Posts Tagged ‘Marxism’

La moartea lui Daniel Bensaid

January 17, 2010

Le philosophe Daniel Bensaïd à un meeting de la LCR organisé pour fêter mai 68 le 30 mai 2008 à

Presa franceza ne informeaza ca in ziua de 12 ianuarie 2010 a incetat din viata Daniel Bensaid, neobosit militant si teoretician al extremei stangi antistaliniste, filosof si autor a numeroase carti de doctrina ce imbratiseaza ideile lui Karl Marx, Walter Benjamin sau Antonio Gramsci.

Nascut la Toulouse in 1946, face studii de filosofie la Paris. Convins ca teoria este zadarnica fara actiune politica, el fondeaza La Jeunesse Communiste Revolutionnaire, atasata celei de a IV-a Internationala trotzkista. Ia parte activa la ridicarea populara din mai 1968, impreuna cu tovarasii sai de lupta Alain Krivine si Henri Weber, dupa care scrie o carte ce a iscat mare valva: “Mai 68, o repetitie generala”. In ea el sustine rascoala din mai ’68 nu este decat repetitia revolutiei mondiale ce e inevitabila, la fel cum in Rusia, revolutia din octombtie 1917 a avut ca repetitie rascoala din 1905. Pentru aceasta este insa necesara existenta unui partid revolutionar. Se creeaza Liga Comunista (trotzkista si antistalinista) iar el militeaza in 1970 in  redactia jurnalului “Rouge”, organ al acestui nou partid al extremei stangi ce se opune URSS. Dar in anii ’80 elanul stangii este in scadere in Franta, in Spania, in Italia, in Portugalia. In aceasta situatie , Bensaid scrie “Marx l’intempestif, grandeur et miseres d’une aventure critique”(Fayard – 1995), complectata de brosura “La discordance des temps » (1995) in care arata ca Marx, departe de a fi pierit sub daramaturile edificiului comunismului sovietic, este mai actual ca oricand, deoarece permite sa se inteleaga “timpul frant al politicii”. Stalinismul si maoismul au desfigurat filozofia marxista a istoriei. Impreuna cu Jacques Derrida el sustine modernitatea autorului Capitalului, care “a inaugurat o reprezentare neliniara a istoriei si a deschis calea cercetarilor comparative.

Dupa cartile “Qui est le juge? Contre la tentation du tribunal de l’Histoire »(1999) si « Resistences, essai de taupologie generale »(2001), unde ia ca imagine cartita (« taupe ») ce stie sa lucreze bine in subteran pentru a reapare brusc si care incarneaza refuzul « de resemnare cu ideea ca am ajuns la sfarsitul istoriei »,  el publica volumul autobiografic « Une lente impatience »(2004) in care descrie intalnirile avute in decursul vietii si care i-au marcat cariera revolutionara. In 2007 scrie  volumul polemic « Un nouveau theologien : Bernard-Henri Levy » in care combate punct cu punct « cele 7 pacate capitale » imputate stangii radicale de B-H L. in cartea “Un grand cadavre a la renverse”.

In marea criza ce zgaltaie lumea de cativa ani, el vede o noua tresarire a impulsului revolutionar si scrie: “Acum 25 de ani Marx era tratat ca un caine mort in cea mai buna dintre lumile liberale posibile. Fantoma lui surazatoare se intoarce acum. Actualitatea sa este pur si simplu cea a capitalului mondializat”. La transformarea LCR in Noul Partid Anticapitalist, el devine ideologul sau si publica, impreuna cu presedintele acestui partid, Olivier Besancenot, cartea “Prenons parti pour un socialisme du XXIe siecle” (2009) . 

