Posts Tagged ‘morala’

Piata care ne invadeaza viata (II)

January 25, 2013

                  

 

In prima parte a acestei recenzii ati intrevazut deja care este esenta pledoariei  filozofului american Michael J. Sandel in recenta sa carte “What Money Can`t Buy – The Moral Limits of Markets”: economia de piata, in plina ofensiva pentru stapanirea unor noi domenii ale vietii sociale, are efecte nebanuite si nu intotdeauna acceptabile din punct de vedere moral. Comercializarea vietii cotidiene, aflata in America in stadiul cel mai avansat, modifica relatiile intre persoane si grupuri umane si aduce schimbari de durata in mentalitatea populatiei.

Merita sa ne mai oprim asupra unui amplu capitol din carte intitulat “Afacerile cu moartea”, in care este relatat urmatorul caz. Un salariat al firmei gigantice Wal-Mart a ajutat un client sa transporte la masina un televizor cumparat. Carand obiectul, el a avut un atac de cord si peste putin a murit. O societate de asigurari a platit suma de 300.000 dolari, dar nu sotiei si celor doi copii, ci firmei Wal-Mart, ce incheiase contracte de asigurare pe viata pentru toti salariatii, fara ca acestia sa stie. La proces avocatul sotiei a spus ca nu e moral sa se permita firmei sa castige de pe urma mortii cuiva din personalul sau, dar avocatul firmei a ripostat ca procedeul este perfect legal si ca, de altfel, suma respectiva nu reprezinta decat echivalentul cheltuielilor firmei cu pregatirea salariatului si deci a experientei astfel capatate de el. In termeni juridici este vorba de asa zisa “janitor’s insurance” (asigurarea femeii de serviciu), un sistem devenit legal in SUA in anii ’90. Cele mai mari firme americane au incheiat de atunci polite de asigurare in valoare de multe milioane de dolari pentru intreg personalul, fara a fi obligate sa le ceara asentimentul. Multe din aceste polite raman in vigoare chiar si dupa ce salariatul paraseste firma sau este concediat. Prea putin se stie ca, pentru unele din victimele atentatului din 11 septembrie asupra cladirilor WTC, sumele de asigurare nu au fost incasate de familii, ci de firmele la care salariatul decedat era angajat. Intr-un singur an (2008) bancile americane au incheiat asigurari de viata pentru salariati, in valoare de 122 miliarde dolari. Comentariu in Wall Street Journal: “Asigurarea viagera a devenit, dintr-o plasa de siguranta pentru familia ramasa dupa deces, o strategie financiara rentabila a firmelor”. Prima obiectiune ce se poate aduce acestui procedeu este ca firma ar putea avea tendinta de a nu mai lua masurile de protectie la locul de munca, pentru ca astfel sa incaseze valoarea asigurarii pentru muncitorul schilodit sau ucis. Pe de alta parte, cand moartea unui muncitor e mai interesanta pentru firma decat ramanerea lui in viata, sensul asigurarii s-a pervertit, caci omul nu mai e privit decat ca un obiect, disparitia caruia poate fi un profit pentru firma.

De vreo 15 ani in America au inceput sa se puna pariuri prin internet privind probabilitatea mortii diverselor personalitati in anul respectiv. Acest morbid joc (Stiffs.com; Celebrity Dead Pool, s.a.) cere fiecarui participant cate 15 dolari si o lista cu personalitatile ce el crede ca vor muri pana la sfarsitul anului. Cel care la sfarsitul anului are cei mai multi decedati, primeste pana la 3000 dolari, cel de al doilea – 500 dolari, etc. A pune pariu pe viata unui om si a profita de asta, este imoral. Iar pentru Zsa Zsa Gabor (91 ani), Fidel Castro (85 ani), Muhammad Ali , Stephen Hawking, Kirk Douglas, Margareth Thatcher, nu e deloc placut sa stie ca sunt mii de persoane care le asteapta sfarsitul si se vor bucura de asta.

Sportul s-a dovedit un teren rodnic pentru ca economia de piata sa infloreasca excesiv. Pana acum vreo 30 de ani sportivii renumiti erau bucurosi atunci cand, la sfarsitul meciului, multi copii veneau sa le solicite autografe. Ulterior insa autografele nu s-au mai acordat decat dupa ce se plateau cativa dolari. A urmat apoi comertul cu autografe, fotografii sau obiecte ce apartinusera unor mari figuri din baseball, football, basket sau hockey. In anii ‘90, un celebru jucator a semnat 20.000 mingi de baseball si a castigat din asta 2,75 milioane dolari, adica mai mult decat castigase in intreaga sa cariera sportiva. Tricouri, ghete, sepci etc. purtate de renumiti sportivi sunt colectionate de admiratori, dupa ce au fost scoase la licitatie. S-a ajuns sa fie scos la vanzare chiar si pamantul pe care a calcat eroul sportiv intr-un meci memorabil, ba chiar si guma mestecata de el.

