Posts Tagged ‘Istoria’

O carte cu aroma trecutului

February 28, 2014

Cartea Gustul, mirosul si amintirea a  Anamariei Smigelschi (Ed. Humanitas – 2013), contine mici  povestiri , uneori amuzante, alteori nostalgice, dar sensibile si veridice, culese dintr-o viata de trei sferturi de secol. Este  un alt fel de a relata trecutul decat cel cronologic, sistematic si amanuntit din memoriile lui Ion Ianosi sau cel de justificare si regretare a greselilor politice ale tineretii din cartea  de amintiri a lui Paul Cornea.  Cartea acestei talentate graficiene are aroma epocii traite de multi dintre noi si o descopera  pe doamna Smigelschi ca pe o veritabila si valoroasa literata. Este imposibil de prezentat continutul cartii, caci intentia autoarei nu a fost sa scrie niste memorii, ci sa ne puna in mana un volum cu amintiri pline de vitalitate si humor, chiar si atunci cand intamplarile descrise erau grave. Ar mai trebui adaogat ca cea mai mare parte a vietii autoarea si-a petrecut-o in anii regimului comunist din Romania. Iar asta confera o atentie speciala descrierii cotidianului de atunci, care nu pare deloc sumbru, ci mai curand banal, nu mult deosebit de cel de astazi. Cu exceptia pomenirii in treacat a unor dispozitii ridicole ale autoritatilor, prilej de ironie sau de haz, deceniile petrecute pe atunci de pictorii si graficienii ce traiau doar din comenzile primite de la stat, care ii mai trimiteau si in strainatate pentru a-si expune operele, par departe de imaginea de prigonire constanta a intelectualitatii, faurita  de mediile de masa in ultimele doua decenii.  

In cele ce urmeaza ma voi limita sa copiez cateva scurte pasagii  din carte, care sa releve farmecul  vietii palpitante nu numai a unui copil zburdalnic, a unei femei indragostite de sotul ei, ci  si a mediului de artisti plastici, cu capriciile, bucuriile si necazurile lor.  

*     *     *

“Problema numelui este foarte importanta, cu implicatii cultural, social-politice si inca altele pe care nu le voi numi aici, iata de ce industria pseudonimelor este foarte activa, vezi Arghezi, Gala Galaction, Madonna, Salam, Nostradamus… Nu poti fi indeajuns de vigilent si lucid, destul de precaut, ca sa nu ajungi un inginer masiv, oaches si sprincenat si sa-ti zica Ghiocel sau un stravechi boier crestin, academician si arbitru al morale si sa te cheme Mutzi (Balaceanu-Stolnici) (pag. 16)

“Am citit ca, dup ace s-a descoperit cum ca, in convingerea copiilor din ziua de azi, laptele se extrage din lapte praf, s-au facut gradini zoologice cu porci, curcani, gaste si vaci, unde specialistii le explica vizitatorilor rostul fiecaruia, caci, pana una, alta, copiii sunt mai familiarizati cu dinozaurii.” (pag. 22)

“Iata, de exemplu, un dejun pascal : masa lunga, rotunjita, intinsa la maximum, poate cuprinde , asezati comod, 22,24 de meseni; fata de masa de damasc scrobita, cate trei farfurii albe (35, 22 si 17 cm. diametru), servete infoiate, rosii si verzi. Pe mijloc, tava ovala de argint cu 200 de oua colorate. Simetric, spre cele doua capete, cate un sfesnic cu lumanare rosie, imbinate geometric, platouri patrate cu telemea, cas proaspat, slaninuta inghetata si salamior de casa taiate fin ca foita de tigara, bordisite cu ridichi de luna, ceapa si usturoi verde, somon si batog cu rondele de ceapa rosie, boluri de portelan cu salata de icre roz, maioneza galbena, masline negre si masline verzi, castronase pentru coji.” (pag. 52)

“Odata instalati cu capra de cafea espresso pe jos langa pat, incepe un educativ program matinal. +”Hai!” adica da-I drumul, adica orice – intamplari din copilarie, filme, planuri de vacant cu toate aventurile viitoare redate amanuntit, pranzuri pantagruelice cu feluri nemaiintalnite, ultimele excursii cu accidente savuroase (“Cum adica, nu vi s-a intamplat nimic, nimic?”), mistere cosmic, tromboane, orice, dar mai ale o storcosire: copilul storcosit este culcat pe spate, deasupra un adult, adica eu, pe burta, bine sprijinita in coate, mai deasupra, unul peste altul in teanc  ordonat, restul participantilor la storcosire. Copilul storcosit , cel de dedesubt, trebuie sa c ante cantecul cu storcosirea, in timp ce este storcosit in mod sincopat in ritmul cantecului:

Storcosire bucuroasa, storcosire,mai,

Toata lumea e in casa, boabe in pastai!

La cuvantul  pastai  toata gramada se rastoarna cu glas mare si alt copil trece la rand.” (pag. 67)

              Dupa o serie de “aventuri” pasionante, fie cu mositul unei femei insarcinate  in Orient-expresul  Paris-Bucuresti, sau cu pescuitul unui crap monstru in delta Dunarii, se ajunge si la capitolul “exorbitantelor mele toalete” pentru revelion, muncite din greu, dar insuficient de apreciate de gazda si comeseni.  Dar la un alt revelion, surpriza!:  

“Ma simteam “al dracului de misto”, cand apare Gigi Matei cu un domn carunt, elegant si distins, de vreo 65 de ani.

– Iata, zice, ti-am adus un admirator care tine neaparat sa te cunoasca!

Ce puteam cred? Ca a fost cucerit de farmecul meu uluitor sau ca, cel mult, imi urmareste creatia artistica de ani de zile si acum, in sfarsit, a sosit momentul…  Domnul insa venise pentru muraturi! Chicotesc amuzata.

– Nu radeti, doamna, ca nu-i de ras!

– Bine, domnule, multumesc, dar sa stiti ca eu…

– Doamna, nu-i de gluma, scandeaza dansul, Eu asa muraturi n-am mancat NICIODATA!

Acum, dreptate cam avea el, ca despre muraturile mele parerea asta e cam… unanima.”(pag. 116)

       Dupa ce autoarea ne mai plimba prin diverse locuri si pe la alte cunostinte, ajungem si la talciocul evreiesc, care pe atunci era in strada Stelea Spataru, nr. 31 A. Iata ce gaseste acolo:

“Imprejur un decor suprarealist, tablouri, cutii de carton cu dantele cocolosite, pe rafturi vrafuri de de paturi pestrite si cearsafuri impaturite, zeci de solnite de sticla, duble, cu lacas pentru scobitori, aliniate in rand cu zeci de razatoare de mere in forma de peste, cescute de cafea de toate culorile si marimile fara farfurioare, teancuri de farfurii de faianta, portelan si ceramica, adanci si intinse amestecate, de pe un dulap sapte masini de tocat se holbeaza la mine ca sapte pisici asezate, cu coada in sus, un sertar de lemn plin cu tacamuri coclite de alpaca, legate cate noua, cate unsprezece, cate cinci, un evantai de ebonite… De fiecare obiect atarna o bucatica de carton cafeniu cu o cifra. […] Gasesc o foarfeca Solingen printer alte 15 foarfeci, are o floare in cruce traforata la mijloc. Ma uit la cartonasul legat cu sfoara. 157.

– 157 de lei? Intreb surprinsa.

– Nuu, e numarul de inventar.

Deschide un ceaslov zdrentuit, cauta, cauta…

– 20 de lei!

– Dar o scoica mare, colturoasa, n-aveti?

