Posts Tagged ‘Germania’

Un fel de a vedea Romania

July 24, 2013

La editura Ch. Links din Berlin a aparut in decembrie 2012 cartea “Rumänien – Ein Länder porträt” (Romania – Portretul unei tari), care este cea mai noua prezentare a tarii noastre pentru cititorii din spatiul de cultura german. Autoarea, doamna Hilke Gerdes, marturiseste ca a plecat de acasa cu urechile pline de avertismente ale cunostintelor si prietenilor: pleci in Romania, tara lui Dracula si a vampirilor, a tiganilor, a talharilor pe sosele si a hotilor de buzunar in tramvaie, a coruptiei generalizate si alte prejudecati frecvente azi in randul multor germani. Dansa a locuit insa trei ani in Romania unde a predat limba germana si, calatorind prin toata tara, cunoscand oameni si obiceiuri, s-a debarasat de ideile preconcepute si a scris o carte interesanta de 220 pagini, care nu este un ghid turistic. Pe langa o cantitate mare de informatii, este mai curand un document cu impresiile unei persoane ce doreste sa fie obiectiva si tine sa impartaseasca ceva despre geografia, istoria si felul de viata al celor ce traiesc in acest colt al Europei. Am inteles ca este o carte destinata acelor germani ce vin in Romania ca diplomati, ca manageri sau saleriati ai unor firme. Intentia laudabila de a face tara noastra cunoscuta in Germania ii reuseste autoarei, desi uneori opiniile dansei sunt discutabile.
Aproape un sfert din carte e consacrat istoriei poporului roman. D-na Gerdes scrie ca “romanii se considera un popor rezultat din contopirea dacilor si romanilor in perioada de 170 de ani de ocupare a Daciei de catre Roma. Dar ce s-a intamplat dupa plecarea romanilor, ramane pentru istorici un mar al discordiei”. Disputa dintre aparatorii teoriei continuitatii romanilor pe teritoriul Transilvaniei si cei ai teoriei migratiei treptate, serveste si azi ungurilor – arata dansa – ca argument ca ei au fost primii sositi in acest spatiu. Istoria oficiala ce se preda in scoli despre cele doua state, Valahia si Moldova, este o proslavire a luptei cu turcii a diversilor domnitori (Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, s.a.), ”personalitati care in epoca lui Ceausescu au fost subiecte pentru filme de eroism cu tendinta ale regizorului Sergiu Nicolaescu”. Dar atitudinea duplicitara a multor domnitori fata de Inalta Poarta n-a mai fost acceptata multa vreme de sultani, care i-au instalat pe fanarioti pe tron pana in 1821. Atitudinea cu doua fete (doppelbödige Taktieren) a romanilor s-a vazut si mai tarziu, – arata doamna Gerdes – si anume cu prilejul primului razboi mondial, cand –Romania, desi initial aliata cu Germania si Austro-Ungaria, a intrat in cele din urma in lupta alaturi de Rusia, Anglia si Franta. Cu toate infrangerile suferite de armata romana pe front, dupa terminarea razboiului Romania a castigat prin tratatul de la Trianon (1920) un teritoriu de peste doua ori mai mare decat cel antebelic si si-a sporit populatia de la 7,2 milioane la 15,5 milioane locuitori. Si in cel de al doilea razboi mondial, dupa ce a luptat alaturi de trupele germane pana la Stalingrad, “armata romana a intors armele la 23 august 1944 si a luptat apoi impreuna cu trupele aliate impotriva Germaniei, recastigand astfel de la unguri Transilvania” . Am cercetat bibliografia de la sfarsitul cartii, pentru a vedea care sunt lucrarile care au ispirat-o pe autoare in prezentarea istoriei noastre. In afara de cateva articole ale unor autori germani, singura carte de istorie este cea a lui Lucian Boia “Geschichte und Mythos” aparuta la Köln si Viena in 2003.
Mai interesante mi s-au parut insa impresiile dansei din contactul cotidian cu realitatea societatii romanesti. Oamenii pe strada sau in tramvai i se par reci si distanti. Niciodata nu intalneste un suras pe fata, nu numai in Bucuresti, ci si in alte orase. Cauza, spune autoarea, este comunismul. Omul se simtea, inca de atunci, doar “o particula in miscare, dar nu actor al spatiului public”, asa cum recunoaste si Ana Blandiana in cartea sa “Masina de aplauze” (Göttingen – 1993). Limba romanilor are o baza latina, insa cu puternice influente slave, turcesti si ale altor limbi. Se practica pe scara larga “bacsisul”, se multumeste cu “merci”, iar femeile sunt salutate cu “sarut mana”. In ajun de Craciun se taie porcul, nu numai la tara, ci si in curtile caselor din Bucuresti, in vazul tuturor. Unii romani ii atrag repetat atentia sa nu cada victima hotilor de buzunare, dar in asta dansa nu vede decat spiritul de neincredere al romanilor fata de ceilalti romani, inca a ramasita a comunismului, “cand ei au fost constransi la o emigratie interioara”. Propriu romanilor, mai constata ea, e si fatalismul, o stare generala de resemnare in fata unor nenorociri sau catastrofe. In legatura cu asta e pomenit numele lui Lucian Blaga care a spus ca balada populara Miorita reflecta esenta sufletului romanesc. Dar Horia-Roman Patapievici, o personalitate amintita cu admiratie de cateva ori in carte, nu e de acord si, la televizor, face apel la concetatenii sai sa nu se mai comporte ca niste oi in turma, lasand sa fie umiliti de oamenii din dosul ghiseelor institutiilor. Drept exemplu al pasivitatii si lipsei de combativitate, este dat exemplul celor ce au luat parte la Gay-Pride Parade (demonstratia homosexualilor si lesbienelor) din Bucuresti. Autoarea arata ca majoritatea participantilor a intrat in panica si s-au risipit atunci cand au intervenit politistii, in timp ce dansa, pe margine, voia sa le tina piept.
Sunt numeroase asemenea detalii, ce fac pline de surprize paginile cartii. Un capitol este consacrat minoritatilor nationale, din care cititorul afla despre animozitatea dintre romani si unguri, despre marea comunitate – care a disparut – a evreilor din Romania interbelica, despre tigani si atitudinea dispretuitoare a romanilor fata de ei (“buni numai ca lautari”). Mai dezvoltate sunt paginile despre soarta sasilor si svabilor din Ardeal si Banat, numarul carora in 1938 se ridica la 750.000, dar in 1956 ajunsese la jumatate. Mai aflam ca in 1978 cancelarul H. Schmidt a convenit cu Ceausescu repatrierea anuala a 12.000-18.000 nemti, pentru fiecare platindu-se 5000-7500 DM. Dupa caderea lui Ceausescu au plecat in Germania, in numai 6 luni, un numar de 110.000 sasi si svabi. In prezent au mai ramas in Romania cca. 60.000 persoane de origine germana, din care cel mai cunoscut este primarul orasului Sibiu (Hermannstadt) Klaus Johannis.
Un capitol este consacrat situatiei Romaniei dupa prabusirea comunismului si ca membra a Uniunii Europene. Parerea autoarei e ca in ansamblu tara a avut de castigat in ultimii 23 de ani, dar cei ce au pierdut sunt taranii. Imaginea dezolanta din fuga trenului a campurilor lasate parloaga si faptul ca laptele muls cu mana de tarani e interzis in UE, sunt cateva din motivele pentru care – crede dansa – Romania e nevoita acum sa importe o buna parte din alimente. Iar investorii straini cumpara excelente terenuri arabile la preturi de zece ori mai mici decat cele cu care se vand in occident.
Ceeace recomanda d-na Gerdes nemtilor care au de gand sa vina in Romania este gastronomia. “Sarmalele cu mamaliguta” sunt felul de mancare national, dar si “ciorba de burta” e renumita. Pentru a te descurca in piata, trebuie sa stii putin romaneste, recomanda dansa, care atrage atentia ca termeni ca “douasprezece mii” sau “cincizeci de mii” sunt “Zungenbrecher” (iti rupi limba). Spre deosebire de barbati, femeile din Romania sunt frumoase, se rujeaza si isi fac unghiile. “Cele care in Bucuresti nu au unghiile facute, sunt probabil straine” e de parere autoarea. Etc., etc.
O atentie speciala este acordata culturii in Romania de azi. Cel mai mare scriitor roman contemporan este Mircea Cartarescu, prezentarea elogioasa a caruia aminteste de cea a unui agent de publicitate. Filmele regizorilor Cristian Mungiu si Cristi Puiu, apreciate cu premii la mari festivaluri, sunt jaloane ale noii cinematografii. In muzica, Romania e patria lui George Enescu, ceeace nu o impiedica pe d-na Gerdes sa explice detaliat cititorului german ce inseamna termenul “manele” si ce importanta crescanda are muzica tiganeasca, “cu toata incercarea esuata a premierului Adrian Nastase de a o interzice”.
Cartea pe care am prezentat-o foarte succint in cele de mai sus este indiscutabil a unei autoare care s-a indragostit de Romania. Dansa e surprinsa ca in marile magazine din Berlin nu se gasesc produse romanesti, nici macar vinurile excelente. Informatiile despre aceasta tara din presa germana se reduc la cifre despre PIB sau salariul mediu, care comparativ cu Germania dau falsa impresie ca Romania, – “Armenhaus Europas” – nu are ce cauta alaturi de tarile bogate din UE. Volumul se incheie insa cu cuvintele optimiste : “Romania are mai multe de oferit decat banuim noi”.
Inchizand cartea, mi s-a parut regretabil ca in contactele cu diversi intelectuali romani, autoarea a nimerit sau a fost indrumata doar spre cei cu o clara orientare politica de centru-dreapta. Acestia i-au servit niste sabloane de gandire discutabile, deloc originale, care insa se regasesc in multe aprecieri din carte. Ar fi fost preferabil ca dansa sa evite a pasi pe terenul oscilant si nesigur al politicii actuale romanesti. Asta se vede mai ales in prezentarea unor personalitati ale scenei politice din ultimii 24 de ani (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu s.a.), portretul carora arata preferinte ce pun sub semnul indoielii cunoasterea acestui domeniu de catre un strain ce a petrecut doar trei ani intr-o tara aflata inca in tranzitie. Societatea romanesca e framantata acum de alte preocupari decat lupta cu comunismul, desi in mai multe randuri cartea lasa sa se inteleaga ca ramasitele acestuia sunt explicatia tuturor relelor. Nu se aminteste nimic ca in ultimele doua decenii au emigrat in vest peste doua milioane de romani si nu se explica cauzele acestui fenomen. Falia ce se adanceste intre bogati si saraci nu gaseste nici ea loc de reflectie in carte. Nationalismul extremist este mentionat ca o manifestare interbelica trista, dar fugitiva, fara a se sublinia ca intr-o societate fara repere ferme precum cea actuala, exista riscul repetarii istoriei politice in formele cele mai dramatice.
In ansamblu insa cartea d-nei Gerdes mi se pare ca implineste satisfacator rolul pe care si l-a propus de a prezenta Romania in o lumina mai favorabila decat cea cu care mediile de massa au obisnuit publicul german.

