Posts Tagged ‘Irak’

Exceptionalismul american confruntat cu realitatile

June 19, 2014

Haosul rezultat dupa ocuparea in 2003 de trupele americane a Irakului, lichidarea dictatorului Saddam si a regimului Baath, a luat proportiile unei crize majore odata cu invadarea tarii de un grup extremist sunit bine inarmat, ce si-a arborat numele de ISIS (Islamic State of Iraq and Syria). Cel de al doilea oras ca marime al tarii si principalul centru petrolifer, Mosul, a fost ocupat de fortele acestei miscari. Oficialitatile locale spun ca majoritatea militantior suniti sunt fosti jihadisti ce au luptat pana recent in Siria si care intentioneaza sa ocupe, dupa Bagdad, si restul Irakului. Insurgentii au acum banii cash din devalizarea bancilor din Mosul, poseda echipament militar suplimentar din depozitele  armatei si politiei irakiene ocupate de ei, iar efectivele de combatanti au sporit cu 2500 de partizani ai lor eliberati din inchisori. Un analist politic de la Bruxelles scrie de pilda: Mosul is the worst disaster for the US since the taking of Saigon by the Viet Cong in 1975. … With an open war raging between Sunnis and Shiites in Iraq, everything the US tried to achieve with the invasion of 2003 has come to nothing. In retrospect, the initial victory against the Baath regime seems completely futile. At least under Saddam Hussein, Iraq was free of al-Qaeda. Despite huge costs and tens of thousands of casualties, the country has become the deployment zone of the most dangerous terrorists.” Are loc acum tocmai de ceeace se temeau americanii in momentul in care trupele SUA ocupau acum 11 ani Irakul ca raspuns la atacul asupra lui  World Trade Center din New York de catre un grup extremist sunit.  Acest grup islamic invadeaza acum spatii vaste din Orientul Apropiat, in Irak, in Siria, in Libia. Cum se poate explica asa ceva?

            O explicatie plauzibila este data intr-un articol al lui Robert W. Merry,  publicat in The National Interest din 12 iunie 2014. Autorul, expert in probleme de politica externa americana, considera ca problema principala este idea exceptionalismului american, o teorie ce considera ca Statele Unite ocupa un loc special printer natiunile lumii in ce priveste sentimental national, evolutia istorica si institutiile politice si religioase. De aici si revigorarea in ultimii ani a conceptului de “Manifest Destiny”, conform caruiaSUA are o misiune de indeplinit, un fel de mistica a expansiunii pe intreg globul a normelor si practicii americane a conducerii statului . SUA ar avea dreptul si datoria ca, sub pretextul interesului national, sa distruga regimuri care nu impartasesc felul de viata al Americii. Aceasta idee a ghidat fortele expeditionare americane in Irak, iar asta l-a facut si pe Obama sa decida folosirea armatei pentru rasturnarea regimului lui Mohamed Khadafi in Libia, precum si apelul la o interventie americana in Siria lui Bashar el-Assad. In toate aceste tari, situatia anterioara era mai favorabila pentru SUA decat ceeace a venit dupa rasturnarea violenta a regimului. Conditia de status quo  avea si avantajul ca absenta interventiei americane nu ar fi aprins pasiunile politic-culturale intr-o zona cunoscuta prin instabilitate.

            O  situatie analoaga este in Libia – scrie Robert W. Marry – tara care a intrat in haos dupa ce politicienii americani au decis interventia bazandu-se pe ipoteza optimista ca acolo s-ar putea naste dupa aceea o democratie pluralist-reformista. Dar acum situatia din Libia este caracterizata bine de ziarul britanic The Guardian: “When Libya threw off the shackles of dictatorship in its Arab Spring revolution, few could have imagined that, three years later, it would have two rival governments installed at opposite ends of the country, presiding over fighting that has, in effect, torn the nation in two.” Iar unul dintre aceste doua guverne, instalat la Tripoli, este dominat de islamisti militanti.

