Posts Tagged ‘Moscova’

Dilema celor de pe Maidan

January 26, 2014

 

Analizele din mass-media romanesti privind situatia din piata Maidan din Kiev, prezinta de regula punctul de vedere al agentiilor de presa occidentale. Este insa interesant de urmarit si opinia unor politologi rusi despre conflictul  din Ucraina. Dintre ele am ales articolul “Impasul Maidanului . Unde poate duce nestabilitatea din Ucraina”, publicat la 24.01.2014 in cotidianul moscovit “Nezavisimaia Gazeta” (Gazeta Independenta), pe care il voi reda intr-o traducere prescurtata. Autorul este Alecsandr Hramcihin, director adjunct al Institutului de analiza politica si militara.   

 

Pentru a pune capat confruntarilor violente ce au loc in ultimul timp la Kiev si in alte orase ucrainiene, Moscova a facut un gest generos  fata de “tara frateasca” scapand-o de faliment prin acordarea  unor sume consistente. Sunt insa multe indoieli daca ar fi trebuit sa se procedeze asa. Caci la baza tuturor proceselor politice si economice ce au loc in Ucraina post-sovietica sta artificialitatea acestui stat.

Ucraina de astazi este in fond o creatie a conducerii comuniste sovietice si, inca de pe acea vreme, este o tara neomogena.  Ea este alcatuita din trei parti complect diferite. Partea de rasarit si de sud (regiunile Harkov, Lugansk, Dniepropetrovsk, Donetzk, Zaporoje, Herson, Nikolaev, Odessa si Crimeea) este atat etnic, cat si ca mentalitate identica cu Rusia. Majoritatea covarsitoare a populatiei din aceasta parte a Ucrainei cauta – drept solutie minima – o legatura cat mai stransa cu Rusia, iar ca tel maximal – alipirea la Rusia.   Partea de centru sau “Ucraina propriu zisa” (regiunile Kiev, Sumsk, Cernigov, Poltava, Kirovograd, Cerkask, Vinitza, Jitomir) are o populatie cu mentalitate diferita de cea ruseasca, desi nu ii sunt dusmanoase Rusiei. Majoritatea covarsitoare a populatiei acestor regiuni tine la pastrarea independentei tarii in conditiile unui echilibru al relatiilor atat cu Rusia, cat si cu Uniunea Europeana. In fine, partea de apus a Ucrainei sau “Galicina” (regiunile Rovno, Hmelnitzki, Ternopol, Cernovitz, Ivano-Frankovsk, Lvov, Volinsk) sunt inversunat adversare ale Rusiei (dar nu si contra rusilor) si doresc o cat mai stransa apropiere de Occident.  Cea mai occidentala regiune a Ucrainei (Zakarpatskaia) locuita de ruteni, in mod paradoxal se simte atrasa de partea de rasarit si sud. Desi Ucraina este de 22 de ani un stat independent, practic nici o convergenta intre aceste trei macroregiuni nu a avut loc, mentalitatile au ramas neschimbate, ceeace se reflecta negativ asupra  dezvoltarii economice si politice.

Ucraina avea in 1991, cand a capatat independenta, toate conditiile pentru a deveni cea mai de succes tara din cele 15 state ale fostei URSS. Dar astazi ea este, alaturi de Albania si Moldova, in randul celor mai sarace state ale Europei. Asta a facut ca in ultimii 22 de ani populatia ei sa scada de la 52 milioane la 45 milioane locuitori. Din punct de vedere politic, cele trei mentalitati separate amintite fac  ca la alegeri catatenii sa-si dea votul “impotriva” unui anumit candidat, iar nu “pentru” cel mai bun. Rezultatele acestui stil de votare sunt de fiecare data dezamagitoare.

Caracteristic pentru Ucraina de azi este nivelul ridicat al coruptiei si totala contopire a marilor afaceri cu puterea politica. Doua grupari financiar-industrial-politice domina scena: cea din Dniepropetrovsk si cea din Donetzk. Desi ambele apartin rasaritului pro-rus, asta nu inseamna ca liderii acestor grupari doresc apropierea de Rusia. Scopul lor principal este obtinerea profitului maxim si imbogatirea cat mai rapida. Pentru asta e necesar sa se pastreze independent tarii, dar si  sa se pastreze deplina ei integritate teritoriala. Lor le este totusi mai avantajoasa o apropiere de UE decat de Rusia, deoarece prima varianta permite legalizarea averilor stranse in ultimii ani, in timp ce a doua e riscanta, deoarece resursele capitalul ui rusesc  sunt considerabil mai mari decat cele ale oligarhilor ucrainieni. In ultima vreme, la cele doua grupari amintite s-a mai adaogat o a treia, “familia”, adica cercul de persoane din jurul lui Ianukovici.