                                               *

In ultimul interviu acordat cu cateva zile inainte de a muri, revistei Marianne-2, Daniel Bensaid arata ca “diagnosticul capitalismului secolului XXI e sumbru si fara echivoc: un corp grav bolnav. Si nu doar anticapitalistii o constata, ci si cei ce sustin noua ordine mondiala: politicieni, tehnocrati, bancheri, patroni etc., adica cei care pana recent isi ieseau din piele sa ne arate avantajele economiei de piata. Lumea, in ansamblul ei, a intrat in recesiune, iar acesta e un fapt obiectiv pe care nu-l mai neaga nici partidele de dreapta. Dar criza, desi planetara, este tragica pentru clasele sociale cele mai defavorizate, care luna de luna, nu stiu cum sa o scoata la capat. Caci ele sunt cele ce vor plati pretul cel mai mare, in timp ce marii patroni si alti finantisti continua sa-si umple buzunarele, gratie sumelor alocate de stat pentru salvarea bancilor. Crizele insa sunt endemice: e un sistem, prin esenta, atat inegal, cat si nejust, fiind bazat pe profitul maxim in detrimentul celor mai saraci.

Nemultumirea sporeste zi de zi. Somajul creste. Nesiguranta zilei de maine, teama de a pierde locul de munca, disperarea chiar, sunt tot mai profunde. Conflictele sociale sunt tot mai numeroase si incordate. Suntem pe muchea catastrofei. Cu prilejul manifestatiilor de protest, sindicatele abia isi pot retine trupele sa nu treaca la acte de violenta. Iar la varful piramidei ierarhice capitaliste, in sferele inalte ale politicii si economiei, nu se gaseste nici o solutie a crizei, nici un remediu la saracirea continua a maselor populare.

Eu si Besancenot, in ultima noastra carte, o spunem raspicat: vrem sa rasturnam capitalismul, vrem sa edificam o noua societate , solidara si democratica, sa inventam un proiect de societate revolutionara si inedita. Este un mesaj de speranta, realist si deloc utopic. Vrem sa spargem cercul vicios al dominatiei, sa apara o societate fara violente de orice fel. Sa se termine cu discriminarile, cu nedreptatea si inegalitatea. Sa revolutionam munca, sa faurim o societate bazata pe solidaritate, iar nu pe mila si caritate. Sa instauram o democratie real participativa, adica sa radicalizam democratia.

Ceeace noi pretindem este o stanga care e anti capitalista, spre deosebire de actualul Partid Socialist Francez, care – victima a unui absurd complex ideologic – se scuza ca e anticapitalist. Noi vrem o democratie autogestionara: sa ne insusim pentru popor si sa punem sub control bogatiile, dar fara dictatura pietei, si fara despotismul birocratic. Suntem pentru logica bunului comun, extinsa la serviciile publice. Vom spori salariile si minimurile sociale. Vom pune sub control public industria auto, ca si telecomunicatiile si transporturile in comun si, mai ales, vom da locuinte tuturor. Problemele ecologice stau si ele in fruntea programului nostru.

In fine, noi preconizam, pentru schimbarea lumii, un nou internationalism.  Aberant si contradictoriu in actualul sistem este ca ca responsabilii a doua mari organisme financiare mondiale sunt doi socialisti: Dominique Stauss-Kahn pentru FMI, si Pascal Lami, pentru OMC. Internationalismul nostru se va manifesta in primul rand prin anularea datoriilor celor mai sarace tari, caci aceste datorii nu sunt decat forma contemporana, capitalista, a sclavajului. A doua prioritate e revolutia agrara, iar a treia – se refera la politica de migratie solidara. Miscarea altermondialista tocmai asta este: un moment de remobilizare sociala contra globalizarii comerciale.

