Posts Tagged ‘Liberalism’

CRESTINISM SI POLITICA

December 12, 2008

Heiner Geissler este un important om politic german, fost ministru in guvernul Helmut Kohl, deputat in Bundestag si timp de zece ani secretar general al partidului „Uniunea crestin-democrata“(CDU). Totodata – un catolic profund credincios. La varsta de 77 de ani, Geissler a considerat util sa adere la organizatia neguvernamentala ATTAC ce militeaza pentru o globalizare echitabila, fapt ce a provocat surpriza in randurile colegilor sai din CDU. Acum trei ani el a scris o carte ce a devenit repede un best-seller. Este vorba despre „Was wurde Jesus heute sagen ? – Die politische Botschaft des Evangelium“ (Ce ar spune Isus astazi ? – Mesajul politic al Evangheliei). In cele ce urmeaza prezint cateva idei semnificative din acest volum, care ii pot interesa nu numai pe cei respecta si urmeaza indicatiile Sfintei Scripturi.
1. – Actualitatea „Predicii de pe munte“
Biblia scrie (Matei 5, 1-10) ca in asa zisa Predica de pe munte, Isus a expus cateva invataturi fundamentale pentru esenta crestinismului. Iata-le :
„Ferice de cei saraci cu duhul, caci a lor este imparatia domnului !
Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati !
Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul !
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati !
Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila !
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu !
Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu !
Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este imparatia cerurilor !
Ferice va fi de voi cand, din pricina mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra !“
Mai departe in Biblie scrie (Matei 5, 43-47) ca Isus a spus : „Ati auzit ca se spune : Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Dar eu va spun : Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc.“ Aceste cuvinte ale lui Isus erau in directa contradictie cu ordinea existenta in stat si in societate pe vremea sa, reprezentau o noutate morala ne mai intalnita pana atunci in gandirea si actiunea umana. Ele stateau in opozitie cu religia greaca si romana si cu practica politica a stapanitorilor romani. Iubirea aproapelui si chiar a dusmanului era deci o gandire revolutionara.
Sensul Predicii de pe munte a fost atacat si interpretat diferit in decursul vremurilor. Hitler numea porunca iubirii aproapelui „o otrava menita sa perverteasca instinctele libere ale omului“. Marxistii au recunoscut in cuvintele ei un obstacol pentru trecerea la transformarea revolutionara a societatii, caci ura impotriva asupritorilor face parte din natura umana. Bismarck credea si el ca statul nu poate fi condus pe baza acestor norme, deoarece politica de forta este fara scrupule. Chiar si biserica catolica pana recent a considerat ca aceste principii pot fi valabile doar pentru viata monahala, dar nu-s obligatorii pentru toti crestinii.
Dar cine este oare aproapele nostru ce trebuie ajutat? Geissler crede ca raspunsul se gaseste in povestea samariteanului (Luca 10, 29-37). Un om atacat si ranit de banditi, a fost lasat sangerand pe marginea drumului. El nu a fost ajutat de nici un trecator, ci doar de un om din Samara, adica de un dusman al natiei sale, care l-a bandajat si l-a ingrijit. Deci apropiat ii este fiecarui om cel cazut in nevoie, cel caruia i s-a facut o nedreptate. Iar evanghelia accentueaza cuvintele „sa faci“, adica nu e vorba de teorie, ci de actiune. Si nu numai individuala, ci si actiune sociala. „Cand vreau sa ii ajut pe altii, atunci trebuie sa sprijin faurirea prin lege a unei societati moderne, dotata cu asistenta medicala, cu protectie impotriva concedierilor abuzive, cu solidaritate si cooperare, lipsita de exploatare. Iar toate acestea pot fi realizate doar prin politica“ spune Geissler.
Cei ce doresc depolitizarea crestinismului se refera la cuvintele lui Isus : „Imperiul meu nu este al acestei lumi!“. In realitate cuvintele de mai sus erau indreptate impotriva zeitatilor inventate de cei ce stapaneau imperiul roman. Ele sunt indreptate si azi impotriva tuturor dictatorilor, iar Geissler adaoga „si impotriva lumii capitalismului, al shareholder value, dividendelor, consumului, titlurilor, care toate au devenit idealuri ale lumii moderne. Isus a rasturnat cu capul in jos,valorile ce erau valabile atat atunci, cat si acum“. Si el continua : „Invatatura lui Isus este altceva decat abuzul facut cu evanghelia timp de secole si care i-a determinat pe buna dreptate pe Heinrich Heine si pe Marx sa spuna ca ea este opium pentru pentru cei mai asupriti din popor. Adica pentru cei carora li se spunea cu argumente teologice: <> Era vorba de utilizarea evangheliei drept calmant, astfel incat cei ce sufereau discriminare sau erau cazuti in mizerie, sa nu se ridice si sa se revolte.“

