Posts Tagged ‘globalizarea’

PRIVIND SPRE VIITOR

January 8, 2010

 Am intrat de cateva zile in cel de al doilea deceniu al acestui secol, ceeace poate fi un bun pretext de a investiga viitorul. Nu e vorba de ghicitul in cafea, ci de trecerea in revista a unor opinii, mai recente sau mai vechi, a unor profesionisti ai prospectivei despre problemele cu care se va confrunta lumea in anii ce vin.

Mai intai sa deschidem suplimentul revistei “The Economist” intitulat “The World in 2010”, caiet de 146 de pagini care, de 20 de ani, apare anual in decembrie. El ne asigura ca economia mondiala va iesi in anul viitor din recesiune, dar ca tarile bogate se vor confrunta in continuare cu mari dificultati economice. In Marea Britanie, la alegerile din luna mai, conservatorii vor prelua cu siguranta puterea, iar in Statele Unite, la alegerile de “mid-term” din noiembrie, este posibil ca Obama sa piarda majoritatea in Camera Reprezentantilor. Pe de alta parte in anul 2010 China isi va afirma tot mai puternic rolul in toate problemele globului, de la economie, la schimbarea climei si la diplomatia nucleara. Ea ocupa locul intai pe plan mondial in comertul exterior, depasind Germania si Japonia, si se afirma, alaturi de SUA, drept o noua “natiune indispensabila”. Alt eveniment remarcabil: pe 11 iulie lumea va aclama echipa castigatoere a campionatului mondial de fotbal din Africa de sud. Mai multe tari sud-americane vor sarbatori 200 de ani de la cucerirea independentei. In privinta Romaniei, prognoza revistei britanice este nesigura, caci la data aparitiei nu se cunostea rezultatul alegerilor prezidentiale. Se apreciaza insa ca PIB va creste cu 1%, atingand o valoare pe cap de locuitor de 8.680 US dolari (sau 11.760 US dol. in expresie PPP), iar inflatia va fi de 3,3 %. Se prevede insa un an de proteste populare, ca urmare a restrictiilor impuse de FMI.

O privire mai indepartata este cea aruncata de expertul german prof. Dr. Peter Scholl-Latour. Pentru anul 2020 dansul vede o accentuare a rivalitatii dintre SUA si China, statele Uniunii Europene fiind divizate de partea careia din cele doua puteri sa se situeze. Statele Unite vor dori sa-si accentueze atitudinea de “politist mondial”, dar vor constata ca in aceasta privinta cheltuielile uriase de inarmare nu ajuta la mare lucru. Peste zece ani doua-treimi din populatia globului va locui in mediu urban (astazi traieste in orase doar jumatate din omenire). Printre marile metropole ale lumii va fi Lagos din Nigeria cu 20 milioane locuitori. Urbanizarea atrage dupa sine cresterea criminalitatii unei populatii exasperate de mizerie. Chiar si in Africa de sud va spori amenintator confruntarea intre populatia bogata, alba, si cea saraca, neagra. Rusia va fi ferita de orice conflict militar venit din afara, datorita dotarii exceptionale cu rachere si arme nucleare, dar se vor accentua turburarile interne, indeosebi din sanul celor 20 milioane de musulmani ce traiesc pe teritoriul acestei tari. Federatia rusa va continua sa fie principala sursa de alimentare cu titei si gaze a Europei occidentale. India are un potential imens de oameni, iar cresterea populatiei ei este de doua ori mai mare decat cea a Chinei. In 2045 India va deveni, cu 1,6 miliarde locuitori, cea mai populata tara a lumii, desi are o suprafata locuita de doar o treime din cea a Chinei, dar va fi departe de a o atinge pe aceasta in privinta economiei. Desvoltarea economica a Chinei va duce la tendinte de expansiune a ei spre uriasul spatiu al Siberiei.

