Posts Tagged ‘identitate nationala’

Nationalism si patriotism, notiuni contradictorii

December 7, 2013

Deseori acesti doi termeni se confunda, desi au semnificatii diferite. Desi continutul notiunilor poate fi discutabil, este necesar a se face o distinctie intre patriotism si nationalism, deoarece in decursul timpului fiecare a capatat o incarcatura de sensuri politice care necesita descifrare.

Despre patriotism ca virtute cetateneasca nu s-a vorbit mai deloc in ultimele doua decenii, deoarece „elita“ intelectuala ce a stapanit „corectitudinea politica, considera ca acesta e un termen caduc intr-o epoca a mondializarii si integrarii europene. Notiunea  de patriotism in discursul public a fost in plus subminata de insasi economia de piata.

Angajate in cursa de crestere a PIB/loc., statele se compara acum intre ele in functie de performantele economice. Iar cand economia constitue pricipalul tel si motor al politicii, consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii – mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor colective, virtutea patriotica este estompata. Cresterea economica depinde tot mai putin de interventia statului, ceeace face ca valorile cristalizate in ideea de patrie sa-si piarda din importanta. Reformele economice fauritoare de bunastare  generala se lasa asteptate, iar ele nu sunt suficiente pentru exaltarea sentimentelor de mandrie cu privire la capacitatea de efort si inovatie a celor ce formeaza natiunea sau la locul pe care tara il ocupa in lume. Iar asta e o conditie minima pentru sporirea increderii in calitatile poporului  si deci a unei politici responsabile in orice stat. 

Pe de alta parte, nu se poate trece cu vederea ca pe glob lumea este tot mai interconectata, natiunile tot mai legate unele de altele, politica – tot mai dependenta de cea a tarilor invecinate sau ale continentului. Romania nu a reusit sa arate in cele peste doua decenii din urma ca este capabila sa-si rezolve singura o serie de probleme proprii si deci a fost o necesitate apartenenta la un ansamblu politic si economic , cum este Uniunea Europeana. Dar pana unde poate merge aceasta dependenta, aceasta cedare de suveranitate, care intr-adevar ar face patriotismul desuet?

O cauza a crizei patriotismului este insusi nationalismul. Sfertul de secol ceausist a fost numit „national-comunism“. Proslavirea pana la ridicol a virtutilor romanului si a succeselor – reale sau imaginare – ale conducerii tarii in politica interna si externa, aveau trasaturile unei propagante nationaliste. Odata cu prabusirea comunismului, a suferit insa o lovitura puternica si nationalismul, care la noi facea corp comun cu el. Romanul, leganat ani de zile in iluziile atentiei acordate conducatorului tarii atat de Est, cat mai ales – in chip interesat – de Occident, a trebuit brusc sa constate cat de mica e importanta reala a tarii pe tabla de sah mondiala si ca proslavirea identitatii nationale nu numai ca nu e apreciata, ci chiar privita cu suspiciune. Unii au mai inteles ca intr-o lume bipolara ca cea a razboiului rece, nu calitatile intrinseci ale lui Ceausescu ii permiteau acestuia actele de fronda in tabara comunista, aplaudate ipocrit in Vest, ci prezenta si deasupra Romaniei a scutului militar nuclear al Pactului de la Varsovia, inlocuit acum cu cel al NATO. Uitand sau neintelegand aceste realitati, multi romani se simt umiliti ca tara lor e ignorata si a incetat sa mai fie in centrul atentiei lumii.

Ce este in fond nationalismul? El se bazeaza pe o judecata simpla : individul isi sporeste valoarea proprie, sugestionandu-se ca natiunea din care face parte e superioara altora.. Afirmand ca natiunea joaca un rol esential in lume, ca ea constituie o valoare suprema ce tine loc de ideologie, nationalistul aseaza natiunea sa in opozitie cu alte natiuni, care – prin definitie – sunt inferioare. Iar superioritatea proprie nu poate – crede el – decat sa provoace invidia celorlalti, de unde decurge suspiciunea ca acestia sunt potentiali dusmani. Iar de aici – deraparea in sovinism, xenofobie, antisemitism, excese ce sunt apanajul tuturor miscarilor nationaliste.