– Regret, n-avem, si continua conversatia animata cu convivii, batrani, prafuiti si vioi.” (pag. 140)

Dupa scurte plimbari toamna pe la Tescani (unde era exilat Andrei Plesu), dupa mai lungi popasuri estivale la Vama veche, unde inoata in larg pana ii alarmeaza pe graniceri, dupa ce relateaza ce si cum a fost cu realismul socialist si cu realismul alegoric liber-consimtit, dupa  multe alte investigatii cu un limbaj colorat si, uneori, original, care toate ar merita sa fie amintite, d-na Smigelschi isi incheie cartea cu o emotionanta pagina consacrata memoriei sotului ei, pictorul Ion Alin Gheorghiu, mort cu zece ani in urma. Iata un pasaj din acest epitaf:  

“Un mare artist al secolului XX, ION GHEORGHIU, Alin pentru prieteni, timp de 43 de ani s-a impus in in elita plasticii romanesti si internationale, exprimandu-se in pictura, sculptura, arta decorativa si, cateodata, in scris. Un artist pentru care talentul inseamna, inainte de toate, o mare raspundere, inteligent si cultivat, harnic si laborios, cu o necrutatoare disciplina a lucrului zilnic, folosind numai mijloace traditionale, a desvoltat o tehnica desavarsita de glasiuri, frotiuri, suprapuneri savante  –  un centimetru patrat din oricare panza a sa e o nestemata.  A trecut natural de la figurativ la non-figurativ, treptat, fara salturi surprinzatoare, fiecare etapa din creatia sa fiind la fel de cuceritoare si recognoscibila. […] Un univers zugravitor de geneze, UNIVERSUL GHEORGHIU.”  (pag. 239)

 

 

 

 

 

February 12, 2014

 

 

Ce inseamna a fi om mare in istorie? (II)

July 7, 2013

(urmare)
Conceptul “omului indispensabil” comporta riscuri, caci reduce tema discutiei la individ, excluzand masele, conjunctura, spiritual timpului, toti factorii ce contribuie la modelarea istoriei. Multi (Sidney Hook, Sebastian Haffner) sunt de pilda de parere ca Napoleon, Jefferson, Lincoln, Bismarck si chiar Lenin nu au fost indispensabili in istorie si ca “peste o mie de ani va fi total indiferent pentru omenire daca ei au trait sau nu”. Aceasta apreciere poate fi extinsa asupra inventatorilor si descoperitorilor. Columb sau Amundsen, Newton, Edison sau R. Diesel, toti au inventat lucruri sau au descoperit taramuri care peste putin ar fi fost desigur realizate de un altul. In plus, dovada indispensabilitatii este greu de apreciat, deoarece nu se poate cunoaste rezerva prezumata de personae pe care natura le are la dispozitie si care ar fi putut, atunci si acolo, sa-I ia locul pe scena istoriei individului considerat mare. Daca Columb ar fi murit inca din leagan, America ar fi fost totusi descoperita, ceeace insa nu s-ar putea spune despre Platon sau Rafael. Daca Michel Angelo ar fi murit de tanar, Capela Sixtina ar fi fost poate pictata, dar in nici un caz asa.

Intr-un celebru Lexicon in 12 volume aparut intre 1970 si 1979 la Zürich sub titlul “Marile personalitati ale istoriei mondiale”, figureaza 706 nume de oameni care au avut un rol important asupra destinelor omenirii. Adoptandu-se insa de autorii lexiconului a unui punct de vedere ce se dorea moral, din randul acestora lipsesc numele lui Attila, Robespierre, Hitler si Stalin. Nu a fost totusi uitat Genghiz Han. Lexiconul amintit si-a concentrat atentia asupra figurilor integratoare, organizatoare ale vietii sociale, asupra descoperitorilor de legi ale naturii sau a posibilitatilor de imbunatatirea conditiilor de viata. In paginile lui se intalnesc numele a 182 oameni de stiinta, inventatori, tehnicieni si industriasi, si numai a 16 compozitori. Lipsesc astfel Berlioz, Brahms, Ceaicovski, Haydn, Liszt, Mahler, Mendelsohn, Rossini, Schumann, Vivaldi, Weber. Sunt prevazuti 104 scriitori, dar printre acestia nu figureaza Milton, Defoe, Melville, Stendhal, Baudelaire, Maupassant, Strindberg, Cehov, Lope de Vega,Orwell, Jorge Luis Borges.  Insa Kant si Montaigne acordau preferinta tocmai creatorilor spiritului si mai putin descoperitorilor  si inventatorilor de tehnica. Socrate era pentru ei mai mare decat Alexandru cel Mare, iar Voltaire scria: “Mare il numesc pe acel om care se evidentiaza prin ceva util sau inaltator. Ceilalti, care lupta si cuceresc teritorii, sunt doar eroi”.

Definirea deci a ceeace este cu adevarat “mare” nu e usor de facut. Sigmund Freud scria ca sensul original al cuvantului exprima “o recunoastere, folosita cu usurinta si destul de arbitrar, a unei desvoltari supradimensionate a anumitor insusiri omenesti”. Politologul german Sebastian Haffner exprima asta asa : “maximul pe care oamenii il pot realiza in diferite domenii. Ei trebuie priviti ca niste atleti ce se pregatesc sa faca un salt cu valoarea unui record mondial”. Adica ceeace un om indrazneste si reuseste sa faca maret, trebuie masurat dupa posibilitatile domeniului sau de activitate si ale timpului in care a trait.

Dar a fi o mare personalitate e diferit de a fi celebru. Istoria ne arata ca exista oameni celebri care au fost cu adevarat mari: Immanuel Kant, Bismarck, lordul Nelson, Johann Strauss s.a., dupa cum si oameni exceptionali care niciodata nu au devenit celebri. Nenumarate sunt persoanele cu calitati remarcabile care au disperut in anonimitate. Probabil a fost nevoie de o suta de Napoleoni pentru ca unul singur, ca soldat, sa supravietuiasca grindinei de gloante si apoi sa intruneasca conditiile favorabile pentru a-si dovedi talentele. Caci Bonaparte in 1793, la asediul fortaretei Toulon, a fost zgariat pe frunte de o schije, in 1794 a fost arestat pentru tradare si a fost la un pas de ghilotina, iar in 1795, bolnav si infometat, ratacea prin Paris, ezitand daca sa se sinucida sau sa intre mercenary in armata turca.

Si artistii se gasesc in egala masura la dispozitia imprejurarilor. Mozart a fost al saptelea copil in familie (deci astazi el nu ar fi avut nici o sansa de a se mai naste!), dintre care doar doi au supravietuit. Probabil insa ca la fiecare Mozart, care a avut norocul de a creste la Salzburg in familia unui muzicant, au existat sute de necunoscuti al caror talent echivalent a fost nimicit de epidemiile de holera si ciuma ce bantuiau pe atunci. Ce s-ar fi intamplat cu Dante, daca limba lui ar fi fost bulgara sau finlandeza?Dar cu Greta Garbo daca s-ar fi nascut inainte de aparitia cinematografului? Pentru ca Mozart sa poata compune sau Napoleon sa invinga, a mai intervenit deci si o anumita doza de noroc. Sporirea sanselor in acest joc de noroc necesita insa si circumstante avantajoase, cunostinte profunde si o anumita vointa de fier. Multi considera in plus ca egoismul, imbinat cu lipsa de scrupule, vanitatea si talentul de a se pune in valoare  sunt conditii indispensabile ale reusitei. Richard Wagner si Salvador Dali excelau in aceasta privinta, in timp ce Schiller, Schubert sau Verdi sunt exceptii ce contrazic aceasta regula.

Sansele depend uneori si de conditiile istorice. Timp de 455 de anisansa de a devein papa o avea numai un cardinal Italian. Nici un prelat francez, spaniol sau polonez, oricat de erudite si intelept ar fi fost, nu putea fi ales in aceasta functie. In 1978 arhiepiscopul de Cracovia a fost ales papa nu pentru ca era mai evlavios decat alti candidate italieni, ci pentru ca majoritatea cardinalilor doreau sa sprijine astfel catolicismul polonez amenintat de communism. Pe de alta parte , primul ministru Clement Atlee este cel ce a lichidat imperiul britanic, presedintele Frantei De Gaulle – imperiul francez, iar Mihail Gorbaciov – imperiul sovietic. Pot fi ei considerati oameni mari doar pentru asta? Sau ei au fost doar cei care au dus pana la capat un process ireversibil?

In fine, ar mai trebui amintita categoria acelor celebritati istorice despre care se poate spune ca nu au fost oameni mari: Iuda, Ginghis Han, Hitler, Ceausescu. Totodata multe din “stelele” pe care moda si televiziunea le urca fulgerator pe firmamentul admiratiei publicului, nu pot pretinde la calificativul de “mare”, ca si cei pe care simplul fapt de a se fi nascut intr-o familie nobila sau bogata ii face renumiti. In cartea sa “Die Sieger” (Invingatorii), Wolf Schneider mentioneaza cateva nume de monarhi remarcabili: Alexandru cel Mare, Elisabeta I-a a Angliei, Caterina cea Mare a Rusiei, Friedrich al II-lea, imparat al Sfantului Imperiu Roman. Dar – subliniaza el – numai unul din douazeci de regi sau imparati, ajunsi pe tron prin hazardul ereditatii, ar putea baneficia in mod justificat de titlul de om mare.

Ce inseamna a fi om mare in istorie? (I)

July 7, 2013

Cu vreo zece ani in urma am citit cartea „Die Sieger“ a lui Wolf Schneider, din care mi-am extras cateva pagini despre oamenii mari din istoria omenirii. Am descoperit acum cateva zile acest text care mi s-a parut oportun a fi cunoscut azi cand, sub indrumarea lui Lucian Boia, are loc o asa zisa “demistificare a istoriei”. Extrasul din cartea amintita, il redau mai jos cu unele prescurtari.

 CE INSEAMNA A FI OM MARE IN ISTORIE ?

