Posts Tagged ‘literatura’

Carti ce trebuie citite inainte de a fi prea tarziu

April 29, 2013

Printre amuzamentele publicului intelectual doritor de divertisment, tot mai frecvent intalnim alcatuirea de clasificari si stabilirea de bilanturi cu privire la cele mai bune sau renumite creatii in domeniile filmului, artei plastice sau literaturii, din intreaga lume, dintr-un secol sau dintr-o anumita tara. In 2002 ziarul francez Le Monde si reteaua de distributie de carte FNAC au facut un sondaj pentru a stabili care sunt, in ochii publicului francez, cele mai apreciate romane ale secolului 20. O lista a castigatorilor celebrului Pulitzer Prize for Fiction incepand din 1919 si pana azi, arata cele mai bune romane din Statele Unite, dupa cum lista cu Booker Prize Winners arata cei mai buni autori, din 1969 pana azi, din Marea Britanie si alte tari din Commonwealth. Acum vreo sase ani a aparut in Marea Britanie un masiv volum intitulat ispititor “1001 Books You Must Read Before You Die” (O mie si una carti pe care trebuie sa le cititi inainte de a muri) la intocmirea caruia au luat parte 157 de profesori si specialisti englezi de literatura comparata. Dar acestea sunt numai o mica parte a listelor de premii si clasamentelor literare ce se intocmesc aproape anual si care fiecare contin surprize, prezente si absente ale unor carti sau autori admirati.
Recent a aparut cartea “Premier bilan apres l’apocalypse » a scriitorului Frederic Beigbeder si care poarta ca subtitlu « Mes 100 livres preferes, a lire sur papier avant qu’il ne soit trop tard » (Cele 100 de carti preferate de mine, ce trebuie citite pe hartie inainte de a fi prea tarziu). Este deci vorba de inca o lista de romane preferate ale acestui autor francez de succes, pe care el se grabeste sa ni le prezinte, inainte de a nu dispare obiectul pretios care este cartea pe hartie tiparita, inventata acum 500 de ani de Gutenberg. Caci, spune el : »Apocalipsa e pe cale sa aiba loc iar noi nu facem nimic. Cel mai gigantic autodafe al istoriei a inceput deja: miliarde de carti de hartie vor dispare inlocuite cu ecrane. Librariile isi vor inchide portile, una dupa alta, apoi va veni randul editurilor si bibliotecilor. Eu voi fi incercat ca, macar prin acest bilant, sa salvez 100 de carti de pe acest mare rug, cele o suta de opere pe care le prefer din secolul XX. Incepand de azi, voi nu veti mai putea spune ca nu ati stiut”. Bineinteles ca asta este inca o ironie a acestui autor care, in alte carti ale lui a luat in ras sistemul publicitar, societatea de piata, Rusia in tranzitie sau chiar soarta proprie dupa ce a fost arestat pentru consum de droguri.
In cele ce urmeaza desigur ca nu voi prezenta lista celor 100 de autori si cartile lor, din care aproape jumatate sunt (inca) nume aproape necunoscute, ci ma voi limita sa citez cateva pasaje sau fraze pe care le-am subliniat citind cartea lui Beigbeder. Si pe care o recomand tuturor celor care sunt cititori pasionati, indiferent de suportul textului.

In primul rand el pretinde ca la selectarea autorilor cartilor preferate a folosit zece criterii, care – spune el ironic – vor revolutiona invatamantul literar:
1. Aspectul autorului (mutra sau imbracamintea lui);
2. Cat de amuzant sau caraghios se comporta (un punct pentru fiecare hohot de ras);
3. Viata lui privata (un punct in plus daca s-a sinucis de tanar);
4. Emotia (un punct pentru fiecare lacrima varsata);
5. Farmecul, gratia, misterul (cand exclami ”Ce frumos este!” fara a putea explica de ce);
6. Prezenta de aforisme ce ucid, de paragrafe pe care as fi dorit sa le notez sau sa le memorez ;
7. Concizia (un punct in plus pentru cartile cu mai putin de 150 de pagini) ;
8. Snobismul, aroganta (un punct daca autorul e un mit obscur, doua – daca vorbeste despre persoane pe care nu le cunosc, trei – daca actiunea se desfasoara in locuri unde e imposibil de patruns);
9. rautate, iritare, furie, eruptii cutanate (un punct daca am simtit nevoia sa arunc cartea pe fereastra);
10. erotismul, senzualitatea prozei (un punct in caz de erectie, doua – in caz de orgasm fara maini).