Secretele vietii lui Eric Hobsbawm

March 4, 2009

Eric Hobsbawm este – daca trebuie sa o mai reamintesc – un celebru istoric britanic. Cartea sa „Secolul extremelor“(Age of Extremes) aparuta in 1994 si tradusa in 40 de limbi, printre care si in romana (Ed- Lider), prezinta intr-un mod original istoria secolului 20, „cel mai scurt secol“ deoarece el s-ar intinde din 1914 pana in 1989. Biografia acestui om de stiinta este semnificativa pentru secolul trecut.
Nascut in 1917 la Alexandria (Egipt), Hobsbawm si-a pertecut copilaria la Viena si Berlin, de unde a fugit cu parintii in 1933 din cauza persecutiilor rasiale, stabilindu-se la Londra. A absolvit King’s College Cambridge, unde – inca student, intra in 1936 in partidul comunist britanic. Angajamentul sau politic face ca abia in 1970 sa devina profesor de istorie la universitatea din Londra, iar in 1978 – membru (Fellow) al Academiei Britanice. In 1956 condamna invazia Ungariei de trupele sovietice si paraseste partidul comunist, mentinandu-si insa convingerile marxiste. In 1959 publica prima sa mare carte despre istoria banditismului, „Primitive Rebels“, iar in 1962 incepe publicarea trilogiei asupra istoriei „lungului secol 19“ cu „The Age of Revolution (1789-1848), urmat de „The Age of Capital“ (1848-1875) si de „The Age of Empire“ (1875-1914). Mai recent el e autorul volumului „Marx si istoria“, in care incearca sa demonstreze ca, desi stalinismul a denaturat marxismul si a condamnat astfel speranta continuta in revolutia din octombrie, marxismul ramane o sursa de neinlocuit de inspiratie pentru a intelege istoria. Iar in ultima sa carte „Globalisation, Democracy and Terrorism“ el isi expune parerile despre secolul 21. In 1998 Hobsbawm este facut Companion of Honor, importanta distinctie de care in Marea Britanie beneficiaza doar 45 de persoane. Si inca un detaliu biografic, oarecum neobisnuit : Hobsbawm este un recunoscut specialist mondial al … muzicii de jazz.
Ei bine, la varsta de 91 de ani, istoricul britanic isi scrie biografia si, dorind sa precizeze unele amanunte ce ii scapau din memorie, se gandeste sa se adreseze, oare cui?, desigur lui Secret Intelligence Service MI5. Care insa ii raspunde ca nu ii poate pune la dispozitie dosarul spre consultare, deoarece acesta ar putea contine informatii ce intereseaza siguranta statului. Decizie care insa intra in contradictie cu legea (Data Protection Act), care obliga MI5 sa-i prezinte dosarul oricarui cetatean ce nu are intentii ostile, la cererea acestuia. Drept urmare guvernul laburist va trebui sa explice in fata parlamentului ce ar fi justificat urmarirea timp de decenii de serviciile secrete a unui cetatean recunoscut pe plan mondial. Si, mai ales, ce secrete importante contine dosarul lui Hobsbawm, care ar interzice cercetarea lui de cel interesat. De altfel se stie ca MI5 a intretinut dosare de urmarire si pentru alte persoane prestigioase cu opinii de extrema stanga, azi decedate, ca de pilda George Orwell, WHAuden, Olivia Manning, Arthur Ransome si Sylvia Towsend Warner. Principala explicatie a retinerii manifestata de cei de la MI5 pare a fi, conform opiniei lordului Lipsey impartasita ziarului The Guardian, ca in dosar ar fi pomenite si importante nume ale actualei clase politice britanice, ce doresc sa isi pastreze anonimatul.
Toate cele de mai sus ma fac sa reflectez cu tristete la pericolul de care se simteau amenintate, si probabil se mai simt inca, guvernele laburiste, deci social-democrate, de persoane cu convingeri marxiste, adica de stanga, indiferent de celebritatea si varsta acestora…

UN ADAPOST IN FURTUNA ISTORIEI

April 5, 2008

de Terry Eagleton

 