   Pentru valet nu exista eroi; acesta e un proverb cunoscut.   
  As mai adaoga: iar nu pentru ca nu ar exista eroi, ci pentru ca celalalt e valet             
   Hegel – Lectii despre filozofia istoriei

Nu e sigur ca Homer a existat in istorie, nici ca descoperitorul Americii ar fi Columb. Rezulta deci de aici ca trebuie contestati toti oamenii mari, geniile, conducatorii spirituali ai lumii? Nu, desigur. Dar trebuie clintita opinia ca oricine poarta cununa de lauri este si un om mare. Un monument nu inseamna deseori decat ca o autoritate cu bani a considerat necesar sa il edifice. Nu inseamna deloc insa ca mai marii acestei lumi sa fie minimizati, daca unele din aceste monumente sunt neavenite, iar altele – foarte necesare de altfel – au fost uitate. Ar trebui sa ne amintim de cele trei busturi ridicate la Fuerte Bulnes, in extremitatea de sud  republicii Chile: primul il arata pe generalul care a cucerit acest fort; cel de al doilea, pe  presedintele statului care a avut idea de a da acest ordin generalului; iar cel de al treilea este al celui care a avut initiativa de a edifica primele doua busturi.

Ce inseamna deci “mare”? Vrem prin asta sa numim niste calitati exceptionale? Care anume? Si oare numai atunci cand ele au fost folosite pentru obtinerea unei realizari deosebite, in timp ce exista atatia ghinionisti sau genii lenese? Sau avem in vedere un exceptional rol in istorie? De ce fel? Oare si in rau sau chiar si cand un om cu insusiri mediocre fost ales sa joace un rol deosebit de starea de lucruri, de complexul de imprejurari, asa cum a fost cazul cu numerosi regi?

Cine cauta raspunsul la aceste intrebari ajunge la mitologia antica sau in coridoarele semiinfundate ale sufletului uman. “Mari” cu adevarat ar fi atunci doar zeii sau Dumnezeu. Psalmistul spune: “Dumnezeu e mare si trebuie laudat, iar maretia lui e de necercetat”. Iar Iisus zicea: “Tatal meu e mai presus de toate” (Ioan 10-29). Faraonii egipteni lasau sa fie divinizati. La fel zeificat a fost si Kiros al II-lea, regele persilor (559 – 529 i.de Chr.), care a permis sa I se adaoge titlul “cel Mare” cu care a intrat in istorie. Alexandru cel Mare a fost sarbatorit in anul 331 i.de Chr. in oaza Shiva din Sahara de preotul oracolului, drept fiu al lui Ammon, cea mai inalta zeitate egipteana. Generos din fire, el nu a contestat originea sa divina.

Atunci cand se adaoga “cel Mare” la numele lui Carol, Petru, Stefan, asta inalta personajul. Friedrich der Grosse (1712 – 1786) este ultimul din lume care si-a atribuit acest titlu. Un substrat mitic se intrevede si sub cuvantul “erou”. Eroii erau semizei in mitologia greaca, ca de pilda Achile, stranepotul lui Zeus. Apoi cuvantul a fost transferat unor persoane istorice ca de pilda lui Lysandru, conducator de osti spartan, care a pus capat razboiului peloponezian. Anglo-saxonii folosesc curent cuvantul “hero” pentru marile personalitati, iar la fel fac si germanii. In 1826 Schleiermacherii numea pe oamenii mari “eroi ai speciei umane, genuri demonice dupa natura lor regeasca si domnitoare”. Chiar in 1956, in lucrarea colectiva “Mari germani”se poate citi ca “Arhimede, Newton si Gauss au fost cei trei eroi ai stiintelor”.

“Oamenii mari se constituie ca ideal ce confera o inalta valoare lumii si indeosebi natiunii lor” scria Jakob Burckhardt in cartea “Despre noroc si ghinion in istoria lumii” (1871). “Ei dau celorlalti un patos, o stare de entuziasm care emotioneaza, care patrunde in cele mai profunde straturi ale intelectului prin sentimental difuz al maretiei. Ei confera justete lucrurilor si ajuta la refacerea puterilor dupa infrangere”.  Astfel Napoleon, cu toate nenorocirile pe care le-a adus francezilor, ramane pentru ei “o figura de incomparabila valoare”. Alte figuri salvatoare, de conducatori puternici si intelepti au fost Romulus si Wilhelm Tell. Pentru Francis Bacon (1625) Romulus a fost, alaturi de Cezar, unul dintre cei doi “mari oameni ai faptei”. Astazi nimeni nu mai pretinde ca povestea cu Remus si Romulus a fost o legenda. Ca si Wilhelm Tell  de altfel, caci arcasul fara frica ce ar fi murit in 1386 si care este astazi eroul national al Elvetiei, in realitate nu a trait niciodata.

Trasaturile prin care lexicoanele incearca sa defineasca maretia istorica a unui personaj, se limiteaza la creativitate (ceeace ar fi valabil doar pentru artisti), la nobletea sufleteasca (ceeace i-ar exclude pe multi descoperitori, scriitori si conducatori militari) si la noutatea adusa lumii (ceeace deasemenea ar elimina o seama de intelepti oameni de stat ce s-au multumit “doar” sa contribuie la fericirea poporului lor. Mai apropiati de definirea corecta par a fi Schopenhauer si Burckhardt, care iau drept criteriu caracterul de neinlocuit al omului mare. Schopenhauer scrie: “Fiecare geniu aduce lumii prin opera sa un dar, care in aceasta alcatuire nu ar fi putut sa fie faurita de altcineva”. Burkhardt accentueaza asta : “Omul mare este cel fara de care lumea ni s-ar parea imperfecta. Anumite mari performante au putut fi infaptuite doar in timpul si in conditiile respective. Fara omul mare aceste fapte ar fi de neconceput. Desigur ca nici un om nu e de neinlocuit, dar cei putini care sunt cu adevarat mari, poseda maretie. Unic si cu adevarat imposibil de inlocuit este cel dotat cu un intelect peste normal, cu o forta morala exceptionala, cel a carui actiune asupra unui tot (popoare sau culturi) s-a refrans asupra intregii umanitati”.

(vezi partea II-a a articolului)

Ar putea el oare sa revina?