                Unul din miturile existente in Rusia de azi  este cel al “Ucrainei fratesti”.  Dar in Ucraina se priveste altfel. Cel mai pro-rus presedinte al Ucrainei, Leonid Kucima, este cel  ce a scris cartea “Ucraina nu e Rusia”, care acum e baza ideologica a oricarei conduceri ucrainiene. Independenta tarii, mereu afirmata, are in vedere in primul rand independenta fata  de Rusia. Precedentul presedinte al Ucrainei, Viktor Iuscenko, pretindea o apropiere maxima de occident si taierea relatiilor cu Rusia. In timpul presedintiei lui situatia economica a tarii s-a inrautatit mult. Drept rezultat, in primul tur al alegerilor din 2010 el a obtinut doar 5% din voturi si s-a clasat pe locul cinci. Actualul presedinte, Viktor Ianukovici, care a condus gruparea din Donetzk , iar politic – partidul regiunilor, nu e deloc  mai pro-rus  decat Iuscenko. Scopul lui este obtinerea de beneficiu maxim din puterea politica si de aceia este vital interesat in integritatea teritoriala a tarii.

                Dupa ce Ianukovici si partdul regiunilor au ajuns la putere,  a inceput o campanie furtunoasa in favoarea “europenizarii” si impotriva “Rusiei imperiale”. Era sustinut in asta si de opozitie, iar un punct diferit de vedere, pro-rus, lipsea complect din mediile de masa. Cetatenii Ucrainei, chinuiti de saracie, nedreptate si coruptie, au dat crezare lozincii ca asocierea la UE  le va aduce intr-o clipa nivelul de trai din occident, democratia si protectia drepturilor umane. Nimeni nu le spunea ca propunerea de a deveni  membru deplin al UE este o perspectiva foarte indepartata, iar calitatea de asociat atrage multe obligatii , in primul rand respectarea normelor europene si deschiderea pietei, insa  nici un drept.  Majoritatea intreprinderilor ucrainiene nu vor rezista concurentei  si vor falimenta. A lichida coruptia si abuzurile in justitie o pot face ucrainienii singuri, fara a mai astepta salvarea miraculoasa din partea  UE. Tari asociate la UE sunt astazi si Tunisul si Egiptul, adica tari carora asocierea nu le-a adus nimic.  In elanul entuziast al ucrainienilor spre bunastarea  Europei trebuie de aceea vazut doar infantilism postsovietic , asteptarea unei  minuni  venita din afara, in loc de munca zdravana si indelungata. Iar vinovata ca nu le da voie oamenilor sa se bucure de aceasta minune este “Rusia imperiala”. Ea este de vina ca Ianukovici  nu a semnat acordul de asociere.

                Dar semnarea acestui acord, cu consecinta desindustrializarii Ucrainei, ar contribui la trezirea din vis a populatiei si vindecarea de infantilism. Din pacate la Kremlin se crede ca integrarea se face prin niste semnaturi pe hartie.  Asocierea Ucrainei la UE ar contribui din contra la apropierea ei de Rusia. Astazi se intampla insa pe dos. Chiar si in regiunile din rasarit si din sud proruse sunt multi care sunt suparati  pe Putin ca le-a luat minunata “intrare in Europa”. Iar cele 3 pana la 15 miliarde dolari primiti de Ucraina din partea Rusiei, este putin probabil ca vor mai fi restituiti.  Ucraina se  va declara in stare de faliment si imposibilitate de plata, iar vinovata pentru asta va fi tot  Rusia in ochii ucrainienilor.

In concluzie, trebuie sa se accepte realitatea si sa se termine cu refrenul de “tara frateasca”. Ucraina nu va fi nici aliat al Rusiei, cu atat mai mult cu cat ele nu au un dusman comun. Daca Ucraina nu se desface in doua-trei bucati, ceeace ar fi legitim pentru ea, caci ar inceta sa se mai chinuie una pe alta, ea va adanci conceptul “Ucraina nu e Rusia!”, ceeace nu este decat o buna intelege a realitatilor.