In ce priveste Siria, daca unii din opozantii lui Assad pareau la inceput favorabili unei democratii occidentale, rascoala a cazut in mare masura in mainile unor radicalisti islamici ce se simt insufletiti de o misiune sacra. Multi americani, si insusi presedintele Obama, ar fi dorit doborarea lui Assad, socotit un dictator brutal, capabil de orice pentru salvarea regimului, a sa si a partizanilor sai. Realitatile se dovedesc insa diferite de bunele intentii initiale.

Din toate aceste cazuri Robert W. Merry trage concluzia ca “exceptionalismul american nu este un fundament suficient de solid pentru politica externa a SUA, indeosebi in Orientul Apropiat. Este o idee prosteasca sa incerci sa impui acolo democratia prin rasturnarea dictatorilor. Fundamentalismul este un puternic si raspandit sentiment ce strabate societatea tuturor tarilor din aceasta regiune, iar el a fost si mai mult stimulat prin amestecul puterilor vestului. Dictatorii din aceste tari nu sunt neaparat dusmani ai Occidentului, in timp ce regimurile islamiste radicale ce le-au luat locul constiuie un pericol mult mai mare. Nici echilibrul de forte dintre Iran si Irak nu ar fi trebuit ignorat sau respins.”

Nu este greu de vazut ca situatia in aceasta regiune a globului ar fi astazi mai putin haotica din punctul de vedere al Occidentului, daca politica externa americana ar fi fost dusa cu mai multa prudenta si seriozitate. Astazi, intr-o ampla zona deja in flacari, aplicarea unei politici diferite este insa mult mai grea, crede Robert W. Merry, care adaoga: “Statele Unite nu vor pasi pe drumul corect atat timp cat se va ghida ideologic de teoria exceptionalismului american, de wilsonismul prodemocratic, de interventionismul de autofelicitare si de aroganta in politica externa care a dominat ultimile doua decenii. Debarasarea de aceste atitudini e urgenta, asa cum o arata ultimele evenimente din Irak.”

NOAM CHOMSKY DESPRE CATEVA PROBLEME ACTUALE

October 7, 2008

             Noam Chomsky a acordat zilele acestea un interviu lui Gabor Steingart, redactor al saptamanalului german „Der Spiegel“ (No. 41 din 6.10.2008). Se stie ca Chomsky (79 ani), profesor la MIT, este considerat un reprezentant eminent al stangii americane prin numeroasele sale carti in care critica politica guvernului american si ataca cu vehementa activitatea concernelor multinationale. In cele de mai jos prezint cateva pasaje mai interesante din acest interviu.

  

            Steingart : Catedralele capitalismului se prabusesc, in ultimele luni ale guvernului conservator american se fac planuri de etatizare. Cum resimtiti asta?

            Chomsky : Momentele sunt prea serioase, dificultatile prea mari pentru a ne bucura de necazul altora. Constat insa ca, daca nu dimensiunea, cel putin natura acestei crize, era previzibila.

            S. : Ce anume ati prevazut ?

            C. :  Ca in  domeniul financiar, ca dealtfel si in alte domenii, exista riscuri care nu au pret si deci nu intra in calcule. Cand imi vindeti un automobil, s-ar putea ca noi sa fi facut o buna afacere. Dar aceasta afacere are si asupra altora repercursiuni, care nu sunt evidente in socoteala noastra. Ca de pilda poluarea mediului, cresterea pretului benzinei, aglomerarea circulatiei, etc. Sunt costurile externe ale micii noastre afaceri, care insa – in cazul bancilor – se ridica la valori uriase.

            S. : Dar nu intra in specificul activitatii bancare sa aiba riscuri? Oare nu face parte riscul din esenta lor?

            C. : Desigur! O banca bine condusa, precum Goldman-Sachs, poate tine in frau riscurile si acoperi pierderile. Dar nici o banca nu poate stapani riscurile sistemice. De aceea acestea sunt minimalizate, se risca mereu mai mult, ca si cum ar fi bine pentru economie. Prin abolirea reglementarilor oficiale, prin marsul triumfal al liberalismului, a crescut insa enorm pericolul riscurilor sistemice si a aparut posibilitatea unui tsunami financiar.

