nu vom avea o noua criza, mai nimicitoare de bani si locuri de munca decat cea actuala.

G20 – MAREA DEZAMAGIRE

April 9, 2009

De peste sase luni opinia publica mondiala este tinuta sub tensiunea declansarii celei mai mari crize a secolului. O criza financiara, care a devenit a economiei reale si ameninta a fi o criza sociala. Au falimentat banci celebre, vechi societati de asigurari si-au inchis portile, vestite concerne si mari fabrici de automobile striga dupa ajutor. Nu numai mediile de informare sunt cele ce trag semnalul de alarma, ci presedinti de state si prim-ministri ai unor mari puteri fac declaratii solemne ca principalul vinovat de depresiunea in care a intrat lumea nu este altul decat…capitalismul. Capitalismul si piata cat mai libera, neingradita in extragerea profitului maxim, adica vitelul de aur la care cea mai mare parte a oamenilor politici se inchinau cu devotiune pana nu demult. Din gura unor politicieni de dreapta au iesit pana de curand fraze pe care nici un social-democrat nu ar fi indraznit sa le pronunte, pentru a nu fi acuzat de radicalism stangist. S-a ajuns pana acolo incat publicatii renumite, cu tiraje de milioane de exemplare (The Economist, Newsweek s.a.) nu s-au sfiit sa anunte pe prima pagina ca odata capitalismul decedat, ceea ce vine nu poate fi decat socialismul.
Desigur ca oamenii politici nu puteau ramane cu mainile in san, ei trebuiau sa pregateasca o perioada “after capitalism”, cu reforme sociale drastice, cu nationalizari ale bancilor si chiar ale unor industrii, cu interventia statului in toate domeniile economiei. Pentru aceasta ministrii de finante, apoi cei ai economiei si in fine primii-ministrii s-au intalnit de mai multe ori, pentru a pune la punct un plan de salvare care sa fie sanctionat final de intalnirea de la Londra a sefilor celor 20 de state. Cele doua zile in care si-au expus punctele de vedere cei 20 de inalti reprezentanti ai unor state ce insumeaza 85% din PIB mondial si 65% din populatia planetei, ar fi fost desigur insuficiente, data fiind gravitatea problemelor, pentru a se lua decizii istorice. Dar totul fusese din timp pus la punct de experti, asa incat practic nu s-au inregistrat divergente. Iar rezultatul arata ca la aceasta conferinta nu numai ca nu s-au desbatut problemele de fond, dar ca nici macar nu a existat intentia aducerii de reforme capitalismului.
Punerea in scena a fost la inaltime, televiziunile i-au aratat pe Obama, Medvedev si Berlusconi razand fericiti, pe Merkel si Sarkozy imbratisandu-se incantati, ba chiar au fost numiti si cativa din vinovatii crizei (paradisurile fiscale, Hedge funds, agentiile de evaluare etc.). S-a decis sa se consolideze cu o suma uriase Fondul Monetar International, in principal “pentru ajutorarea tarilor celor mai sarace”. Dar nici un cuvant despre reorganizarea sistemului monetar international si despre introducerea unei noi monede etalon in locul dolarului. Nici un cuvant despre mijloacele de combatere a uriaselor dezechilibre comerciale, care in buna masura au fost responsabile ale crizei. Nici un cuvant despre modul in care statele sa-si asaneze pe viitor sistemul financiar propriu, prada a numeroase proceduri speculative. Iar sprijinul consimtit a fi acordat FMI-ului are loc fara a se solicita ca acesta sa-si revizuiasca radical politica dusa pana acum, discreditata dupa cum se stie de numeroase esecuri, inclusiv cel al subprimelor imobiliare americane. Nu s-a discutat macar ca la FMI si la Banca Mondiala deciziile sa se adopte pe baza principiului “o tara = un vot”, asa incat si pe viitor deciziile vor fi luate aici tot de marile puteri.
Noua lume, asteptata de multi, va arata dupa G20 la fel cu cea veche. Mondializarea liberala a triumfat pe toata linia, fisurile capitalismului au fost reparate cu mii de miliarde de dolari. Toata lumea stie ca principalele paradisuri fiscale, in care este sacru secretul depunerilor bancare, sunt niste tari europene : Elvetia, Luxemburg, Belgia, Austria, Lichtenstein, Insula Jersey si Andora. Nici una din ele nu a fost numita la G20, ci lista neagra contine doar patru state “vinovate” de acest pacat : Costa Rica, Malaezia, Filipine si Uruguay. Remuneratiile scandalos de mari ale conducatorilor unor firme si concerne, care au continuat sa le fie acordate chiar si dupa ce criza a scos la iveala incompetenta acestor persoane, nu au primit din partea G20 o sanctiune, ci numai o recomandare de limitare, dar si asta pe o durata limitata. Iar toata aceasta zugraveala a unor ruine a primit sanctiunea favorabila a Chinei, ce oficial isi zice “comunista”, desi are mii de miliardari, poseda banci de stat implicate adanc in specula bursiera, iar conditiile de exploatare a fortei de munca sunt greu de conceput in alte locuri pe glob ce nu isi zic marxiste.
G20 a demonstrat ca logica neoliberala ramane neatinsa. Motorul cresterii mondiale va ramane consumul, in primul rand cel al americanilor, care vor continua sa se indatoreze, in timp ce fondurile speculative vor continua sa speculeze si managerii sa bage in buzunar sume scandalos de mari. Doar o puternica mobilizare populara ar putea zgaltai edificiul actual, permitand punerea apoi a unor fundatii pe care sa se ridice o lume in care finantele sa stea in slujba oamenilor, iar nu invers. Caci criza economica inca nu si-a spus cuvantul si nu este exclus ca ea sa faca iluzorii deciziile de la Londra a G20.

