Posts Tagged ‘N.Raducanu’

Ar putea el oare sa revina?

June 30, 2013

Cartea recent aparuta in Germania pe care o prezint in cele de mai jos e un mic fenomen editorial: ea figuraza constant in clasamentul best-seller-urilor din aceasta tara, unde in numai cateva luni s-au vandut 600.000 exemplare, a fost tradusa deja in 32 de limbi si au fost achizitionate drepturile de filmare. Este vorba de romanul “Er ist wieder da” (El s-a reintors) al lui Timur Vermes, un autor practic necunoscut pana la acest debut, daca nu tinem seama de activitatea lui relativ modesta de ziarist. Iar “eroul” principal al acestei povestiri, conceputa la persoana intaia, nu este altul decat Adolf Hitler, fostul Führer, care intr-o buna zi, dupa 66 de ani de la presupusa lui moarte, se trezeste pe un teren viran din mijlocul Berlinului de azi. Nu conteaza care este miracolul acestei aparitii, pe care nici autorul nu incearca sa o explice. De la Franz Kafka incoace nici cea mai nazdravana ipoteza a unei fictiuni literare nu mai socheaza, daca semnificatiile cu care impleteste autorulnaratiunea justifica aceasta concesie. Iar peripetiile unui Hitler, ce nu si-a abandonat nici una din ideile ce l-au adus odinioara la putere si care doreste sa repete istoria in noile conditii ale modernitatii, este un original si pretios filon de exploatat.
Ce se intampla insa acum cu un individ ce se iveste din neant, dar nu are locuinta, nici un ban, nici o cunostinta, care alaturi nu-si are nici partidul, nici chiar pe Eva (nascuta Braun), dar care seamana leit cu Hitler, ba este chiar Hitler? El intelege repede ca se gaseste in anul 2011, nu-si ascunde insa identitatea, convins fiind ca poporul german duce lipsa unui adevarat conducator. Lumea pe care o intalneste il crede insa doar un comic plin de talent, ce continua sa-si joace rolul si in viata de toate zilele. In curand el e descoperit de sefii unui canal de televiziune, care ii asigura o aparitie la o emisiune comica saptamanala. Succesul primei sale aparitii pe micul ecran la care, cu celebra si inconfundabila sa voce, isi expune ideologia si ii ironizeaza pe guvernantii de azi ai Germaniei, il fac celebru. Conducerea firmei ii atrage atentia ca in programul sau e liber sa spuna orice, cu exceptia unui subiect tabu: evreii. E surprins de multimea turcilor ce populeaza acum Germania si da diverse explicatii acestei situatii, printre care si lupta aliatilor sai de credinta islamica impotriva plutocratiei anglo-americane. Televiziunea e considerata un excelent mijloc de propaganda, ceeace ar fi facut minuni daca ar fi avut-o la dispozitie Goebbels. O emisiune in care el pledeaza pentru maretia naturii, aerului si apelor germane, determina contactarea lui de o reprezentanta proeminenta a partidului ecologist (Die Grünen) care ii propune sa intre in partid. E respinsa, deoarece – ii spune el mandru – are deja propriul sau partid: national-socialist, pe care trebuie doar sa-l refaca. Decide sa efectueze o vizita si la sediul partidului nationalist de extrema dreapta NPD, care insa il dezamageste profund. Le reproseaza cu dispret conducatorilor acestuia ca nu fac decat sa compromita ideia mareata a partidului NSDAP. Nici pe seful partidului social-democrat nu il menajeaza, iar pe cancelara Germaniei o pomeneste cu epitete caraghioase etc.,etc. Spre sfarsit este agresat pe strada de niste skin-heads, care il ciomagesc strigandu-i: Jidan imputit, care iti bati joc la televizor de figura sacra a lui Hitler!
Acest Hitler reinviat nu e un personaj anecdotic, dar tocmai din cauza asta e spaimantator de real. In special cred ca pentru germani, care se bucura acum de cea mai prospera bunastare din istoria lor, care rad cu pofta de ideile emise de “personajul” Hitler, au poate chiar simpatie pentru unele din ele, dar ii cuprinde un fior de ghiata gandindu-se ca aceste idei au dus la moartea a peste 7 milioane de nemti in cel de al doilea razboi mondial. Si ce s-ar intampla daca cu adevarat ar apare un nou Hitler pe scena politica germana? Ar fi el ignorat de media sau sarbatorit de ea ca lovitura secolului? Caci cartea lui Vermes nu are drept scop doar amuzarea cititorului, ci contine o sumbra satira a societatii germane de azi, cinica, fara scrupule in cautarea de succese, cu pofta nestavilita de distractie grosolana si cu o pasiune de internet ce a dus pana la crearea unui partid al internautilor (“Piraten Partei”).
Inchizand aceasta carte, un cititor roman s-ar putea sa se gandeasca la un eventual roman de aceiasi factura si inspiratie, avandu-l insa pe Ceausescu drept protagonist. Ipoteza insa dificil de realizat, chiar si numai pentru ca dictatorul roman nu era capabil sa scrie o carte ca “Mein Kampf” si nici sa captiveze publicul, ca eroul din carte, prin replicile abile date adversarilor politici. Dar nationalismul (nu comunismul), sadit de Ceausescu in mintile multor romani, poate va da nastere si la noi unui extremism de dreapta original, care sa paseasca – daca nu pe urmele din anii ’20 ale lui Hitler, cel putin pe fagasul pe care il lasa in zilele noastre Viktor Orban si Vona pe continentul nostru, cu acceptarea tacita a Uniunii Europene.