                                                               ***

Comentariu. Articolul de mai sus este interesant, chiar si numai pentru ca el exprima o parere diferita de cea oficiala a Kremlinului in privinta crizei politice din Ucraina. Autorul judeca situatia la rece, fara prejudecati sentimentale,  si crede ca pentru Rusia ar fi  oportun sa nu mai tina in brate Ucraina, ci sa o lase sa se desmeticeasca din iluziile proeuropene in urma dezamagirii provocate tot asteptand abundenta promisa . Argumentele mi se par insa numai in parte convingatoare  si iata de ce:

Se pretinde ca razboiul rece a incetat, odata cu prabusirea URSS. Realitatea zilelor noastre arata insa ca acesta nu era doar o ciocnire a doua mari ideologii  (Comunism versus Capitalism ), ci  el continuasi azi intr-o alta forma, cea a confruntarii de interese economic-financiare majore pentru resurse de materii prime si pentru noi piete de desfacere. Miza actuala a controversei mondiale este Rusia si China. Pentru puterile occidentale, ce vor sa-si asigure pentru intreg secolul dominatia globala fara concurenta, adversarul cel mai slab pare Rusia, un teritoriu imens insuficient exploatat,  dar cu  o forta militara inca redutabila. Incercarile de a slabi si destabiliza  Rusia, dupa descompunerea blocului Pactului de la Varsovia, dupa acordarea independentei celor 15 tari foste sovietice (din rasaritul Europei, din sudul Caucazului, din Asia Centrala) au continuat:  in Kirghizia, in Cecenia, in Georgia, in Transnistria, iar in ultimul timp in Ucraina.  Dar Ucraina  a intrat in compunerea Rusiei tariste in 1654 si in acest timp s-au creat nenumarate legaturi economice, sociale si etnice intre cele doua tari si popoare. Cateva milioane de rusi traiesc acum pe teritoriul ei.  Recent Mihail Gorbaciov a adresat o scrisoare atat lui Putin, cat si lui Obama, rugandu-i sa nu permita descompunerea Ucrainei. In scrisoare el a aratat ca daca tatal sau a fost rus, in schimb mama sa a fost ucrainianca.  Si raposata lui sotie, Raisa, era ucrainianca. Legaturile Rusiei cu Ucraina sunt atat de stranse incat taierea lor prin semnarea unui document este o iluzie.

Pe de alta parte, asocierea la UE a Ucrainei ar fi doar un prim pas, dupa care probabil ar urma acorduri pentru activitati NATO pe teritoriul ei. Ca asta este o probabilitate mare o dovedeste perindarea prin fata manifestantilor din piata Maidan a numerosi politicieni occidentali, inclusive  a senatorului american John McCain.  Prezenta NATO in Ucraina  ar fi insa un gest inacceptabil pentru Rusia, care nu poate privi indiferenta retragerea,  in numai doua decenii , a limitei zonei ei de influenta de la Berlin pana dincolo de Harkov. Despre aceste considerente geostrategice autorul articolului nu scrie insa nimic.

Ceva mai putin important pentru Moscova este  faptul ca o parte din complexul militar-industrial  rusesc se bazeaza si pe livrarile din  industria grea ucrainiana (tancurile Oplot, avioanele Antonov, s.a). Continuarea  acestor relatii in producerea de armament rusesc nu va fi probabil  acceptata de Bruxelles. In cativa ani Rusia isi poate insa construi uzinele necesare inlocuirii acestor livrari din Ucraina.

In fine, faptul subliniat de autor in articol, ca Ucraina ar fi un stat artificial si normal ar fi sa se desfaca in doua sau trei bucati, este greu de crezut ca va fi varianta acceptata de fortele aflate in conflict. Sunt multe motive care fac improbabila descompunerea tarii dupa modelul Iugoslaviei sau Cehoslovaciei, dar  unul e decisiv: In cazul unei asemenea impartiri, intreg litoralul ucrainian al Marii Negre ar reveni acelei parti din Ucraina ce doreste alipirea la Rusia. Iar o asemenea solutie este greu de acceptat de puterile occidentale.   