A vota sau a nu vota?

July 11, 2013

Germania este in plina campanie electorala. In luna septembrie au loc alegerile in urma carora sunt alesi pentru patru ani cei peste 600 deputati ai Bundestagului. Se infrunta 5 partide : pe deoparte, cei de centru-dreapta aflati acum la putere : CDU-CSU (Uniunea Crestin-Democrata/Sociala si FDP (liberalii), pe de alta parte, cei din opozitia de centru-stanga si stanga: SPD (social-democratii), Die Grünen (ecologistii) si Die Linke. Alte partide, mai mici sau cu caracter regional, nu au nici o sansa sa depasesca pragul de min. 5% din voturi pentru a intra in parlamentul federal. Exista insa un alt element ce ingrijoreaza pe cei ce trag sforile politicii: participarea tot mai redusa la vot. La precedentele alegeri, din 2009, nu s-au prezentat in fata urnelor 18 milioane de alegatori, ceeace reprezinta 29,8% din electorat. A fost cel mai mare procent de la razboi incoace al absenteistilor. Este de asteptat ca in acest an numarul celor ce vor prefer sa nu voteze sa fie inca si mai mare. Iar motive pentru asta sunt destule.
In saptamanalul Der Spiegel (tiraj aproape un million ex.) din data de 27 mai a.c. a aparut un amplu articol intitulat “Das Ende des kleineren Übels” (Sfarsitul raului cel mai mic) de ,Harald Welzer profesor de psihologie sociala, in care acesta arata motivele pentru care in acest an nu se va duce sa voteze. Peste cateva saptamani, in aceiasi revista, la data de 1 iulie a.c., i se da insa replica de Jürgen Trittin, fruntas al partidului verzilor, intr-un articol intitulat „Kämpfen oder schmollen“ (A lupta sau a face pe inbufnatul), avand drept subtitlu “Cine nu se duce in mod deliberat sa voteze, se comporta arogant nedemocratic”. Intrucat multe din argumentele pro si contra din aceste articole nu prezinta interes doar pentru Germania, voi incerca sa prezint in cele ce urmeaza argumentele celor doi autori.