CE VINE DUPA CAPITALISM ?

March 30, 2009

O asemenea intrebare ar fi fost aproape de neconceput cu numai 2-3 ani in urma. Caci pana si China, tara cu regim comunist, a fost atrasa in orbita economiei de piata, iar tari precum Cuba sau Coreea de nord nu pot fi considerate adversari reali ai capitalismului. O serie de concerne multinationale au o putere economica mai mare decat multe dintre statele nationale. Dar criza capitalismului e reala. Sistemul bancar american inregistreaza pierderi cifrate la 3000 miliarde dolari, cu consecinte grave si pentru economia tarilor europene. Rusia si China sunt si ele afectate de recesiunea mondiala. FMI prevede o scadere a PIB al tarilor UE in 2009 de 3%. Intr-un raport al secretariatului UNCTAD (Conferinta Natiunilor Unite pentru comert si desvoltare) publicat la 19 martie, scrie : „Dogma liberalizarii pietelor care a fost aplicata in ultimii 20 de ani a esuat in mod spectaculos. Ea a permis tot soiul de activitati financiare speculative. Acest cazinou trebuie inchis“. Iar cu numai cateva zile inainte de deschiderea intalnirii G20 de la Londra, sute de mii de manifestanti defileaza pe strazile capitalelor europene purtand panouri cu cuvintele „Nu vrem sa platim noi pentru criza voastra!“.
Cele de mai sus il indreptatesc pe Geoff Mulgan , director al Young Foundation din Marea Britanie, sa se intrebe (Prospect Magazine – April 2009) ce ne asteapta dupa o criza care va zgudui din temelii edificiul capitalismului. El nu crede in disparitia capitalismului, deoarece economiile tarilor sunt prea interconectate, dar el va deveni periferic, nu va mai domina societatea si cultura asa cum o face astazi. Capitalismul va devenii o sluga, mai curand decat un stapan. Iar niste idei considerate marginale se vor precipita ca principale, asa cum Schopenhauer descria evolutia in trei stadii a tuturor noilor adevaruri : intai sunt luate in deradere, apoi combatute cu violenta si, in fine, acceptate ca evidente.
Pe la mijlocul secolului trecut se discuta cu interes ce sistem ar putea inlocui capitalismul. Raspunsurile mergeau de la comunism la un socialism de tip suedez si la managerism. Inca recent se mai intalnesc la World Social Forum sustinatori radicali ai schimbarii, desi nimeni nu poate prezenta solutii clare. Forta intelectuala a marxismului a constat in ideea ca capitalismul se poate distruge pe sine prin contradictiile interne dintre fortele si relatiile de productie. Faptul ca acest lucru nu a avut loc, a redus considerabil din forta de atractie a ideilor marxiste. Dar autodistrugerea capitalismului este o ipoteza reala. Daniel Bell a subliniat si el „contradictiile culturale ale capitalismului“ si anume ca treptat se erodeaza normele pe care traditional se bazeaza : dorinta de a munci din greu, de a-si transmite copiilor experienta si etica, de a evita fuga in exces dupa placeri.
Sunt numerosi alti critici ai capitalismului, dar interesante sunt opiniile recente ale economistei sud-americane Carlota Perez. Ea sustine existenta unor cicluri pe termen lung ale progresului tehnologic, in care perioade de avant sunt urmate de frenezia investitiilor speculative, pentru ca sa urmeze prabusiri dramatice : 1797, 1847, 1893, 1929 si 2008. Potentialul noilor tehnologii si infrastructuri se poate desfasura deplin numai dupa crearea de noi institutii puse de acord cu datele noi ale economiei. De pilda dupa marea criza din anii 1930, nu era clar care inovatii institutionale se vor dovedi mai bune (fascismul, comunismul, corporatismul etc.), dar dupa cel de al doilea razboi mondial a aparut un nou model de capitalism cu interventia statului (constructia de autostrazi, protectia sociala, managementul macroeconomic etc.) care au relansat cresterea. Carlota Perez afirma ca si acum suntem in pragul unei mari perioade de inovare institutionala, care va duce la noi compromisuri intre cerintele capitalului si cerintele societatii si naturii. Aceste acomodari periodice sunt la fel de proprii capitalismului ca si crizele financiare, caci doar prin crize se poate adapta capitalismul la mediul in continua schimbare. In a doua jumatate a secolului 19 el s-a adaptat de teama revolutiei si a acordat pensiide stat, educatia universala, activitatea sindicatelor, si votul universal. O alta acomodare a venit dupa 50 de ani, in urma depresiunii si razboiului, si a creat variante de democratie sociala si crestina in toate tarile desvoltate, introducand mana vizibila a statului pentru a indruma mana invizibila a pietei.