„ Isus si Capitalul“.
Astfel este intitulat un capitol din cartea lui H. Geissler, in care el constata ca in zilele noastre „bogatii devin tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci“. In lume sunt cateva sute de miliardari, ce poseda o avere egala cu cat castiga anual jumatate din omenire. Peste un miliard de oameni au mai putin de un dolar pe zi pentru a trai, iar doua miliarde de oameni nu au in casa apa potabila de baut. Pentru toate acestea vinovata este ordinea economica ce serveste doar interesele capitalului.
La timpul sau Isus a condamnat o situatie analoaga. El a spus multimii ce il inconjura: „Vedeti si paziti-va de orice lacomie de bani, caci nu in belsugul averii sta viata omului“ (Luca – 12, 15). Si le-a dat pilda omului bogat ce si-a daramat magaziile prea mici pentru a cladi unele mai mari pentru recoltele bogate ce vor veni. „Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar in noaptea asta sufletul iti va fi cerut inapoi. Iar atunci, ale cui vor fi toate lucrurile pe care le-ai pregatit ?“. Geissler asemuieste acest caz nu numai cu cel al sheicilor din Orientul Apropiat, ci si cu cel al tarilor industriale bogate, care cunosc perfect situatia saraciei din lume, dar nu fac mai nimic pentru a o combate. Azi 4,6 miliarde de locuitori ai globului au mai putin pentru a supravietui decat hrana pe care locuitorii tarilor desvoltate o dau cainilor lor de casa. Dar saracie inseamna nu numai lipsa de bani, ci si a fi bolnav fara sanse de vindecare, inseamna sa fii ignorant fara a putea avea educatie, inseamna injosire pentru a supravietui. Bilantul saraciei mondiale este o rusine pentru locuitorii tarilor industriale din nord, si in primul rand pentru cei din SUA si Europa, ce traiesc in belsug. Dupa conceptia neoliberala, spune Geissler, ce domina azi prin cei ce formeaza majoritatea in parlamentele lumii occidentale, saracii sunt singuri vinovati de starea lor, deoarece sunt lenesi si prosti. In realitate saracia este faurita, ea este consecinta unei politici iresponsabile, afirma el. Si da exemplul produselor agricole care, din belsug subventionate in tarile vestice si apoi exportate, ii sufoca pe micii producatori din tarile subdesvoltate. Deasemenea, arata cum speculatori la bursa devalorizeaza valuta nationala a unor tari cu economia slaba, precum si cazul FMI, care este o organizatie utilizata de guvernul St. Unite, cu acordul tacit al europenilor si Japoniei, pentru a impiedica ajutorarea unor state cu economia afectata de liberalizarea comertului, de dereglementare si de privatizare. Este asemanator cazului ispravnicului necredincios, condamnat de Isus si dat ca pilda invataceilor sai (Luca – 12, 42). Si Geissler se intreaba : „De ce biserica lasa ca protestul fata de aceasta brutala forma a capitalismului tarziu sa fie preluat de organizatii ca ATTAC sau Amnesty International, si nu se pune pe sine in fruntea celor ce protesteaza? Isus nu s-a limitat doar la rasturnarea meselor in templu“.
Dupa ce reaminteste ca cei ce acorda importanta numai intereselor capitalului, speculei la bursa si cursului actiunilor, se gasesc in situatia amintita in Biblie: „Mai curand va trece o camila prin urechea acului, decat va intra bogatul in imparatia Domnului“ (Matei – 19, 24), Geissler se intreaba daca capitalistii se pot numi crestini. Raspunsul sau este : „Desigur ca ei se pot numi, dar ramane intrebarea daca ei sunt cu adevarat crestini. Interesele omului sunt mai importante decat interesele capitalului. Ordinea economica capitalista contrazice Evanghelia si este o crima fata de miliardele de oameni ce traiesc in saracie, boli si nestiinta“. Iar in alta parte, Geissler adaoga : „Capitalismul nu e mai putin rau decat comunismul“.
                              *
                             * *
Am expus pe scurt doua din temele cartii „Ce ar spune Isus astazi ?“. In ea insa sunt tratate si alte probleme de actualitate, care se dovedesc a fi eterne, de vreme ce ele au fost – intr-un fel sau altul – abordate si in cele patru evanghelii, scrise cu doua milenii in urma. Printre acestea : problema razboiului si a pacii; conditiile in care crestinismul accepta doborarea si uciderea unui dictator; Isus si situatia femeii in societate; intoleranta si lasitatea in politica; impozitul datorat statului si datoria individului fata de Dumnezeu; Isus si antisemitismul, Isus si Islamul s.a. Unele puncte de vedere ale autorului suscita mirare, altele sunt discutabile, dar este limpede ca sensul moral al cuvintelor rostite atunci de Isus Cristos si redate de evanghelisti are si astazi o mare forta. Respectul demnitatii omului, egalitatea tuturor in fata legilor si in fata lui Dumnezeu, sentimentul nobil al ajutorarii celor aflati in dificultate, unitatea dintre cuvant si fapta, sunt idei ce reies si din Cuvantarea de sfarsit al lumii, rostita de Isus la Ierusalim in fata ucenicilor sai (Matei – 25, 42-45). Atunci el le-a spus ca la judecata viitoare, toate neamurile vor fi adunate inaintea Fiului Omului, care va spune : „Am fost flamand si nu mi-ati dat sa mananc; mi-a fost sete si nu mi-ati dat sa beau; am fost strain si nu m-ati primit; am fost gol si nu m-ati imbracat; am fost bolnav si in temnita, si n-ati venit pe la mine“. Atunci ei il vor intreba : „Doamne, cand te-am vazut noi flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu ti-am slujit ?“. Iar el, drept raspuns, le va zice : „Ori de cate ori nu ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati oameni, frati ai mei, inseamna ca nu mi le-ati facut mie“.
Nimeni nu poate pretinde ca stie ce ar spune Isus in vremurile noastre, dar pe baza celor scrise in Biblie, se poate reconstitui cu probabilitate gandirea lui, confruntata cu realitatea unui secol 20 rascolit de nazism si comunism si a unui secol 21 solicitat divers de procesul globalizarii. In orice caz, cartea lui H. Geissler este stimulativa pentru reflectii nu numai pentru oamenii religiosi, ci si pentru cei preocupati in general de soarta omului. In plus, ea este o dovada de gandire independenta, debarasata de prejudecati, a unui om care, desi cu convingeri politice de dreapta, este dezamagit de calea pe care s-a angajat capitalismul contemporan.