Welzer arata ca deseori la vot se duc persoane ce nu sunt convinse de programul sau de promisiunile nici unuia dintre partide, dar o fac totusi fie pentru ca li s-a insuflat ca asa cere constiinta cetateneasca, fie pentru ca se gandesc ca prin asta pot opta pentru cel mai mic rau din cele ce li se ofera. Dar ce mai inseamna azi “cel mai mic rau”? Ce oferta de program a vreunui partid se deosebeste de cea a celorlalte? Nici un partid nu mai sustine nimic din cele ce au de a face cu provocarile prezentului sau viitorului. Fidelitatea fata de partid face ca politicienii sa apere orice prostie venita din tabara proprie si sa respinga chiar si cea mai inteleapta idee a adversarului. Candidatii au ajuns sa apere convingeri pe care ei insisi nu le au. Pozitiile partidelor sunt atat de apropiate, atat de intersanjabile, incat pot fi intocmite cele mai neverosimile aliante intre partide si oricare om politic este bun pentru a ocupa orice post in aparatul de stat. In problemele fauririi viitorului, toate partidele sunt la fel de indiferente. Se ignora ca tarile proaspat industrializate se afla sub o presiune cumulativa crescanda ca urmare a crizei financiare, a datoriilor de stat, a schimbarii climei, a concurentei pentru resurse, a globalizarii circuitelor economice si a ordinei mondiale multipolare. Si ni se sugereaza ca toate aceste noi probleme pot fi rezolvate cu metodele trecutului : prin introducerea de cote in consiliile de supraveghere ale concernelor, prin o mica sporire a impozitului pentru cei bogati, prin acordarea de drepturi suplimentare sotilor divortati si alte asemenea fleacuri.
Alegerile sunt democratice atunci cand vointa alegatorilor poate fi transpusa in actiunile celor ce guverneaza, spune Welzer. Dar mai sunt oare ele democratice atunci cand suveranitatea nationala si activitatea guvernelor sunt supuse “presiunii pietelor” ? Cand tari europene sunt constranse la supravegherea si controlul unei “troika” de experti ai IBM, BCE si UE, fara ca acestia sa posede o legitimare parlamentara? Cand politica de austeritate face ca in unele tari, de pilda in Spania unde datoria publica e redusa, jumatate din tineret sa nu aiba loc de munca? Iar dupa toate astea mai sunt persoane care, scrasnind totusi din dinti, se mai duc la vot si voteaza partide care se stie ca vor continua aceiasi politica.
Dar nu e suficient. Partidele nu mai sunt capabile sa exercite o influenta notabila asupra politicii nationale a statului. Un studiu efectuat in 2011 de ETH Zürich pentru analizarea conexiunilor companiilor transnationale, a scos la iveala ca 40% din firmele de pe glob sunt concentrate in mainile a doar 147 de mari corporatii. Aceste 147 gigantice grupuri, greu de descifrat deoarece legaturile de proprietate se impletesc complicat, sunt capabile ca, fara un prea mare efort, sa ruineze intregi economii nationale inclusiv sistemul lor monetar, fara ca institutiile nationale de supraveghere (control financiar, control al monopolurilor si cartelurilor, ONG de transparenta etc.) sa poata face ceva. De ce partidele nu arata – intreaba Welzer – ca populatiile statelor nationale devin treptat tot mai neputincioase in fata acestor conglomerate de putere transnationale?
Capitalismul e un principiu economic foarte performant, pana cand incepe sa-si consume propriile premise Nici un partid nu se gandeste cum s-ar putea ca standardul de civilizatie pe care l-a faurit capitalismul sa fie pastrat chiar si in lumea ce va urma celei actuale de crestere economica fortata. Nici un partid nu se preocupa de nedreptatea economica ce se face unei intregi generatii de tineri in multe tari europene. Desi revoltele din diverse tari au aratat ce forta exploziva zace in mase, se continua totusi o politica economica ce duce la somaj de masa. Aceasta indolenta in fata unei democratii pusa in pericol se reflecta si in nonsalanta cu care sunt privite tendintele autoritare in unele tari europene. Nici o idée despre pastrarea si ocrotirea democratiei in sec.21 nu poate fi intalnita in programele partidelor, deoarece categoria “raului cel mai mic” nu mai e luata in serios. Din fericire nu exista astazi in Germania nici un partid populist de dreapta, care sa indreptateasca cetateanul sa acorde votul sau celor care nu numai ca nu poseda nici un raspuns la sfidarile epocii, dar nici macar nu stiu care sunt acestea. A nu vota astazi este un act de respingere a consimtamantului. Refuzul acceptarii le-ar fi necesar partidelor pentru ca sa inteleaga ce inseamna pierderea de legitimitate si, prin asta, sa-si reaminteasca cine in democratie este cu adevarat suveran.
*
Replica la cele de mai sus ii este data lui Welzer de unul dintre cei mai talentati politicieni ai opozitiei, Jürgen Trittin, vechi fruntas ecologist, dupa ce in tinerete fusese membru al partidului comunist german. Dupa ce aminteste o serie de actiuni ale asociatiilor patronale si ale partidelor astazi la putere care cauta sa restabileasca privilegiile sau avantajele abolite sau desfiintate prin lupta in ultimele sase decenii, el subliniaza ca adversarii actuali ai stangii sunt bine organizati si bine situati in locuri de decizie. Toate aceste elite conservatoare ce se pretend apolitice lupta impotriva venirii la putere a partidelor rosu-verde (soc.-democrati si ecologisti).
Ei stiu prea bine ca o majoritate (de la doua-treimi, pana la trei sferturi din societate) doreste sa se introduca salariul minimal legal, sa se tina in frau activitatea bancilor, sa se sporeasca impozitele pentru cei bogati, sa fie atrase mai multe femei in posturi de conducere, sa se acorde mai multe fonduri pentru gradinite, scoli si universitati. Inca de si mai mult timp aceasta majoritate a populatiei respinge energia nucleara, doreste protectia climatica si drepturi egale pentru perechile homo. Dominatia ideologica a neoliberalismului s-a incheiat. Cu toate acestea in Bundestag nu se regaseste aceasta majoritate politica din randurile populatiei, iar dreapta apolitica face eforturi pentru a pastra aceasta disproportie. In aceasta situatie contradictorie (majoritatea din societate nu corespunde cu cea politica), Welzer vine cu propunerea sa se renunte la lupta politica, deoarece toate partidele ar fi egale. Deseori sub dispretul fata de politic se ascunde dispretul de democratie. Nu e adevarat ca toate partidele doresc acelas lucru, iar poporul – contrariul. Conflicte clare strabat societatea, au loc confruntari intre grupuri sociale si de interese, intre conceptii despre lume si viata. Iar aceste conflicte ajung si in parlament. Nu e adevarat nici ca partidele nu acorda nici o atentie depasirii in mod democratic a crizei Euro sau civilizarii capitalismului. Aceste probleme sunt mereu discutate si stau printre problemele de principiu ale programului ecologistilor si social-democratilor. Pentru aplicarea lor este insa nevoie de o majoritate, impotriva realizarii careia stau puternice interese. Oare Welzer nu vede – spune Trittin – cum in Germania puterea asociatiilor patronale si a fauritorilor de opinie impiedica reformele ecologice si sociale, se opun impozitului pe tranzactiile financiare, se ridica impotriva limitarii emisiilor de bioxid de carbon sau sunt contra unui salariu minimal ? Asemenea probleme pot fi considerate drept fleacuri de sustinatorii unei viitoare si ipotetice societati-fara-crestere, dar ele sunt pasii necesari ale unei transformari social-ecologice. Si ele contin sansa obtinerii unei majoritati politice, necesara pentru a fi traduse in viata.
Refuzul de a lua parte la lupta pentru castigarea de partidele de stanga a majoritatii in parlament exprima o aroganta nedemocratica fata de acea parte a societatii care gandeste diferit. Este de inteles dezamagirea unora ca multe reforme nu au putut fi inca realizate. Dar asta nu e un motiv convingator pentru a abandona lupta de obtinere a majoritatii necesare pentru transpunerea lor in viata. Prin chemarea lui Welzer ca alegatorii sa faca pe bosumflatii si sa nu voteze, el joaca rolul de bufon util pentru Merkel ce doreste demobilizarea electoratului. El contracareaza astfel angajarea a sute de mii de oameni ce vor schimbarea politicii. A nu-si da votul este a vota pentru status-quo. In lupta pentru civilizarea capitalismului e distrugator ca tocmai voci influente din tabara stangii sa adopte pozitii ce in fond dau apa la moara politicii dreptei facand distinctia intre cetateni, pe de o parte, si politicieni, pe de alta parte, ca elemente ale principalului conflict din societate.
Multi oameni de stanga nutresc scepticism fata de confruntarile luptei electorale a partidelor si uneori considera ca e doar o pofta nesatioasa dupa putere. In realitate este vorba ca nevoia profunda de schimbare a societatii sa fie transpusa in influenta parlamentara si in putere de guvernare elaboratoare de legi. O stanga care renunta a face acest pas se degradeaza pe sine la rangul de elaborator de lozinci sau de orator de duminica in favoarea unui etern guvern condus de CDU.
Criza financiara mondiala, impartirea in doua a societatii, criza europeana si giganticul esec al pietelor in problema schimbarii climatice, i-au convins pe multi oameni ca democratiei politice i se poata acorda incredere pentru a spune pietelor unde sa se duca. Nu avem nevoie de democratia lui Merkel care respecta toate dorintele pietii, ci de piete reglementate si tinute sub control in mod democratic. Nimeni nu trebuie sa-si faca iluzii cu privire la politica dusa de Merkel in ultimii zece ani. In conceptia ei cresterea salariilor, statul social, normele de protectie fata de clima si impozitele sunt frane de blocare a capacitatii de concurenta a firmelor germane. Pentru aceasta ea e sprijinita de cele mai puternice lobbys din aceasta tara. Este insa o politica ce obliga si restul Europei. Alegerile de acum din Germania, tara chee in Europa, trebuie considerate ca momentul propice pentru a pune capat neo-liberalismului. Conteaza insa orice voce in dezbaterile publice, orice vot bagat in urna.

O revista germana de educatie politica pentru tineret

July 3, 2013

 

Germania, ca si alte tari democratice, se procupa de educatia cetateneasca a populatiei. In acest scop exista, de peste 20 de ani, o agentie  denumita  „Bundeszentrale für Politische Bildung“ (Centrala Federala pentru Educatie Politica). In principiile ei de baza se arata ca “democratia are nevoie de o societate civila vie si capabila de confruntare, iar aceasta nu se poate infaptui decat atunci cand cetatenii participa activ la viata politica si sociala. De aici decurge obligatia de a sprijini si stimula intelegerea situatiei politice si consolidarea constiintei democratice, respectarea drepturilor omului si faurirea unei culture politice democratice , fara partinire de partid”. Idei desigur frumoase, dar cum sunt ele aplicate in practica? Intr-o buna masura asta se realizeaza prin revista “Fluter”. Este o publicatie pentru educatia politica a tineretului, tiparita in 250.000 exemplare (un caiet de 50 pagini fiecare), care apare odata pe trimestru in excelente conditii grafice si este distribuita gratuit celor interesati. Revista poate fi consultata pe internet la adresa: www.fluter.de

Dupa cum se stie in Germania in prezent este la putere un guvern de centru-dreapta (o alianta a crestin-democratilor si liberalilor), asa incat m-as fi asteptat ca orientarea politica a revistei sa corespunda sensului urmat de politica guvernamentala. Nicidecum insa: revista are o orientare mai mult de stanga, ceeace se intrevede din tematica problemelor ce framanta tineretul german si carora le este consacrat fiecare numar. Iata care sunt cateva din aceste teme: Internetul; Saracia; Sexul; Banii; Limba si limbajul; Munca; Proprietatea; Hrana; RDG dupa caderea zidului ; Mediile de informare; Protectia naturii; Solidaritatea; Marile orase (Megacityes); Piata; Egalitatea, Feminismul s.a.