Iata deci cateva randuri ale romancierului Beigbeder in rol de cronicar, cu aprecierile lui ultra-subiective, pe care le-am cules din aceasta carte de 400 pagini:

Despre Viktor Pelevin si cartile lui – “O lume de cristal”(1999) si “Homo Zapiens” (2001) : Ex-sovieticii ne fac sa suradem: ni-i imaginam buni doar sa ne vanda icre negre si petrol sau sa se dea drept aristocrati decazuti. Uitam ca ei au inventat romanul modern si s-ar putea ca scriitorii lor in viata sa ne povesteasca ceva despre noul lor imperiu capitalist. Viktor Pelevin vine la timp pentru a desminte prejudecatile despre rusi, ce nu ne insulta decat pe noi insine. (…) Problema de azi pentru romancierii rusi este ca, odata traita caderea tarismului, apoi a comunismului, apoi a exploziei Cernobylului si a oligarhiei, nu mai au incredere in nimic. Nici un popor nu a fost asa de dezamagit intr-un singur secol. Ce poti sa mai spui unor ex-sovietici care apara azi teze care i-ar fi dus ieri in Gulag? Iata un citat: “El se intreba mereu daca a fost bun acest schimb: in locul imperiului raului s-a capatat o republica bananiera care importa banane din Finlanda”.

Despre “Lupul stepelor” de Hermann Hesse : Publicat in 1927 “Lupul stepelor” este incontestabil o cotitura in literatura sec.XX. Daca n-ati citit aceasta carte, sunteti ca un gastronom care nu a gustat niciodata trufe de Perigord. (…) Este romanul perioadei interbelice, ce-l pune in scena pe Harry Haller, un om de 50 de ani, un lup solitar ce aspira la intoarcerea la natura, dar simte si un elan spre cultura si civilizatie. E un loser neurastenic si pesimist, pe care il paste gandul sinuciderii si care e salvat de o prostituata, Hermine, ce-l reinvata sa traiasca. Ma gandesc uneori la cei ce militeaza impotriva prostitutiei, cand zilnic curvele salveaza mii de vieti umane!

“De veghe in lanul de secara” de J. D. Salinger (1951) este romanul pe care l-am citit cel mai des. Am incercat de toate pentru a-i patrunde misterul: am subliniat pagini intregi, am invatat pe dinafara unele fraze, l-am citit in versiunea originala si chiar am parcurs la New York traseul eroului principal. Dar e un roman imposibil de disecat, mai rau ca hieroglifele. E un text care nu imbatraneste, ceeace e normal, caci e vorba despre un adolescent ce refuza sa creasca. (…) Cum se scrie o capodopera? Nimeni nu o stie, nici istoricii, nici profesorii, nici criticii si mai ales nici autorul. O capodopera e o inventie extraordinara ce nu functioneaza decat odata. Mii de scriitori au incercat formula magica a lui Salinger, dar nici unul nu a reusit. Dar eu am gasit: pentru a resimti din nou aceasta dulce amaraciune, aceasta gratie si acest ton poznas, e deajuns sa recititi The Catcher in the Rye. E ca un drog, iar efectul ramane intact la fiecare lectura.

Despre “Les Bienveillantes” (Zeitele binevoitoare) de Jonathan Littell (2006): Chiar recitind romanul la cativa ani dupa ce a luat premiul Goncourt, el continua sa impresioneze prin constructia sa, prin suflul si precizia minutioasa in descrierea aplicarii practice a “solutiei finale”. Un tanar autor supradotat imprumutand vocea sa unui monstru, nu e imposibil sa fi reusit, pur si simplu, sa fi scris cel mai important roman de pana acum despre cel de al doilea razboi mondial.

Despre “Amintirile curvelor mele triste” de Gabriel Garcia Marquez (2004): De la o anumita varsta batranii nu mai scriu decat pentru a spune: nu sunt batran. (…) Garcia Marquez, descrie un profesor jurnalist la pensie care decide sa-si ofere o noapte fierbinte in compania unei fete de 14 ani. (…) Este o carte de revolta. Toti cei ce mai manifesteaza pentru a pretinde o leafa mai mare ar trebui sa iasa zilnic pe strada pentru a cere abolirea mortii, aceasta aroganta curva. (…) Tot ce pot spune despre aceasta carte este ca e imposibil sa mori fara dragoste.