June 30, 2013

Cartea recent aparuta in Germania pe care o prezint in cele de mai jos e un mic fenomen editorial: ea figuraza constant in clasamentul best-seller-urilor din aceasta tara, unde in numai cateva luni s-au vandut 600.000 exemplare, a fost tradusa deja in 32 de limbi si au fost achizitionate drepturile de filmare. Este vorba de romanul “Er ist wieder da” (El s-a reintors) al lui Timur Vermes, un autor practic necunoscut pana la acest debut, daca nu tinem seama de activitatea lui relativ modesta de ziarist. Iar “eroul” principal al acestei povestiri, conceputa la persoana intaia, nu este altul decat Adolf Hitler, fostul Führer, care intr-o buna zi, dupa 66 de ani de la presupusa lui moarte, se trezeste pe un teren viran din mijlocul Berlinului de azi. Nu conteaza care este miracolul acestei aparitii, pe care nici autorul nu incearca sa o explice. De la Franz Kafka incoace nici cea mai nazdravana ipoteza a unei fictiuni literare nu mai socheaza, daca semnificatiile cu care impleteste autorulnaratiunea justifica aceasta concesie. Iar peripetiile unui Hitler, ce nu si-a abandonat nici una din ideile ce l-au adus odinioara la putere si care doreste sa repete istoria in noile conditii ale modernitatii, este un original si pretios filon de exploatat.
Ce se intampla insa acum cu un individ ce se iveste din neant, dar nu are locuinta, nici un ban, nici o cunostinta, care alaturi nu-si are nici partidul, nici chiar pe Eva (nascuta Braun), dar care seamana leit cu Hitler, ba este chiar Hitler? El intelege repede ca se gaseste in anul 2011, nu-si ascunde insa identitatea, convins fiind ca poporul german duce lipsa unui adevarat conducator. Lumea pe care o intalneste il crede insa doar un comic plin de talent, ce continua sa-si joace rolul si in viata de toate zilele. In curand el e descoperit de sefii unui canal de televiziune, care ii asigura o aparitie la o emisiune comica saptamanala. Succesul primei sale aparitii pe micul ecran la care, cu celebra si inconfundabila sa voce, isi expune ideologia si ii ironizeaza pe guvernantii de azi ai Germaniei, il fac celebru. Conducerea firmei ii atrage atentia ca in programul sau e liber sa spuna orice, cu exceptia unui subiect tabu: evreii. E surprins de multimea turcilor ce populeaza acum Germania si da diverse explicatii acestei situatii, printre care si lupta aliatilor sai de credinta islamica impotriva plutocratiei anglo-americane. Televiziunea e considerata un excelent mijloc de propaganda, ceeace ar fi facut minuni daca ar fi avut-o la dispozitie Goebbels. O emisiune in care el pledeaza pentru maretia naturii, aerului si apelor germane, determina contactarea lui de o reprezentanta proeminenta a partidului ecologist (Die Grünen) care ii propune sa intre in partid. E respinsa, deoarece – ii spune el mandru – are deja propriul sau partid: national-socialist, pe care trebuie doar sa-l refaca. Decide sa efectueze o vizita si la sediul partidului nationalist de extrema dreapta NPD, care insa il dezamageste profund. Le reproseaza cu dispret conducatorilor acestuia ca nu fac decat sa compromita ideia mareata a partidului NSDAP. Nici pe seful partidului social-democrat nu il menajeaza, iar pe cancelara Germaniei o pomeneste cu epitete caraghioase etc.,etc. Spre sfarsit este agresat pe strada de niste skin-heads, care il ciomagesc strigandu-i: Jidan imputit, care iti bati joc la televizor de figura sacra a lui Hitler!
Acest Hitler reinviat nu e un personaj anecdotic, dar tocmai din cauza asta e spaimantator de real. In special cred ca pentru germani, care se bucura acum de cea mai prospera bunastare din istoria lor, care rad cu pofta de ideile emise de “personajul” Hitler, au poate chiar simpatie pentru unele din ele, dar ii cuprinde un fior de ghiata gandindu-se ca aceste idei au dus la moartea a peste 7 milioane de nemti in cel de al doilea razboi mondial. Si ce s-ar intampla daca cu adevarat ar apare un nou Hitler pe scena politica germana? Ar fi el ignorat de media sau sarbatorit de ea ca lovitura secolului? Caci cartea lui Vermes nu are drept scop doar amuzarea cititorului, ci contine o sumbra satira a societatii germane de azi, cinica, fara scrupule in cautarea de succese, cu pofta nestavilita de distractie grosolana si cu o pasiune de internet ce a dus pana la crearea unui partid al internautilor (“Piraten Partei”).
Inchizand aceasta carte, un cititor roman s-ar putea sa se gandeasca la un eventual roman de aceiasi factura si inspiratie, avandu-l insa pe Ceausescu drept protagonist. Ipoteza insa dificil de realizat, chiar si numai pentru ca dictatorul roman nu era capabil sa scrie o carte ca “Mein Kampf” si nici sa captiveze publicul, ca eroul din carte, prin replicile abile date adversarilor politici. Dar nationalismul (nu comunismul), sadit de Ceausescu in mintile multor romani, poate va da nastere si la noi unui extremism de dreapta original, care sa paseasca – daca nu pe urmele din anii ’20 ale lui Hitler, cel putin pe fagasul pe care il lasa in zilele noastre Viktor Orban si Vona pe continentul nostru, cu acceptarea tacita a Uniunii Europene.

ISTORIA DE PE PRIMA PAGINA

May 4, 2010

                       Am primit recent de la un prieten american  o carte aparuta acum 29 de ani. E un volum de mari dimensiuni (38,5 x 28,5 cm.) cu titlul „Page One – Major Events 1920-1981 as Presented in The New York Times”. In el au fost selectate cca. 300 de prime pagini ale renumitului cotidian, reproduse exact cum au aparut. L-am deschis amuzat, dar mi-a fost greu sa-l inchid dupa multe ore, desi nu parcursesem cu lectura dacat un sfert din cei peste 60 de ani de aparitie cuprinsi in acest volum. Este o istorie vie, scrisa la cateva ore dupa eveniment si care respira emotia momentului, desi uneori conditionata de prejudecatile dominante ale societatii timpului.

            Din primele pagini se intrevede atmosfera de optimism, cea a unei ordini mondiale stabile, asteptata ca rezultat al primului razboi mondial. Pacea s-a semnat la Paris, iar tratatul a intrat in vigoare, este un titlu pe intreaga pagina in ziarul din 31 ianuarie 1920. Cu Harding intra la Casa Alba un presedinte republican izolationist, ceeace va avea un rol fatal asupra Ligii Natiunilor  in care isi pusese speranta T. Woodrow Wilson. La 23 ianuarie 1924 moare Lenin si reporterul lui NYT la Moscova descrie asa stirea : “La ora 11,20 dimineata presedintele Kalinin a deschis congresului sovietelor si le-a cerut tuturor sa se ridice. El nu dormise toata noaptea si lacrimi curgeau pe fata sa ravasita. Orchestra o inceput sa intoneze un mars funebru, dar a fost intrerupta imediat de Kalinin, care a rostit: “Va aduc o veste teribila despre dragul nostru tovaras Vladimir Iliici. Ieri a suferit inca un atac cerebral si…” A urmat o lunga pauza, ca si cum vorbitorul nu mai era in masura sa pronunte ultimul cuvant fatal. Cu un efort ce i-a zguduit intregul corp, el a pronuntat : “a murit”. Temperamentul emotional slav al asistentei a reactionat imediat si in uriasa sala a operei s-a auzit un geamat de compatimire indoliata. Kalinin nu mai putea vorbi, in timp ce unii din sala aveau o criza de isterie. Atunci a luat cuvantul Iunakidze, secretar al Uniunii federale ruse, care a cerut calmul. Abia atunci Kalinin a fost capabil sa citesca buletinul medical oficial. Dupa care a adaogat : “Propun ca pe viitor ziua de 21 ianuarie sa fie declarata zi de doliu national”. Un vaiet din intreaga sala a exprimat acceptarea. Kalinin a cautat apoi sa dea citire masurilor organizatorice pentru funeralii, dar a fost incapabil sa  mai continue. Kamenev si Zinoviev au incercat sa-i tina locul, dar nici ei nu s-au dovedit in stare. Ca si ceilalti membri ai prezidiului, ei au pus capul pe masa plangand ca niste copii. Chiar si neinfricatul sef al cazacilor, Budionnai, plangea fara jena, in timp ce delegatii din intreaga sala oftau stergandu-si lacrimile de pe obraz.”

            Prosperitatea  in rapida crestere a St. Unite e insotita de procese la adresa stangii. Militantii anarhisti Sacco & Vanzetti sunt condamnati la moarte si executati (1927). Au loc performante stiintifice remarcabile, ca zborul dus si intors al lui Richard E. Byrd deasupra Polului Nord si, mai ales, traversarea Atlanticului la 22 mai 1927 de Charles Lindberg de la New York la Paris in 33 ore si 30 minute. Cea mai mare prabusire a bursei de pe Wall Street, datorita comportamentului iresponsabil al bancilor, se declanseaza in 1929 si semnifica sfarsitul unei ere in istoria Americii si in cea  mondiala.

            Urmeaza dramatismul anilor ’30, cu consolidarea puterii lui Hitler si Mussolini, anexarea de Germania a Austriei si succesele Japoniei pe frontul din China. In numarul din 21 februarie 1938 se anunta ca in Romania regele Carol al II-lea a adoptat o Constitutie ce pune bazele unui stat corporatist cu caracter fascist. Prin ea se abroga democratia, statul prelua in proprietate unele rezerve minerale si se luau masuri impotriva coruptiei. In noua Constitutie se promite celor ce traiesc de secole pe teritoriul Romaniei ca vor avea aceleasi drepturi ca si cei din “rasa romaneasca”, dar functiile de stat nu vor fi ocupate decat de romani etnici. Conducerea tarii revine Consiliului de coroana, condus de rege.