In centrul oricarei evaluari a politicii mondiale sta aprecierea atitudinii viitoare a Statelor Unite fata de marile probleme ce vor confrunta lumea. Opinia neoconservatoare a fost exprimata inca cu cativa ani in urma de doua personalitati ale presei americane, William Kristol si Robert Kagan, intr-un articol publicat in „The National Interest“: „Sistemul international actual nu se mai bazeaza pe echilibrul intre mai multe puteri, ci pe hegemonia americana. Institutiile financiare americane au fost create de americani si servesc interesele lor. Sistemul international de securitate se bazeaza pe un ansamblu de aliante care toate sunt conduse de St. Unite. (…) Actuala conjunctura internationala, destul de favorabila, este un rezultat al hegemoniei noastre, si deci orice slabire a influentei americane le-ar permite altora sa organizeze lumea dupa cum le convine : tari ca Rusia si China, daca li s-ar oferi ocazia, ar da sistemului international o cu totul alta configuratie. Hegemonia americana trebuie deci mentinuta tot atat de activ pe cat a fost cucerita. (…) Statele Unite nu urmaresc un interes national marunt si egoist, ci isi afla interesul intr-o ordine internationala favorabila lor.”

Opinia contrara, liberalista, ar fi cea cuprinsa mai demult in cuvintele batranului diplomat George Kennan in interviul publicat in „New York Review of Books“ : „Aceasta planeta nu va putea fi niciodata condusa dintr-un centru politic unic, indiferent cat de mare va fi puterea sa militara.(…) Daca noi, americanii, ne vom considera far al progresului politic si vom da lectii celei mai mari parti a lumii, ar fi lipsit de gandire, pretentios si respins“. Dar mai raspicat exprima acest lucru William Pfaff, editorialist la „International Herald Tribune“ : „Sistemul de aliante faurit de America in timpul razboiului rece, a fost dorit si acceptat de partenerii ei. Odata insa cu prabusirea URSS si evolutia Rusiei si Chinei comuniste spre un regim ce respecta regulile relatiilor internationale, politica St. Unite a pierdut argumentul sau si deci legitimitatea sa s-a diminuat. Sistemul vechi de aliante traieste totusi din elanul sau conceptual, desi si-a pierdut justificarea initiala. Mentinerea acestei politici perimate a devenit unicul obiectiv al politicii americane.(…) Statele Unite sunt sclave ale gandirii lui Woodrow Wilson, care a insuflat natiunii americane convingerea ca aceasta tara a fost creata de Dumnezeu pentru a ghida natiunile lumii pe calea libertatii. Idee reluata de altfel de Madeleine Albright, cand arata ca St. Unite sunt „natiunea indispensabila“ pentru ca „fiind mai inalta, ea vede mai departe”. Dar vechii aliati, care mult timp au fost beneficiarii protectiei americane, au inceput sa o resimta ca o povara, ca o piedica a suveranitatii. Desigur , precizeaza W. Pfaff, nu e si cazul fostelor tari ale pactului de la Varsovia, care nu au fost aliate ale Americii si doresc acum ca protectia ei sa se extinda asupra lor. Insa chiar americanii nu au o idee prea clara daca aceasta costisitoare prezenta planetara a SUA e indispensabila. De aceea s-au elaborat tot soiul de teorii despre amenintarile care ar pandi America: o ciocnire a civilizatiilor, un atac al lumii islamice asupra occidentului, o renastere a imperialismului rus sau chinez, internationalizarea crimei organizate, teroarea statelor mici dar ticaloase („rogues states“) etc. Multe din aceste ipoteze decurg din interesele fabricantilor de arme sau reflecta instinctul de supravietuire al birocratilor razboiului rece.“

Cele de mai sus arata cat de periculos este a gandi secolul 21 cu mentalitatile secolului 19 si chiar cu cele ale secolului 20. “Nu putem prevedea viitorul, dar il putem pregati” scria savantul belgian Ilya Prigogine, laureat al premiului Nobel (1977). Iar temele ce ar trebui atent pregatite in vederea unei lumi mai bune pentru copiii si nepotii nostri sunt multe: Cum va evolua demografia? Trebuie sa ne temem de biotehnologii? Care ar putea fi viitoarele pandemii? Ce se va intampla cu rezervele de apa, de hrana, de energie? In domeniul cultural, cum vor evolua limbile si literatura, muzica si artele plastice? La ce ne putem astepta in privinta educatiei? Mai are un viitor presa tiparita in fata asaltului internetului? Ce progrese (sau regrese) va face democratia? Cum se poate incheia un nou contract social in plina desvoltare a globalizarii? Cateva intrebari deci, printre numeroase altele, greu de imaginat astazi…

CAPITALISMULUI I SE DESCOPERA ACUM ALTA FATA

September 28, 2008

                         

            Criza financiara din Statele Unite a determinat aparitia a numeroase articole si pronuntarea de cuvantari ale unor oameni politici ce desvaluie detalii ale mecanismului financiar abia recunoscute in intreaga lor importanta. Este un moment istoric ce merita sa staruim asupra lui, desi s-ar parea – rasfoind presa romaneasca – ca problemele ce framanta finantele mondiale sunt ignorate sau considerate minore la Bucuresti. Voi prezenta mai jos cateva aspecte ce apar ca relevante pana acum din analiza cauzelor crizei.