Despre “Glamorama” (1998) si « American Psycho »(1991) de Bret Easton Ellis : Acest autor este idolul meu absolut. « American Psycho” este capodopera nihilismului definitiv, caci totul este in el : puterea capitalului, nebunia Wall Streetului, violenta si erotismul tinerilor rasfatati ai Americii, singuratatea urbana, umorul negru ce te ingheata, cinismul invecinat nazismului. Este un concentrat de literatura si, in acelasi timp, o lovitura de maciuca in capul a milioane de cititori din intreaga lume. “Glamorama”, al patrulea roman (500 de pagini) al lui Ellis, e o satira ce se autocaricaturizeaza, o distrugere a ironiei prin ironie. Ellis a inventat romanul secolului XXI si nu are de gand sa schimbe ceva. El nu scrie pentru a ne place, ci pentru a ne crucifica. Este autorul cel mai radical pe care il cunosc. El ne spune: realitatea nu mai exista; justitia e iluzorie; toata lumea vrea sa fie top model; singura metoda de a deosebi locuitorii acestei planete este logo-ul de pe hainele lor; personalitatile VIP isi pierd memoria; drogul si sexul sunt paliative provizorii; doar omorul e distractiv; singurul lucru ce conteaza sunt banii. Viata occidentala este o eterna defilare de moda pentru a fugi de moarte, ea devasteaza dinspre interior cu sarcasme fara mila, cu atentate si filme de reality show. Ellis e reincarnarea lui Hemingway, dar nu stie asta.

Despre “A Heartbreaking Work of Staggering Genius” (O opera sfasietoare a unui geniu descumpanit) de Dave Eggers (2000). Cand am deschis acest enorm roman reflectam: Inca un licean ce-si da aere! Dar dupa doua nopti, in lacrimi, gandeam : Ce titlu modest ! Intre timp am ras, am hohotit de plans, am calatorit, am admirat si apoi l-am invidiat pe acest tanar autor american binecuvantat de zei. Nu este o carte pe care sa o rasfoiesti pe plaje, ci trebuie devorata imediat, oriunde ai fi . Imensul succes al acestei carti in America a venit povestindu-se despre ea din om in om. Acolo cartea a devenit un obiect de cult si am fost si eu muscat de acest virus. Am daruit cartea tuturor rudelor si prietenilor spunandu-le: “Cum de mai traiti inca fara sa fi citit cartea lui Eggers?”.

Am redat mai sus doar sapte din cele 100 de texte ale volumului, care nu reusesc decat sa il prezinte pe Beigbeder cu pasiunea sa de lectura, cu capriciile si entuziasmele lui debordante. Carte care poate contribuie la mentinerea inca in viata a acestui vechi si admirabil obiect care este cartea de hartie, cu copertile si paginile ei placute la privit si pipait, si cu un miros altul decat cel metalic al ecranului unui e-book reader sau tableta iPad.

De ce scriu ei in franceza ?

March 21, 2009

Ieri 20 martie a fost ziua internationala a francofoniei. Prilej pentru ca francezii sa isi puna intrebarea daca cunoasterea limbii lor peste hotare nu este in declin, in timp ce engleza isi continua marsul triumfal. Dar daca franceza isi pierde din influenta pe plan mondial, trebuie recunoscut ca in randul scriitorilor ea isi mentine forta de atractie de odinioara. Sunt numerosi scriitorii ce si-au abandonat limba materna si au inceput sa-si scrie cartile in limba lui Moliere : Beckett, Cioran, Ionesco, Arrabal, Panait Istrati, Milan Kundera si multi altii. Iar in 2008 premiile literare franceze au fost acordate astfel : Goncourt – lui Ariq Rahimi (limba materna afgana); Renaudot – lui Tierno Monenbo (Guineea); premiul Academiei Francaise – lui Seimus Dagtekin (Kurdistan). Ceeace demonstreaza ca a gandi si a scrie in franceza atrage pe multi autori originari de pe intreg globul. Listei careia i se pot adaoga alte nume de scriitori premiati in anii trecuti sau care au avut semnificative succese de piata : Jonathan Littell (american), Hector Bianciotti (argentinian); Eduardo Manet (cubanez), Vassilis Alexakis (grec); Brina Svit (slovena); Andrei Makine (rus); Anne Weber (germana); Aki Shimazaki (japonez); Bjorn Larsson (suedez); Pia Petersen (daneza); Carlo Iansiti (italian); Andrei Vieru (roman din Rep. Moldova); Ying Chen (Chinez) s.a.
Ziarul Le Monde (21 martie 2009) isi pune intr-un articol intrebarea de ce toti acesti scriitori talentati au decis la un moment dat sa renunte a mai scrie in limba lor materna si au adoptat franceza . Din nevoie? Din cauza unui concurs de imprejurari? Datorita bogatiei vocabularului? Sau pentru atractia numelor prestigioase de autori ce au scris in aceasta limba? Raspunsurile sunt variate cum era de asteptat. Iar cazul limbei franceze nu este singular, engleza avand nume celebre de scriitori veniti din alte culturi: Joseph Conrad, Rushdie, Kureishi, Ishiguro, Zadie Smith, Monica Ali, etc. care au pus capat ideei ca exista un centru al literaturii si niste periferii, impunand o „angloworld literature“, o literatura globala, la scara mondiala.
Sunt interesante marturisirile scriitorilor ce au adoptat franceza pentru a-si pune pe hartie ideile : cum au invatat limba, cum au iubit-o si cum ii descopera inca comorile. Iata de pilda ce scrie Andrei Vieru, care are rusa ca limba materna, care si-a facut studiile in romana si scrie acum in franceza: „Este o limba ca imi permite sa pun o oarecare distanta intre mine si cele ce scriu. Barierele care trebuie depasite cand scrii in alta limba te fac sa rezisti la ispita grafomaniei, care pentru mine face parte dintre bolile rusinoase“.
Aflam cu aceasta ocazie ca in luna mai va apare la Paris o revista cu denumirea „Gulliver“, care este destinata literaturii in franceza scrisa de autori din alte tari. Scriitorul Michel Le Bris care va conduce editarea acestei publicatii cu un tiraj de 30.000 ex. spune: „Reteaua scriitorilor in limba franceza acopera globul. Nu ne va fi deci deloc greu sa gasim autori pentru articole!“