“PIATA NU E CEA MAI SIGURA BANCA”

September 25, 2008

 

              In acest an, in luna decembrie, un fost cancelar al Germaniei, social-democratul Helmut Schmidt, implineste 90 de ani. Motiv pentru a fi sarbatorit ca unul dintre cei mai intelepti oameni ai tarii sale si a i se cere sfatul in problemele dificile prin care trece acum  lumea. Voi prezenta in cele ce urmeaza editorialul sau cu titlul de mai sus publicat in saptamanalul „Die Zeit“ din Hamburg (25 septembrie 2008) si care trateaza – cum era de asteptat – despre criza financiara si masurile ce ar fi rational sa fie luate pentru a-i reduce efectele.   N. R.

 

            Nimeni nu doreste sa fie mesagerul unui dezastru. Si totusi trebuie spus ca actuala criza financiara din SUA, cea mai severa de la crahul din 1929, e periculoasa. E o criza financiara, dar care isi poate extinde efectele asupra economiei mondiale. Si nu de exclus ca ea sa atraga o mare criza de incredere. E nevoie deci de o intervantie chirurgicala si de o terapie de lunga durata.

            Principalii vinovati sunt la New York. Dar nu ei sunt printre primii ce vor suferi consecintele crizei. Desigur ca multi manageri cu venituri mari isi vor pierde posturile, dar se vor putea duce cu un ciubuc bun acasa. Wall Street-ul sufera de un deficit al perspectivei de ansamblu, dar mai ales de un deficit moral. Dupa cei de la Wall Street, ca vinovati urmeaza politicienii. Oamenii politici de la Washington nu au bagat de seama ce se petrece, nu au inteles fenomenul. Dar la ei nu e vorba atat de deficit moral, cat de un deficit de pricepere si de trecere la fapta.

             Aroganta administratiei de la Washington e si ea de vina, caci a crezut ca se pricepe in toate cel mai bine : in Georgia, in Irak, in furtunile pietei financiare sau in tornadele din New Orleans. Guvernul le stie pe toate, dar e in stare de prea putine. El a innotat in euforia betiei de profit, care de la Wall Street s-a revarsat asupra majoritatii natiunii americane si a Angliei, iar de acolo  – in intreaga lume. Pana in extremul orient. Presedintele Bush si cei ce il inconjoara au fost imbibati de ideologia ca piata e capabila sa regleze totul. Dar acest crah s-ar fi putut evita, daca s-ar fi luat din timp masurile ce acum se preconizeaza cu timiditate : introducerea unor controale severe, aplicarea unor conditii de siguranta si transparenta pentru instrumentele financiare si o serioasa punere sub observatie a institutiilor bancare, a „hedge fonds“ si a societatilor cu obiect financiar. Faptul ca bancile de investitii americane nu erau supuse nici unei supravegheri este scandalos!

            Cine sunt cei ce sufera acum de aceasta situatie? In primul rand functionarii acestor banci ce vor deveni someri. In al doilea rand, sufera de cateva luni milioane de americani ce incearca sa-si vanda casele impovarate de ipoteci si ce se devalorizeaza treptat. In al treilea rand sufera consumatorii, deoarece prin introducerea unei mari cantitati de bani de bancile centrale, vor creste preturile, ceeace o vor resimti in proportie mai mica si de europeni si chiar de chinezi. In al 4-lea rand vor suferi cei ce lucreaza in economia reala si care vor ramane someri. In al 5-lea rand, vor suferi contribuabilii, deoarece la urma urmelor ei vor trebui sa suporte salvarea bancilor.

            Cat de adanca va fi criza de incredere depinde de felul in care vor actiona factorii de decizie politici si economici. Pentru asta e nevoie de masuri pe termen scurt, mediu si lung.

             Pe termen scurt trebuie sa fie evitat un colaps al sistemului financiar. Este necesara o intalnire rapida a sefilor lui Federal Reserve Bank  de la Washington, Banca Centrala Europeana de la Frankfurt, bancile centrale chineze, japoneze si ruse, dar si conducerea OPEC, ca si a ministrilor de finante din aceste tari. In nici un caz nu trebuie sa ia parte la ea sefii de guverne, care nu se pricep in aceste chestii!

            Pe termen mediu e necesar sa se inlature ponderea inegala a influentei tarilor in economia mondiala, ce a facut posibil sistemul de pana acum si care amplifica pericolul unei crize economice mondiale. Balanta economica americana inregistreaza de ani de zile un mare deficit, pentru ca americanii nu economisesc, ci s-au invatat sa traiasca pe datorie. Asta e valabil atat pentru fiecare cetatean, cat si pentru SUA ca stat, fapt ce explica optimismul de principiu al societatii americane. Ultimul deficit al balantei economice americane a fost de 5-6 % din PIB. De ani de zile consumul si investitiile in America sunt suportate, in proportie de 5, de 6 sau de 7 procente, de strainatate : de chinezi, de japonezi, de europeni si de rusi. Pe de alta parte, in mainile statelor straine se tot strang creante, adica obligatii ale statului american. Chinezii ar putea face presiuni politice cu aceste hartii de valoare, amenintand ca le vor vinde. Ei nu vor proceda probabil asa,  insa cumpara cu ele surse de materii prime in Africa sau in Asia centrala. Chinezii ar putea fi chiar salvatorii sistemului american, daca ar cumpara falimentarele banci de investitii si Hedge Fonds din SUA, dar americanii s-ar opune vartos la asa ceva.