Sume considerabile sunt platite de firme sau de milionari pentru ca stadionul unor echipe preferate sa poarte numele lor. Compania financiara Citigroup a platit 400 milioane de dolari pentru ca terenul sportiv al echipei New York Mets sa poarte timp de 20 de ani numele de Citi Field. In prima liga americana de football, dintr-un total de 32 de echipe, un numar de 22 joaca pe terenuri ce poarta numele unor mari firme comerciale sau industriale. Iar atunci cand la microfon se anunta marcarea unui punct sau intrarea unui nou jucator pe teren, speakerul trebuie sa mentioneze intotdeauna numele bancii sau companiei al carei nume este purtat de stadion. Odinioara in tribune stateau cot la cot amatorii de sport, fara deosebire de rang social. De la un timp insa toate stadioanele au loji separate pentru VIP, bogatii nu mai stau alaturi de saraci. Deseori aceste loji aclimatizate sunt inchiriate de mari companii cu sute de mii de dolari pe an, pentru a oferi locuri bune conducerii firmei sau unor clienti valorosi.

Dar sportul nu e singurul domeniu pe care piata a pus stapanire. Daca odinioara reclamele erau gazduite de ziare, radio si televiziune, acum popularizarea prin reclame a denumirilor de produse sau a firmelor producatoare s-a extins in locuri nebanuite. Alimente cu numele unor artisti de cinema sau unor seriale TV au devenit obisnuite. Dreptul de a lipi reclame pe partea interioara a usilor unor WC-uri publice a fost o afacere evaluata in 2004 la 50 milioane dolari. S-a aflat ca scriitoarea Fay Weldon a incheiat un contract cu bijutierul Bulgari ca in noul sau roman sa mentioneze de cel putin 12 ori numele firmei. Conditia a fost indeplinita, numele Bulgari aparand in romanul cu titlul “The Bulgari Connection” de 34 de ori. O agentie de publicitate plateste 900 de dolari pe luna celui ce accepta ca pe usa automobilului propriu sa se lipeasca  reclama unor bauturi, cu conditia ca in tot acest timp el sa nu consume la volan produsul unei firme concurente. Un cuplu a propus sa scoata la licitatie prin e-bay numele copilului pe care il asteptau. Suma rezultata fiind departe de cea asteptata, iar ofertele venind de la firme ce doreau ca pruncul sa poarte denumirea lor, ideea a fost abandonata. Proprietarul unui restaurant din San Francisco a propus ca celui care consimte sa i se tatueze pe corp imaginea de marca a firmei, sa i se dea o masa zilnic pe toata durata vietii. El credea ca nu vor fi mai mult de 2-3 amatori. Spre surprinderea sa, in decurs de cateva luni s-au oferit si au fost tatuati 40 de tineri. Valoarea mesei lor zilnice timp de 50 de ani s-a calculat ca se va ridica la 5,8 milioane dolari, ceeace facea reclama prea scumpa. O femeie si-a oferit fruntea pentru tatuare, contra sumei de 10 mii dolari. Ea va purta acum pana la moarte numele si adresa unui cazinou.

Trebuie recunoscut – isi incheie Michael J. Sanders cartea – ca si in St. Unite sunt multi care protesteaza impotriva valului agresiv de reclame din ultimii 20 de ani. Ei arata ca argumentul libertatii de decizie in economia de piata nu este corect, deoarece conditiile actului de cumparare-vanzare nu sunt indeplinite atunci cand cei doi parteneri nu sunt egali. Cei care, de pilda, au acceptat propunerea de a–si lasa corpul ca suport al unei reclame, au fost constransi la aceasta masura injositoare de situatia economica disperata in care se gaseau. Dar poate nu asta e atat de important, cat faptul ca decizia devalorizeaza respectiva practica sociala, face ca excesul de reclame sa se asemene cu poluarea mediului. Tot mai multe primarii de orase aflate in dificultati financiare, cedeaza si lasa firmele comerciale sa patrunda in parcuri, gari, scoli si institutii de cultura, ba chiar cauta asemenea sponsori. Dar cand niste obiecte sau domenii sunt dominate de reclame, se modifica insasi caracterul si valoarea bunurilor, procedeelor sau institutiilor respective. Oamenii se feresc de regula sa-si exprime dezacordul in aceasta privinta di teama de a nu gresi, dar pietele nu se sfiesc sa ia decizii in locul lor. Intr-o epoca in care discursul public cedeaza treptat in fata pietelor triumfatoare, numai apararea cu curaj a valorilor si relatiilor sociale la care tinem, poate face ca pietele sa-si pastreze locul ce li se cuvine. Cand totul se cantareste in bani, slabesc legaturile in societate, se reduce permeabilitatea intre paturile sociale, sporeste inegalitatea. Democratia nu pretinde o perfecta nivelare, dar cere ca oamenii sa participe la viata in comun. Astazi bogatii si saracii duc vieti separate: ei  muncesc, cumpara si se distreaza in locuri diferite, copiii lor frecventeaza scoli diferite, existentele lor se izoleaza una de alta. Iar asta nu e in folosul nici al democratiei, nici al cresterii calitatii vietii.