            La 3 septembrie 1939 titlul principal din ziar anunta ca Marea Britanie si Franta au intrat in razboi, iar la 15 iunie 1940 – ca germanii au ocupat Parisul. O informatie despre Romania apare pe prima pagina in 9 aprilie 1940: slepuri britanice incarcate cu explozibili sunt descoperite la Giurgiu. Germanii afirma ca incarcatura lor era destinata sa fie detonata pentru blocarea circulatiei vaselor pe Dunare. La 6 aprilie 1941 se anunta ca Germania a invadat Iugoslavia si Grecia, cu toate ca Moscova semnase in aceiasi zi un pact de prietenie si neagresiune pe 5 ani cu Belgradul. Pe 22 iunie 1941 titlurile mari ale ziarului informeaza: Hitler a inceput razboiul cu Rusia pe un front de la Oceanul Arctic pana la Marea Neagra. Este reprodusa integral proclamatia lui Hitler, in care unul dintre motivele razboiului este respectarea garantiei data de Germania Romaniei de a fi aparata impotriva oricarei agresiuni. Peste 6 luni, Japonia declara razboi Statelor Unite si Marei Britanii, atacand insulele Hawaii. A doua zi, pe 8 decembrie 1941, Statele Unite declara razboi Japoniei, iar pe 11 decembrie – Germaniei si Italiei, dupa ce acestea declarasera mai intai razboi Statelor Unite. Pe 8 noiembrie 1942 se anunta debarcarea trupelor americane in Maroc, iar pe 1 iulie 1943 – ca gen. MacArthur incepe ofensiva pe teatrul de lupta din Pacific. Bataliile de la Stalingrad si de la Kursk, considerate azi de istorici ca decisive pentru infrangerea Germaniei, nu se intalnesc pe prima pagina a ziarului in acesti ani. Un titlu mare anunta insa pe 6 iunie 1944 ca armatele aliate sub comanda generalului Dwight D. Eisenhower au debarcat in Franta. In numarul din 26 august 1944 se anunta ca noul guvern roman a declarat razboi Germaniei, dupa ce Bucurestiul a fost bombardat de avioanele naziste. In acelasi numar al ziarului se arata ca armata rosie a cucerit orasul Tecuci, a ajuns la Galati si a incercuit 12 divizii inamice la sud de Chisinau. Pe 26 octombrie 1944 se anunta ca armata rosie a cucerit orasele Satu-Mare si Carei, eliberand complet Transilvania. In noiembrie 1944 F. D. Roosevelt este ales pentru a patra oara presedinte al SUA, dar peste 5 luni el moare – locul sau la Casa Alba fiind ocupat de vicepresedintele Harry Truman. In ziarul din 2 mai 1945 este anuntata moartea lui Hitler, dar urmasul sau, amiralul Doenitz, ordona continuarea razboiului. Peste cateva zile insa se semneaza capitularea fara conditii a Germaniei, iar ziua de 8 mai este proclamata ziua victoriei. Pe 8 august 1945 URSS declara razboi Japoniei, declarand ca astfel satisface cererea aliatilor de incheiere mai rapida a razboiului. In aceiasi zi St. Unite lanseaza a doua bomba atomica asupra orasului Nagasaki. Dupa o saptamana Japonia capituleaza, ministrul de razboi se sinucide, mii de locuitori din Tokio ingenunchiaza plangand in fata palatului imperial.

            Incep anii razboiului rece cu blocada Berlinului, prima experimentare sovietica a unei bombe atomice (1949), razboiul din Coreea (1950), senatorul Joseph R. McCarthy vaneaza a comunistii americani in presa si cultura (1952-54), are loc executia pe scaunul electric, sub acuzatia de spionaj, a sotilor Rosenberg (iunie 1953) etc. La 5 martie 1953 moare I.V.Stalin, aflat 29 de ani la conducerea statului sovietic. A doua zi se anunta cine e urmasul sau: Gheorghi Malenkov, cu patru adjuncti: Beria, Molotov, Bulganin si Kaganovici. La 31 martie 1954 ministrul de externe sovietic V. Molotov propune tarilor occidentale ca URSS sa intre in NATO, “pentru a se pune capat razboiului rece, in conditiile pericolului dotarii marilor puteri cu arme nucleare”. Statele Unite resping insa oferta, considerand-o o manevra de subminare a securitatii tarilor occidentale. La 8 februarie 1955 Malenkov isi da demisia, iar conducerea PCUS e preluata de N. S. Hrusciov. Sfarsitul lunii octombrie 1956 aduce stiri despre revolta populatiei din Ungaria si luptele contra trupelor sovietice. In iulie 1957 patru membri ai conducerii URSS (Molotov, Malenkov, Kaganovici si Shepilov) sunt constransi de Hrusciov sa-si dea demisia, acuzati ca “au sabotat pe toate caile eforturile de destindere a relatiilor internationale, de ridicare a nivelului de trai al cetatenilor sovietici si de stergere a urmarilor exceselor staliniste”. In luna octombrie a aceluias an se publica stirea senzationala ca “sovietele au lansat un satelit al pamantului in cosmos”, iar pe 3 noiembrie – un alt satelit cu un caine la bord. Incepe cursa de prestigiu pentru dominarea spatiului cosmic.

            Anii ’60 se deschid cu o disputa intre guvernul SUA si asociatia medicilor americani, care contesta planul presedintelui Eisenhower de a se acorda de stat asistenta medicala persoanelor peste 65 ani. In Senat propunerea este respinsa ca fiind “de inspiratie socialista”. In luna iulie 1960 senzatia presei este ca in URSS a fost doborat cu o racheta un avion de spionaj american U-2, pilotul Francis Powers fiind capturat. Dar importanta pentru pacea lumii este confruntarea din oct. 1962 dintre presedintele John F. Kennedy si Nikita Hrusciov cu privire la rachetele sovietice amplasate in Cuba si care vor fi retrase. La 22 noiembrie 1963 presedintele american (46 ani) este asasinat la Dallas, in conditii insuficient lamurite. Razboiului din Vietnam, continuat sub administratia lui Johnson, i se pune capat sub noul presedinte Nixon, dupa ce americanii pierdusera in Indochina 50.000 soldati. La 21 iulie 1969 are loc un eveniment semnificativ pentru omenire: primul om – un american – paseste pe luna.

            Decada ce urmeaza incepe cu intrarea Chinei comuniste in ONU. In august 1974 America este zguduita de scandalul Watergate, care il obliga pe presedintele Nixon sa demisioneze. O speranta de pace in Orientul Apropiat apare prin vizita presedintelui Egiptului, Sadat, in Israel. In 1978 la Vatican este ales papa un polonez, Ioan Paul al II-lea, care va ocupa scaunul pontifical 27 de ani. In ianuarie 1979 sahul Iranului e constrans sa paraseasca tara si la Teheran vine la putere regimul aiatolahilor. In acelasi an ambasada americana din Iran e luata cu asalt, iar 52 de membri ai ei sunt facuti ostateci. Vor fi pusi in libertate abia dupa 444 zile, in ianuarie 1981, a doua zi dupa ce la Casa Alba vine presedinte Ronald Reagan. Un republican, fost actor de cinema si guvernator al Californiei.

            Iata, concentrata la maximum, o trecere in revista a 60 de ani din evenimentele unui secol zbuciumat si violent, asa cum ele au fost surprinse pe prima pagina a celui mai important cotidian american. Azi ni se pare ca unora dintre ele li s-a acordat o importanta exagerata, in schimb cateva sunt ignorate, desi s-a dovedit ulterior cat de grave erau. Dar poate ca aceasta evaluare diferita se datoreaza atat eurocentrismului cu care este privita lumea de pe continentul nostru, cat si faptului ca intr-o buna parte din acest rastimp, informatiile primite de publicul din Romania despre cele ce se petrec pe glob au fost drastic cenzurate. Un motiv in plus deci pentru a citi (sau a reciti) cartea marelui istoric britanic Eric Hobsbawm “Secolul extremelor” (1994), in care evenimentele secolului 20 sunt comentate original si captivant, cu o analiza nepartinitoare si judecati de valoare incitante.

Istoria, cruda si nepartinitoare

March 20, 2010

Cand se vorbeste despre istorie, se recunoaste de regula ca ea apasa asupra mentalitatilor prezentului, dar in acelasi timp determina intelegerea identitatii nationale a unui popor. E mai reprezinta si experienta necesara contemporanilor pentru evitarea greselilor comise de predecesori. Nu ne putem desprinde de istorie, dupa cum nu trebuie sa ne lasam subjugati de ea. Lucru valabil si in ceeace priveste Rusia, o tara care timp de 70 de ani a purtat numele de Uniunea Sovietica.

Istoria reala, veritabila a acestei tari a fost mult timp imposibil de scris, nu numai pentru ca cercatatorii nu aveau acces la documentele primare necesare, ci si pentru ca ea a stat in centrul unor vehemente confruntari ideologice, mergand de la apologie la rechizitoriu. Folosirea ei, in timpului razboiului rece, drept instrument de propaganda, fie elogioasa, fie defaimatoare, a adus daune ambelor parti aflate in confruntare. Iar pentru unii aceasta confruntare este departe de a se fi terminat. Am in mana cartea istoricului britanic Richard Overy “Russia’s War. A History of the Soviet Effort: 1941 – 1945” aparuta in 2003. Profesorul de la King’s College din Londra e specialist al celui de al doilea razboi mondial asupra caruia a scris mai multe carti (printre care “De ce au castigat aliatii razboiul?”). Intr-un volum de peste 500 de pagini, el descrie cauzele declansarii razboiului, desfasurarea lui vazuta din ambele parti in conflict si explicarea obiectiva a factorilor ce au contribuit la victoria armatei rosii. Cu cert talent scriitoricesc, autorul ne explica atat pozitia conducerii sovietice, cat si situatia poporului rus in aceasta confruntare decisiva, bazandu-se pe ultimele cercetari ale istoricilor din Rusia si din alte tari. In deosebi el reuseste “sa dea o noua apreciere asupra lui Stalin si a sistemului sau, a fortei si slabiciunii lor.” Intr-o introducere in care se relateaza pe scurt istoria URSS intre 1919 si 1941, sunt aratate premisele create de stat pentru apararea tarii. Urmeaza 7 capitole ale descrierilor fazelor razboiului: Barbarossa sau asaltul germanilor asupra rasaritului; Leningradul si Moscova, metropole intre viata si moarte; lupta din interiorul tarii; incercuirea de la Stalingrad si batalia de la Kursk; inaintarea armatei rosii spre vest si, in fine, cucerirea Berlinului in 1945.