            La fel de necesara este respectarea regulilor schimburilor financiare si a standardelor de asigurare a tranzactiilor, care astazi sunt putine si slab respectate. Piate financiara si economia mondiala au nevoie de asemenea reglementari de supraveghere internationala a tuturor institutiilor si instrumentelor financiare. Instrumentele financiare clasice se numesc actiuni sau imprumuturi, ipoteci sau credite bancare. Ele sunt utilizate de banci si stau sub observatia consiliului de supraveghere al bancii. O actiune poate fi pusa in circulatie numai dupa aprobarea controlului bursei. O societate pe actiuni trebuie verificata, conform legii, de o societate speciala de verificare, iar daca se constata ca s-a aprobat ceva in neregula, cei vinovati intra la puscarie. Dar acum aceste instrumente clasice au fost inlocuite tot mai mult de asa numitele derivate financiare. Iar in SUA derivatele nu mai sunt supuse nici unui control si nimeni nu mai se teme ca va intra la inchisoare !  

            Pe termen lung, trebuie ca toate institutiile si instrumentele financiare sa fie supuse supravegherii pe baza acelorasi principii. Nu e nevoie de umflarea aparatului birocratic pentru asta, trebuie respectate doar o serie de reguli valabile pe plan international. O asemenea sarcina nu o poate duce la capat America singura. La ea trebuie atrasi europenii, chinezii, indienii, rusii si guvernele de la Riad si din Dubai. Conferinta amintita mai sus a ministrilor de finante si a sefilor de banci centrale ar trebui sa solicite Fondul Monetar International (FMI) sa elaboreze un proiect intr-o perioada de doi ani. In propunerile FMI va trebui sa figureze prevederea ca se interzice a se acorda credit unei institutii financiare instalate pe o insula si care nu poseda nici o functiune de supraveghere. Aceste paradisuri fiscale fara autocontrol trebuie treptat  sufocate, caci nu e intamplator ca in intreaga lume exista azi cca. 9000 Fonds de investitii, care juridic sunt niste insule in sistemul financiar, caci se sustrag supravegherii si urmaririi penale. Si e grotesc cand vedem cum banci solide fac mari afaceri cu  niste insule din Caraibe! 

            Va lua oare fiinta un asemenea control al pietelor financiare ? Nu sunt prea multe sanse pentru asta. Americanii se vor opune, ca dealtfel si englezii. Maggie Thatcher  s-ar putea ridica din nou sa explice poporului ca piata trebuie lasata in pace. Iata de ce nici eu nu pot aprecia optimist iesirea din aceasta criza. Totusi incercarea trebuie facuta, caci fara a lua nici o masura, s-ar putea ca aceasta criza bancara se devina o criza economica mondiala.

PRABUSIREA MITULUI LIBERALISMULUI

September 21, 2008

                                   

            Peste 700 de miliarde de dolari se dovedesc necesari pentru a salva, nu doar niste banci uriase sau niste societati de asigurari gigantice, ci intregul sistem financiar al celei mai mari tari capitaliste : traim cu adevarat zile istorice ! Bugetul Statelor Unite este deja aprobat  si repartizat corespunzator nevoilor diferitelor ministere, si deci suma amintita va putea fi obtinuta doar prin noi credite, ce sporesc o datorie publica si asa foarte umflata. Din banii Pentagonului, care au atins deja un nivel record cu cele 800 de baze militare pe glob si cu cele doua razboaie simultane (Irak si Afganistan) ce tin mobilizati 200.000 soldati, nici vorba sa se ia. Si nici din cei ai Departamentului de Stat, obligat sa sustina atatea guverne favorabile politicii Statelor Unite. Fara indoiala insa ca nu se vor mai putea construi digurile strict necesare pentru protejarea coastei de sud de noi tornade si inundatii, care numai in acest an au facut in Texas si Louisiana ravagii evaluate la o suta de miliarde dolari. Dar problemele crizei financiare sunt departe de a se reduce la America.

            Potolita prin interventia statului, aceasta criza cu consecinte economice evidente, este si semnalul prabusirii unui mit : cel al liberalismului. In cel mai elementar curs de economie se vorbeste despre o „mana invizibila“ cu capacitatea miraculoasa de a regla automat piata, dar si a vindeca orice prostie sau abuz ar face capitalismul. Cu o singura conditie insa : piata sa fie lasata nestingherita, interventia statului reducandu-se la minimum. Cu alte cuvinte conducatorii de banci si concerne, initiativele carora nu sunt controlate de nimeni din afara cercului lor si a actionarilor, cer neamestecul in treburile lor, sa fie lasati sa se gospodareasca singuri, ceeace deseori le permite sefilor lor castiguri fabuloase. In aceasta conceptie, politicul trebuie sa-si faca jocul sau de societate, cu lupte pentru alegeri, ce ocupa atentia publicului credul. Problemele economice sunt insa prea grave pentru ca unor bieti politicieni sa li se permita a se implica in ele. Rolul secundar ce se confera politicului se vede si intr-un simplu detaliu : prim-ministrul unei tari are un salariu de cel putin zece ori mai mic decat presedintele consiliului de administratie al unei mari companii.