BLOGUL : O NOUA ERA A CONVERSATIEI

October 11, 2008

                                 

            Am in fata cartea lui Pierre Assouline „Breves de blog“ (Scurte stiri de blog), aparuta acum o luna la Paris (Ed. Les Arenes – 427 pag. – 21 euro). Pierre Assouline este autor de romane (Le Portrait, Hotel Lutetia, La Cliente s.a.) si de biografii (Gallimard, Simenon, Kahnweiler s.a.), iar timp de 20 de ani a condus revista de critica literara „LIRE“. Cu patru ani in urma el a fost rugat de cotidianul Le Monde sa deschida pe situl ziarului un blog in care sa prezinte si sa comenteze informatii din domeniul literaturii, din Franta si din lume. In scurt timp situl sau intitulat „La republique des livres“ (passouline.blog.lemonde.fr/livres) a devenit unul dintre cele mai frecventate bloguri culturale in limba franceza, articolele sale avand zilnic intre una si cateva sute de comentarii ale cititorilor (un articol a depasit chiar o mie de comentarii)..

            Din cele cca.150.000 comentarii aparute in cei 4 ani despre cele mai variate subiecte, Assouline a selectat vreo 600 mai interesante, originale sau amuzante, pe care le publica insotite de o introducere a sa de 50 de pagini. In ea reflecteaza asupra acestui mod nou si original de a schimba pareri prin intermediul Internetului, avantajele si limitele blogului, experienta neobisnuita de a fi gazda si totodata tinta, a mii de necunoscuti care rivalizeaza in eruditie, in talent literar sau in confidente, in riposte – uneori spirituale, alteori violente. Blogul lui Assouline a devenit un fel de salon literar de pe vremuri, ai carui participanti depasesc frontierele Frantei. Consideratiile autorului despre acest mod al conversatiei, specific secolului XXI, nu se limiteaza la literatura, ci in multe privinte intereseaza blogosfera in ansamblu, asa cum voi arata in cele ce urmeaza.

            Care e caracteristica unei conversatii pe net? In ea nimeni nu se sinchiseste de ceeace fac oamenii – ce avere, meserie sau putere au – ci de ceeace sunt ei, desi invizibili unul altuia. Blogul este un carnet de bord sau un jurnal extim (contrar deci unuia intim), intretinut de o singura persoana, deci diferit de un sit, colectiv prin esenta. In numai cativa ani el a devenit in multe tari un fenomen societal, un fel de „laborator al ideilor de maine“, un spatiu al controverselor intelectuale, al desbaterilor, calme sau pasionate. „Orice blog deschide de facto un forum de discutii, chemat sa suscite in cel mai bun caz un dialog platonician, iar in cel mai rau – gaura neagra a gandirii in actiune.. Dar el are particularitatea ca faptul public si cel privat se confunda, Agora devine piata de schimb, sofistii se invecineaza cu discipolii lui Socrate, cetatenii – cu sclavii. Blogul trebuie privit ca un viguros banchet, unde fiecare internaut poate fi un orator. Nu cand s-a trecut de la incunabul la imprimat a avut loc ruptura, ci cand s-a trecut de la carte la ecran. Adevarata revolutie a scrisului nu a fost Gutenberg, ci numericul, caci abia acum s-a schimbat radical suportul, in timp ce inainte se trecea de la hartie la o alta hartie“, e de parere Assouline.