Ce intalnim rasfoind cateva din aceste numere ?

In caietul despre saracie se incearca a se da raspuns la intrebari ca: De ce este Africa atat de saraca si Europa atat de bogata? De ce atat de multi oameni sunt muritori de foame, desi alimente sunt in lume deajuns? De ce unele tari cu mari bogatii naturale nu se pot smulge din subdesvoltare, in timp ce alte tari prospera pe seama lor? A contribuit globalizarea la sporirea saraciei in lume? Sunt oare saracii din tarile bogate singuri vinovati de conditia lor? Ce poate face politica pentru combaterea saraciei? Tot in acest caiet se prezinta varietatea aspectelor saraciei in Germania, de la studentii care abia o scot la capat cu 600 euro pe luna si de la pensionarii ce nu-si pot plati chiria, pana la acei “Obdachlos”, evacuati din locuinta si care sunt obligati sa doarma pe strada. Se prezinta si cazurile unor tari, ca de pilda Zambia, unde sfaturile date de FMI si Banca Mondiala au inrautatit situatia economica si au favorizat interesele tarilor bogate, sau ale Chinei si Braziliei unde reintroduceea treptata a capitalismului a stimulat desvoltarea economica, adancind insa prapastia dintre saraci si bogati si sporind contrazicerile sociale.

Caietul consacrat sexului in societatea moderna subliniaza in editorial ca in capitalism placerea si promisiunile sexualitatii au fost integrate circuitului marfurilor, banilor si serviciilor, iar prin aceasta – criteriilor de concurenta si consum ale pietii. Asa zisa revolutie sexuala din 1968 a accentuat tolerarea unei sexualitati afisate public, sub care insa se ascund vechile sabloane ale exploatarii si oprimarii. A-si desvalui propria sexualitate in acest mediu devine o chestiune politica a autodeterminarii: a te sustrage ordinelor marketingului este o atitudine mai revolutionara decat s-ar crede. Sexul nu e doar o problema de morala sau de desbatere despre ce e bun si ce e rau in viata unui cuplu, ci si o problema de dominatie, pornind de la violul ca aspect al razboiului pana la violenta acceptata asupra unei personae sau a unui grup. Cine vorbeste despre sex nu poate sa taca cu privire la societatea in care traieste. In caiet sunt articole care pun in discutie problema homosexualitatii, articole care compara siguranta data de diversele procedee de protectie anticonceptionala sau care desvaluie dilema in care se gasesc cei ce au contractat virusul HIV, un articol despre copii si tineri victime ale unor pedofili si un articol despre legalizarea prostitutiei in Germania ca premise de ajutor dat femeilor dar din care prostituatele nu au avut nimic de castigat.  

In caietul cu tematica “Munca” ni se prezinta mai intai cateva cifre interesante. In lume erau ocupate in 2010 in diferite munci platite 3.261.000.000 persoane. Cota somajului a fost de 9,7% in SUA, 19,8% in Spania, 4,0 in Austria, 7,0% in Germania, 9,6% in UE. Cresterea productivitatii muncii in perioada 2000-2010 a fost de 8% in Germania si de 20% in SUA. Durata medie a saptamanii de munca pentru cei integral ocupati: UE – 40,5 ore; Marea Britanie – 42,5 ore; Coreea de sud: 46 ore. Numarul salariatilor catorva mari firme: Wal-Mart (SUA) – 2.100.000; China National Petroleum – 1.650.000; Posta Germana – 424.686; Volkswagen – 358.500. Cu toate ca muncesc 8 ore pe zi, multi oameni fac parte din categoria “working poor”, adica sunt si raman saraci. Conform datelor ILO (International Labour Organization) numarul persoanelor care traiesc cu un venit mai mic de 1,25 $ / zi si persoana se ridica in 2008 la 633 milioane, iar cei traind cu mai putin de 2 dolari  – 1.190 milioane.+

 In Germania, la o populatie de 82 milioane, numarul somerilor (in 2009) a fost de 3,3 milioane, iar al celor ocupati in campul muncii – 40,2 milioane, din care 35,8 milioane salariati si 4,4 milioane liber profesionisti. Din cei ocupati in campul muncii 2,1% lucrau in agricultura, silvicultura si pescuit, 25,5% lucrau in industria prelucratoare, iar 72,4% lucrau in sectorul tertiar (prestare de servicii). Care sunt salariile in Germania si cum sunt ele impozitate? Un manager (sef de intreprindere) castiga in medie anual 91.180 euro; un avocat – 82.161 euro; un consilier de intreprindere – 76.240; un medic de spital – 75.733; un professor de liceu – 46.628; un gradinar – 27.234; un frizer – 15.787 euro anual. In medie femeile castiga in Germania, la munca egala, cu 23% mai putin decat barbatii. Castigul brut pe ora (inclusive primele) in industria prelucratoare erain 2010 in Germania – 33,9 euro; in Polonia – 7,0 euro; in Bulgaria – 2,2 euro; in Sri Lanka – 0,41 euro. Dar numarul celor care, in Germania, lucrau  pentru mai putin de 5 euro pe ora a fost de 1,15 milioane. Castigul e impozitat astfel: pana la 8.000 euro pe an – nici un impozit; peste 8.000 euro – 14%; peste 52.882 euro – 42%; peste 250.731 – 45%. Daca in Germania in medie un absolvent de facultate castiga anual 70.000 euro, unul doar cu bacalaureatul castiga 58.000 euro, iar unul cu liceul terminat, dar fara bacalaureat – 36.000 euro anual

Un articol in acest numar al revistei este consacrat lucratorilor dintr-o fabrica de placi ceramice, care – dupa ce firma a dat faliment – nu s-au resemnat sa intre in somaj, ci au continuat sa munceasca preluand conducerea intreprinderii. In Argentina – tara crunt lovita de criza – sunt azi 200 de intreprinderi care au fost preluate de salariati dupa ce tribunalul le-a declarat falimentare.  Un alt articol prezinta cu simpatie viata si munca unor tineri romani (in majoritate tigani) care isi castiga existenta la Berlin spaland parbrizul automobilelor oprite la stop, alungati mereu de politie. Alte articole : De ce nu este usor pentru un tanar german sa-si infiinteze o firma proprie in alta tara; Cum o scoate la capat o familie in care capul ei a devenit brusc somer; Despre copiii pusi sa munceasca; Sindicatele pierd mereu membri, dar ele sunt indispensabile pentru o economie functional etc.

.

Ma opresc aici, caci deja s-au depasit mult dimensiunile pe care le cred admisibile ale unui articol de blog. Ma gandesc insa ca prin toamna sa prezint tot aici o alta revista politica germana, putin cunoscuta in Romania, intitulata “CICERO”

Ar putea el oare sa revina?