Excitarea sentimentelor nationaliste, calea cea mai usoara de a castiga aderenti in lupta politica, face ca discursul nationalist sa fie deseori si demagogic. Intr-un articol-manifest al cuzismului, miscare de extrema dreapta interbelica, seful acesteia, A. C. Cuza, arata – fara teama de ridicol – ca doctrina nationalist-crestina se bazeaza pe cateva teze fundamentale, printre care: „- Nationalitatea, care e puterea organica, spirituala, a sangelui unificat, a rasei inzestrata cu insusiri pozitive; – Legea nationalitatii, este modul de manifestare a acestei puteri a naturii, puterea creatoare a culturii umane, ajungand astfel la constiinta de sine, a carei expresie este vointa nationala; – Natia, este totalitatea indivizilor de acelasi sange, insufletiti de puterea naturala a nationalitatii, organisme vii ale caror organe sunt cele trei clase: clasa rurala, clasa de mijloc si clasa dirigenta, conducatoare a tuturor intereselor natiei si creatoare a valorilor ei superioare; – Crestinismul, invatatura galileanului de rasa ariana, care este un antisemitism superior; – Antisemitismul, etc.“

Nu mai reproduc alte declaratii sforaitoare ale unor fruntasi legionari, menite sa fanatizeze masele si sa pregateasca spiritual echipele de sacrificiu ale Garzii de Fier. Multe din ele au fost republicate in cartea „Ideea care ucide“ (Editura Noua Alternativa, Bucuresti, 1994). Dar este de subliniat ca daca nationalismul este o forma a constiintei nationale, nu orice constiinta nationala este automat si nationalism. Putem vorbi de constiinta nationala sau de ideologie nationala, fara ca prin aceasta sa intelegem neaparat o forma de nationalism. Un om de cultura, un politician sau chiar un partid pot lucra eficient pentru afirmarea natiunii sale, fara ca prin aceasta sa practice nationalismul. Constiinta nationala nu presupune a gandi propria natiune ca un fragment separat din umanitate si care se opune celorlalti.

Ca ansamblu de idei si sentimente privind propriul popor, nationalismul este un fenomen subiectiv. Nationalistul considera ca aceste idei sunt patriotismul insusi si nu isi poate imagina ca modul sau de intelegere a ideii nationale poate contraveni intereselor nationale, ca poate fi daunator propriului sau popor. O politica autentic patriotica nu poate gandi binele natiunii proprii prin lichidarea altui popor, asa cum a procedat nazismul cu poporul evreu si cum promiteau sa o faca si legionarii. Pentru extrema dreapta romaneasca interbelica, nationalismul a avut ca axa ideologica  puritatea etnica, cultivarea traditiilor, misticism si religiozitate crestin-ortodoxa, respectarea monarhiei, absolutizarea continuitatii istorice, antisemitismul intolerant, anticomunismul.  Nimic dintre aceste trasaturi nu pot fi intalnite in definitia patriotismului.

Caracteristic pentru patriotism este fidelitate fata de istoria tarii, mandria fata de succesele obtinute si amintirea infrangerilor suferite, respectarea limbii ce face ca cel ce se considera roman sa se simta inradacinat in acest teritoriu, chiar daca vicisitudinele istoriei il fac sa traiasca in strainatate. Saint Just scria acum pest 200 de ani: „Patria nu este doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face ca fiecare dintre cei ce lupta pentru salvgardarea a ce ii este drag, sa apere si patria“.

 Intr-o epoca a desfiintarii frontierelor, a intreprinderilor ce se internationalizeaza, rolul de a duce consecvent si sincer o politica patriotica i-ar reveni stangii. A unei stangi ce nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul creerii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Montesquieu scria in „L’esprit des lois“ (vol.4): „Dragostea de patrie se poate defini ca cea care da preferinta continua interesului public fata de interesul personal. Este o dragoste care nu priveste decat democratiile, singurele in care guvernul este in grija fiecarui cetatean“.  