Dupa intreaga descriere de Overy a evenimentelor, nu mai ramane nici o indoiala ca razboiul declansat de Hitler a fost o crima de proportiile holocaustului. Conform unor evaluari destul de precise, razboiul a costat viata la 25 milioane de sovietici, soldati si civili, a distrus 1700 orase, 70.000 sate, 32.000 fabrici, 65.000 kilometri de cale ferata. In prima faza a ostilitatilor, in 1941 si 1942, se punea pur si simplu chestiunea supravietuirii tarii. Este semnificativ detaliul ca armata germana, dela dezlantuirea invaziei pana in momentul ajungerii la cateva zeci de kilometri de Moscova, nu pierduse decat 50.000 soldati. Restul, pana la 7 milioane, au fost ucisi dupa aceea, majoritatea in ultimul an al razboiului. Factorii care au contribuit la rasturnarea situatiei si la obtinerea unei victorii in care nici aliatii occidentali nu mai credeau, sunt – dupa Overy – urmatorii: faurirea de rusi a unei exceptionale industrii de armament care, incepand din 1943, a depasit cantitativ si calitativ, capacitatea de productie a industriei respective germane (pag. 243 si urm.); renuntarea la sistemul ofiterilor politici si reinstalarea puterii de decizie exclusiva a comandantilor militari; invatamintele pe care conducerea armatei sovietice le-a tras din strategia militara germana, indeosebi punerea accentului pe rolul tancurilor; cum Stalin – spre deosebire de Hitler – a inteles ca generalii Jukov, Konev, Rokossovski s.a. se pricep mai bine decat el in planificarea si conducerea operatiilor si, in ultimii trei ani ai razboiului, nu s-a mai amestecat in luarea acestor decizii; cum partidul comunist a reusit, prin “flexibilitate si organizare, dar si prin teroare”, sa mobilizeze efortul popoarelor uriasului imperiu pentru zdrobirea unui adversar extrem de puternic; cum Stalin, prin brutalitatea, dar si prin capacitatea sa de conducator, a reusit sa insufle natiunii convingerea ca el este aparatorul si salvatorul sau; in fine, cum poporul rus, asuprit de secole si extrem de indurator la lipsuri, a reusit sa capete “un simt crescand al initiativei si raspunderii personale”, pe care l-a pus in slujba patriotismului. Capacitatii de rezistenta a rusilor ii aduce Overy un deosebit omagiu: ei “au savarsit lucruri de necrezut”, “o performanta istorica de valoare mondiala in sensul cel mai concret”. La toate acestea trebuie insa adaogat si ajutorul considerabil acordat de Statele Unite, printre care 363.000 camioane si 783.000 tone conserve de carne (pag. 303).

Istoricul britanic evidentiaza ca pactul Molotov-Ribbentrop a fost decisiv pentru incheierea ulterioara de Stalin a aliantei cu puterile democrate, caci el a scos URSS din izolarea in care era tinuta de tarile occidentale, dupa acordul din 1938 de la München al lui Hitler cu Chamberlain si Daladier. El demonteaza sistematic, cu date, si ipoteza hitlerista a razboiului preventiv, conform careia Wehrmachtul ar fi declansat ostilitatile doar pentru a preveni un inevitabil atac sovietic, dar si o alta ipoteza germana, emisa dupa razboi, conform careia nu URSS a castigat razboiul, ci Germania l-a pierdut din cauza megalomaniei nebunesti a lui Hitler. Totodata cartea arata si cealalta fata a starilor de lucruri din URSS, partile sumbre ale regimului de exceptie, pe care a constituit-o uriasa armata a prizonierilor politici din gulaguri supusi muncii fortate.

In incheiere Overy arata cum Stalin si-a atribuit sie-si victoria in “marele razboi de aparare al patriei” si cum l-a izolat pe adevaratul erou al razboiului, maresalul Gheorghi K. Jukov, pentru a putea conduce in continuare nestingherit Uniunea Sovietica, devenita mare putere. O carte dramatica si fascinanta, care pune pe ganduri astazi cand se depun eforturi pentru ca, sub pretextul demitizarii, istoria sa fie rescrisa pentru a fi supusa intereselor politice ale momentului.

70 de ani de la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial

August 30, 2009

                        

            In zorii zilei de 1 septembrie 1939, in urma atacului Germaniei asupra Poloniei, a izbucnit cel de al doilea razboi mondial. Germaniei hitleriste i-au declarat apoi razboi Marea Britanie si Franta, dar si alti membri ai Commonwealth-ului : Australia, India, Noua Zeelanda, Africa de sud si Canada. Razboiul a durat 2194 de zile, la sfarsitul carora Germania se gasea in conflict cu 54 de state. Au fost angajati in lupta cca. 110 milioane de soldati, ceeace reprezinta cea mai mare dezlantuire de forte militare din istorie. Numarul victimelor, soldati si civili, a fost evaluat la 60 de milioane, dintre care : 6 milioane in Polonia (17,2% din populatie), 25 milioane in URSS (14,2%), 1,7 milioane in Iugoslavia (11,0%); 7 milioane in Germania (8,8%), 15 milioane in China (3,5%), 810.000 in Franta (1,9%), 1,8 milioane in Japonia (1,8%), 378.000 in Romania (1,9%), 386.000 in Marea Britanie (0,8%), 405.000 in Statele Unite (0,3%), s-a. Numai in Holocaust au pierit 6 milioane de evrei din diverse tari.

            Ca un urias cutremur razboiul lui Hitler a rasturnat durabil ordinea mondiala. El a facut ca, dupa 1945, America sa fie cea care stabileste pulsul organismului mondial, a permis ca URSS sa domine pana in 1989 tot rasaritul Europei, teritoriul Poloniei sa fie deplasat spre vest, Germania sa fie impartita in doua, Japonia sa fie victima a doua bombardamente atomice. Toate aceasta rascolire nu ar fi avut loc fara razboiul lui Hitler.

Dar poate oare un singur om, fie el si dictator adorat de poporul sau, sa puna in flacari intreaga omenire? Problema este mai complexa si un intreg sir de factori au contribuit la traducerea in fapte a fanteziilor Führerului german. Presa occidentala, in deosebi cea germana, se opreste asupra aspectelor problemei. Pe baza interpretarilor actuale a cauzelor razboiului, voi prezenta mai jos succint factorii ce au contribuit la dezlantuirea lui.

            Pe de o parte a fost atitudinea docila si binevoitoare a elitelor militare, administrative si economice germane, care chiar daca nu impartaseau ideea primitiva a unui imperiu al rasei ariene si se temeau de un razboi cu puterile occidentale, visau totusi la o dominatie mondiala sau cel putin asupra Europei de rasarit. Pe de alta parte a fost si simpatia pe care poporul i-o purta lui Hitler. Istoricul britanic Ian Kershaw in cartea sa “Hitler” (2001)arata ca Hitler nu a fost un despot detestat, ci o portavoce a maselor nationaliste, iar dictatorul se desfata de iubirea pe care germanii i-o aratau. Chiar dupa declansarea razboiului aceasta simpatie nu a fost deloc stirbita si a determinat ca poporul german sa plateasca un greu tribut in sange.

            In fine nu trebuie neglijat ca un rol important l-au jucat si urmarile tarzii ale primului razboi mondial. In decursul celor doua decenii dupa 1918, o serie de forte au incercat sa schimbe rezultatele razboiului. Asa au venit la putere fascistii in Italia, militarii in Japonia, regimul coloneilor in Polonia, iar in Uniunea Sovietica – puterea a fost acaparata de Stalin. Toti cautau sa-si faureasca zone de influenta sau imperii si au cooperat un timp cu nazistii. Chiar si guvernantii din Marea Britanie si Franta, dorind sa aiba cu orice pret pacea, au fost ingaduitori cu dictatorul german. Astfel o importanta zona din teritoriul Germaniei, dealungul granitei cu Franta, Belgia si, partial, cu Olanda, zona in care intra si intreaga industrie grea din Ruhr, trebuia – prin tratatul de la Versailles – sa fie demilitarizata, iar regiunea Saar – pusa sub tutela Ligii Natiunilor Unite. Dar in 1936 Germania introduce 30.000 soldati germani in zona demilitarizata si alipeste Saar-ul, fara ca aceasta sa provoace vreo reactie notabila din partea celor doua mari puteri. Vazand aceasta, in 1938  Hitler ordona ca trupele sale sa intre in Austria si astfel anexeaza la Germania aceasta tara.