COMPLEXUL MILITAR-INDUSTRIAL al STATELOR UNITE

September 9, 2008

                                                

                       

 

            Prezint pe scurt in cele de mai jos, un articol aparut in saptamanalul german „Die Zeit“ din 4 septembrie 2008, sub semnatura lui Manfred Berg, profesor de istorie americana la Universitatea din Heidelberg.

 

         La 17 ianuarie 1961 intreaga America asculta la radio si televiziune discursul adresat natiunii de presedintele Dwight D. Eisenhower cu ocazia parasirii de catre el a Casei Albe, dupa 8 ani de mandat. Dar, in locul unei cuvantari de God bless America, ei au avut o surpriza. Pentru prima oara, spunea Eisenhower, tara este amenintata sa ajunga sub dominarea unei puternice aliante alcatuita din militari si industria de armament. Deja 3,5 milioane de locuri de munca depind de productia militara, iar cheltuielile anuale pentru securitatea nationala au depasit cifra de afaceri netto a firmelor americane. „Influenta economica, politica si chiar spirituala se resimte in fiecare oras, in parlamentul fiecarui stat, in fiecare institutie publica“ a avertizat presedintele si a adaogat : „In deciziile noastre politicetrebuie sa fim mereu atenti la influenta, si asa exagerata, a complexului militar-industrial. Este pericolul ca o putere scapata de sub control sa aiba urmari dezastroase. Nu trebuie sa permitem ca acest complex sa ameninte libertatea si democratia noastra.“

            Acest discurs venea din partea unui presedinte republican ce fusese ales in noiembrie 1952 tocmai pentru gloria sa militara si de la care sperau sa duca o politica dura in razboiul rece cu URSS. Un astfel de om si-a ales insa cuvintele cu grije si a subliniat ca stie bine ca un viitor razboi ar putea insemna sfarsitul civilizatiei. Ca presedinte, Eisenhower a fost preocupat de pastrarea primatului politicii si, cu toata retorica anticomunista, a evitat orice confruntare majora cu Moscova. Era un conservator de scoala veche, ce considera cheltuielile excesive in scopuri militare drept daunatoare. In 1953, la sfarsitul celor 3 ani de razboi din Coreea, el a spus chiar ca productia de arme e „un furt din buzunarul celor saraci“, caci  inarmarea ar inghiti 60% din bugetul statului. In timpul mandatului, el a reusit sa reduca putin aceasta povara, in primul rand prin reducerea numarului soldatilor cu 600.000.