            S. : Dar e corect ca intreaga vina sa se arunce doar pe capul Wall Street-ului ? In fond clasa mijlocie americana traieste tot din credite, care in cele din urma vor trebui returnate!

            C. :  Gradul de indatorare al familiilor americane este enorm. Dar nu as invinui pentru asta indivizii, ci consumismul. Iar el se bazeaza pe faptul ca suntem o societate dominata de interesele de afaceri. O uriase propaganda ii indeamna pe toti la consum. Statele Unite sunt o societate foarte libera. Consumul e bun pentru castig, dar si pentru establishment-ul politic. Consumul deviaza oamenii, ii abate in alta directie. Societatea poate fi controlata cu greu de armata, dar poate fi abatuta de la telurile ei prin consum.

            La 1787, James Madison, unul dintre parintii fondatori, a spus ca puterea in stat are drept sarcina „sa protejeze minoritatea avuta de majoritatea populatiei“. De aceea Senatul SUA are doar 100 de membri, care in majoritate sunt oameni bogati, carora li s-au acordat cele mai multe puteri. Camera Reprezentantilor, cu mai multe sute de deputati, este ceva mai democratica, dar are mult mai putine imputerniciri. Chiar si un liberal ca Walter Lippmann, unul din intelectualii de frunte ai sec.XX, era de parere ca intr-o democratie ce functioneaza bine, minoritatea intelectuala destinata sa conduca, trebuie protejata de „tropaielile si ragetele multimii ratacite“. Recent vicepresedintele Dick Chenney a demonstrat ce intelege el prin democratie. Intrebat daca este pentru continuarea razboiului din Irak, chiar daca majoritatea poporului american il respinge, el a raspuns : „Ei si ?“.

            S. : „Change“ (schimbare) este cuvantul la moda in actuala campanie prezidentiala din SUA. Vedeti sanse pentru ca in curand sa aiba loc in SUA schimbari consistente ? Sunteti „fired up“ (imboldit, incitat) cand auziti acest strigat de lupta al lui Obama ?

            C. : Nici de cum. Reactia din Europa fata de Obama este o iluzie proprie europenilor.

            S. : El pronunta mereu fraze frumoase, de mult asteptate de europeni, despre parteneriatul transatlantic, de prioritatea diplomatiei si despre impacarea societatii americane.

            C. : Toate sunt doar retorica, ca dealtfel tot ce se vorbeste in aceasta campanie despre speranta, schimbare, etc., dar nimic despre problemele de fond.

            S. : Dar de cealalta echipa, a lui McCain – Palin ce parere aveti ? Ultraconservatorii si alegatorii religiosi par incantati de ea.

            C. : Acest fenomen Sarah Palin este ceva curios. Daca cineva de pe planeta Marte ne-ar privi, ar putea crede ca tara noastra a innebunit. Sa nu uitam ca tara asta a fost fondata de niste fanatici religiosi. Fundamentalistii religiosi au jucat in toate alegerile un mare rol, de la Jimmy Carter, care s-a prezentat publicului ca un fel de Cristos renascut. De atunci, organizatorii campaniei electorale fac urmatorul calcul : prezinta-te ca fanatic religios si in mod automat capeti o treime din voturi. Pe vremea presedintelui Lyndon B. Johnson, in anii 60, nimeni nu intreba daca el se duce in fiecare duminica la biserica. Bill Clinton este probabil  la fel de religios ca si mine, adica deloc, dar managerii sai l-au obligat ca in fiecare duminica dimineata sa se duca la biserica baptista si sa cante imnuri religioase.

            Dar nimeni nu trebuie sa-si faca iluzii. Statele Unite sunt in esenta un sistem cu un partid unic mereu la putere, iar acesta este Business-Party.

            S. : Exagerati, caci in aproape toate problemele decisive, de la impozitarea bogatilor pana la energia nucleara, pozitiile celor doua partide sunt diferite, in primul rand in privinta razboiului si a pacii. Republicanii doresc sa lupte in Irak pana la victorie, chiar daca ea va fi peste o suta de ani, cum spune McCain. Democratii pretind elaborarea unui plan de retragere.