                                                 *

Inchizand aceasta pasionanta carte de 250 de pagini, iti pui intrebarea daca demonstratiile autorului referitoare la fenomenul navalei irezistibile a pietei sunt relevante si pentru Europa. Cred ca da, desi unele argumente aduse de autor in sprijinirea moralei in disputa cu fortele pietei sunt discutabile. Copierea necritica a modelului american este insa vizibila, cu particularitati desigur, in toate tarile ce se confrunta cu efectele globalizarii. Este greu de crezut ca se va putea rezista modelului oferit de peste ocean, atat timp cat opinia publica nu e inca constienta de implicatiile negative ale comercializarii celor mai banale aspecte ale vietii. In Romania, unde lumea abia de doi-trei ani a inceput sa se dezmeticeasca din fascinatia promisiunilor capitalismului, teza ca morala poate fi opusa valorilor pietei pare stranie si neverosimila. Dar faptul ca autorul nu cade in gresala de a-si manifesta nostalgia dupa frumoasele vremuri de odinioara si ca aceste idei vin tocmai din America, ma fac sa sper ca cititorul va reflecta asupra lor. Si va descoperi in jurul sau numeroase lucruri care nu pot fi cumparate cu bani si pentru care trebuie rezistat ispitelor pietei…  

Piata care ne invadeaza viata (1)

January 21, 2013

 

„Ce nu se poate cumpara cu bani?“ este o intrebare pe care si-au pus-o multi, in tara si strainatate. Daca cautati raspunsul pe Google, veti constata ca multi tineri se framanta sa-si dea cu parerea in aceasta privinta pe blogurile proprii. Dupa ei, nu poti cumpara cu bani dragostea, primul sarut, frumusetea, cinstea si onoarea, fericirea, inteligenta, caracterul, talentul si alte insusiri sau sentimente. Unii, dupa o profunda gandire, adaoga ca sunt de neobtinut in acest fel pacea mondiala, impiedicarea dezastrelor naturale, timpul si chiar viata, iar altii, mai evlaviosi, adaoga ca nu poti obtine cu bani mantuirea sufletului. Toate aceste pareri pot fi discutate, contestate sau complectate, dar nu se poate nega faptul ca traim o epoca in care societatea umana a capatat trasaturi ce o deosebesc de cea de acum cateva decenii. Normele si regulile pietei ai patruns in mai toate domeniile vietii sociale, chiar si in cele care ar trebui sa se situeze dincolo de interesele de consum : sanatatea, educatia, politica, dreptul si faurirea legilor, arta, sportul, chiar si familia. Treptat si fara sa se bage de seama, s-a trecut de la o economie de piata la o societate de piata, ceeace a transformat considerabil relatiile umane.

Acest fenomen constituie tema unei carti aparute in anul trecut in SUA si intitulata “What Money Can’t Buy – Limitele morale ale pietei” de Michael J. Sandel. Autorul este profesor de morala politica la Harvard University si este considerat unul dintre cei mai populari filozofi contemporani. In ea se desbate una dintre cele mai importante probleme ale epocii noastre: cum putem impiedica piata sa nu devina dominanta in domenii in care ea nu are ce cauta? Unde sunt limitele morale ale pietei si cum putem pastra acele valori ale modernitatii de care piata nu se intereseaza sau care inca nu pot fi obtinute cu nici un pret? In cele ce urmeaza voi prezenta cateva din ideile acestei carti, care a devenit un bestseller nu numai peste ocean. Idei care sunt actuale si in Romania si in alte tari din estul Europei, in care s-a introdus increderea netarmurita ca pietele si liberalismul economic sunt solutia obtinerii bunastarii. Ronald Reagan si Margaret Thatcher, iar apoi Bill Clinton si Tony Blair au consolidat convingerea ca aceasta e calea izbavirii de saracie si de sporire a belsugului. Astazi aceasta incredere orbeasca in piata triumfatoaree pe cale sa se risipeasca. Pietele nu numai ca nu au redus riscurile, ci au sadit in mintea multor oameni convingerea ca piata si morala sunt notiuni contradictorii.

Oare asa sa fie? In cartea prof. Sandel sunt date numeroase exemple. Sunt de pilda persoane sau firme care se ofera sa retina din timp locuri avantajoase la spectacole sau intreceri sportive mult solicitate sau pentru obtinerea rapida de bilete de avion prin evitarea cozilor lungi si obositoare. Sau sa faciliteze accesul la un membru al parlamentului pentru expunerea unor probleme personale si solicitarea de sprijin. Sau intrarea peste rand la consultatiile unor medici specialisti sau obtinerea numarului lor de telefon portabil cu permisiunea ca acestia sa poata fi solicitati la orice ora. In toate aceste cazuri, ce par relativ minore, etica traditionala a obtinerii serviciului in ordinea sosirii a fost inlocuita cu etica pietii: intra primul cine plateste mai mult.