            Cum ar putea fi numit mai adecvat cel ce isi prezinta opiniile pe blog? „Comentator“, desigur, dar e un termen prea banal; „glosator“, e corect, dar mai putin de inteles; „postor“ sau „postator“ poate sugera unora termenul de „impostor“. Autorul sugereaza adoptarea unui nou neologism : „intervenaut“, pentru a nu recurge – ca orice francez ce se respecta – la termenul anglosaxon de blogger . Iar acestia se folosesc de pseudonime, dand dovada de o uimitoare imaginatie in alegerea noii identitati. Ei ce vor sa separe astfel lumea reala de cea a web-ului, persoana in carne, tacuta in viata de toate zilele, de persoana noua, inventata, guraliva, ce se manifesta sub pseudonim in spatiul public. Odata mascati sub pseudonim, unii comentatori folosesc prilejul pentru a se scrie lucruri ce n-ar avea nici o sansa sa apara tiparite pe hartie. Assouline adaoga : „Avantajul scrisorilor anonime a fost ca nu trebuia sa li se raspunda. Dar internetul este singurul loc unde se poate raspunde celui ce ne trimite o scrisoare anonima“.

            Numerosi scriitori scriu pentru ca nu au decat acest mijloc de a vorbi fara sa fie intrerupti. La fel este si cu comentatorii pe blog, care uneori uita tema pusa in discutie si se disputa intre ei, neglijandu-l pe tutelarul blogului. Assouline crede ca vor apare teoreticieni si exegeti ai desbaterilor prin internet, carora le sugereaza oportunitatea scrierii unei „Critici a ratiunii blogosferice“ sau un „Tratat de conversatie on line“. Internetul este desigur o fereastra spre lume, dar se neglijeaza a se adaoga ca, la randul sau, permite si lumii sa ne priveasca : nu incetam sa-i informam pe altii despre noi, despre obiceiurile, moravurile, maniile, gusturile noastre. Conversatia pe blog participa la faurirea „inteligentei colective“, in care sunt deja instalate Google, Facebook, eBay, Wikipedia, Amazon s.a. Ce urmaresc oare acesti mii de oameni ce vor sa se exprime pe blog? Asteapta, intr-un tarziu, o recompensa ? Greu de presupus! Mai curand cautarea unui pic de atentie, marturia interesului altora. Comentez, deci sunt. Scriu, deci exist, isi spun aproape toti.

            In limba romana nu avem nici pe departe, dupa cate imi pot da seama, un blog cultural de amploarea celui al lui Assouline, cu o atat de mare afluenta, cu comentarii atat de profunde si erudite, dintre care unele au necesitat fara indoiala ore intregi pentru elaborare. Dar, ca si in numeroase bloguri autohtone, si in blogul francez se intalnesc, pe langa texte ce uimesc prin finetea analizei si vasta cultura, si cele ce etaleaza cinism si josnicie, meschinarie si limbaj violent. 

            Revelarea sensurilor in continua evolutie a notiunii de blog nu este insa scopul principal al acestei carti, ci punerea in evidenta a bogatiei de informatie pe care il aduce, in problemele literaturii contemporane, dialogul cu publicul prin intermediul internetului. Temele ce au suscitat cele mai multe comentarii au fost – in ordine – cele legate de arta traducatorului, de zguduitoarea carte a lui Jonathan  Littell „Les Bienveillantes“, biografia lui Michel Houellebecq si cartea sa „La possibilite d’une ile“, boicotarea scriitorilor israelieni, Wikipedia, vieta si opera lui Heidegger, reeditarea lui Mein Kampf in franceza, Paul Celan, Emil Cioran, Franz Kafka, francofonia, televiziunea, s.a. Daca tinem seama ca numarul celor ce citesc articolele de pe blogul literar al lui Assouline este de cateva ori mai mare decat al celor ce fac comentarii la ele, se poate afirma cu certitudine ca daca franceza a pierdut mult din autoritatea intelectuala mondiala din trecut, literatura in aceasta limba are inca un numar impresionant de cititori fideli si admiratori devotati.

            P.S. Un alt articol despre rolul blogului in societatea contemporana poate fi citit pe acest blog la data de 25 iulie 2008, sub titlul „Blogul pe glob“.