OMUL DE STANGA SI IDENTITATEA NATIONALA

November 22, 2009

O idee veche staruie inca in mintile multora, chiar a celor bine intentionati: stanga e internationalista, dreapta e mai curand nationalista. Nu incerc sa descifrez aici, in anul de gratie 2009, ce inseamna astazi stanga si dreapta. Dar merita sa reamintesc ca un mare politolog italian stabilea astfel diferenta: “Criteriul frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stanga il constituie atasamentul la idealul egalitarismului, care – alaturi de cel al libertatii si pacii – este motivatia suprema pentru coeziune si lupta politica. Omul de stanga este egalitarist, adica porneste de la convingerea ca cea mai mare parte a inegalitatilor care il indigneaza si pe care ar vrea sa le faca sa dispara, sunt sociale si deci, eliminabile. Omul de dreapta insa  este inegalitarist: pentru el inegalitatile din societate tin de natura omului si deci nu pot fi eliminate. De aceea inegalitaristul tine sa accentueze diferentele intre oameni.” Mai pot fi gasite si alte criterii de definire, dar in orice caz este falsa opinia ca in zilele noastre stanga si dreapta s-au apropiat intr-atat incat nu mai pot fi deosebite.

 In ce priveste termenul de internationalism, stim ca notiunea se refera astazi mai putin la solidaritatea muncitoreasca, asa cum era inteleasa la sfarsitul secolului 19, cat mai ales e  strans si indestructibil legata de cea a numeroaselor concerne multinationale, a bancilor cu o retea de filiale in zeci de state, a societatilor si firmelor internationale, despre care deseori e greu de spus carei tari mai apartin. Iar nationalismul, termen poluat de nenumaratele abuzuri ale extremismului de dreapta, continua sa fie folosit in scopuri electorale, mascandu-i-se demagogic imaginea compromisa si atribuindu-se cea de patriotism.

            Am facut aceasta introducere pentru a reaminti ca numai stanga, indiferent daca conceptul este imbratisat de un partid sau exprima doar o anumita sensibilitate, este cea care a luptat impotriva efectelor nocive ale procesului de globalizare economica, cand acesta se reduce la “internationalismul” cercurilor financiare mondiale. Tot ea este cea care a dezvaluit – cu cativa ani in urma – substratul propunerii de creare a unei “Europe federale a regiunilor”, aplaudata de ideologii dreptei, care ar fi dus la recroirea granitelor si destramarea statelor nationale. In fine, revenind la tara noastra, stanga este cea care s-a opus incercarilor de rescriere a istoriei romanilor sub pretextul demitificarii personalitatilor ce au aparat fiinta nationala si au faurit statul actual, precum si cea care s-a opus demolarii unor valori general acceptate ale literaturii romane, ceeace ar fi sters sters si ultimele iluzii pe care le mai nutrim despre trecutul neamului.

            Este fals si total neproductiv a lasa ca oameni cu viziune de dreapta sa se erijeze in unicii aparatori ai valorilor nationale, atunci cand aceste valori sunt intretinute cu grije in sufletul majoritatii cetatenilor Romaniei. Solidaritatea internationala este un sentiment nobil, ce nu exclude insa acordarea importantei cuvenite caracteristicilor predominant pozitive ale celor ce locuiesc majoritar pe acelasi teritoriu si vorbesc aceiasi limba. Poate parea paradoxal, dar este totusi o realitate faptul ca astazi in tarile Uniunii Europene, organizatie ce face pasi spre integrarea economica a tarilor continentului, este departe de a dispare sentimentul national, ci – din contra – el se afirma cu mai multa putere. In Franta, in chiar aceste zile, se desfasoara o vasta campanie pentru clarificarea valorilor identitatii nationale si a ceeace reprezinta mandria de a fi francez. In Germania tot mai frecvent televiziunea si ziarele deschid desbateri cu privire la aportul marilor figuri din istoria tarii la crearea acestei natiuni “der Dichter und Denker” (a poetilor si ganditorilor). Venita din Statele Unite, ideea unor sondaje pentru clasificarea ierarhica a celor mai mari personalitati din istorie, a prins si s-a raspandit in toate tarile Europei, cu  participarea neasteptata a milioane de cetateni.