Economistii sustin ca a plati un somer pentru a retine locul la o coada nu are in sine nimic imoral, folosind pentru aceasta doua argumente. Mai intai – spun ei – trebuie respectata libertatea individului de a vinde si a cumpara ce doreste, atat timp cat aceasta nu aduce daune altora. Este teza libertarienilor, in virtutea careia se contesta chiar si legile de interzicere a prostitutiei sau a comertului cu organe. Al doilea argument se bazeaza pe principiul obtinerii utilitatii sociale maxime. Schimburile pe piata au nevoie atat de un cumparator, cat si de un vanzator, iar daca eu platesc un somer pentru a sta la coada, inseamna ca atat eu, cat si somerul suntem avantajati.

Se poate insa riposta, pe de o parte, ca o alta persoana ce s-a asezat mai demult la coada este astfel privata de posibilitatea de a asista la concert, iar pe de alta parte, ca tranzactiunea cumpararii unei facilitati, a unui privilegiu, inlocueste logica ordinei de sosire, care este o logica egalitara, deci mai democratica, cu logica pietei, care da preferinta celui mai bogat. Prof. Sandel recunoaste ca nu pentru toate bunurile sau serviciile se poate aplica logica sirului de asteptare. Dar – adaoga el –multe situatii ce astazi ni se pare normal ca aplica logica pietei, cu 30 de ani in urma era greu de conceput sa fie supuse acestei viziuni.

De la un timp economistii afirma ca stiinta lor nu se mai ocupa doar cu problemele de productie si consum ale bunurilor materiale, ci si cu comportamentul oamenilor, deoarece si acesta influenteaza deciziile pe piata. Drept urmare in sfera economicului au intrat domenii ca sexualitatea, educatia copiilor, discriminarea rasiala, criminalitatea, participarea politica, protectia mediului si insasi viata omului. Consecintele sunt multiple. In St. Unite, zeci de mii de femei din paturile cele mai sarace, iau droguri sau au SIDA. Copiii lor sunt deseori dependenti sau HIV pozitivi inca de la nastere. Pentru a stopa fenomenul, o asociatie le propune acestor mame sa fie sterilizate, oferind pentru asta fiecareia 300 dolari. In Kenia asociatia ofera acelasi serviciu pentru numai 40 dolari. Actiunea, aparent legitima, poate fi insa  privita ca un act de coruptie, caci coruptia are un sens mai larg decat cumpararea ilegala a unui serviciu (de pilda mituirea unui judecator pentru a da o sentinta falsa). Coruptie este si o actiune inadecvata de vanzare-cumparare la un nivel inferior celui normal. A considera o mama ca o masina defecta de fabricat copii, care poate fi scoasa din functiune contra unei sume, este un lucru imoral, deoarece renuntarea la o functie fiziologica naturala (posibilitatea de a avea copii) e folosita de femeia dependenta pentru un castig banesc, pe care de regula ea nu il poate respinge. Toate astea ridica si intrebarea daca corpul omenesc trebuie privit doar ca proprietate personala, cu care se poate face orice. Se intra aici intr-o desbatere morala si juridica mai ampla despre prostitutie. Prostitutia, este un act de schimb ce ar corespunde unei reguli esentiale a pieti (respectarea libertatii deciziei celor doua parti), dar este contestabila din punct de vedere moral, fie pentru ca femeile ce o practica fie sunt constranse la asta de saracie sau violenta, fie pentru ca este o activitate injositoare pentru ele, chiar daca nu o fac sub constrangere.  

Autorul pune apoi in discutie moralitatea unor actiuni precum: 

– recompensele date copiilor de parinti (bani, cadouri) sau de catre scoli (bilete gratuite la spectacole sau manifestari sportive etc.) pentru a obtine note de performanta (“Trebuie oare mituiti copii pentru ca sa invete?”);

– grija interesata a medicilor pentru sanatatea pacientilor, prin prescrierea de medicamente sponsorizate de marile firme farmaceutice;

– propunerea de punere in vanzare a dreptului de imigrare in SUA;

– dreptul de a impusca un rinocer negru sau un alt animal salbatic rar sau protejat de lege etc.

Economistii pastreaza o stricta separare intre morala si stiinta economica. Pentru Levitt si Dubner in cartea The Freakonomics, “morala reprezinta modul in care lumea ar trebui sa functioneze, in timp ce economia ne arata felul in care ea functioneaza in realitate”. Dar – e de parere prof. Sandel – cu cat economia patrunde mai adanc in domeniile neeconomice ale vietii, cu atat ea se rataceste in problemele morale. Maximizarea eficientei economice pentru sporirea bunurilor materiale in favoarea membrilor societatii, nu este un principiu ce poate fi aplicat fara discernamant la domenii ca sexualitatea, reproducerea, educatia copiilor, sanatatea, dreptul penal si protectia mediului, domenii in care preferintele fiecaruia pot fi mult diferite. In economia produselor materiale pretul are deseori un rol decisiv in luarea deciziilor de cumparare. Insa in domeniile nemateriale amintite, un pret mai mare poate avea un efect contrar celui asteptat. Un copil care e stimulat cu bani pentru a citi o carte poate vedea pe viitor cititul drept un job platit si nu va mai citi daca nu este intr-un fel recompensat. La fel este si cazul gradinitelor cu ingrijitoare platite, fata de grupurile de parinti ce se ofera sa ingrijeasca de copii in mod voluntar si gratuit. Trebue intotdeauna sa se cantareasca – spune autorul – daca stimulentele materiale nu pervertesc atitudinile sau normele de comportare ce si-au dovedit utilitatea in trecut.