            C. : Daca privim aceste „diferente“ mai de aproape, vom vedea ca ele sunt limitate si cinice. „Ulii“ spun ca daca continuam, vom invinge. „Porumbeii“ spun ca e prea scump. Puteti sa-mi aratati un politician american care sa fi spus ca aceasta agresiune e o crima?. Problema nu e daca castigam sau nu razboiul, daca e prea scump sau nu. Amintiti-va de invazia sovietica in Afganistan. S-a dus oare atunci vreo discutie daca Uniunea Sovietica poate sau nu sa castige razboiul? Poate ca asta s-a discutat la Kremlin sau in Pravda. Dar asta este o desbatere ingusta, ce vedem ca se duce in statele totalitariste: cine castiga si cine pierde. Daca generalul Petraeus s-ar putea lauda cu aceleasi succese pe care le-a avut Putin in Cecenia, el ar fi incoronat rege. Problema este deci daca noi judecam cu aceleasi criterii de masura ca ceilalti.

            S. : Cine-i impiedica pe intelectuali sa puna aceste intrebari si sa raspunda critic la ele? Mai inainte ati laudat libertatea de opinie in SUA.

            C. : Lumea intelectuala este profund conformista. Hans Morgenthau, unul din fondatorii Realismului Politic, a condamnat supusenia unei parti din intelectualitate fata de putere. George Orwell scria ca nationalistii (dar de regula intreaga clasa intelectuala a unei tari), nu numai ca nu vor desaproba crimele statului propriu, dar au capacitatea remarcabila ca nici macar sa nu auda despre ele. Vorbim mult despre crimele altora, dar in ce priveste ale noastre, suntem cu toti nationalisti in sensul lui Orwell.

            S. : Nu este, in SUA si in lume, o miscare de protest impotriva razboiului din Irak ?

            C. : Impotriva razboiului din Irak sunt acum proteste mai mari decat erau la inceput impotriva razboiului din Vietnam. Cand in 1962 Kennedy a trimis consilieri militari in Vietnam, lumea a cascat, iar chiar dupa ce s-au anuntat primii 4.000 de morti si trimiterea a 150.000 soldati, nimeni nu s-a sinchisit de asta.

            S. : Ce nu mai puteti spune despre starea natiunii dvs. ?

            C. : Societatea americana este astazi mai civilizata decat inainte, iar asta – datorita evolutiei din anii 1960. Societatea noastra, dar si cea europeana, era pe atunci mai libera, mai deschisa si de aceea, pentru unii, ea inspira teama. E motivul pentru care ea a fost condamnata. Dar efectele ei s-au aratat …

              

CALEIDOSCOP MONDIAL (VI)

July 6, 2008

                                   

            UCIGATORUL AFGANISTAN – In luna iunie, la conferinta internationala de la Paris, s-a promis alocarea unei sume de 20 miliarde dolari pentru reconstructia Afganistanului. Dar a doua zi, un comando al talibanilor ataca inchisoarea din Kandahar si elibera o mie de prizonieri politici. Dupa cateva zile, o mie de soldati afgani, sprijiniti de trupe straine, dadeau un atac la cativa kilometri de Kandahar si ucideau 94 de talibani, pierzand doar 2 soldati afgani.

            In prezent in Afganistan sunt 70.000 soldati straini, din care 53.000 soldati din 40 de natiuni in cadrul ISAF, restul facand parte din Operation Enduring Force sub comandament american. In Irak sunt 150.000 soldati americani. In luna iunie au murit in Irak 31 soldati, din care 29 – americani, in timp ce in Afganistan – 49 soldati, ceeace arata o sporire a pericolului in razboiul contra talibanilor. Presa mentioneaza insa ca din 2001, de la inceputul conflictului, in Afganistan au murit mai putin de 900 soldati straini, in timp ce intre 1979 si 1989, sovieticii au pierdut acolo 15.000 oameni dintr-un total al trupelor de 100.000 soldati.