June 30, 2013

Cartea recent aparuta in Germania pe care o prezint in cele de mai jos e un mic fenomen editorial: ea figuraza constant in clasamentul best-seller-urilor din aceasta tara, unde in numai cateva luni s-au vandut 600.000 exemplare, a fost tradusa deja in 32 de limbi si au fost achizitionate drepturile de filmare. Este vorba de romanul “Er ist wieder da” (El s-a reintors) al lui Timur Vermes, un autor practic necunoscut pana la acest debut, daca nu tinem seama de activitatea lui relativ modesta de ziarist. Iar “eroul” principal al acestei povestiri, conceputa la persoana intaia, nu este altul decat Adolf Hitler, fostul Führer, care intr-o buna zi, dupa 66 de ani de la presupusa lui moarte, se trezeste pe un teren viran din mijlocul Berlinului de azi. Nu conteaza care este miracolul acestei aparitii, pe care nici autorul nu incearca sa o explice. De la Franz Kafka incoace nici cea mai nazdravana ipoteza a unei fictiuni literare nu mai socheaza, daca semnificatiile cu care impleteste autorulnaratiunea justifica aceasta concesie. Iar peripetiile unui Hitler, ce nu si-a abandonat nici una din ideile ce l-au adus odinioara la putere si care doreste sa repete istoria in noile conditii ale modernitatii, este un original si pretios filon de exploatat.
Ce se intampla insa acum cu un individ ce se iveste din neant, dar nu are locuinta, nici un ban, nici o cunostinta, care alaturi nu-si are nici partidul, nici chiar pe Eva (nascuta Braun), dar care seamana leit cu Hitler, ba este chiar Hitler? El intelege repede ca se gaseste in anul 2011, nu-si ascunde insa identitatea, convins fiind ca poporul german duce lipsa unui adevarat conducator. Lumea pe care o intalneste il crede insa doar un comic plin de talent, ce continua sa-si joace rolul si in viata de toate zilele. In curand el e descoperit de sefii unui canal de televiziune, care ii asigura o aparitie la o emisiune comica saptamanala. Succesul primei sale aparitii pe micul ecran la care, cu celebra si inconfundabila sa voce, isi expune ideologia si ii ironizeaza pe guvernantii de azi ai Germaniei, il fac celebru. Conducerea firmei ii atrage atentia ca in programul sau e liber sa spuna orice, cu exceptia unui subiect tabu: evreii. E surprins de multimea turcilor ce populeaza acum Germania si da diverse explicatii acestei situatii, printre care si lupta aliatilor sai de credinta islamica impotriva plutocratiei anglo-americane. Televiziunea e considerata un excelent mijloc de propaganda, ceeace ar fi facut minuni daca ar fi avut-o la dispozitie Goebbels. O emisiune in care el pledeaza pentru maretia naturii, aerului si apelor germane, determina contactarea lui de o reprezentanta proeminenta a partidului ecologist (Die Grünen) care ii propune sa intre in partid. E respinsa, deoarece – ii spune el mandru – are deja propriul sau partid: national-socialist, pe care trebuie doar sa-l refaca. Decide sa efectueze o vizita si la sediul partidului nationalist de extrema dreapta NPD, care insa il dezamageste profund. Le reproseaza cu dispret conducatorilor acestuia ca nu fac decat sa compromita ideia mareata a partidului NSDAP. Nici pe seful partidului social-democrat nu il menajeaza, iar pe cancelara Germaniei o pomeneste cu epitete caraghioase etc.,etc. Spre sfarsit este agresat pe strada de niste skin-heads, care il ciomagesc strigandu-i: Jidan imputit, care iti bati joc la televizor de figura sacra a lui Hitler!
Acest Hitler reinviat nu e un personaj anecdotic, dar tocmai din cauza asta e spaimantator de real. In special cred ca pentru germani, care se bucura acum de cea mai prospera bunastare din istoria lor, care rad cu pofta de ideile emise de “personajul” Hitler, au poate chiar simpatie pentru unele din ele, dar ii cuprinde un fior de ghiata gandindu-se ca aceste idei au dus la moartea a peste 7 milioane de nemti in cel de al doilea razboi mondial. Si ce s-ar intampla daca cu adevarat ar apare un nou Hitler pe scena politica germana? Ar fi el ignorat de media sau sarbatorit de ea ca lovitura secolului? Caci cartea lui Vermes nu are drept scop doar amuzarea cititorului, ci contine o sumbra satira a societatii germane de azi, cinica, fara scrupule in cautarea de succese, cu pofta nestavilita de distractie grosolana si cu o pasiune de internet ce a dus pana la crearea unui partid al internautilor (“Piraten Partei”).
Inchizand aceasta carte, un cititor roman s-ar putea sa se gandeasca la un eventual roman de aceiasi factura si inspiratie, avandu-l insa pe Ceausescu drept protagonist. Ipoteza insa dificil de realizat, chiar si numai pentru ca dictatorul roman nu era capabil sa scrie o carte ca “Mein Kampf” si nici sa captiveze publicul, ca eroul din carte, prin replicile abile date adversarilor politici. Dar nationalismul (nu comunismul), sadit de Ceausescu in mintile multor romani, poate va da nastere si la noi unui extremism de dreapta original, care sa paseasca – daca nu pe urmele din anii ’20 ale lui Hitler, cel putin pe fagasul pe care il lasa in zilele noastre Viktor Orban si Vona pe continentul nostru, cu acceptarea tacita a Uniunii Europene.

Rechinii in panica

May 4, 2013

Numarul din aceasta saptamana al saptamanalului Der Spiegel (tiraj peste 900.000 ex.) are pe coperta un rechin disperat care isi musca propria coada. Titlul care insoteste imaginea este al cazului ce rascoleste acum intraga Germanie: “Principiul lui Hoeness – Lacomie, sustragerea de la impozite si FC Bayern”. Este vorba despre Uli Hoeness, presedintele echipei de fotbal FC Bayern, care nu a declarat fiscului, mai multi ani la rand, taxe totalizand o suma de peste zece de milioane euro. Ministerul de finante german, confruntat cu tot mai frecventele cazuri de evaziune fiscala, a reusit sa cumpere in secret din Elvetia, din Lichtenstein si din Luxemburg cateva discuri CD pe care sunt inregistrate numele si sumele depuse in banci de multi cetateni germani bogati. Afland aceasta si temandu-se de consecinte, mai multe mii din cei cu musca pe caciula au preferat ca incepand din luna ianuarie a.c. sa isi declare falsul infaptuit.
Asa a procedat si dl. Hoeness. Numai ca el este o mare personalitate in aceasta tara: fost jucator de renume, cu 35-40 de ani in urma, in echipa nationala, el conduce de cativa ani cu indemanare soarta celei mai performante echipe din campionatul german si una din cele mai bogate din Europa (cifra de afaceri in anul 2012: 373,4 milioane euro). Pana recent el s-a bucurat de stima pe care i-o poarta cancelara Angela Merkel si Horst Seehofer, seful CSU si al guvernului bavarez. Fiu al unui mic macelar, el a ajuns fabulos de bogat ca proprietar al unei mari fabrici de carnati si ca talentat speculator la bursa. Posturilor de televiziune le face placere in aceste zile sa prezinte talk-show-uri din anii trecuti, in care Hoeness se declara un ferm adversar al evaziunilor fiscale si condamna cazurile de coruptie si inselatorie. Caci in Germania au fost numeroase cazurile de escrocare a fiscului de catre persoane de renume: vestitul tenisman Boris Becker, prins cu o suma nedeclarata de 3,8 milioane DM – a fost condamnat la 2 ani (cu suspendare) si plata a 500.000 euro; crescatorul de cai de curse P. Schöckemöhle, surprins cu o datorie fiscului de 22,6 milioane DM si condamnat la 6 luni inchisoare (cu suspendare); cantaretul Freddy Quinn – cu 1,8 milioane euro si condamnat la 2 ani (cu suspendare) si amenda s.a.
Dar regula adoptata pana acum de justitie in astfel de cazuri este urmatoarea: nedeclararea unei sume pana la 50.000 euro se pedepseste cu o amenda platita fiscului, dar peste aceasta suma, intervine procuratura. Pana acum insa procesele soldate cu condamnari au fost insotite si de suspendarea pedepsei, dupa plata unei despagubiri consistente. Recent insa Curtea Constitutionala de la Karlsruhe a decis ca pentru evaziunile fiscale ce depasesc un milion euro sa nu se mai admita suspendarea, ci condamnarea sa fie executata. Cazul lui Hoeness (61 ani) intra tocmai in aceasta categorie si, desi se fac inca cercetari pentru stabilirea valorii exacte a evaziunii, el a platit pe loc, pentru a fi lasat in libertate, o suma de 5 milioane euro.
Am relatat mai pe larg acest caz, care cu siguranta va face istorie, deoarece el se impleteste si cu informatia Bancii Federale a Germaniei ca averea totala a germanilor (sume depuse la banci, actiuni, asigurari etc.) a atins in 2012 nivelul record de 4.939 miliarde euro, o crestere cu 214 miliarde euro fata de anul precedent. De regula omul chivernisit, dar mai ales cel bogat, considera ca impozitul pe care trebuie legal sa-l plateasca statului este o mana straina ce i se baga in buzunar. Iar cand, ca urmare a unei politici de austeritate, in tarile UE din sudul continentului sunt concediati mii si mii de salariati, cum sa nu sporeasca invidia si resentimentul atator europeni fata de germani, cei care nu se sinchisesc de criza si de urmarile ei?

Inegalitatea sociala in Germania

March 1, 2013

Economistul american Simon Kuznets, laureat al premiului Nobel, a elaborat in 1955 un studiu amanuntit prin care demonstra ca pe masura desvoltarii economice a unei tari, inegalitatea sociala se reduce. El era de parere ca aceasta relatie cu valoare de lege imuabila va continua si in viitor. Deceniile urmatoare au dovedit insa cu prisosinta ca ipoteza sa era gresita.