Sunt oare lucruri care intr-adevar nu pot fi sau nu ar trebui cumparate? Poate fi oare cumparat cu bani un prieten? Un prieten obtinut astfel nu mai e cu adevarat demn de acest nume, caci prietenia se bazeaza pe anumite norme (simpatie, generozitate, grija, atentie), atitudini si virtuti ce nu pot fi inlocuite cu valorile pietei. Dar premiul Nobel sau premiul cinematografic Oscar?  Daca Comitetul suedez sau norvegian, care acorda anual premiile Nobel, ar decide sa comercializeze aceasta actiune, atunci premiul astfel obtinut nu ar mai avea deloc valoare, caci el este in primul rand o omagiere care nu se poate vinde. Este adevarat ca unii din fostii detinatori ai premiului Oscar vand statueta. In 1999 Michael Jackson a cumparat cu 1,45 milioane dolari premiul acordat in 1939 filmului “Pe aripile vantului”. Cei ce cumpara statueta obtin astfel un obiect pentru colectia lor, dar nu si onoarea la acordarea ei festiva si nici nimbul de glorie ce a insotit premiul dupa aceea.

Multe alte onoruri se acorda in universitati unor personalitati, desi unii bogatasi sunt recompensati cu titluri de onoare doar pentru ca dau bani universitatii. In acest din urma caz, titlul omagial este in fond cumparat.  Echitabila nu poate fi privita nici practica discreta a unor mari universitati de a da preferinta la intrare unor studenti din familii bogate capabile de a face donatii scolii, desi aceasta adanceste inegalitatea sociala si economica in randurile studentilor. Un cunoscut jurist a propus ca adoptarea copiilor abandonati sa se faca in urma unei licitatii, aceasta operatie fiind in prealabil insotita de niste criterii de evaluare a copilului pentru stabilirea pretului in functie de rasa, sex, conditie fizica, capacitate intelectuala probabila s. a. Moralitatea propunerii este desigur contestabila.

O firma din New York se ofera sa prezinte in locul dvs. scuze (“We say sorry for you”) unei foste iubite sau unui fost partener de afaceri, bineinteles contra cost. O alta isi propune serviciile pentru redactarea discursului de felicitare a mirilor la o nunta sau de condoleante la o inmormantare. Dar in ce masura un asemenea discurs, menit sa exprime niste sentimente, mai are valoare daca se afla apoi ca nu a fost sincer, ci a fost comandat?

O problema distincta o prezinta cadourile ce se fac rudelor si prietenilor cu ocazia unor zile festive. S-a calculat ca anual in SUA se fac astfel de cadouri in valoare de 65 miliarde dolari. Se pune insa intrebarea daca este de preferat cadoul in obiecte fata de cel in bani. Unii considera ca e preferabil cadoul in bani deoarece permite fiecaruia sa-si aleaga singur obiectul dorit dintr-un mare magazin. Altii sunt insa de parere ca astfel se neglijeaza faptul ca un cadou are si functia de semnal, de informatie transmisa de cel ce daruieste cu privire la sentimentele pe care le are fata de persoana respectiva. Un cec, adica un cadou banesc dat sotiei sau unei iubite, dovedeste o anumita indiferenta in alegerea unui cadou adecvat persoanei si confera un stil consumerist relatiei.

In carte sunt aratate o serie de cazuri ce dovedesc ca actiunile bazate pe solidaritate si virtuti cetatenesti, pe altruism sau pur si simplu pe dorinta de a face bine, nu necesita stimuli materiali sau prea putini. Introducerea mecanismelor si logicii de piata prin fixarea de preturi si acordarea de stimulente  banesti, schimba uneori ireversibil comportamentul moral al oamenilor. Asa e de pilda cazul comertului cu sange pentru transfuzii. In SUA banci speciale pentru sange comercializeaza aceasta “marfa”, in timp ce in Marea Britanie, unde sangele este colectat gratuit, procedeul functioneaza mai bine. Un studiu sociologic a mai aratat ca in SUA cei ce isi ofera sangele pentru transfuzii provin din cartierele cele mai sarace, preponderent de la someri si negri. Are loc deci si in aceasta privinta o redistribuire a unui bun luat de la saraci pentru bogati. Pe de alta parte – spune Michael J. Sandel –  prin comercializarea sangelui dispare sentimentul anterior prin care oferirea lui gratuita era un gest de demnitate cetateneasca. Generozitatea fata de un om necunoscut exprima simtul de solidaritate si de apartenenta la colectivitate. Felul in care societatea isi organizeaza sistemul de sanatate sau de asistenta sociala, poate stimula sau frana comportamentul altruist sau egoist al oamenilor.