            Trebuie spus ca pana la cel de al doilea razboi mondial America a fost o tara profund antimilitarista. Desi au existat presedinti alesi din randul militarilor : George Washington (1789-1897); Zachary Taylor (1849-1850) si Ulysses S. Grant (1869-1877), ei au aparat ferm primatul politicii. Statele Unite nu intretineau in timp de pace decat o armata de cateva zeci de mii de oameni si o flota pentru protectia comertului maritim. In timp de razboi, numarul soldatilor era complectat cu voluntari. Serviciul militar obligatoriu nu a fost folosit decat pentru scurt timp, in primul razboi mondial. Economia acorda preferinta producerii bunurilor de consum civile, industria grea nu era interesata de problemele militare. Andrew Carnegie, magnatul otelului, era un pacifist militant si a finantat generos Liga Antiimperialista fondata in 1899. In anii 1920 SUA a depus eforturi pentru incheierea unui acord destinat dezarmarii mondiale. Neincrederea fata militari era atat de mare incat in anii 1930 Congresul a initiat o ancheta pentru a afla daca intrarea Americii in primul razboi mondial nu s-a datorat unui complot al producatorilor de armament. Ancheta nu a scos nimic la iveala, dar a condus la adoptarea unor legi rigide de neutralitate, care l-au impiedicat mult timp pe presedintele Franklin D. Roosevelt sa intre in razboi impotriva Germaniei naziste.

            In timpul celui de al doilea razboi mondial si apoi, in timpul razboiului rece, St. Unite au devenit o putere mondiala conducatoare, iar ideile izolationiste s-au volatilizat. Orice rezistenta fata de sporirea cheltuielilor militare costisitoare a fost infranta. Totodata s-au risipit si iluziile ca oceanele Atlantic si Pacific ar reprezenta bariere de netrecut pentru securitatea Americii. Cursa inarmarii in razboiul cu miza ideologica dus cu URSS obliga la punerea tuturor resurselor la dispozitia militarilor. In anii 1950, sondajele de opinie aratau ca aproape jumatate din americani cred ca statul cheltuieste prea putin pentru inarmare. Si totusi in 1965 cheltuielile militare nu se ridicau decat la 7% din produsul social brut, caci accentul s-a pus pe inarmarea nucleara, ce parea mai ieftina („more bang for the buck“ – mai multa forta de distrugere pe dolar). Avertismentele lui Eisenhower se uitasera complect si lumea era martora unei stranse impletiri a intereselor industriale si militare, impreuna desigur si cu cele ale unor oameni politici.

            Astazi, pe langa mari concerne preponderent de armament (Lockheed Martin, Boeing, McDonnell Douglas sau Northrop Grumman), sunt si companii ce produc tehnologii de varf pentru acestea (General Electric, Honeywell, IBM etc.) sau care asigura infrastructura necesara armatei (aprovizionare, alimentare cu combustibil, constructii, etc.). Una din cele mai cunoscute este Halliburton-Group, al carui presedinte intre 1995 si 2000 a fost actualul vicepresedinte Richard Cheney. De pilda compania Brown & Root, filiala a lui Halliburton, a construit in Kosovo baza Camp Bondsteal , cea mai mare din cele 800 de baze americane in intreaga lume. Brown & Root este totodata si umbrela unor firme, ca DynCorp (Reston – Virginia) sau Blackwater (Africa de sud) ce ofera pe plan international trupe de mercenari ce actioneaza militar in Irak. In 2004 in Irak erau in actiune 20.000 de „soldati“ ai firmelor private, formand al doilea contingent ca marime, inaintea chiar al celui britanic.

            Un alt stalp al complexului militar-industrial este cercetarea stiintifica. Inca in 1946 saptamanalul TIME punea intrebarea : „Preiau oare militarii stiinta si, pe viitor, cei mai buni oameni de stiinta ai nostri vor cauta doar sa obtina rezultate utile in scop militar?“. De la proiectul Manhattan de construire a bombei atomice si pana la introducerea Internet-ului, cercetarea de varf a fost tot mai militarizata. Massachussets Institute of Technology sau Johns-Hopkins University din Baltimore efectueaza cercetari de miliarde de dolari pentru Pentagon. Toate universitatile lupta pentru a obtine bani de cercetare din aceasta sursa bogata.