Romanul tine la tara sa, iar a desconsidera aceasta realitate, cu argumentul ca alimenteaza spiritul nationalist, este simplist si nu poate fi acceptat de omul politic de stanga. Ceeace nu inseamna insa ca el nu e constient de lipsurile proprii, unele din ele vechi, precum si de mentalitatea defetista pe care au sadit-o in mintile oamenilor anii grei ai tranzitiei. Conform datelor ONU in acest an numarul persoanelor din Romania ce traiesc in saracie absoluta a depasit cifra de 1,6 milioane (din care 350 mii copii pana la 14 ani). Totodata in Romania inegalitatea veniturilor banesti este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeana. Economia tarii, inglodata in datorii, are viitorul compromis de o conducere incapabila si, uneori, venala. Politicienii sunt, in buna parte, prea putin preocupati de interesul public si mai mult de interesul propriu. Treptat au aparut doua Romanii, greu de a fi unite : cateva sute de mii de oameni ce au acces la sanatate, educatie si servicii, si restul de milioane, care se chinuie sa supravietuiasca si nu reusesc sa se zmulga din saracie. Deci un ansamblu de stari de lucruri ce ar justifica indignarea generala si cererea de a se pune capat cauzelor ce ne-au dus aici. Dar nu, nimic de acest fel nu se intrevede! Incepand de la Patapievici incoace (in 1990 si reluat in “Politice”) si trecand prin mii de articole de ziar (in care s-au scos la iveala tot soiul de racile – reale sau imaginare), cauzele sunt atribuite doar unor defecte genetice ale acestui popor. Quid prodest? Cui foloseste oare aceasta atitudine ce are caracterul de campanie dirijata si care a facut sa fie mai raspandit ca niciodata in trecut, sentimentul de inferioritate al unei natiuni ce traieste de veacuri in jurul arcului Carpatilor?

Doar o politica ferma de stanga poate aduce schimbare in cele ce se intampla. E iluzorie speranta unora ca, prin apartenenta tarii la Uniunea Europeana, poate veni din afara salvarea. Multi politicieni s-au bucurat chiar ca, prin admiterea Romaniei in U.E., o parte din deciziile lor eronate s-ar putea arunca in seama celor de la Bruxelles. Prin asta insa s-ar sprijini doar mentalitatea ca fara “indicatiile pretioase” venite din strainatate, romanii sunt sortiti pieirii. Dar ori de cate ori va fi pus in fata dilemei de a alege intre o optiune radicala de stanga sau una de dreapta, occidentul va da preferinta ultimei, sperand ca pe aceasta o poate tine mai bine sub control. Iar elita noastra intelectuala, a imbratisat-o si ea. Filosoful maghiar , originar din Cluj, Gaspar Miklos Tamas ii facea urmatoarele reprosuri acestei elite intelectuale romane: “Pentru ca nu v-au convenit consecintele politice ale revolutiei din decembrie 1989, ati convins o lume intreaga ca revolutia de fapt nici nu a avut loc, ca a fost doar o scamatorie, un miraj, o halucinatie, reusind astfel sa escamotati cea mai mare fapta istorica a poporului roman. La posturile de televiziune din lumea intreaga au aparut revolutionari romani care si-au negat propriile acte de eroism. Revolutionarilor le-a fost atat de sila de propria lor revolutie si de libertatea propriului lor neam, incat au fost dispusi sa renunte pana si la mandria nationala”.

In incheiere trebuie reamintit ca patriotismul este constiinta identitatii nationale, este fidelitatea fata de istoria tarii, pretuirea succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul limbii si al culturii, acceptarea de sacrificii pentru cauza celor multi. Cu doua sute de ani in urma Saint-Just spunea: “Patria este in fond nu doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face pe cetateni sa lupte pentru ceeace le este drag”. Iar apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Iata de ce stangii ii revine rolul de a duce, sincer si consecvent, o politica patriotica, caci ea nu accepta demontarea treptata a statului, doar de dragul crearii conditiilor optime pentru ca piata sa-si impuna nestingherita regulile. Ernest Renan scria pe la 1880: “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii”. Iar revolutionarul Tudor Vladimirescu exclama : “Norodul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”.