(va urma)

Economie, politica si morala

July 19, 2010

In plina criza financiara si cand bancile se socoteau nevinovate, conducatorii celor mai mari tari s-au crezut obligati sa ceara moralizarea capitalismului, temandu-se ca daca nu o fac, lumea ar putea contesta intreg sistemul. Au trecut aproape doi ani de atunci si promisiunile luarii de masuri drastice au incetat. Dar mai mult ca oricand ramane actuala cerinta de a reface din economie o problema politica. In acest sens in ultimul numar al revistei “Le Monde diplomatique” (iulie 2010) a aparut articolul “Imposture du capitalisme moral” al filozofului Yvon Quiniou, din care voi reda mai jos pasajele esentiale.  

Nu ar fi timpul oare sa facem mai moral capitalismul? Intrebarea a fost pusa in plina criza de unii sefi de state, adica tocmai de cei ce inainte faceau o apologie fara margini a liberalismului, care – dupa ei – ar fi reprezentat “sfarsitul istoriei”. Dar astfel formulata, intrebarea presupune nu doar ca el ar fi imoral, dar si ca in structura sa intrinseca, capitalismul ar fi moral, iar doar prin unele acte excesive – imoral. Imoralitatea e insa constitutiva capitalismului, contrar conceptiei ce pretinde sa faca din economie o realitate ocolind morala.

Economistul ultraliberal Friedrich Hayek enuntase deja aceasta teza spunand ca doar un comportament uman intentional poate fi socotit just sau nejust, dar asa ceva nu se aplica unui sistem social. “Nu exista criteriu prin care am putea spune ce este “social nejust”, deoarece nu exista o persoana prin care s-ar fi putut comite aceasta nedreptate” scria el. Redistribuirea mai mult sau mai putin justa a avutiei si a mijloacelor de productie, intentie ce anima miscarea socialista, nu face – dupa el – decat sa transpuna niste intentii umane asupra unei realitati impersonale. La fel, in recenta carte a lui Andre Comte-Sponville (“Le capitalisme est-il moral?”) se reia aceiasi premisa a ideologiei liberale: capitalismul nu e nici moral, nici imoral, el este amoral. Morala ar fi un lucru exterior capitalismului, ea nu il poate afecta decat marginal, prin politica sau prin drept, atenuandu-i aspectele rele, dar in nici un caz nu poate si nici nu trebuie sa-i suprime cauzele. Capitalismul poate fi nedrept, ca de pilda in distributia de catre natura a calitatilor intre oameni, dar asta nu inseamna ca el e imoral. Deci nici o schimbare radicala a lui nu ar avea sens.

Acest tip de discurs contribuie nu numai la dezvinovatirea capitalismului de ravagiile  pe care le vedem, dar alimenteaza un cinism generalizat la adresa politicii, lipsind-o de orice ambitie morala. Se regaseste aici ceva vizibil la toti partizanii capitalismului: economia e integrata stiintei si tehnicii, niste ordine care sunt efectiv neutre moral. Se uita insa ce le deosebeste. Stiinta si tehnica sunt mijloace si doar utilizarea lor sociala poate fi judecata. De pilda o noua tehnica de productie ce sporeste productivitatea muncii nu conduce in sine la somaj si deci nu poate fi socotita rea. Din contra, ea permite sa se reduca durata muncii si deci efortul oamenilor sau da posibilitatea unei mai bune retribuiri a lor. Valoarea sa depinde de utilizarea ce i se da. In schimb, iar aici sta marele aport al lui Karl Marx, economia e alcatuita din practicile pe care unii oameni (capitalistii) le folosesc fata de alti oameni (salariatii lor) exploatandu-i, licentiindu-i sub motiv de competitivitate, sau atatandu-i unii impotriva altora prin cultivarea obtinerii de rezultate sau prin noi reguli de organizare, ce fac munca  insuportabila. Dar asta nu tine de tehnica sau de stiinta, ci de practica sociala ce organizeaza munca, determinata de obiective mercantile (profitul) si care deci poate fi supusa evaluarii prin criterii morale. Marx intelesese asta bine atunci cand scria in “Contributii la critica economiei politice”: “economia politica nu e tehnologie”.

Trebuie respins a se atribui economiei o realitate obiectiva si absoluta, decretandu-se ca ea e independenta de oameni (cand tocmai ei o fauresc) si supusa unor legi implacabile, asemanatoare legii caderii corpurilor din natura. Aceasta deriva intelectuala poarta numele de economism. Iar economismul nu numai ca erijeaza activitatea economica in valoare primordiala ce-si subordoneaza toate celelalte, dar si ca ea este alcatuita din procese sustrase in esenta responsabilitatii politicului. Daca sunt totusi si legi ale economiei capitaliste, ele sunt proprii strict unui sistem de productie dirijat de proprietatea privata; ele pot fi modificate si chiar abolite daca se schimba sistemul. Ceeace inseamna ca asa zisele “legi economice” intra direct sub reglementarea moralei, ca tot ceeace tine de practica. “Stiinta economica” nu poate fi o stiinta pura, lipsita de judecati de valoare, caci – ca si stiintele sociale in general – ea angajeaza in mod implicit valori, se refera la activitatea umana si orienteaza analiza realului intr-un sens ce poate fi aprobat sau nu. Economistul american Albert Otto Hirschman a sesizat asta si a subliniat impletirea, deseori inconstienta, dintre economie si morala. El spunea ca “moralitatea isi are locul in centrul muncii noastre”, adaogand ca preocuparile morale trebuie sa fie, in mod explicit si constient, asumate de stiinta sociala. Marx spunea si el in Manuscrisele din 1844 ca “economia este o stiinta morala reala, cea mai morala dintre stiinte”.  