 

            G-8 PE CALE SA DEVINA G-16 – Intre 7 si 9 iulie 2008 la Toyako, in insula Hokkaido, in nordul Japoniei, se vor intalni din nou conducatorii celor mai mari tari opt tari ale planetei. Dar, in fata cresterii pretului petrolului, a crizei alimentare si a incalzirii climei, se pune problema daca formatia actuala a consfaturii G-8 mai este pertinenta a discuta problemele globale. Din randul tarilor ce o formeaza lipseste China si India, care au o pondere tot mai mare in toate chestiunile ce framanta omenirea. Caci China este a treia putere economica mondiala, dupa St. Unite si Japonia, si totodata cea mai mare poluatoare a atmosferei pamantului. Iar problemele hidrocarburilor sunt imposibil de rezolvat cand la reuniunile G-8 doar una singura din tarile producatoare, Rusia, este prezenta.

            Mai intai, la 7 iulie au fost invitate sa ia parte inca 7 tari africane (Algeria, Africa de sud, Senegal, Ghana, Tanzania, Nigeria si Etiopia) pentru a discuta problema ajutoarelor pentru desvoltare. Pe 8 iulie se vor intalni doar cei opt, pentru a analiza situatia mondiala.Dar varful reuniunii va avea loc pe 9 iulie, cand G-8 va deveni G-13, conducatorilor celor opt tari adaogandu-li-se conducatorii Chinei, Indiei, Braziliei, Mexicului si Africei de sud, pentru a se discuta problemele crizei climatice. Iar apoi, organizatorii japonezi au mai invitat, la cererea SUA, si Indonezia, Coreea de sud si Australia, G-13 devenind G-16. Se stie ca in problema delicata a luptei impotriva incalzirii climei si a emisiunilor de gaze cu efect de sera, la intalnirea de la Heiligendamm, cancelara germana, d-na Merkel, a reusit sa obtina un text prin care tarile bogate se angajau sa „examineze cu toata atentia“ reducerea cu 50 % a emisiunilor poluante pana in 2050. Este greu de presupus ca presedintele SUA va putea accepta ceva in plus fata de aceasta.

            Pentru Japonia, un alt aspect delicat este prezenta Chinei, marea sa adversara din Asia. Franta sustine mai demult ca G-8 sa devina G-13, pentru ca acest summit sa tina seama de schimbarile intervenite in distributia puterii economice pe glob din 1975 cand a luat fiinta acest club al puterilor bogate si democratice. Dar in Consiliul de Securitate ONU China are un drept de veto, pe care ar dori sa il aiba si Japonia.

 

            BIATA  REGINA  A  ANGLIEI – Regina Angliei are probleme. Acoperisul castelului Windsor trebuie reparat, la Buckingham Palace se desprinde tencuiala de pe pereti si chiar pe tavanul galeriei de tablouri sunt pete de umezeala. Ce poate face regina? In bugetul statului banii pentru intretinerea palatelor sale e fixata la 19 milioane euro anual, suma ce ar fi necesara doar pentru repararea a acoperisurilor. La solicitarea administratiei Casei Regale, guvernul laburist a acceptat sporirea in acest an a sumei alocate in acest scop la 50,6 milioane euro. Lumea se intreaba insa daca intretinerea curtii regale nu e prea costisitoare. In anul trecut s-au organizat 440 iesiri ale reginei in Marea Britanie, 6 mari Garden-Party, 27 de acordari solemne de ordine si patru calatorii oficiale in strainatate. Iar cu prilejul vizitei in Statele Unite, regina si printul Philip au dorit sa asiste la cursele de cai din Kentucky, pentru care au inchiriat un helicopter ce a costat 29.000 euro. Dar presa informeaza mereu cat de econoama e regina: dansa a ordonat ca in palat sa se foloseasca numai becuri electrice economice, sa nu se mai tina in functiune caloriferele in timpul verii, iar pivnita de vinuri sa fie racita doar cu apa din puturile proprii ale palatului…