Am considerat oportun sa prezint articolul cu acest titlu al profesorului Terry Eagleton de la Universitatea din Manchester (Marea Britanie) . Autorul a predat istoria literaturii la universitatile din Cambridge si Oxford si este autorul mai multor carti in acest domeniu. Totodata el este si un cunoscut militant al ideilor de stanga, pe care le considera si esenta crestinismului. Intr-o recenta carte ce a facut valva si in care l-a situat pe Isus Cristos in contextul epocii sale, el il prezinta ca pe un palestinian revoltat impotriva ocupantului venit de la Roma.
Unele idei din articolul de mai jos (din care am redus unele pasaje)  par discutabile sau insuficient argumentate, dar in ansamblu ele exprima punctul de vedere al unui intelectual de valoare ce se ridica impotriva conformismului conservator ce pare a domina gandirea occidentala contemporana.
N. Raducanu

Este foarte probabil ca in deceniile urmatoare vom avea o criza majora a capitalismului, ceeace nu inseamna ca ceeace va veni va fi socialism. Viitorul va fi diferit de prezent, dar nu e garantat ca va fi mai bun. Iar cand occidentul isi strange tot mai strans randurile si inchide usa in fata populatiilor marginalizate, emigrate, fara mijloace, atat in tara cat si afara, si cand societatea civila este zmulsa din radacini, nu ne trebuie un Nostradamus pentru a prezice mari turbulente la orizont.
Se stie ca fortele pietii nu pot fi accelerate fara acordarea de avantaje sociale, caci altfel se risca a se provoca instabilitate si nemultumiri. Dar aceste avantaje sociale sunt lichidate azi de fortele pietii. Sistemul isi submineaza propria hegemonie, fara ca stanga sa ii dea vreun ghiont. Ceeace este de temut este mai putin ca istoria se repeta, ci perspectiva ca ea va incepe sa se descalceasca in timp ce stanga este inca incalcita, in neoranduiala, dezorganizata si incapabila sa indrume revolta spontana si bruta pe canale constructive. O multime de oameni vor fi loviti atunci, mult mai multi decat in cazul contrar.
Asta e cu atat mai regretabil cand vedem cat de modeste sunt propunerile stangii. Tot ce ea doreste se reduce la crearea de conditii pentru ca toti de pe planeta noastra sa aiba suficient de mancare si sa posede un loc de munca, libertate, demnitate etc. Nu mai e vorba de revolutie, dar s-a ajuns la o situatie incat ar putea fi nevoie chiar de o revolutie pentru a obtine aceste cerinte. Iar totul se datoreste extremismului, al capitalismului, iar nu al socialismului. Cea mai izbitoare forma de idealism nu este socialismul, ci credinta ca, dupa un anumit timp, capitalismul ar fi capabil sa hraneasca intreaga lume. Dar cat timp va trebui sa treaca pana cand se va vedea ca aceasta speranta e falsa ?
N-am fost niciodata convins ca termeni ca optimismul si pesimismul au prea mult sens politic. Ceeace conteaza – ceeace este cu adevarat o conditie necesara pentru orice actiune morala sau politica cu succes – este realismul, care uneori te amaraste, iar alta data te umple de bucurie. Realismul e un lucru extrem de dificil. Important este sa fii mohorat pentru motive indreptatite, iar tocmai aici stanga uneori greseste. Lasati-ma sa va spun pe scurt cateva motive pentru care stanga nu trebuie sa se descurajeze.
In primul rand, cred ca e o gresala a considera ca actuala criza a stangii ar avea ceva comun cu prabusirea comunismului. Au fost putini socialistii dezamagiti de cele intamplate la sfarsitul anilor 1980, caci a fi dezamagit presupune ca ai avut in prealabil niste iluzii. Ultima oara cand numerosi oameni de stanga au avut iluzii cu privire la URSS a fost prin 1930, ceeace e cam demult. Iar o adevarata critica a acelui sistem nu a venit din partea liberalismului occidental, ci a marilor curente marxiste, care au fost totdeauna mult mai radicale in rezistenta lor fata de stalinism decat Isaiah Berlin. In orice caz stanga mondiala intrase intr-o profunda criza inca inainte de a se fi desprins prima piatra din zidul Berlinului.