Care este deci aceasta morala care cere sa ne preocupam de economie si a nu o consideram drept ceva in fata careia politicul trebuie sa se incline? Mai intai trebuie sa ne desprindem de acea abordare a umanului ce se limiteaza la sfera relatiilor dintre persoane, interesata deci doar de virtutile si viciile indivizilor. Trebuie, din contra, sa admitem ca morala se aplica la rapoartele sociale in globalitatea lor, la viata politica (in sens stramt – institutiile), la cea sociala (tot in sens stramt – drepturile sociale) si la cea economica. Desi morala a inceput sa patrunda in primele doua domenii aratate, atat prin Declaratia drepturilor omului din 1789, cat si prin cea din 1948, unii cer ca ea sa nu patrunda si in cel de al treilea, in viata economica. Trebuie combatuta aceasta interdictie, luand in consideratie atat o politica morala, cat si o economie morala, adica o politica care sa impinga valorile morale pana in spatiul economic.

Despre ce valori si despre ce politica e oare vorba? Raspunsul poate fi obtinut din formularea data de Im. Kant: este criteriul universalului care cere respectul celuilalt, de a nu-l manipula si a-i promova autonomia. Asta presupune suprimarea opresiunii sociale (prin drepturile pe care miscarea muncitoreasca le-a cucerit incepand din sec. 19), dar si a exploatarii economice, domeniu ce ramane de castigat din plin. Doar astfel se va putea proteja si adanci, prin politica, cuceririle morale obtinute in alte domenii.

Moralizarea capitalismului se dovedeste, la urma urmelor, imposibila, caci el e in sine imoral, deoarece se pune in slujba unei minoritati de oameni avuti ce domina marea masa a celor ce muncesc, negandu-le autonomia. A pretinde moralizarea lui inseamna in fond a cere suprimarea lui, indiferent cat de dificila ar fi aceasta sarcina.

VINA SI PEDEAPSA

March 2, 2010

           Ziarele si posturile de televiziune din Germania au avut saptamana trecuta un subiect gras de dezbatut. Margot Kässmann, (51 ani), episcop protestant de Hanovra si presedinta consiliului bisericii evanghelice pe intreaga Germanie (peste 30 de milioane credinciosi), venind seara de la o receptie, a fost surprinsa de politie la volan trecand pe rosu la stop. La control, s-a constatat ca are alcool in sange 1,54 la mie. Presa s-a sesizat, cazul facand mare valva. Dupa trei zile de ezitare, dansa si-a dat demisia din toate functiile pe care le detinea. Motiv pentru ca sa se puna in discutie responsabilitatea fata de public a personalitatilor, atunci cand acestea sunt surprinse in situatii incompatibile cu functia pe care o detin.

O persoana proeminenta este privita de regula ca  model, ea trebuie sa se comporte altfel decat omul obisnuit, chiar si numai pentru ca gresala lor ar putea servi si altora drept pretext de a se comporta la fel. Aceasta este valabil pentru cei ce in societate stabilesc valorile morale, deci atat pentru oamenii politici, cat mai ales pentru oamenii bisericii. Caci pentru cei care de la tribuna sau amvon fac apel la un mod de viata exemplar, orice fapta ce contrazice vorbele rostite amplifica considerabil vina comisa. Iar doamna Kässmann era o figura deosebita: pentru prima oara in fruntea bisericii evanghelice era o femeie, divortata, cu patru copii, care nu se sfia sa ia atitudine in cele mai dificile probleme ce framanta spiritele in societatea germana : participarea trupelor in Afganistan, comportarea nemtilor in cel de al 2-lea razboi mondial, somajul, Halloween, s.a.

Dar cazul a adus in discutie in Germania comportarea unor oameni politici surprinsi in situatii la fel de penibile. In aceasta privinta se pot distinge mai multe cazuri. In primul caz sunt cei pe care, dupa ce au calcat stramb, opinia publica sau colegii de partid ii obliga sa se retraga, desi ei se cramponeaza de functie sau isi minimalizeaza vina. Este cazul de pilda al primului ministru din Turingia, Dieter Althaus (CDU), care in ianuarie 2009, fiind in vacanta, a coborat gresit pe o pista de schi si a lovit in viteza o schioara, ce a decedat peste putin. A fost condamnat la o amenda pentru omor din imprudenta, dar el si-a depus in continuare candidatura in alegeri. Alegatorii l-au sanctionat, partidul sau pierzand alegerile, dupa care el a fost fortat de colegi sa se retraga din politica.

Un alt caz este al celor care, desi vina le este dovedita, nu accepta sa traga consecintele si uneori reusesc sa se mentina. Este cazul primului ministru din landul Hessen, Roland Koch, care in 1999 a folosit pentru campania electorala fonduri oculte in valoare de 1,5 milioane marci. Solicitat de sefa partidului, Angela Merkel, sa-si dea demisia, el a refuzat, sustinand ca doar colaboratorii lui sunt vinovati. Acestia au fost fortati sa-si dea demisia, iar Koch este si astazi in aceiasi functie.