             Dar atunci cand calculele acestor magnati ai economiei se dovedesc gresite, cand pierderile se ridica la sume fantastice, cand falimentul bate la use, ei se adreseaza fara jena statului, cerand sa fie salvati, pretextand ca in caz contrar vor fi afectate numeroase locuri de munca si deci voturile electoratului. Nivelul somajului atingea insa si inainte de asta cifre record, iar personal concediat – chiar in perioade fara criza – cade tot in carca statului ce plateste alocatiile de somaj ale celor aruncati in strada.

            Globalizarea a facut sa-si ia avant nu capitalismul industrial, ci cel financiar, de speculatie. Asistam la o confruntare brutala intre piata si stat, intre sectorul privat si cel public, intre individ si societate, intre sfera intima si cea colectiva, intre egoism si solidaritate. Adevarata putere e detinuta de un manunchi de grupuri economice planetare a caror pondere in economia lumii este uneori mai mare decat cea a guvernelor si statelor. Ei sunt cei ce inspira si politica marelui triumvirat al globalizarii : Fondul Monetar International, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a comertului. Suntem martorii (si victimele) unei liberalizari a pietei in care unicul tel este eliberarea proceselor economice de orice obstacole le-ar putea ridica statele nationale : desfiintarea barierelor vamale, fuziunea firmelor pentru formarea de concerne transnationale, privatizarea domeniului public, s.a. De peste doua-trei decenii are loc un proces de depolitizare a societatii ce contrazice principiile democratiei parlamentare, deoarece factorii cu adevarat decizionali se gasesc in umbra si nu sunt supusi alegerii lor de catre populatie.

            Caderea capitalismului nu e deloc iminenta, dar el este incontestabil in criza. Nu o criza economica clasica, ci una de sistem. O spune un laureat al premiului Nobel, George Akerlof, profesor de economie la Berkeley University din California, care atrage atentia asupra inadmisibilei depasirii cheltuielilor bugetare sub actuala administratie, ce ar putea ajunge la cca. 6.000 miliarde dolari pana in  2012. Iar asta nu ar fi decat o forma de jaf („looting“) de care cetatenii americani nu sunt insa constienti. „Consider ca acesta e cel mai rau guvern pe care l-a avut America in peste 200 de ani de istorie. El s-a angajat in actiuni iresponsabile in multe domenii. A venit timpul ca si populatia sa se angajeze in actiuni de nesupunere civica („civil disobedience“).“ Profesorul elvetian Jean Ziegler sustine de multi ani ca ideologia neoliberala minte, caci ea proclama libera circulatie a oamenilor si bunurilor, dar sudul, ce reprezinta trei sferturi din populatia globului, nu are acces la bogatiile nordului, care se protejaza prin tot soiul de bariere. Argumente asemanatoare aduce si prof. Immanuel Wallerstein in cartea sa „Sistemul mondial modern“ (vezi si acest blog la 14 sept. 2008).

            Traim intr-o „ruptura de epoca“, cum spunea I. Kant vorbind despre dezagregarea lumii feudale odata cu revolutia franceza, cand este greu de intrevazut viitorul. In aceste zile ar fi poate mai mult ca niciodata necesar sa se auda punctul de vedere critic al stangii, care sa-si declare valorile si sa cheme la rezistenta fata de ordinea mondiala impusa. Dar stanga mondiala este descumpanita, e in stare de depresie si s-a dovedit pana acum incapabila a injgheba o strategie coerenta de combatere a neoliberalismului. Poate ca tocmai slabiciunile grave de care acesta din urma a dat dovada in zilele astea sa constituie un imbold pentru faurirea de noi arme de idei ale stangii.     

Immanuel Wallerstein sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

September 14, 2008

 

                                               IMMANUEL  WALLERSTEIN

                                        sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

 

            Dreapta liberala de la noi din tara acorda mare atentie inarmarii ideologice a aderentilor sai. Apar carti de si despre gandirea lui Ludwig von Mises, Fr. von Hayek, Milton Friedman, ca sa nu vorbim despre cele de autori romani, antebelici sau din perioada postrevolutie. Publicatiile periodice sunt si ele in majoritate tributare spiritului de dreapta, iar cele ce cauta sa pastreze echidistanta, prefera sa nu se aventureze pe taramul ideilor de stanga. Daca deci dreapta politica romaneasca militeaza activ in sustinerea doctrinei liberale, nu acelasi lucru se poate spune despre stanga, ce pare prea putin preocupata de nevoile intelectualitatii de a cunoaste evolutia gandirii de stanga dupa prebusirea comunismului.

            Iata de ce aparitia in limba romana cartii lui Immanuel Wallerstein „Declinul puterii americane“ (Ed. Incitatus – 2005) ar fi trebuit salutata si sa suscite desbateri. Autorul, profesot la Yale University, a fost presedinte al Asociatiei Internationale de sociologie intre 1994 si 1998, iar pana in 2005 a condus Centrul Fernand Braudel pentru Studierea Economiilor, Sistemelor Istorice si Civilizatiei. Este autorul mai multor carti printre care bestsellerul „Sistemul mondial modern“.