Daca este un motiv veritabil pentru ca stanga sa se simta dezamagita de sfarsitul comunismului, este mai curand pentru ca acest colaps a demonstrat extraordinara putere a capitalismului (care, impunand o cursa ruinatoare a inarmarilor, a fost in buna masura raspunzator de ingenuncherea blocului sovietic), decat ca odata cu Ceausestii ar fi disparut o forma pretioasa de viata. Dar chiar si asa, ceeace s-a intamplat la sfarsitul anilor 1980 a fost o revolutie, cu toate consecintele ei urate.
In al doilea rand, nici presupusa apatie a populatiei nu trebuie sa fie un motiv de amaraciune pentru stanga. Indiferenta ei e mai mult un mit. Cei ce protesteaza impotriva refugiatilor si cer apararea proprietatii cu bomba atomica, pot fi considerati necultivati, dar in orice caz nu apatici. Oamenii sunt de regula apatici atunci cand politica e apatica la adresa lor. De regula oamenii nu-s prea preocupati de teoria plus-valorii, dar daca unui om i se construieste o sosea prin fundul curtii sau i se inchide scoala copiilor, rapid el incepe sa protesteze. Si de ce nu ar face-o ? Este rational sa rezisti in fata unei puteri nedrepte daca o poti face fara prea mult risc si cu o acceptabila sansa de succes. Asemenea proteste pot fi la urma urmelor neeficiente, dar nu asta e problema. Este rational sa refuzi schimbari politice radicale atat timp cat un sistem e capabil sa-ti acorde o anumita recompensa, chiar si mica, si cand orice alta solutie ramane periculoasa si obscura. Oricum, cea mai mare parte a oamenilor investesc prea multa energie in probleme materiale imediate sau doar pentru a supravietui, si le ramane prea putin timp pentru politica. Dar in timp ce azi a fi rational inseamna „cool it“ (las-o moale), la 1790 a fi rational insemna ridicarea de baricade. Mai mult, odata ce un sistem politic inceteaza a mai fi capabil sa acorde suficiente recompense pentru a tine cetatenii atasati de el, si odata ce apar alternative cu risc relativ scazut, atunci poate fi prevazuta aparitia unei revolte politice. Cazul aparheidului este un exemplu semnificativ ce a avut loc in vremurile noastre. Sunt putine dovezi deci ca cetatenii sunt indolenti sau satisfacuti cu starea lor. Din contra, sunt marturii ce sugereaza ca ei sunt deosebit de alarmati de o serie de probleme cheie. Ba chiar unii dintre ei par a se intoarce spre socialism ca spre o teozofie. Oricat de aspra ar fi atitudinea fata de miscarea taranilor fara pamant din Brazilia, de combativitatea clasei muncitoare franceze, de agitatia studentilor contra exploatarii, de asalturile anarhiste asupra capitalismului financiar, nu trebuie totusi sa se exagereze absenta rezistentei stangii.
Nici teza „disparitiei clasei muncitoare“ nu poate rezista la o analiza atenta. Este adevarat ca proletariatul s-a redus ca marime si importanta, dar el – in sensul de muncitorime industriala salariata – nu este tot una cu notiunea de clasa muncitoare. Continui sa fii clasa muncitoare chiar daca esti doar ospatar, iar nu muncitor textilist. Mai pe scurt, „proletariat“ inseamna un fel de munca, in timp ce notiunea de „clasa muncitoare“ denota o pozitie in interiorul relatiilor sociale de productie. Aceasta confuzie a rezultat deoarece pe vremea lui Marx clasa muncitoare se identifica aproape cu proletariatul industrial. Este discutabil daca ponderea proletariatului pe plan mondial a scazut comparativ cu a altor clase, dar pentru a avea calitatea de agent revolutionar niciodata nu i s-a pretins a fi clasa sociala majoritara. Clasa muncitoare este clasa „universala“ nu pentru ca este cea mai numeroasa, ci pentru ca a face dreptate, inseamna pentru ea o transformare globala si universala a sistemului.