O noua mare acomodare este pe cale sa apara acum, modelata sub presiunea a trei factori : ecologia, globalizarea si demografia. Nu are sens sa se prognozeze in detaliu cum se va concretiza ea, caci sunt atat posibilitati maligne, cat si posibilitati benigne, de la renasterea militarismului si autarhiei la stigmatizarea minoritatilor si accelerarea colapsului ecologic. Dar noile tehnologii (noi sisteme energetice, retele de comunicatii de mare viteza, medicina genetica etc.) au un punct comun : fiecare va face capitalismul sa se simta sluga, iar nu stapan, in lumea finantelor, a muncii si in viata de toate zilele a statului. Trei sunt problemele ce demonstreaza ca a venit timpul schimbarii naturii capitalismului :
a.- Una din ciudateniile economiei contemporane este ca sistemul functionarii capitalului s-a desprins de economia reala. Fondurile pentru cercetarea stiintifica vin in majoritate de la guvern, iar nu de la firme de productie si servicii. Acestea din urma isi creaza intern fondurile necesare, iar nu le obtin din operatiile de la bursa. Un alt lucru bizar este sporirea capitalului in mainile fundatiilor si administratiilor sub tutela, care nu stiu ce sa faca cu atatia bani. Bill Gates s-a gasit de pilda intr-o astfel de dilema atunci cand i s-a aratat ca importante sume ale fundatiei sale erau investite in domenii contrare obiectivelor pentru care aceasta fusese creata.
b.- Combaterea consumerismului este alt domeniu din aceasta lista. In tarile cu mari datorii (SUA si UE) va trebui sa se consume mai putin si sa se economiseasca mai mult. Paradoxal insa, multe din masurile ce se adopta acum pentru combaterea recesiunii cauta tocmai sa stimuleze consumul. Totusi au inceput sa apara asociatii cooperative ai caror membri consuma din produsele create de ei. Va spori mult informatia pusa la dispozitie gratuit, ca de pilda internetul si Wikipedia.
c.- In fine mari schimbari vor avea loc in domeniul muncii. Au si aparut firme ce sunt proprietatea comuna a salariatilor (Mondragon, John Lewis s.a.). Tot mai multi sunt cei ce doresc sa depuna o munca utila, nu numai pentru castig banesc, ci ca satisfactie personala. In ultimele decenii relatiile capitaliste au patruns in sanul familiei, dar tot mai evidente sunt tensiunile ce apar intre munca salariata si cea depusa pentru ingrijirea membrilor familiei.
In toate aceste domenii trebuie ca statul sa se implice direct pentru socializarea avantajelor si riscurilor. Este de regandit sistemul de asigurare a celor batrani, de credite pe perioada somajului sau a recalificarii, de finantare a construirii de locuinte si a altor elemente in educatie si sanatate, pentru faurirea unei noi arhitecturi a societatii. Statul va fi chemat sa aiba un rol mai activ pentru ca populatia sa se simta solidara cu obiectivele lui. Vor exista state ce se vor deplasa mai rapid in sensul socializarii, iar altele ce vor prefera sa mentina multe din regulile sistemului capitalist. Intrepatrunderea relatiilor de piata cu cele sociale nu se face automat, dar conexiunea lor trebuie cultivata si recompensata.
Ceeace ne-a invatat aceasta criza este ca sunt numeroase formele de conducere ce au succes. Societatile care nu au privatizat totul au supravietuit mai bine decat cele care au facut-o. China, alaturi de India si Brazilia, vor deveni factori dominanti in noua configuratie. G20 va scoate din functiune G8. Vor apare probabil noi institutii internationale care vor administra pe intreg globul emisiunile de bioxid de carbon, migratia populatiilor, reglementarea biotehnologiilor s.a. Nimeni insa nu stie astazi cate din aceste posibilitati se vor dovedi rodnice. Un lucru este insa cert : se deschide un vast spatiu politic, la inceput cu multa teama si confuzie, dar in cele din urma cu o noua viziune a societatii in democratie.
Geoff Mulgan : „Acum cateva secole cele mai mari cladiri erau cetatile, bisericile si templele; dupa un timp mai mari au fost palatele monarhilor. In secolul 19 acestea au fost puse in umbra de cladirile publice, de gari si de muzee, iar in secolul 20 le-au luat locul cladirile bancilor. Putini sunt cei ce cred ca asta va mai dura. Dar cine le va lua locul ? Universitati si galerii de arta? Stadioane si gradini suspendate? Sau niste palate ale biotehnologiilor? Trebuie sa ne inflacaram imaginatia pentru ca, prin furtuna ce se pregateste, sa intrevedem contururile a ceeace ne asteapta.“