Alt caz il formeaza cei care se retrag simtindu-se vinovati, chiar si atunci cand nimeni nu-i obliga la aceasta. Un asemenea caz este cel din 1993, al fostului ministru de interne Rudolf Seiters, care s-a considerat raspunzator si si-a dat demisia, dupa ce un politist a impuscat din gresala un individ banuit a fi terorist.

Presa germana prezinta insa cu aceasta ocazie si alte cazuri, din strainatate. Astfel este de pilda cel al lui Richard Nixon, care in 1952, candidand pentru postul de vicepresedinte, a fost acuzat ca ar fi primit fonduri nedeclarate pentru campania sa. Intr-un discurs devenit celebru, el si-a asigurat auditoriul ca singurul dar pe care l-a primit a fost un catel numit Checkers pentru fiica lui. Dupa multi ani, pe cand era presedinte si cand a refuzat sa coopereze cu anchetatorii in scandalul Watergate, el a trebuit sa-si dea demisia, iesind la iveala si nereguli anterioare.

Implorarea opiniei publice de un politician pentru a fi iertat de greselile facute, este de regula insotita de o intreaga dramaturgie, in tinuta si voce, iar cand e vorba despre un scandal sexual, e necesara si sustinerea sotiei. Asa a fost cazul presedintelui Bill Clinton, a carui relatie cu Monica Lewinsky a declansat un scandal, la aplanarea caruia a contribuit si suportul  sotiei sale, Hillary. La fel, acum doi ani,  Silda Spitzer si-a aparat sotul, guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, compromis intr-o legatura cu o prostituata.

Unele celebritati admirate de public, se poarta asemanator unui politician atunci cand sunt desvaluite detalii compromitatoare din viata lor intima. Asa este cazul de acum cateva saptamani al campionului american de golf  Tiger Woods, admirat de milioane de sportivi, cunoscut ca puritan si sot model. S-a dovedit ca avea legaturi cu nenumarate femei, chiar din bransa porno, ce au vandut presei detalii ale noptilor petrecute cu el. Numeroase firme de comunicatii si sponsoring, care aveau contracte cu el pentru reclama, au inregistrat pierderi la bursa evaluate la miliarde de dolari. Un timp Tiger Woods s-a retras intr-o clinica pentru cei dependenti, caci in SUA dependenta de sex e privita ca o boala ce se poate trata. La 19 februarie el a reaparut, s-a pocait pentru pacatul infaptuit si a cerut iertare publicului pentru comportamentul avut. 

Cand este vorba de artisti, situatia e putin diferita. In august 2003, celebrul pictor Jorg Immendorf a fost surprins cu 9 prostituate intr-un apartament de hotel si cu o cantitate de cocaina. A fost condamnat la 11 luni de inchisoare, cu suspendarea executarii pedepsei datorita bolii pictorului, si la o amenda de 150.000 euro. In urma acestei intamplari, cota pictorului la bursa internationala a pieselor de arta a sporit de pe locul 61 pe locul 13. El a murit peste doi ani.

Timp de decenii scriitorul Günter Grass a neglijat sa arate un detaliu al vietii sale. Biografia sa era fara pata, ceeace l-a indreptatit sa fie un fel autoritate morala in literatura germana, primind si premiul Nobel. Dar in ultima sa carte autobiografica “Bei Häuten der Zwiebel”(La descojirea cepei) el a desvaluit ca in ultimele luni ale razboiului, cand avea doar 17 ani, a fost recrutat in trupele SS. Ceeace este compromitator nu numai in Germania si l-a facut de pilda pe Lech Walesa sa declare ca, el ar trebui sa inapoieze titlul de cetatean de onoare al or. Dantzig (Gdansk). Grass s-a declarat ranit de reactia unora ce brusc s-au transformat in acuzatorii lui. Dar cei mai importanti scriitori i-au luat apararea, considerand ca cele cateva luni petrecute de el in arma antiaeriana ca soldat SS au fost un accident, ce nu afecteaza cu nimic valoarea lui de scriitor.

Domeniul greselii si ispasirii consecintelor apartine si filosofiei, el fiind analizat de Jean-Paul Sartre si de Soren Kirkegaard, ce subliniaza ca cel ce pacatuieste poate ocoli pedeapsa divina, poate evita si condamnarea in justitie, dar nu poate scapa de propria constiinta. Iar aceasta a fost si ratiunea pastoritei Kässmann cand a renuntat la functiile avute, cu toate rugamintile enoriasilor de a reveni.

Am amintit cele de mai sus ca tema de reflectie pentru cei ce contempla comportamentul oamenilor politici de la noi din tara, si nu numai al lor. Ultimii 20 de ani sunt plini de incercari, multe izbutite, de compromitere a lor, cu scoaterea la iveala a unor momente din trecut. Dar este un subiect mult prea vast pentru a-l rascoli aici…