Nu este valabila nici teza conform careia clasa muncitoare trebuie sa fie formata din oamenii cei mai saraci si mai obiditi. Sunt o gramada de oameni in situatie mult mai grea : batrani, someri, vagabonzi (cei pe care i-am numi „lumpen-intelectuali“). Clasa muncitoare a fost privita de unii socialisti ca factor al schimbarii revolutionare nu pentru ca muncitorii sufera mai mult (uneori sufera, alteori nu), ci pentru ca sunt astfel plasati in sistemul capitalist incat sunt capabili in mod real de a lua puterea. Ca si alte forte radicale, ei sunt simultan la radacina si sursa sistemului, dar totodata nu sunt total inclusi in el, adica fac parte din logica lui si in parte sunt contestatari ai lui. Daca pentru marxism clasa muncitoare are un rol special, asta nu fiindca e numeroasa si mizerabila, ci fiindca este, in sensul lui Freud, „simptomatica“ : ea contine contradictia de a fi, ca linia de granita a unui camp, simultan inauntru si afara, poarta ceva din logica duala sau contradictorie a regimului ca intreg. Cine altii decat barbatii si femeile ce creaza sistemul, al caror trai depinde de el, care sunt capabili de a-l conduce just si colectiv si care ar beneficia cel mai mult de pe urma unei schimbari, sunt cei ce vor putea prelua conducerea lui ?
In lumea antica cuvantul „proletariat“ (proletarius in latineste) se referea la cei ce serveau statul facand copii (fabricau forta de munca), deoarece erau prea saraci pentru a-l servi prin avere. Proletariatul, cu alte cuvinte, este o notiune atat sexuala, cat si de productie materiala. Iar fiindca sarcina reproducerii sexuale cadea mai mult asupra femeilor decat asupra barbatilor, nu este exagerat a spune ca in antichitate clasa muncitoare era femeia. Dupa cum, tot mai mult, ea este si astazi. Geograful David Harvey, vorbind despre fortele ce se vor opune in viitor, citeaza „proletariatul feminizat“. Jalnica cearta de odinioara intre socialisti si feministi a devenit tot mai redundanta odata cu avansarea capitalismului. Capitalismul e cel ce i-a aruncat – metaforic vorbind – pe socialisti si pe feministi unii in bratele celorlalti.
Ar trebui oare ca stanga sa fie amarata din cauza ca „marxismul a fost discreditat“ ? Nu, pur si simplu fiindca el nu a fost discreditat. El a fost doar invins, ceeace e alta treaba. Daca marxismul s-ar fi discreditat prin prabusirea Uniunii Sovietice, de ce nu a fost el discreditat in anii 1960 sau 1970, cand se stia suficient de bine cat de grotesc era socialismul in blocul tarilor socialiste ? Teoria marxista nu este un faliment intelectual. Intreaga mutatie culturala si politica ce a avut loc, a impins-o la fund ca forta practica, dar nu si ca descriere a lumii. Iar ca descriere a lumii, ce poate fi oare mai actual decat un document din 1848 (Manifestul Comunist) in care este prezisa lumea globalizarii in expansiune, adancirea inegalitatilor, cresterea saracirii si intensificarea razboaielor ? Sunt lucruri chiar mai actuale decat teoria lui Maynard Keynes.