Incepand din anii ’80, dar mai ales in anii ’90, tendinta predominanta in societatile statelor industriale este alta: in timp ce paturile cele mai sarace nu reusesc sa se zmulga din conditia lor, patura celor bogati devine tot mai bogata, rapid si fara ca nimic sa i se opuna. Principalele cauze ale noii situatii sunt:

  1. Pe piata muncii raportul dintre cerere si oferta in privinta capitalului uman, s-a schimbat radical. A sporit mult cererea de personal de inalta calificare, cu solide cunostinte de lucru cu computerul, in dauna fortelor de munca fara studii. Valoarea cunostintelor a devenit un factor decisiv in productie;
  2. Concomitent s-a facut simtita concurenta tarilor cu salarii reduse, care – oferind produse sub pretul pietii – au determinat indirect scaderea sau stagnarea salariilor muncitorilor in tarile industriale;
  3. Declinul organizatiilor sindicale, care nu au putut obtine succese in tratativele privind salariile tarifare, in buna parte datorita numarului mare de imigranti ce isi ofera forta de munca pentru salarii reduse;
  4. Politica impozitelor, care a favorizat clasele de sus. In SUA de pilda, de cinci decenii se tot reduc taxele pentru cei bogati. Politica neoliberala dusa in SUA de presedintele Ronald Reagan si in Marea Britanie de prim-ministrul Margaret Thatcher au contribuit considerabil la aceasta.

Sunt numeroase studiile din diverse tari care sprijina cu date adancirea faliei dintre bogati si saraci, indeosebi in Statele Unite, si riscurile pe care ea le contine. Una dintre cele mai recente carti de analiza a acestei stari de lucruri este cea a lui Hans-Ulrich Wehler, profesor emerit de istorie sociala, intitulata “Die neue Umverteilung – Soziale Ungleichheit in Deutschland” (“Noua redistribuire – Inegalitatea sociala in Germania”) – Verlag C. H. Beck. Ce spune acest autor?

                                                           *

In Germania, inca cu trei decenii in urma, se inregistra o discrepanta stridenta a veniturilor. Dar recenta criza economica (2008-2009), departe de a fi redus diferenta, a sporit-o, astfel incat in aceasta tara cu o populatie de 82 milioane locuitori, sunt acum 100 de miliardari si 345.000 de milionari. Aceasta elita a bogatasilor este strans legata de casta politicienilor, aceasta ingrijindu-se ca, pe diverse cai, sa ii creeze conditii cat mai favorabile. Managerii unor firme au ajuns sa primeasca castiguri, pe care Wehler le numeste “obscene”. In 1990 castigul mediu al anual al unui membru al consiliilor de administratie ale primelor 30 de mari concerne germane era de 500.000 euro , dar in 2010 castigul lor mediu a fost de 2,7 milioane euro. Dar asta nu li se pare deajuns, caci recent s-a descoperit ca sumele depuse in secret de bogatasii germani in bancile elvetiene pentru a evita impozitarea se ridica la 180 de miliarde euro. Presedintele consiliului de conducere al companiei Volkswagen, Martin Winterkorn, a primit in 2011 un salariu anual in valoare de 17,5 milioane euro. Ceilalti membri ai consiliului au primit intre 7,2 si 8,1 milioane, in timp ce salariul anual al unui muncitor care lucreaza direct in productie la VW a fost in medie de 42.000 euro.

Daca in anul 2000 – scrie Wehler – 5% din populatie poseda jumatate din avutia productiva totala, in 2010 cca. 10% stapaneau doua treimi din totalul bogatiei, iar 1% – alcatuind patura cea mai de sus – chiar 35,8%. Intre 1992 si 2012 averile private s-au dublat, cu un spor de aproape 10 bilioane euro. Autorul previne ca acum traim “unul dintre cele mai dramatice procese ale istoriei contemporane”, care se va ascuti in viitor. Procesul de concentrare al avutiei nu este insa unica forma in care se prezinta inegalitatea sociala. Wehler se opreste in carte si asupra sanselor inegale de promovare in cariera, de ingrijire medicala, de obtinere a unei locuinte si chiar de casatorie, aratand cat de dificil ii este unei persoane din paturile de jos sa avanseze si sa patrunda in mediul elitei doar prin propriile merite. In incheiere se fac unele recomandari pentru puterea politica privind masurile ce ar trebui luate pentru evitarea unei rascoliri grave a societatii, printre care este taxarea severa a averilor ce depasesc o anumita limita si plafonarea salariilor excesive ale managerilor marilor companii.

                                                           *

Cartea lui Wehler este un exemplu de modul critic in care trebuie privita noua ierarhizare sociala ce s-a format in multe tari in ultimele decenii. O piata total dereglementata, eliberata deci de interventia statului si lasata sa fie condusa doar de jocul liber al intereselor individuale(August von Hayek, Milton Friedman), este o utopie ce a fost contrazisa de insasi criza financiar-economica recenta. Fortele ce actionau pe piata – bancile, Hedgefonds sau consiliile de conducere ale unor concerne – s-au dovedit incapabile sa se opuna cu succes pericolului prabusirii. Statul s-a aratat o putere de neocolit care a reusit, prin interventii totusi extrem de costisitoare, sa slabeasca ravagiile crizei. Dar nici el, statul capitalist, nu a fost capabil sa impuna pietelor financiare o reglementare eficienta si durabila. Nu numai argumentele economice sunt insa de luat in consideratie in analiza teoriei eliberarii de orice reglementare, ci si aspectul antropologic: comunitatile umane, mai mici sau mai mari, nu pot sa convietuiasca durabil cand ele resping un set, in comun acceptat, de norme si reguli institutionale. Aceasta e valabil atat pentru o casnicie, o asociatie sau un partid, cat si pentru o natiune.

Hans-Ulrich Wehler este un social-democrat. El vede ca la baza piramidei sociale sporeste proletariatul mizer in lupta cu o patura mijlocie ce nu vrea sa-si piarda statutul, dar crede ca potentialul revolutionar al Germaniei este scazut, deoarece “miracolul economic” faurit in anii de dupa razboi a cladit un fundament solid de protectie sociala generala, fundatie care se mentine inca neschimbata. Amenintarea ce zace in cascarea prapastiei de venituri si moravuri in societatea germana, va pune in discutie – mai devreme sau mai tarziu – legitimitatea societatii de piata si a democratiei. Acestea s-au bazat pana acum pe ideea ca produsul social poate fi creat fara incalcarea flagranta a normelor de echitate. Dar cand se vede ca un mic grup de persoane din varful piramidei beneficiaza de favoruri excesive, este indreptatita – afirma Wehler – reconsiderarea problemei echitatii. Conceptele statului social si al egalitatii de sanse trebuie revizuite pentru ca prin interventia statului sa se atenueze manifestarile unei ierarhii deformate.

                                                           *

Citind cartea succint prezentata mai sus, mi-am pus intrebarea daca in Romania a facut sau face oare cineva inventarul critic al starilor din ultimii 23 de ani din Romania, cu prezentarea cauzelor si consecintelor pe care un capitalism dezlantuit le-a produs si le produce inca, in care sa se arate cu obiectivitate si cine au fost atat profitorii, cat si pagubosii acestei uriase segregari sociale. Ma gandesc la fenomenul, ce merita investigat, al imbogatirii fabuloase a celor dintr-o subtire patura a societatii, concomitent cu saracirea a milioane de oameni, tarani sau fosti muncitori in intreprinderi inchise, din randul carora multi au luat calea strainatatii pentru a supravietui cu familiile lor. Este insa poate prea devreme pentru a pretinde asa ceva, inainte ca lumea romaneasca sa sufere o zgaltaire zdravana, care se o puna fata in fata cu raspunderile si indatoririle timpului.