 

1)      In primul rand este vorba de rolul esential al statului in pastrarea echilibrului in economia de piata, rol „descoperit“ acum chiar de unii dintre cei care declarau ca o lege de fier a  capitalismului este interventia minima a statului. Ca prin reafirmarea rolului statului se incalca unul din preceptele sfinte ale liberalismului, se pare ca nu mai deranjeaza pe nimeni. Dar se foloseste prilejul pentru a se repeta ca „avem nevoie de un stat puternic, care sa-i ajute pe cei saraci, sa distribuie ajutoare sociale si care sa intervina atunci cand mediul privat nu se descurca“. Oare de ce brusc, mediul privat s-a dovedit incapabil sa rezolve problemele, desi el era prezentat pana recent drept solutie miraculoasa pentru rezolvarea tuturor greutatilor economice ? Fraze cu iz socialist sunt lansate acum fara jena de sefi de state conservatori, partizani pana mai ieri ai globalizarii eliberata de orice bariere ! Cand Congresul american a alocat, la sfatul celor mai buni economisti, 700 miliarde dolari pentru cumpararea activelor devalorizate ale bancilor si injectarea de capital lichid institutiilor financiare, pentru restabilirea increderii in sistemul de credite din care traieste economia SUA, multi s-au intrebat unde au fost pana acum cei ce trebuiau sa stea de paza la functionarea fara surprize a acestui sistem? Realitatea este ca pericolul a fost semnalat de mai multi ani, dar ideea fixa, cu valoare de dogma, ca statul nu poate decat sa strice daca intervine, a impiedicat nu numai actuala administratie republicana, ci si cea democrata a lui Bill Clinton, sa adopte reforme radicale. Era nevoie de un cutremur pentru a-i trezi la realitate pe cei imbatati de usurinta obtinerii profitului fara existenta unei productii reale. Dar, recunoscandu-se rolul inconturnabil al statului, ar trebui ca logica acestei idei sa fie dusa pana la capat. Nu este suficient ca acest rol sa se limiteze la sectorul bancar si de asigurari, deoarece mai sunt alte domenii in care speculantii zburda fara a fi deranjati de nimeni. Unul dintre aceste domenii este – de pilda – formarea  pretului pe piata al produselor petroliere, care are oscilatii in jos si in sus, fara ca aceasta sa concorde cu cantitatea produsa si chiar cu valoarea reala a titeiului extras.    