Atunci cand unii spun ca marxismul este discreditat sau irelevant, se presupune ca ei stiu bine ce este el, adica un lucru cu care nici eu nu ma pot lauda. Nu e o chestiune deloc usoara a spune ce este specific ca doctrina in marxism. Problema clasei ? Nu, caci chiar Marx si Engels au subliniat ca aceasta nu era ceva nou la ei. Revolutia politica, lupta de clasa, lichidarea proprietatii private, colaborarea umana, egalitatea sociala, sfarsitul fortelor de piata ? Nici de cum : multi stangisti au impartasit aceste idei fara a fi marxisti. William Blake le avea aproape pe toate, ca si Raymond Williams, care nu se considera marxist. Determinarea istoriei de factorul economic ? Asta e mai aproape de adevar, dar si Sigmund Freud, care nu se considera marxist, credea ca motivarea fundamentala a vietii sociale e de natura economica si ca fara acest impuls stupid am sta degeaba toata ziua. Diferite etape materiale ale istoriei ca determinante pentru forme diferite de viata sociala ? Si acesta era un loc comun in iluminismul radical.
Nu supravietuirea marxismului, ci a socialismului e lucrul cel mai important, desi se poate spune ca marxismul a fost un asemenea suport al socialismului, incat supravietuirea unuia fara celalalt este imposibila. Ceeace este specific marxismului este o teorie corecta si obiectiva a mecanismelor prin care un mod istoric de productie se transforma in altul. Daca clasa muncitoare trebuie sa vina la putere, este pentru ca acesta e rezultatul logic al acestui mecanism. Dar poti crede in nevoia primului eveniment, fara a crede in cel de al doilea. Deseori marxismul este prezentat ca o unitate indisolubila intre teorie si practica. Dar un socialist nemarxist poate in practica sa procedeze ca un marxist, fara a adera la teorie. De aceea doctrina marxista e nevoie sa fie mereu reexaminata.
Nu este adevarat ca socialismul ar fi falimentar teoretic prin aceea ca ar fi golit de idei. Avem peste tot o gramada de frumoase idei de stanga : despre cum ar trebui sa arate corect o societate socialista, in ce masura si pentru ce functiuni vor fi utile fortele pietii etc. Se poate insa adaoga si ca secolul 20 nu se caracterizeaza prin esecul elanului revolutionar, ci prin succesul celei mai radicale miscari contemporane – anticolonialismul, care a dat jos imperiile de pe soclul de unde conduceau. Socialismul a fost descris ca suprema miscare de reforma din istorie, dar lupta anti-coloniala a fost de departe cea mai victorioasa.
Nici unul dintre motivele amintite nu justifica sa ne simtim abatuti. Nici credinta ca e invincibil capitalismul. Unii stangisti dezamagiti sunt de aceasta parere, dar in nici un caz FMI-ul, care e perfect constient cat de instabil este intregul sistem. Iar globalizarea adanceste aceasta instabilitate. Daca fiecate parte a lumii este legata de cealalta parte, o clatinare intr-un loc poate insemna un spasm in al doilea loc si o criza – in al treilea. De ce sa se simta deci stanga abatuta ? Desigur, nu din cauza ca sistemul este grandios de stabil, ci pentru ca e teribil de puternic, mult prea puternic pentru noi astazi. Inseamna oare asta ca sistemul va dura mereu ? In nici un caz. El e capabil sa se macine fara nici un ajutor din partea adversarilor sai politici. Daca asta e o stire rea sau buna este discutabil. Nu socialismul va dobori capitalismul ; el o va face de la sine, deoarece e capabil sa-si faca hara-kiri. Va trebui insa sa recurgem la socialism pentru ca, odata cu caderea capitalismului, sa nu ajungem cu toti in barbarie. Iata de ce fortele de opozitie sunt atat de importante : pentru a rezista fascismului, schilodirii si primitivismului ce pot apare in urma unei crize majore a sistemului. In mod intelept Walter Benjamin a facut observatia ca revolutia nu e un tren de evadare, ci o tragere a franei de alarma. Rolul ideilor socialiste este, in acest sens, cel de a proteja viitorul inca nenascut, de a oferi, nu un uragan, ci un loc de adapostire in furtuna ce este istoria contemporana.