            Functionarea politica a complexului militar-industrial se obtine prin finantarea campaniilor electorale si a unei armate de lobby-sti, formati in buna parte din fosti ofiteri. Intrucat contractele de inarmare se fac deseori fara a fi declarate si impozitate, cazurile de coruptie sunt frecvente. Multi critici vad de aceea intregul complex drept un biotop favorabil intrigilor, falsurilor si manipularilor. Dar majoritatea politicienilor nu au nevoie sa fie mituiti pentru a sprijini alocarea de cheltuieli militare tot mai ridicate. Pe deoparte, domneste un larg consens public ca Statele Unite trebuie mentinute cu orice pret in fruntea marilor puteri militare ale lumii. Pe de alta parte, sunt nenumarati membri ai Congresului care nu au o preocupare mai mare decat ca in circumscriptia lor electorala sa curga cati mai multi bani pentru armament.

            Cat de mult ii costa pe americani complexul militar-industrial este greu de evaluat. Bugetul oficial al apararii pe anul fiscal 2008 se ridica la 481 miliarde dolari, plus 142 miliarde pentru razboaiele din Irak si Afganistan. Dar cheltuieli legate de inarmare sunt ascunse si in bugetele altor ministere, ca de pilda cercetarea in armamentul nuclear – in cel al ministerului energiei. Mai sunt si cheltuieli ce sunt secrete din motive de securitate, ca de pilda bugetul serviciilor secrete. Dupa evaluari ale unor experti, cca. 50 % din totalul bugetului federal merg spre scopuri militare. Aparatorii acestei politici arata insa ca astazi ponderea in PIB a cheltuielilor pentru inarmare este mai redusa decat pe vremea presedintelui Reagan, cand acestea se ridicau la 2.000 miliarde dolari. Dar tocmai intalnirea dintre R. Reagan si M. Gorbaciov de la Reykiavik din 1986 a insemnat inceputul reducerii inarmarilor. Dupa sfarsitul razboiului rece cheltuielile de inarmare au scazut cu un sfert, ceeace dovedeste ca vointa politica poate exercita influenta asupra complexului militar-industrial. Dar dupa 11.09.2001 cheltuielile au crescut iar, iar invadarea Irakului ii va costa pe contribuabilii americani cca. 3.000 miliarde dolari, dupa evaluarile lui Joseph Stiglitz.

            Mai grave decat sarcinile financiare, sunt insa consecintele complexului militar-industrial asupra culturii politice. A aparut un „nou militarism american“, cum este numit de politologul Andrew Bacevich de la Boston. Armata se bucura acum de o mai mare incredere in populatie decat Congresul si nici un om püolitic nu mai poate permite sa i se reproseze ca nu face suficient pentru securitatea nationala. Barack Obama, civil fara armata facuta, incepe sa resimta asta in campania contra eroului de razboi John McCain. Pentagonul a influentat indirect si cultura de amuzament, prin finantarea a numeroase filme cu subiect militar ale Hollywood-ului („Top Gun“ s.a.).

            In timpul razboiului rece se argumenta ca in fata complexului militar-industrial american, sta unul echivalent sovietic. In timp ce capitalismul american dinamic a putut suporta apasarea unor asemenea cheltuieli, suprainarmarea a dus de rapa URSS-ul. Acum insa Rusia, datorita miliardelor pe care le incaseaza din petrol si gaze, a inceput sa-si refaca forta militara. Umbra unui nou razboi rece pe baza crizei din Caucaz poate face ca iarasi complexele militar-industriale ale celor doua tari sa inghita sume uriase, bani ce ar fi arzator necesari pentru rezolvarea altor probleme acute, ca de pilda efectele schimbarii climei. Mesajul de ramas bun al lui Eisenhower este mai actual ca oricand.