               

 

TERORISM SI TEORIA CONSPIRATIEI

March 30, 2010

                        Pe data de 29 martie a avut loc la Moscova un nou atentat terorist sangeros: doua femei sinucigase, la distanta de jumatate de ora una de alta, au explodat incarcatura de dinamita pe care o aveau infasurata in jurul corpului, in vagoanele de metrou de pe doua linii diferite, ucigand 39 de persoane si ranind peste 60. Nu este primul atentat de acest fel ce are loc la Moscova: in februarie 2004 au cazut victima unui atentat in metroul moscovit 41 de persoane, iar peste sase luni – inca zece. In noiembrie 2009 un atentat asemanator a avut loc in trenul expres Moscova – Sankt Petersburg, facand 26 de victime.

Se stie insa ca in ultimii ani tinta atacurilor acestor asasini de tip „kamikadze“ nu a fost doar Rusia. Dupa atentatul din 11 septembrie 2001 de la New York asupra celor doua cladiri-turn, in care au fost ucisi peste 3000 de oameni, la 11 aprilie 2002 a avut loc un atentat in insula Djerba din Tunisia in care au murit 19 persoane, in 12 octombrie 2002 un alt atentat in insula Bali a facut 202 morti, la 16 mai 2003 la Casablanca – 32 morti, la Istanbul la 15 si la 20 noiembrie 2003 – 57 morti. La 11 martie 2004, la Madrid, au loc mai multe explozii intr-un tren in urma carora si-au pierdut viata 202 persoane, printre care si cativa romani. Dar stilul de efectuare al atentatelor, prin jertfirea unor partizani fanatici pentru inspaimantarea populatiei, este asemanator. Desi inca nici o organizatie terorista nu a revendicat atentatul de ieri de la Moscova, autoritatile banuiesc ca este vorba despre o grupa terorista nord-caucaziana, care probabil doreste sa-i demonstreze presedintelui Medvedev ca a gresit cand, anul trecut, a declarat ca actiunile anti-teroriste in Cecenia s-au terminat. Un fruntas al rebelilor ceceni, Doku Umarov, ar fi declarat in luna februarie : “Vom extinde zona de operatii militare pe intreg teritoriul Rusiei”. Este deci vorba despre atentate cu substrat religios al unor fundamentalisti islamici membri ai Al-Qaida sau ai altor organizatii teroriste, fapt dovedit in cazurile capturarii unora dintre cei ce intentionau sa provoace noi carnagii. De altfel aceasta este si ipoteza pe care a acreditat-o d-na Hillary Clinton, ministru de externe al SUA, intr-o declaratie astazi.

Iata insa ca in Romania nu se crede in asa ceva si se emite, deocamdata pe un blog, o alta explicatie a atentatului din metroul de la Moscova. Dupa autor, Rusia ar face orice numai sa nu abandoneze “mesianismul imperial”. E deci vorba de “punerea in scena de diferite scenarii teroriste” de catre “serviciul de informatii rus (FSB)”, fie pentru a induiosa opinia publica, fie pentru “a sugera mincinos” ca Rusia e agresata de cineva “pentru vina de a i se opune in planurile hegemonice”, fie a sugera ca ea “e de partea civilizatiei vestice si deci trebuie penalizata de teroristi”.

Totul e foarte confuz, dar – ce vreti – asa este cu comploturile in ziua de azi, adevarul nu poate fi aflat, ci doar banuit si demascat de un binevoitor atotstiutor. Acest “specialist” in descurcarea firelor conspiratiei continua cu adancirea investigatiei, caci el are certitudinea ca acolo, in Rusia, “nu poate avea loc nici un atac terorist de anvergura celui de astazi”, caci “KGB stie si controleaza tot.” Judecata de mai sus e de un ridicol monumental si ea ar descalifica pe un politician daca ar emite-o in public. Ea este insa tipica pentru gandirea ce sta la baza oricarei teorii a conspiratiei. Dar problema e inca si mai grava atunci cand el o examineaza in lumina istoriei. Noua, celor naivi, ni se pune atunci intrebarea incuietoare : “Oare ce diferenta se poate pune intre un Otto von Bismarck, un Adolf Hitler, un Stalin, un Nixon, dar si multi altii, incepand cu Machiavelli?”. Oare ce cauta Bismarck alaturi de Nixon, si Hitler alaturi de Machiavelli? De ce nu si Bush alaturi de Iliescu, Mao Tse Tung alaturi de Basescu? Mister, dar explicatia ce ni se serveste e ca toti acestia au considerat ca “e logic a sacrifica 10 indivizi pentru a prezerva interesul a 1000”.