Herta Müller si exilul

January 29, 2013

Romanii, sau o parte din ei, se mandresc cu premiul Nobel de literatura capatat de Herta Müller in 2009. E drept, premiul a fost acordat pentru cartile scrise in germana si traduse apoi in numeroase alte limbi, astfel incat tot globul a aflat despre chinurile pe care autoarea le-a suferit fiindca a avut nefericirea sa se nasca in Romania. Dupa cum stim, renumita scriitoare – nascuta in Banat in 1953 –  e obsedata de calvarul prin care a trecut populatia germana in anii regimului comunist. Dupa vizita pe care a facut-o in Romania in 2009, ea a publicat un articol in saptamanalul german “Die Zeit” in care povesteste cum la Bucuresti – primita cu onorurile cuvenite de A. Plesu – s-a simtit constant supravegheata de aceiasi eterna Securitate. Iar recent, in decembrie, ingrozita de rezultatul alegerilor pentru parlamentul roman, dansa a tras de la Berlin un semnal de alarma: exista riscul ca comunistii sa ia din nou puterea la Bucuresti. Dupa cum se vede stafia comunismului este o tema care nu poate fi usor abandonata.  

Iata insa ca in numarul din 21 ianuarie 2013 revista “Der Spiegel” publica un amplu articol al Hertei Müller, in care ea  lupta si cu alte fantome, nu numai din Romania (cine se mai intereseaza oare in vest de Romania ?), ci chiar din patria de adoptie, Germania. Scapata din iadul romanesc “cu nervii distrusi de anii de sicana din partea Securitatii” (desi marturiseste in alta parte ca intre 1984 si 1987, efectuase trei calatorii turistice in Germania Federala) dansa ajunge in vara lui 1987 ca emigranta in lagarul de la Nürnberg. Cu surprindere constata ca este luata in primire de Serviciul Federal de Informatii (BND) si supusa timp de luni de zile unui interogatoriu istovitor, fiind banuita ca agenta trimisa in Germania chiar de Securitate. Intrebata daca a emigrat in calitate de etnic german sau de persoana persecutata politic, dansa raspunde ca in ambele calitati, ceeace insa nu il satisface deloc pe anchetator. Nenumarate alte intrebari, de care erau scutite mii de alte persoane ce emigrau pe atunci din Romania, o fac sa banuiasca ca la mijloc este amestecata Asociatia compatriotilor svabi din Banat (Banatschwäbische Landsmannschaft), manipulata de aceiasi Securitate. Aceasta asociatie din Timisoara, ce tinea o stransa legatura cu ambasada romana de la Berlin, “m-a urmarit timp de ani si m-a ponegrit ca disidenta (Nestbeschmützerin)” […] “Ura celor din conducerea acestei Asociatii, planurile calomnioase ale Securitatii si ale Bundes Nachrichtendienst (BND) se legau acum intr-un tot” […] “In 1987 am inceput sa imi dau seama ca Germania, care alungase in exil (in timpul nazistilor) sute de mii de oameni, nu vrea sa aiba nimic comun cu cuvantul exil si cu experienta exilului”.

Desigur ca aceste necazuri ale Hertei Müller de la primii pasi pe pamantul Germaniei nu se pot compara cu dramele marilor scriitori si artisti germani pe care regimul hitlerist i-a alungat din Germania. Dansa recunoaste acest lucru si enumera cateva asemenea cazuri: Carl Zuckmayer, care a reusit cu greu sa se refugieze in Elvetia; Walter Benjamin, care se sinucide la granita franco-spaniola, dupa ce i se refuzase intrarea in Spania; Stefan Zweig, care s-a sinucis in Brazilia, impreuna cu sotia sa Lotte; Ernst Toller, care s-a spanzurat intr-un hotel din New York; Joseph Schmidt, Else Lasker-Schüler, Nelly Sachs, Konrad Merz si altii. In schimb alti scriitori si artisti au ramas in Germania nazista, ca de pilda Gottfried Benn si Hans Werner Richter, si fie au colaborat cu regimul, fie au refuzat dupa infrangerea Germaniei sa aiba vreo legatura cu cei ce au parasit tara dupa 1933. Mari scriitori germani, ce au respins nazismul, s-au intors dupa razboi in patria lor, dar nu le-au fost recunoscute suferintele si nici nu s-a manifestat regret pentru pierderea suferita de traditia literara prin plecarea lor. Sunt amintiti printre altii Thomas Mann, Heinrich Mann, Stefan Zweig, Alfred Döblin, Theodor Kramer si Masha Kaleko. „Cine a fost in exil nu este recunoscut pana astazi in Germania drept victima”, scrie Herta Müller, care adaoga ca “Germania trebuie sa raspunda pentru asta la fel ca pentru Holocaust”. Nicaieri insa – arata ea – nu exista in Germania vreun loc memorial care sa aminteasca despre soarta tuturor acestor oameni de cultura, carora nazismul le-a frant viata.

Nu cred ca vor fi multi in Germania care sa salute aceasta noua rascolire a trecutului propusa de Herta Müller. Pe de o parte, pentru ca analogia cu Holocaustul nu numai ca atinge un subiect tabu, ci si pentru ca este falsa. Nu se pot compara cei cativa zeci de scriitori refugiati cu milioanele de evrei ce au pierit in lagarele naziste. Nici Germania din sec. 21 nu mai este cea din anii 1933-1945. Pe de alta parte, crearea unui muzeu al scriitorilor si artistilor germani din exil, nu ar fi o idee rea, dar ma face sa banuiesc ca el nu va fi limitat la perioada nazista, ci va fi extins si la epoca comunista, situatie in care in el si-ar avea locul in viitor si Herta Müller. Dar dansa a fost cu adevarat in exil in Romania pana in 1987?  Sau abia acum, in Germania, a inceput sa se simta in exil?

MILIARDELE NU SUNT DE AJUNS…

July 3, 2010

Acum 20 de ani avea loc unificarea Germaniei, iar locuitorii Republicii Democrate Germane primeau un cadou din partea guvernului Republicii Federale Germania. Printr-o decizie a Bundestagului, incepand cu data de 1 iulie 1990, cetatenii RDG capatau salariile si pensiile la acelasi nivel in moneda vestica, iar economiile lor, in limita sumei de 6000 marci RDG, puteau fi schimbate in raportul 1:1 in marci RFG. Era un gest de mare generozitate pe care si-l putea permite doar o mare putere economica. In acelasi timp era si o importanta masura politica de castigare a populatiei din fosta tara socialista, caci pana atunci raportul de schimb real al celor doua monezi era de 4:1 in favoarea marcii occidentale. Cu timpul s-a vazut insa ca din punct de vedere economic masura luata era pripita, cu consecinte neasteptate. Incapabile sa reziste in conditii de egalitate la competitia pe piata, intreprinderile est-germane au inceput sa dea faliment in masa.

Se evalueaza ca in ultimii 20 de ani s-au varsat, atat prin “pactul de solidaritate”, cat si prin alte surse, 1.300 miliarde euro pentru reconstructia celor 5 noi landuri. S-au construit noi autostrazi, s-a refacut intreaga retea telefonica, s-au modernizat vechile orase, s-au refacut canalele navigabile etc., dar au aparut si noi intreprinderi de inalta tehnicitate si institute de cercetari. Totusi majoritatea banilor s-au cheltuit pentru actiuni de sprijin social. In prezent forta economica, pe locuitor, a landurilor din estul Germaniei este de doar 71 % din cea a landurilor de vest. Iar cresterea lor economica se apreciaza ca va fi in anul acesta de doar 1,1 % , fata de 1,7 % a celor din vest. Mai grav este ca, de la disparitia zidului dintre cele doua Germanii, populatia de pe teritoriul fostei RDG s-a redus cu 2 milioane persoane, scadere care continua. Astazi, printre primele 100 de mari intreprinderi industriale ale Germaniei, sau printre primele 100 de mari firme prestatoare de servicii, nu este nici una din estul tarii.

Saptamanalul “Der Spiegel” publica in ultimul numar (no. 26/2010) un amplu reportaj cu numeroase cazuri din care rezulta fie ineficienta multor masuri de aducere la acelas nivel a celor doua parti ale tarii, fie aparitia unor fenomene sociale noi. Astfel de pilda, mizand pe ideea transportului aerian de marfuri si pasageri cu dirijabile, domeniu in care Germania stralucea prin anii ’30 cu dirijabilele contelui Zeppelin, s-a construit un gigantic hangar. Ideea s-a dovedit falsa, iar hangarul a ramas neocupat. Apoi insa un alt investor a avut ideea ca in acest hangar sa organizeze “Tropical Islands”, cel mai mare parc de distractii din Europa, cu palmieri, plaje de nisip si valuri. El s-a deschis in decembrie 2005, contandu-se ca anual isi vor petrece concediul aici 2,5 milioane de persoane. Dar – intr-o regiune in care somajul de 13,5 % ii forteaza pe multi sa-si paraseasca locurile natale – nu s-a reusit ca anul trecut sa fie atrasi decat 900.000 de oameni, curiosi sa vada cum arata paradisul la aceasta latitudine. Probabil ca “Tropical Islands” va da in curand faliment, dar nu departe de el, la Potsdam, se amenajeaza chiar acum inca o statiune cu bai de tratament si amuzamente in valoare de 20 milioane euro.