            In cele de mai jos voi prezenta, intr-o forma rezumata, doua capitole din cartea amintita aparuta in romaneste, privitoare la perspectivele stangii in evolutia unei lumi aflata inca in tranzitie (pag. 177-206).

 

            Un aforism spune : Singurul lucru absolut sigur este viitorul, pe cata vreme trecutul se schimba in permanenta“. Stanga mondiala are are azi doua trecuturi care au disparut: simbolul Revolutiei Franceze si traectoria Revolutiei Ruse. Prima a avut drept premisa credinta in progres si rationalitatea omenirii. De aici decurge teoria optimista ca istoria poate fi privita ca un proces liniar ascendent si ireversibil. Din pacate aceasta teorie nu s-a putut experimenta in practica. Revolutia rusa, o continuare a celei franceze, s-a concretizat practic in teoria leninista a istoriei, inca si mai optimista, ce sustinea ca acolo unde un partid comunist detine fara contestare puterea politica, statul se afla pe drumul progresului istoric si nimic nu il mai poate abate de la el.

            Ambele aceste teorii au fost puse sub semnul intrebarii in ultimele doua decenii. Iar acest lucru a descumpanit grav stanga mondiala, ceeace reprezinta o mutatie geoculturala de proportii. Neoliberalii sustin ca asta era inevitabil, caci – dupa ei – o societate buna este una caracterizata prin fluxul liber, descatusat, al factorilor de productie. Dar asta e un miraj, o inselatorie deliberata. O alta explicatie, data de o parte a stangii, este ca teoria e buna, dar pe parcurs ea a fost deformata si deci trebuie sa luam drumul de la inceput. Este ca si cum ti-ai lua dorintele drept realitate,caci leninismul nu poate fi resuscitat. In fine, o a treia explicatie este ca prabusirea acestei teorii a istoriei a fost atat o cauza, cat si o consecinta a crizei sistemului mondial capitalist. Miscarile antisistem (comunismul, social-democratia si miscarile de eliberare nationala) au fost doar niste produse ale sistemului mondial capitalist, servind – in mod paradoxal – drept suport istoric si cultural la stabilitatea politica relativa a sistemului. Dar credinta in caracterul inevitabil al progresului a avut un rol depolitizant atunci cand o miscare antisistem a ajuns la putere.

            Situatia actuala a stangii mondiale este urmatoarea : 1) Dupa 500 de ani de existenta, sistemul capitalist mondial se gaseste pentru prima data in criza sistemica, iar noi insine – intr-o epoca de tranzitie;  2) Rezultatul nu poate fi decat incert, dar – tot in premiera – exista perspectiva reala a unei schimbari fundamentale care ar putea fi progresista, fara a fi sigur ca va fi asa; 3) In aceasta conjunctura, problema principala a stangii mondiale este ca strategia de transformare a lumii elaborata in sec.XIX e perimata.

            CRIZA SISTEMICA – In explicarea crizei sistemice, trebuie tinut seama ca intreaga ofensiva neoliberala din ultimele doua decenii nu e decat o incercare de proportii de a incetini cresterea costurilor de productie, in primul rand prin micsorarea salariilor si impozitelor si prin reducerea cheltuielilor de productie prin tehnologii avansate. Alan Greenspan si ai lui cred ca o cauza majora a inflatiei este obtinerea de catre muncitori a unor salarii mai mari. Dar salariile cresc numai cand muncitorii se organizeaza. Daca privim din perspectiva celor 500 de ani, se vede ca a avut o transferare regulata a procesului de productie catre zonele nou incorporate in economia mondiala capitalista, deoarece in aceste zone, de regula rurale, forta de munca poate fi mai usor convinsa sa se vanda la un nivel de salarizare sub standardele mondiale. Dar dupa ce muncitorii invata cum functioneaza noua piata a mainii de lucru, incep sa se organizeze si sa ceara salarii mai mari. Capitalistul e nevoit sa fuga mereu, numai ca in prezent au ramas destul de putine locuri in care sa se refugieze. O alta cale de reducere a costurilor de productei sta in externalizarea lor pe seama statului : capitalistul arunca deseuri in afara proprietatii sale fara sa plateasca; isi procura input-urile fara a se ingriji de regenerarea lor; utilizeaza gratuit infrastructura construita pe cheltuiala colectivitatii s.a. In fine, impozitele  cresc continuu, ca urmare a democratizarii lumii si a ridicarii nivelului de trai: Oamenii cer  statului sa aloce mai multi bani pentru invatamant, sanatate, asigurari pe viata. Sunt opuneri, dar in cele din urma se accepta, caci acesta e pretul stabilitatii politice relative.

            TRANZITIA SISTEMICA – Ce inseamna ca un sistem sa intre in criza sistemica? Inseamna ca mecanismele folosite pentru a tine sistemul in echilibru nu mai pot functiona. Ca nu mai pot fi stapanite contradictiile sistemului. Ca acesta e pe cale sa intre intr-o perioada de haos si ca in cele din urma se vor crea mai multe sisteme noi. Inseamna ca rezultatul este incert si deschis creatiei.