Odinioara se credea ca raul are o singura explicatie: si-a bagat dracul coada. Iar el putea fi scos din bietul om cu clesti inrositi in foc. Mai tarziu diavolul a luat alte forme, dar vigilenta unora il recunostea mereu. De la arderea vrajitoarelor pe rug pana la holocaustul evreilor, milioane de oameni au acordat credit teoriei ca un oras, o tara sau omenirea in intregime este amenintata de un grup clandestin de oameni vicleni, foarte puternici, ce pun la cale planuri teribile. Inchizitia si iezuitii, francmasoneria si iluminatii, catolicii si protestantii, aristocratii si burghezii, evreii si crestinii, americanii si rusii, fiecare s-au acuzat reciproc ca sunt intruchiparea Raului, actori ai unei conspiratii mondiale care trebuie nimicita. Totul era atribuit unor forte ce actioneaza din umbra.

Dar pericolul – afirma teoria  – consta in aceea ca marea majoritate a oamenilor cinstiti si creduli nu au habar de existenta unui complot si de intentiile perfide ale complotistilor. Din fericire insa exista in randul populatiei cateva persoane care dau dovada de clarviziune si inteleg ca poporul poate fi cu usurinta inselat. Singuri ei, si numai ei, cunosc adevarul si lupta pentru demascarea complotistilor si anihilarea planurilor lor marsave. Sarcina lor, a acestor salvatori dezinteresati, se dovedeste insa grea, caci complotistii nu stau pasivi si incearca sa le astupe gura.

Schema scenariului politic conspirationist aratata mai sus are avantajul unei mari simplitati fata de complexitatea lumii contemporane si deci este atractiva pentru cetateanul ce isi pune intrebari. Demersul fauritorilor de asemenea ipoteze porneste de la inversarea analizei stiintifice clasice. La ei, faptele dovedite sunt falsuri si inventii, in schimb unele detalii – anecdotice chiar – capata valoare de evenimente centrale, fiind considerate urme ale complotului ce nu au reusit sa fie inca sterse. In imaginarul conspirationist, certitudinile devin indoieli, indoiala se generalizeaza si, in cele din urma, tot ce provine de la ceva indoielnic este minciuna. Bazat pe un astfel de rationament, creatorul de ipoteze conspirationiste ajunge la concluzia paradoxala ca lipsa de probe este insasi dovada existentei unei conspiratii, in care complotistii au reusit sa faca sa dispara probele. Pe de alta parte el priveste cu suspiciune anchetele politiei sau ale ziarelor serioase, afirmatiile oamenilor politici, datele prezentate de institutii respectabile etc. Indiferent cum se desfasoara ulterior evenimentele, chiar daca ele contrazic total teoria lansata, nimic nu il va putea clinti pe autorul ipotezei din convingerile sale. Complotul merge inainte si – crede el – va lua alte forme, care in cele din urma, candva, ii vor confirma ideile.

Nu trebuie sa fii de stanga sau de dreapta pentru a ridiculiza asemenea teorii. In ce priveste Rusia, omul cu opinii de stanga din tara noastra nu poate avea o simpatie alta decat cea pe care o are fata de alte tari capitaliste. Partidele de stanga din Rusia sunt in opozitie si in continua pierdere de viteza politica. Dar in privinta atentatului ce a avut loc recent la Moscova, ca si fata de numeroasele atentate infaptuite de teroristi fanatici pe alte meridiane, omul de stanga nu poate adopta decat o singura pozitie: condamnarea fara ezitare a celor ce pun la cale si infaptuiesc asemenea acte absurde si criminale, iar nu acordarea de credit unor fantasme izvorate din prejudecati ale razboiului rece.

O TARA DE NEOCOLIT

August 13, 2008

 

                                                

Conflictul dintre Rusia si Georgia (sau Gruzia cum ii spun rusii) a declansat multe analize si comentarii, numerosi fiind ziaristii care isi exprima surprinderea reintrarii rasunatoare a Rusiei in arena politicii mondiale. Acordul de incetare a ostilitatilor decis de presedintele Medvedev, cu numai doua ore inainte de aterizarea la Moscova a presedintelui Sarkozy, arata ca in situatia din Caucaz nimic nu mai poate fi decis fara acordul Moscovei. Semnificativ este ca cele 6 puncte ale aplanarii conflictului, cu care presedintele Frantei a zburat la Tbilisi, nu contin nimic despre respectarea integritatii teritoriale a Georgiei. Si totusi Saakashvili nu a putut face decat sa isi dea acordul cu aceste puncte propuse de rusi.