Un alt exemplu este cel al orasului Stendal, care in decurs de doua decenii a pierdut 10 mii locuitori, avand acum 35.000. Se prevede ca in anii ce vin populatia sa se va mai reduce cu 5.000 locuitori. Pana acum orasul a primit de la Berlin sume considerabile pentru noi locuinte si modernizarea celor vechi, dar conducerea orasului se confrunta acum cu o problema: orasul e prea mare pentru prea putini locuitori . Sunt prea multe paturi in spitale pentru numarul bolnavilor, prea multe scoli pentru care nu sunt copii, o uriase retea de apa si canalizare neutilizata suficient, dar mai ales un mare numar de apartamente ce stau goale. Multe blocuri construite la periferie trebuie demolate, dar locuitorii lor se opun. Primarul orasului declara: “Construirea unui oras e mai simpla decat deconstruirea lui”. Revista Der Spiegel relateaza si alte asemenea cazuri de proasta gospodarire a unor sume considerabile.

Suportul financiar pe care statul german il acorda regiunilor din estul tarii este un act de solidaritate unic in felul sau. “Solidarität Pakt” va mai dura pana in 2019, poate chiar mai mult. Mana invizibila care regleaza interesele pietei a jucat un rol minor in aceasta mobilizare de forte. Desigur ca sunt inevitabile greselile ce s-au facut si se mai fac in alocarea si utilizarea acestor fonduri. Imi pun doar intrebarea daca nu ar fi fost util si rational ca sentimentul nobil al solidaritatii sa se exercite nu doar la nivelul national, ci mai curand la nivel european, statele occidentale bogate creind un solid fond destinat a sustine economia noilor tari intrate in U.E., lovite acum de criza. O asemenea propunere a fost facuta anul trecut de Ungaria, dar a fost respinsa ca nerealista chiar de d-na Angela Merkel, cancelar al Germaniei. Iar fara acordul Germaniei, astazi nu se mai poate face nimic in Uniunea Europeana.

Germania isi schimba presedintele

June 5, 2010

Dupa cum se stie, la 31 mai presedintele Germaniei, Horst Köhler (67 de ani) a convocat presa si a facut o scurta declaratie prin care isi dadea demisia din inalta functie. Aflat intr-o vizita la trupele germane din Afganistan, Köhler sustinuse ca apararea intereselor economice si de comert exterior ale tarii sale, ar putea fi de natura, la nevoie, sa justifice o interventie militara germana in strainatate. Reintors la Berlin si afland ca unii ii imputa incalcarea prin aceasta declaratie a prevederilor Constitutiei, el a considerat ca prin aceasta critica se dovedeste o lipsa de respect pentru functia sa de presedinte, ceeace face imposibila ocuparea in continuare a ei.

Atitudinea de persoana ofensata a presedintelui a surprins intreaga clasa politica, nu numai pe cancelarul Germaniei, d-na Merkel, sefa a partidului crestin-democrat din care face parte si presedintele, ci si pe cei din opozitie. Toti si-au exprimat regretul pentru decizia unilateral adoptata de Köhler, cu atat mai mult cu cat in cei 61 de ani de existenta ai Republicii Federale, este prima oara cand un presedinte isi da demisia. Intr-un sondaj efectuat de cel mai important cotidian german, “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, din cei 15.500 repondenti, 67,3 % au fost de parere ca Köhler trebuia sa suporte critica si demisia nu era necesara, iar numai 32,7 % au considerat atitudinea lui justificata.

Au inceput desigur sa se faca diferite speculatii asupra motivelor reale ale acestui gest, deoarece pretextul invocat pare prea subtire. Germania este o republica parlamentara, in care rolul presedintelui este minor, fata de rolul pe care il joaca, de pilda, in Franta presedintele republicii, Sarkozy. Totusi Köhler, care pana la data alegerii sale ocupase la New York functia de mare prestigiu de director executiv al Fondului Monetar International, s-a dovedit ca nu e deloc un presedinte comod. In anii trecuti el refuzase sa semneze trei importante proiecte de legi prezentate de guvern si le trimisese spre refacere, act rar in istoria ocupantului palatului Belvedere din Berlin. In fata crizei financiare ce a lovit greu si economia Germaniei, el si-a exprimat – in calitate si de specialist financiar –punctul de vedere ca pe viitor, pentru evitarea repetarii crizelor, sunt necesare reforme de amploare pentru controlarea si tinerea in frau a activitatii bancilor, opinie de care guvernul nu a tinut seama. Pe de alta parte, desi reales presedinte anul trecut cu sprijinul partidelor de dreapta (crestin-democrat si liberal), Köhler s-a ingrijit sa pastreze o imagine independenta, de conducator ce intelege problemele sociale ale populatiei si cauta remedierea cauzelor lor. Toate acestea indreptatesc parerea ca nu numai fraza discutabila pronuntata in Afganistan sta la baza abandonarii spectaculoase de el a inaltei functii.

Este de remarcat ca, cu numai cateva zile inainte de demisia lui Köhler, a facut senzatie si brusca demisie a fruntasului crestin-democrat Roland Koch (52 ani) din functia de prim-ministru al Landului Hessen. Fara multe explicatii, acesta a anuntat ca va parasi si alte functii in partid, dorind sa ocupe un post important in economie. Apartinand aripei de dreapta a CDU, el era considerat de multi ca un eventual pretendent la postul de cancelar in locul Angelei Merkel. Cu numai o saptamana inainte la alegerile din cel mai populat land al Germaniei, Nordrhein-Westfalen, Jurgen Rüttgers, primul ministru si candidat al CDU, a suferit o usturatoare infrangere, fapt ce l-a scos de pe lista unor posibili pretendenti la functia de canceler.  Un alt fruntas, relativ tanar al acestui partid, Friedrich Merz, fost sef al fractiunii CDU in Bundestag, s-a retras mai demult invocand neconcordanta vederilor lui de dreapta cu cele de centru ale doamnei cancelare. Toate astea lasa sa se intrevada frictiuni importante, principiale, intre personalitatile de conducere ale acestui partid.

Deocamdata atentia opiniei publice germane este focalizata asupra celor doi candidati propusi a fi alesi pentru functia de presedinte al republicii. In cursul zilei de 3 iunie s-au propus doua candidaturi pentru alegerile ce vor avea loc la 30 iunie. Mai intai Christian Wulff (50 ani), fost prim-ministru al unei coalitii CDU-FDP in Saxonia Inferioara, care va fi sustinut de CDU (Uniunea Crestin-democrata) si FDP (liberali). Apoi Joachim Gauck (70 de ani), fost pastor evanghelic, fost timp de cca 10 ani conducatorul Comisiei pentru studierea actelor STASI si punerea lor la dispozitia persoanelor interesate spre consultare (echivalentul CNSAS la noi). El este sustinut de SPD (partidul social democrat) si Die Gruenen (ecologistii). Peste putin, probabil ca si partidul “Die Linke” (stanga) isi va prezenta candidatul sau. 

Conform constitutiei, alegerea presedintelul se face intr-o Adunare (Sammlung) speciala, alcatuita din cei 622 de membri ai Bundestagului, si un numar egal de reprezentanti ai celor 16 Landuri, deci in total 1244 persoane. Fiecare land isi trimite un grup de reprezentanti proportional cu populatia , iar in fiecare grup, proportional cu ponderea partidelor la ultimele alegeri. Primele calcule arata ca numarul si componenta participantilor la aceasta Adunare sunt favorabile alegerii ca presedinte a lui Chr. Wulff, dar Gauck are multe simpatii si in celelalte partide, asa incat o surpriza nu este exclusa. Ocuparea scaunului din Palatul Belvedere de catre Wulff, politician relativ tanar, il elimina si pe acest eventual pretendent la functia de cancelar al Germaniei pe care o ocupa acum d-na Merkel. Desi in trecut au fost facute propuneri ca presedintele sa fie ales prin consultarea directa a populatiei, nici de data aceasta solutia nu a fost retinuta.