            Revolutia Franceza si Revolutia Rusa au fost niste eforturi uriase si de lunga durata de a transforma lumea, dar ele au schimbat mult mai putin decat intentionau sa schimbe. Pe masura ce ele au implementat schimbarile preconizate, multe din acestea au fost rasturnate sau subminate. Politica haotica a tranzitiei este diferita. Este o politica de acaparare a avantajelor si functiilor intr-o vreme cand totul este posibil, cand confuzia ideologica si analitica devine realitate structurala, iar nu accidentala. Economia vietii de zi cu zi e supusa unor mari fluctuatii , masinaria sociala pare mai fragila, institutiile ce garanteaza siguranta imediata a cetateanului par sovaielnice.

            Care vor fi reactiile fortelor politice intr-o asemenea situatie? Majoritatea va impartasi confuzia generala si va recurge – cu si mai multa duritate – la traditionalele politici pe termen scurt. O minoritate, suficient de inteligenta ca sa priceapa ca sistemul actual se prabuseste, va dori ca si in noul sistem sa asigure pozitia privilegiata a membrilor sai. Ea va implementa forme atragatoare, radicale, progresiste, dar inselatoare. Este strategia : sa se schimbe totul ca sa nu se schimbe nimic. Dar, de cealalta parte a campului de lupta virtual, se vor afla toti cei ce ar dori sa reconstruiasca lumea astfel incat ea sa fie mai democrata, mai egalitara. Acestia reprezinta stanga si actioneaza acum cu nesiguranta, intr-o stare de depresie. Stanga nu are insa voie sa fie nici slaba, nici depresiva. Nu stim cine va castiga suprematia in aceasta lupta. Deocamdata nu exista nici o tabara castigatoare careia sa ne raliem. Exista numai lupta aspra in care trebuie sa facem sa predomine ratiunea.

Immanuel Wallerstein sau o noua strategie pentru stanga mondiala (II)

September 14, 2008

(urmare)

STRATEGIA STANGII MONDIALE – In ce a constat gresala strategica a stangii in sec.XIX si XX ? Stategia sa de baza a fost conceptia celor „doi pasi“: mai intai, obtinerea puterii in stat, apoi transformarea lumii. Ea a esuat pentru ca, odata realizat primul pas, noile regimuri s-au dovedit incapabile de a-l face si pe cel de al doilea. Iar aceasta nu pentru ca liderii lor „au tradat“ sau „s-au vandut“. In sistemul mondial capitalist cei de la putere nu pot face chiar orice doresc, ci sunt constransi de diverse institutii si de sistemul interstatal, la concesii. Aidoma copacilor in furtuna, aceste regimuri fie s-au indoit, fie au fost frante. Printre prejudecatile ce impingeau stanga spre o orientare etatista a fost si proclamarea drept lozinca a treimii „libertate , egalitate, fraternitate“. In practica, chiar la inceput, cei mai multi au renuntat la partea cu fraternitatea, pe motiv ca era mai mult sentimentala. Liberalii sustineau ca libertatea este singurul lucru important si ca egalitatea e un pericol pentru libertate. Stanga leninista a ripostat , insistand ca egalitatea economica sa aiba prioritate fata de libertatea politica. Era un raspuns gresit. Raspunsul corect este ca nu exista nici o posibilitate de a separa egalitatea de libertate. Nimeni nu poate fi liber sa aleaga daca optiunile sale sunt restrictionate de o pozitie inegala in societate.Si nimeni nu poate fi egal daca nu are gradul de libertate pe care il au si ceilalti, adica daca nu se bucura de aceleasi drepturi politice si de acelasi grad de participare la procesul decizional.

            Astazi stanga e in mare dificultate. Erorile stangii si strategia ei esuata fac parte din dezordinea cauzata de criza generala a sistemului mondial capitalist. Ce putem face acum noi, cei de stanga? In primul rand – o analiza pe lunga durata a economiei mondiale, deosebind ritmurile ciclice de tendintele seculare, pentru a distinge perioadele de functionare normala de cele de criza structurala. Analiza va trebui sa aiba drept tel scoaterea din gandirea noastra a categoriilor mostenite din sec.XIX. Dar analiza, urgenta si importanta desigur, nu inseamna actiune. Actiunea presupune organizare. Iar sistemul centralismului democratic, adica un grad inalt de coordonare in cadrul unei structuri ierarhice unice, nu e adecvat pentru organizare in noile conditii. Trebuie create noi tipuri de coalitii de stanga, punandu-se pentru asta accentul pe trei directii.

            Prima directie este „fortarea liberalilor sa fie liberali“. Retorica liberala se bazeaza pe optiunea individuala, insa in practica ei nu doresc sau nu pot sa-si aplice propria retorica. In teorie liberalii pretind neamestecul guvernului in deciziile oamenilor de afaceri. In practica insa ei fac apel la stat pentru a fi salvati la ananghie. Dar cand cineva esueaza pe piata nu trebuie salvat de stat, caci capitalistii daca isi iau profitul cand reusesc, trebuie sa-si asume si pierderile cand dau gres.

            A doua directie este intocmirea unui program pozitiv propriu, in care ideea centrala trebuie sa fie reducerea inegalitatilor. Sistemul mondial capitalist a dus la cea mai mare polarizare geografica a privilegiilor pe care a cunoscut-o vreodata omenirea. Trebuie sa se vorbeasca insa nu numai de depasirea inegalitatilor economice, ci si a inegalitatilor de clasa, gen, rasa, etnie, generatie.