Doua articole ale unor autori americani ce ilustreaza noile date ale problemei nu numai in Caucaz, ci si in restul lumii, sunt demne de a fi citite :

o       „The Russo-Georgian War and the Balance of Power“ de George Friedman (pe www.stratfor.com);

o       „The Advantage of the First Move“ de Robert D. Kaplan (in www.thecurrent.theatlantic.com)

            Am ales insa articolul „Inconturnable Russie“ de Yves Threard, editorial din LE FIGARO din 13 august 2008, care scoate in evidenta si alte aspecte si din care vom reda mai jos esentialul.

            „Ce vor rusii? Occidentalii, care s-au temut mereu de caracterul lor imprevizibil, nu au incetat sa isi puna intrebarea. Dar astazi ei au primit un raspuns clar. Doua zeci de ani dupa razboiul rece o lume noua se contureaza. Si fiecare trebuie sa inteleaga ca Rusia, debusolata o vreme prin descompunerea imperiului sovietic, intelege sa capete in aceasta lume locul cuvenit, cel de mare natiune.

            Ofensiva militara lansata contra Georgiei era tocmai ocazia de a face aceasta dovada. Din motive strategice, economice si culturale, Moscova vrea sa ramana stapana in Caucaz. Si va ramane. Aceasta e cel putin concluzia pe care a tras-o, din calatoria sa de marti, Nicolas Sarkozy. Mustrarile venite din partea Statelor Unite nu mai inseala pe nimeni. Ele sunt formale. Washingtonul care are numeroase dosare internationale in curs, nu va deschide un alt front contra Moscovei. Prietenia incheiata cu Ucraina si Georgia nu va depasi un anumit risc calculat. Cu atat mai mult cu cat actualul conflict se inscrie intr-un context care nu pledeaza in favoarea tarii prietene. In primul rand, dorind sa puna militar la punct regiunea separatista Osetia de sud, Tbilisi este cel ce a provocat ostilitatile. Apoi, acordul dat independentei provinciei Kosovo, fara acordul Consiliului de Securitate, a situat Statele Unite intr-o pozitie dificila din punct de vedere al respectarii dreptului international.

            Europa celor 27 nu e nici ea mai bine plasata pentru a stirbi din atitudinea plina de siguranta a Rusiei. Multe tari, eliberate de sub jugul Moscovei, sunt animate de un spirit revansard, astfel incat o diplomatie europeana senina, unita, de consens, e greu sa poata fi pusa in functiune. Polonezii si balticii nu sunt pregatiti pentru asa ceva. Sarkozy stie asta si a avut dreptate sa se duca la fata locului in rol de arbitru. Cu un plan de urgenta. Acesta, acceptat marti de Moscova, nu pretinde sa rezolve problema exploziva, aproape ancestrala, a populatiilor minoritare din Caucaz, ci statutele Osetiei de sud si ale Abhaziei au fost expediate pentru mai tarziu. Dar se incearca sa se puna capat vuietului razboiului. Nu e vorba despre pace, ci de un armistitiu. Cel putin provizoriu. Este un prim succes, caci aici ura e asasina.

            Dincolo de acest episod important, Uniunea Europeana a fost acum atentionata. Ambitiile sale de integrare sau de influenta in aceasta parte a lumii, se vor lovi mereu de interesele Rusiei.  Rusia, cu Putin si cu Medvedev, obligat lui, la comanda, nu se va lasa umilita. Sarkozy a inteles-o. De la intrarea la palatul Elisee relatiile lui cu Moscova sunt mai potolite si cuvintele sale nu mai seamana cu cele rostite in timpul campaniei prezidentiale. Este un lucru bun asta. Nici o alta atitudine nu ar fi rationala. Nu e deajuns sa te tutuiesti cu Putin pentru a face din el un partener, un interlocutor fiabil. Dar a trata Rusia in spiritul din timpul razboiului rece ar fi sa pornesti pagubos in cursa.”