            Dupa numai un an , la München, Hitler face presiuni asupra primilor ministri britanic, Neville Chamberlain, si francez, Eduard Daladier, pentru ca acestia sa accepte cedarea de Cehoslovacia a intregii zone a sudetilor, care si ea este anexata la Germania. In acelasi an, urmare a comportamentului pasiv al conducerilor celor doua tari aliate, Hitler declara ca intregul teritoriu al Cehiei si Moraviei intra sub protectoratul german. In Slovacia se instaleaza un guvern fascist. Toate aceste succese obtinute fara a se trage nici un foc, il indeamna pe Hitler sa aplice aceiasi metoda si in cazul Poloniei. Pana atunci pasivitatea celor doua mari puteri se datora si temerii de URSS si considerarii Germaniei naziste drept principalul adversar al Moscovei. O propunere sovietica facuta Frantei si Marei Britanii in 17 aprilie 1939 de a incheia un pact tripartit de protejare impotriva oricarei agresiuni a tuturor tarilor aflate la frontiera de est a URSS, deci si a Poloniei, este respinsa de Londra. In aceasta situatie, la 23 august 1939, se semneaza la Kremlin acordul Molotov-Ribbentrop, prin care – in secret – Polonia era impartita intre Germania si Rusia. Impreuna cu ocuparea de sovietici a Basarabiei si Bucovinei de nord si a istmului Careliei , URSS isi crea astfel un spatiu de protectie a teritoriului sau impotriva unei eventuale invazii germane, care se stie ca a si avut loc peste aproape doi ani. Guvernul polonez, ce banuia ca tarii sale ii vine randul, incheiase deja un acord cu Marea Britanie si Franta, prin care acestea ii garantau inviolabilitatea frontierelor. Dar Hitler era convins ca cele doua guverne occidentale se vor comporta si de aceasta data, la fel ca in cazul Cehoslovaciei. Bombardarea fortaretei poloneze Westerplatte de langa Danzig de un crucisetor german la 1 septembrie si intrarea in aceiasi zi a tancurilor germane pe teritoriul polonez, i-a determinat pe englezi si francezi sa dea un ultimatum Germaniei, caruia Berlinul nu i-a raspuns. Drept urmare, pe data de 3 septembrie, Marea Britanie si Franta s-au declarat in stare de razboi cu Germania. In timp ce polonezii, cu o armata slab dotata, asteptau zadarnic ajutorul aliatilor occidentali,  Stalin spera si el ca englezii si francezii sa porneasca imediat ofensiva dinspre vest asupra Germaniei. Dar Franta si Marea Britanie adoptasera deja o strategie defensiva si se multumeau cu aruncarea de foi volante din avion. Vazand ca trupele germane ajunsesera, ba in unele locuri chiar depasisera linia convenita prin acordul Ribbentrop-Molotov, Moscova ordona pe 17 septembrie intrarea armatei rosii pe teritoriul polonez. Incepe astfel macelul ce va lua sfarsit abia la 8 mai 1945. 

            Cele de mai sus reprezinta – foarte succint – interpretarea general acceptata astazi de istorici a celui mai nimicitor conflict al secolului 20. Se cunosc insa si alte interpretari ce acorda o mai mare sau mai mica vina a declansarii razboiului diferitelor  puteri participante la conflict, ba chiar considera ca data inceperii razboiului mondial ar fi ce a semnarii acordului Molotov-Ribbentrop. Aceasta este insa o interpretare tendentioasa ce urmareste a introduce Uniunea Sovietica in aceiasi categorie, a principalilor vinovati de razboi, alaturi de Germania nazista, desi ea a fost factorul principal al zdrobirii regimului  lui Hitler.

ROMANIA LA 1877

July 19, 2009

Mi-a cazut in mana o carte veche, imbracata in piele : „Appleton’s Annual Cyclopaedia and Register of Important Events of the Year 1877”, volum de 790 pagini editat la New York in anul 1878. Doua pagini sunt consacrate Romaniei, din care redau mai jos pasagiile ce mi s-au parut mai interesante, chiar si pentru ca uneori e util sa ne reamintim detalii ale istoriei tarii.

ROMANIA – principat in sud-estul Europei. Printul Carol I, nascut la 20 aprilie 1839, ales print al Romaniei la 10 mai 1866, casatorit la 15 noiembrie 1869 cu Elisabeta, printesa de Wied. Suprafata : 46.799 mile patrate. Populatia in 1873 era evaluata la 5.073.000, din care 2.618.136 barbati si 2.454.864 femei. Lungimea cailor ferate – 1233 km., iar cea a liniilor telegrafice – 4.046 km.
Armata romana are 4 clase: 1) armata permanenta, alcatuita din 22.000 oameni intre 21 si 29 ani, dispusi in 8 regimente de infanterie, 4 regimente de vanatori, 2 regimente de cavalerie, 2 regimente de artilerie cu 84 tunuri; un regiment de geniu si companii de administratie, sanitare etc.; 2) armata teritoriala, formata din 40.000 oameni intre 21 si 29 ani, in infanterie, cavalerie si artilerie (44 tunuri); 3) militia, alcatuita din oameni intre 21 si 37 ani; 4) garda civila in orase si sate, alcatuita din oameni intre 37 si 45 ani.
La inceputul anului 1877 o mare indignare o provoaca aflarea faptului ca in noua Constitutie a Turciei, la articolele care fac referire la statele tributare, Romania e considerata provincie turceasca, iar romanii – osmanlii. Ministrul Afacerilor Externe, M.Ionescu ridica problema la Inalta Poarta, unde i se confirma aceasta. Guvernul de la Bucuresti decide atunci sa protesteze energic, deoarece aceasta contrazicea Tratatului de la Paris, iar Romania avea de cativa ani o Constitutie proprie. Protestul romanilor a fost sustinut de Germania si Austria. In luna februarie are loc o criza ministeriala, iar presedinte al Consiliului de ministri devine I. Bratianu, care ia locul lui Dim. Sturdza. In noul guvern acesta ocupa postul de ministru de finante. Sturdza era insa pentru o stricta neutralitate fata de Poarta si demobilizarea armatei de rezerva. Pentru a accepta intrarea in guvern el a pus conditia reducerii inarmarii, vanzarea domeniilor statului si sporirea impozitelor. Mai mult decat atat, 4000 soldati din armata permanenta au fost trimisi acasa si au fost sistate toate cheltuielile pentru dotarea armatei. Dupa numai o luna insa are loc o noua remaniere a guvernului, D. Sturdza dandu-si demisia.
In martie, pe o insula de pe Dunare are loc o intalnire pentru tratative intre o delegatie romana si una turca. Ea degenereaza intr-o bataie in care seful delegatiei turcesti este impuscat si va muri apoi. Ambele parti se acuza de incident, care e supus cercetarilor unei comisii mixte, fara nici un rezultat insa. In aprilie la Bucuresti se afla ca turcii concentreaza trupe la Vidin si se banuieste ca ei vor trece Dunarea si vor stabili un cap de pod la Calafat, pentru a ataca Rusia de pe teritoriul Romaniei. La 15 aprilie guvernul hotareste sporirea considerabila a trupelor la Calafat si comunica marilor puteri temerile ce le are. Numirea lui Kogalniceanu ca ministru de externe este un pas spre o alianta cu Rusia. Incep ostilitatile intre Rusia si Turcia. Colonelul Slaniceanu, ministrul de razboi, isi da demisia si e numit sef al statului major. Printul Carol devine seful armatei. La 26 aprilie se deschide sesiunea extraordinara a parlamentului roman, la care in mesajul printului Carol se declara : “Intrucat Puterile au refuzat sa garanteze neutralitatea Romaniei sau sa o sprijine, ne putem baza doar pe noi si pe propriile trupe pentru a feri ca teritoriul sa devina teatru de razboi. Pentru aceasta natiunea va face orice sacrificiu”. Ministrul de externe a prezentat apoi textul intelegerii cu Rusia incheiata la 16 aprilie, in conformitate cu care Romania asigura libera trecere a trupelor rusesti si facilitatile datorate unei armate prietene, iar tarul se angaja sa respecte drepturile principatului. Aceasta conventie a fost adoptata de parlament cu o mare majoritate. Desi Romania nu era inca in razboi cu Turcia, un intens schimb de focuri de artilerie avea deja loc intre Vidin si Calafat.
La 21 mai 1877 Parlamentul declara independenta Romaniei de Turcia. M. Kogalniceanu a spus atunci: “Suntem o natiune libera si independenta, dar – pentru a obtine recunoasterea acestei independente – trebuie sa ne aparam cauza in fata Europei.”. In aceiasi zi Camera deputatilor, iar apoi si Senatul, au adoptat in unanimitate decizia declararii razboiului intre Romania si Turcia si ruperea oricaror legaturi intre cele doua tari. Parlamentul si-a incheiat lucrarile la 27 iunie, dar si le-a reluat la 27 noiembrie, cu care ocazie mesajul tronului continea urmatorul pasaj: “Speram ca prin caderea Plevnei in mainile noastre sa obtinem pacea care ne este atat de draga. Din ruinele Plevnei dorim sa iasa recunoasterea independentei tarii de catre intreaga Europa, datorita patriotismului nostru, curajului soldatilor nostri si sangelui varsat de ei pentru o cauza justa. Printul are convingerea ferma, iar Camera si Senatul desigur ca vor fi de acord cu asta, ca Puterile sunt de acum convinse de vitalitatea reala a Romaniei, ca ea este o tara capabila sa-si indeplineasca misiunea ce i-a fost rezervata la gurile Dunarii si ca are energia de a o apara atunci cand e necesar. Vremurile tutelarii si a vasalitatii straine s-a dus. Romania este acum, si asa va ramane pe veci, o natiune libera si independenta”.