            A treia directie este reconstruirea institutiilor noastre economice de baza. In cazul in care capitalismul se va prabusi, va trebui sa avem o alternativa pentru indeplinirea obiectivului socialist traditional, un sistem care sa amplifice la maximum utilitatea colectiva si distribuirea echitabila. Azi nu mai exista nici o miscare sau un partid de stanga care sa militeze in continuare pentru socializarea sau nationalizarea mijloacelor de productie. Avantajele proprietatii private pot fi insa pastrate, eliminand totusi trasaturile negative, prin plasarea activitatilor productive in cadrul unor structuri de marime medie, descentralizate, competitive si non-profit. Problema fundamentala nu e forma de proprietate si nici controlul asupra resurselor economice, ci decomercializarea proceselor economice ale lumii. Decomercializare inseamna eliminarea categoriei profitului. Capitalismul a fost un program de transformare a tuturor lucrurilor in marfuri, cu consecintele negative pe care le stim. Socialismul trebuie sa fie un program pentru decomercializarea tuturor lucrurilor.

            Intrucat sistemul actual se prabuseste, trebuie sa desbatem structurile posibile ale sistemului social istoric pe care vrem sa-l construim, sa gandim structuri alternative pentru urmatoarea jumatate de secol, pe timpul perioadei de tranzitie, sa le incercam ca experiente mentale, dar si ca experienta reala. Daca vom ignora acest aspect, dreapta va veni cu noi alternative neocapitaliste, ale unei ordini ierarhice inegalitare.

            Analizam aceste aspecte sub asediul constant al celor ce doresc sa impiedice realizarea obiectivelor noastre fundamentale si care au la dispozitie resurse puternice. Traim intr-un timp de haos al tranzitiei care ofera oportunitati, dar in acelasi timp creeaza o stare de confuzie si ne preseaza sa renuntam la reconstruirea pe termen lung a sistemului social-istoric in favoarea unor solutii pe termen scurt la problemele urgente. Obiectivul fundamental al stangii mondiale este realizarea unei lumi relativ democratice, relativ egalitare. O astfel de lume este posibila. Modul in care va arata nu poate fi prezis, dar aceasta lume nu este nicidecum imposibila.     

REALISM MADE IN USA

September 8, 2008

 

                            Realism made in USA

 

         Guvernul american a decis ieri, 8 septembrie 2008, sa puna sub tutela statului doua mari banci, Fannie Mae si Freddie Mac, care in urma crizei impbiliare erau amenintate cu falimentul. Datoriile de acoperit ale celor doua banci se ridica la 5.400 miliarde dolari. Masura luata este cea mai elocventa dovada despre amploarea crizei financiare prin care prima putere economica din lume. Ea dovedeste totodata ca administratia republicana trece peste considerentele de ordin ideologic si face dovada de pragmatism atunci cand situatia o cere. Caci nu e vorba de o nationalizare, ci statul va aduce treptat fondurile necesare celor doua institutii de credite, pe masura nevoilor lor. Ceeace au subliniat imediat ambii candidati aflati in cursa pentru alegerile prezidentiale, Barack Obama si John McCain.

            Interventia statului in salvarea unor intreprinderi private, contrara principiilor economiei de piata, are insa precedente in America. Administratia lui Richard Nixon a salvat la fel de la dezastru firma Lockheed, cea a lui Jimmy Carter – pe Chrysler, iar administratia Bush a acordat 15 miliarde dolari unor companii de aviatie dupa atacul din 11 septembrie 2001 si a salvat acum 6 luni banca de afaceri Bear Stearns. La sfarsitul anilor  `80 o criza imobiliara de mare anvergura a dus la falimentul a peste 2000 banci in SUA, obligand statul sa aloce de la buget suma de 124 miliarde dolari. Scoaterea din impas a lui Fannie Mae si Freddie Mac s-ar putea sa coste statul chiar mai mult.

            Aceasta este situatia, asa cum a fost expusa, sec si concis, in ziarul francez „Le Monde“. Iata acum cateva comentarii ale cititorilor :

            JRV : Realismul capitalismului se reduce, ca intotdeauna, la nationalizarea pierderilor (suportate de populatie) dupa ce s-au privatizat profiturile in beneficiul actionarilor.Ce mai pragmatism, cu adevarat…

            Michel B. : Privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor este alfa si omega liberalismului.

            Jean-Francois A. : Singura intrebare ce se pune e : cand vor reincepe bancile jongleriile lor financiare, de vreme ce stiu ca este contribuabilul cel ce va plati ?

            Stephanie L. : Pai si in Franta, ca si in St. Unite, superbogatii, actionarii si speculantii la bursa sunt ascultati atent de catre stat …

            Thierry W. : Ma sufoc de furie : nu sunt bani pentru scoli, pentru sanatate, pentru cultura, dar sute de miliarde sunt dati pentru a acoperi greselile unor „iluminati“ ai marei finante !

            Daniel C. : Spatiul privat al cetateanului se restrange, chipurile pentru „salvarea democratiei“! I se absorb pana la maduva din modestele lui capacitati financiare, pentru a evita prabusirea minunatului edificiu al sistemului „liberal“, sporind profiturile grase ale a 0,05 din populatie! Este un lucru nu numai imoral, dar de o absurditate economica consternanta!

            Joel Didier E. : Culmea cinismului sta in atitudinea pretins „realista“ a celor ce au impins firmele in una dintre cele mai mari crize de lichiditate cunoscuta. Ei ii acuza pe democratii din SUA ca „nu inteleg nimic din capitalismul financiar“ si ca nu sunt decat niste ideologi. Ce mai vreti? Totul este bine, de vreme ce poporul de jos plateste nota piparata.