2)      Un alt aspect e introducerea echitatii  in activitatile financiare. Acum, cand se pare ca s-au gasit cauzele crizei, iese la iveala ca valoarea schimburilor de derivate financiare la burse ajunsese sa fie de sase ori mai mare decat valoarea reala a avutiei mondiale, adica se speculau valori fictive. Banca Lehman, acum falimentara, inregistra ca normala o cota a profitului de 30 % din operatiile de specula bursiera. La inceput ea folosea banii proprii, apoi insa lua capital pe credit din afara. Spre sfarsit, la fiecare dolar propriu reveneau 30 de dolari imprumutati prin tehnica „Leverage Buy Out“(LBO). Era o adevarata orgie a castigurilor, permitand de pilda unei banci ca Goldman Sachs sa plateasca in 2006 celor 26.000 salariati ai sai  prime in valoare totala de 16 miliarde dolari, in hartii de valoare. Dar umflarea peste masura a bulei financiare a dus la adancirea discrepantei intre veniturile salariale. S-a socotit ca in lume cca. 100.000 persoane poseda bunuri financiare in valoare de 15.000 miliarde dolari, adica un sfert din PIB mondial. Iata cateva salarii ale unor mari bancheri : Richard Fuld, seful lui Lehman Brothers, banca cu pierderi in valoare de 8,6 miliarde dolari, a avut pana anul trecut un salariu anual de 41 milioane dolari ; James E. Cayne, seful bancii Bear Stearns ce a inregistrat pierderi de 19,8 miliarde dolari, avea un salariu anual de 68 milioane dolari ; John J. Mack, seful bancii Morgan Stanley, cu pierderi de 11 miliarde dolari, avea un salariu anual de 40 milioane dolari; etc. Este tot mai frcvent ca sefilor unor institutii financiare sau mari concerne, sa li se acorde, atunci cand nu mai sunt alesi in functia de conducere, o despagubire (filodorma). De pilda Stanley O’Neal, sef al lui Merrill Lynch, banca de investitii ce a inregistrat o pierdere de 52 miliarde dolari, a primit la parasirea postului o filodorma de 161 milioane dolari. Imbogatirea continua a detinatorilor de patrimoniu financiar se bazeaza, la urma urmelor, pe deteriorarea conditiilor de salarizare a celorlalti cetateni : somaj, marginalizare, desprinderea remunerarii de cresterea productivitatii, sporirea duratei de munca, riscul ca pensiile sa fie jucate si pierdute la bursa etc. Acum, in proiectul de lege ce urmeaza a fi elaborat prin decizia Congresului SUA, se prevede ca salariile si filodormele sefilor de firme si banci sa fie indexate (puse in corelare) cu rezultatele economice obtinute de firma, iar nu lasate la aprecierea consiliilor de administratie. Aceasta masura a fost adoptata insa mai mult pentru a da satisfactie contribuabililor, indignati de faptul ca din impozitele lor sunt salvate banci duse la faliment de niste sefi incapabili, platiti regeste.

3)      a treia problema este efectul crizei financiare asupra politicii internationale. Trebuie recunoscut ca actuala criza nu este insotita – deocamdata – si de o recesiune economica, ceeace ii face pe unii sa o considere doar drept un accident nefericit. Dar convocarea unei mari conferinte internationale care sa regandeasca de la zero intregul sistem financiar si monetar mondial, este ceruta de tot mai multi sefi de state. Fara trecerea prin asta de la cuvinte la fapte, ar insemna ca inca odata, dupa crizele din Mexic(1995), asiatica (1997), din Rusia (1998), din Argentina (2001), imobiliara americana (2007), sa nu se traga nici o invatatura din cele petrecute in ultimii ani. O asemenea conferinta va pune capat caracterului unipolar al lumii. Desigur, Statele Unite raman prima putere din lume in domeniul economic, militar, tehnologic si cultural, dar nu mai pot sa revendice o suprematie incontestabila, hegemonica. Si nu numai din cauza dificultatilor financiare actuale, ci si pentru ca sunt inglodati in razboiul din Irak si Afganistan, iar popularitatea lor in intreaga lume e la nivelul cel mai scazut. Totodata are loc ridicarea unor puteri precum China, Rusia, India, Brazilia s.a., care fiecare are un cuvant important de spus in ce priveste treburile lumii. Acest lucru va trebui inteles, mai devreme sau mai tarziu, si la Washington. Este drept ca ambii candidati la presedintia Statelor Unite, Obama si McCain, recunosc necesitatea practicarii de America a unui mai mare multilateralism, dar – cel putin in interventiile lor televizate in campania electorala – se constata ca tonul de putere imperiala nu a fost abandonat. Probabil ca economiile europene vor suferi si ele in 2009 o stagnare. Ea se va repercuta si asupra tarilor cu economia in desvoltare, in primul rand prin reducerea investitiilor straine, dar si prin scaderea cursurilor materiilor prime pe care ele le exporta. Asemenea efecte negative vor fi resimtite si de tara noastra. Este de sperat ca guvernul ce se va forma in urma alegerilor din acest an sa traga concluziile utile din reasezarea relatiilor economice si politice internationale pe glob, dand preferinta unui multilateralism condus cu intelepciune.

                        Toate cele de mai sus sunt poate prematur enuntate, dar nu este exagerat sa credem ca suntem in pragul parasirii „unui sistem de relatii elitist intre state, in care armata americana era un fel de politist mondial menit a sustine un neocolonialism reticent“, cum se exprima analistul de politica externa al ziarului „Figaro“, Alexandre Adler.