Erau timpuri cand patriotismul, dragostea de tara si sacrificiul suprem pentru apararea lor erau valori ce insemnau enorm pentru toti romanii. Dar…unde sunt zapezile de odinioara ?

ISTORIA PUSA LA INCERCARE

June 25, 2009

Istoricul britanic Eric Hobsbawm remarca undeva ca „doar viitorul este cert, caci trecutul este in continua schimbare”. Mi-am amintit de aceast paradox citind ca la sfarsitul anului trecut la Moscova a fost emis un ukaz cu privire la crearea unei “Comisii pe langa Presedintele Republicii Ruse pentru a se da riposta incercarilor de falsificare a istoriei in dauna intereselor Rusiei”. Bineinteles ca de indata unele ziare moscovite (Nezavisimaia gazeta, Izvestia) au ironizat aceasta titulatura, subliniind ca ea presupune ca nu orice falsificare a istoriei ar fi nociva. In acelasi timp s-a recunoscut ca ceva trebuia facut inca demult pentru a nu lasa ca momente si fapte ale istoriei secolului 20 sa fie fals sau tendentios interpretate. Caci nu numai propaganda occidentala prezinta Rusia in culorile unui stat autoritar, ca si cum regimul sovietic nu s-ar fi schimbat, ci si unii specialisti rusi sustin ca “istoria Rusiei este imbacsita de mituri” si ca, inainte de a da riposta unor interpretari gresite, trebuie ca ea “sa fie curatita” de resturile unor sabloane si adusa la nivelul “tarilor civilizate”. Multi istorici rusi, cu salariul probabil insuficient, sunt sprijiniti financiar de fundatii americane sau din alte tari si scriu carti, ba chiar manuale de scoala intr-un spirit adaptat cerintelor modei sau comenzilor primite. Dar nici pana astazi in universitatile rusesti nu exista un manual oficial al Istoriei Rusiei, ci numai unul de istorie a patriei (Otecestvennaia Istoria). In el victoria in Marele razboi de aparare al patriei impotriva fascismului (1941-1945) este atribuita in mai mica masura rusilor, cat mai ales ucrainienilor , bielorusilor si locuitorilor altor tari foste sovietice, pe motivul ca acestia au pierdut in razboi procentual mai multi soldati si civili. Unii se intreaba daca se vor interzice numeroasele filme occidentale ce ruleaza astazi pe ecranele din Rusia si care au scenarii fanteziste, in care personajele negative sunt tot soiul de spioni rusi. Dar – sunt de parere alti istorici – in ipoteza ca istoria ar fi complect curatita de trecutul ei imperialist si sovietic, pentru a nu mai fi obiect al caintelor si regretelor, cine garanteaza ca ea nu va fi folosita in continuare ca material propagandistic pus in slujba politicii? De pilda istoria Georgiei (Gruzia), tara de 5,5 milioane locuitori, anexata in 1801 la imperiul rus, este rescrisa sub presedintia lui Saakashvili ca o insirare fara sfarsit de umilinte aduse de rusi elanului de independenta al populatiei. Iar asta, in timp ce este slavit marele fiu al poporului georgian – I.V.Stalin (Dugashvili). Nu diferit se comporta si oamenii politici ai tarilor baltice si ai altor foste republici sovietice.
Chiar in democratia liberala, istoria contemporana nu este mai putin fie epurata, fie complectata, pentru a satisface mentalitatea unei parti a populatiei. Daca Germania poate fi considerata un model al staruintei cu care timp de decenii s-au desradacinat din constiinta oamenilor sentimentele nationaliste ramase in urma celor 12 ani in care nazismul a fost la putere, nu acelasi lucru s-a petrecut insa in Austria, tara natala a lui Adolf Hitler. Aici opinia publica se complace si astazi cu mitul Austriei in rol de victima nevinovata a marelui vecin de la nord, desi contributia locuitorilor acestei tari la razboiul si crimele naziste nu a fost mai mica decat a germanilor. Consecintele se vad in aceea ca, la ultimele alegeri, partidul populist si nationalist FPÖ al raposatului Haider a iesit pe locul trei , iar in Karintia – chiar pe primul loc.
Cu toate acestea in ultimii 5-6 ani se constata si in Germania o schimbare in felul de a fi privita propria istorie recenta. Apar tot mai multe carti in care sunt prezentate suferintele locuitorilor oraselor si teritoriilor germane, atat in razboi, cat si imediat dupa aceea. Se editeaza albume cu imagini ale oraselor Königsberg (azi Kaliningrad), Breslau (azi Wroclav), Stettin (azi Sczeczin), Danzig (azi Gdansk), se prezinta filme despre frumusetile Prusiei orientale, Sileziei sau Tarii Sudetilor, teritorii pierdute. Dupa inaugurarea monumentului comemorativ al victimelor holocaustului in centrul Berlinului, asociatia nemtilor alungati din aceste tinuturi in urma razboiului, a cerut la randul sau ridicarea unui memorial al celor expulzati, ceeace a provocat iritarea autoritatilor de la Varsovia sau Praga. Majoritatea acestor manifestari readuc in memorie evenimente tragice, desigur reale, dar asupra carora s-a pastrat tacere timp de decenii dupa razboi, atat in Germania de vest, cat mai ales in cea de est.
*
Acum vreo zece ani se deschisese si la noi o desbatere cu privire la reconsiderarea istoriei, nu numai a celei recente, ci si a celei oficializate prin scrierile lui Balcescu, Xenopol, Iorga si a altor istorici clasici. Principalul sustinator al urgentei demitizari a istoriei este prof. Lucian Boia, prin cartile sale (sau coordonate de dansul) “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, “Miturile comunismului romanesc”, “Jocul cu trecutul – Istoria intre adevar si fictiune”, “Mitologia stiintifica a comunismului”, precum si prin numeroase articole. Nu era totusi un demers original, pentru ca el se inscria in anii 1990 in efortul de revizuire, mai mult sau mai putin radicala, de noua noastra elita, a mai tuturor domeniilor culturii. Era contestat Eminescu (“sovin” si “antisemit”), iar Calinescu, Arghezi si Sadoveanu nu mai erau decat niste colaborationisti. Se facea tabula rasa in filosofie, arte plastice, dramaturgie, iar in istorie se incepea cu negarea latinitatii poporului roman si afirmarea dacitatii noastre, limbile romanice tragandu-si izvorul dintr-o limba daca pe care, din pacate, nu o cunoaste nimeni.
Desigur ca o repunere in discutie periodica a datelor istoriei este utila, ba chiar necesara, atunci cand ea este bazata pe noi cercetari arheologice sau documentare. Dar negarea sensului profund al unor evenimente sau desfiintarea unor personalitati pe care se sprijina identitatea poporului, nu pot fi atitudini conjuncturale, destinate a impune noi nume pe ruinele operei unor mari istorici ai trecutului. Or fi fost Stefan cel Mare si Mihai Viteazul doar niste aventurieri muieratici, sau erau mari domnitori evlaviosi, ctitori de biserici si aparatori ai natiei de caderea sub robia turceasca? Este drept ca nationalismul este o notiune aparuta abia in secolul 19, dar asta nu e suficient pentru a i se nega lui Mihai Viteazul calitatea de a fi fost primul voevod ce a unit provinciile romanesti intr-un singur stat. Istoria nu trebuie demitizata cu orice pret, nici faurite noi mituri in locul celor desfiintate, ci cunoscuta in realitatea faptelor concrete. De ce sa ne debarasam de niste mituri ce fac parte din identitatea culturala a natiunii? Mai bine ne-am descotorosi de mistificarile ce se fauresc zi de zi si ceas de ceas acum, impunandu-se de mass-media drept adevaruri de necontestat. Poate ca si aceasta opera de demolare a miturilor a dus la scarba cetatenilor de a se mai duce la votare…