 

 

 

MAI MULTI BOGATI CA NICIODATA

September 7, 2008

                                    

             Cu incepere din anii `80 numarul celor mai bogati oameni din lume a inceput sa creasca exponential. Pana atunci era nevoie de una sau doua generatii pentru a se strange averi fabuloase ca cele ale lui Rockefeller, Carnegie sau Vanderbilt in Statele Unite, sau ale fratilor Albrecht, ale familiei Quandt sau Otto in Germania. Dar cu 20-25 de ani in urma, in America lui Ronald Reagan a aparut turbocapitalismul, investorii financiari s-au implicat in treburile firmelor industriale si comerciale, le-au fragmentat sau le-au vandut, au concediat personal si au pretins managerilor performante superioare. Dereglementarile si reducerile de impozite au inceput in America si s-au extins in celelalte tari. Au aparut intreprinderi Hightech  cu profituri uriase (Google, Microsoft) ce si-au umplut de milioane salariatii. Toti erau castigati din aceasta : bancherii ce finantau, managerii de companii ce pretindeau salarii de milioane, hedgefonds-managerii ce sfatuiau unde sa fie investiti rentabil banii proaspat castigati. Iar in noile tari ale capitalismului Brazilia, Rusia, India, China au aparut averi fabuloase, in parte prin indrazneala, in parte prin protectie, in parte prin privatizarea intreprinderilor de stat si in parte prin vanzarea de titei si alte materii prime. Speculantii au facut si ei afaceri bune folosind buna credinta si lipsa de experienta a celor ce abia intrasera pe noile piete. 

            Revista americana „Forbes“ cerceteaza anual sa afle numarul miliardarilor (in US dolari) pe glob si, ultima data, a ajuns la cifra de 1125. Impreuna luati ei poseda 4.400 miliarde dolari. Dintre ei  473 traiesc in USA, 87 – in Rusia, 59 – in Germania. Numarul lor creste cel mai repede (cu 8-10% pe an) in China, India, Rusia si Kazahstan. Cei mai bogati oameni de pe glob sunt : Warren Buffet (SUA – investitii) – 62 mlrd. dol.; Carlos Slim Helu (Mexic – Telecom) – 60 mlrd. dol.; Bill Gates (SUA – software) – 58 mlrd. dol.;  Lakshmi Mittal (Marea Britanie – Siderurgie) – 45 mlrd. dol.; Mukesh Ambani (India – chimie) – 43 mlrd. dol.; Anil Ambani – (India – industrie) – 42 mlrd. dol.; Ingvar Kamprad (Suedia – mobila-Ikea) – 31 mlrd. dol.; K.P.Singh (India – imobiliar) – 30 mlrd.; Oleg Deripaska – (Rusia – aluminiu) – 28 mlrd. dol.; Karl Albrecht (Germania – comert-ALDI) – 27 mlrd. dol.    

            Daca luam in consideratie categorie vasta a celor ce poseda o avere de peste un milion US-dolari (fara valoarea caselor lor), se constata (cf. Scorpio-Partnership) ca  in Statele Unite sunt 3.114.000 milionari, in Japonia – 765.000, in Marea Britanie – 557.000, in Germania – 375.000, in China – 373.000, in Franta – 304.000, in Italia – 280.000, in Canada – 266.000,  in Brazilia – 199.000, in Elvetia – 189.000, in Australia – 180.000, in India – 141.000, in Mexic – 136.000, in Rusia – 131.000, in Olanda – 125.000, in Spania – 121.000, in Africa de sud – 107.000, in Arabia Saudita – 62.000,  in Polonia – 54.000.

            Atati oameni bogati nu au fost niciodata in istorie. Sunt multe cauze ale acestui fenomen, dar ele au un efect : in intreaga lume se restrange categoria mijlocie a populatiei, in timp ce extremele – saracii si bogatii – sporesc. Dupa parerea lui Liam Bailey, economist-sef al firmei londoneze de imobile de lux Knight Frank „Bogatii vor deveni tot mai bogati. Lumea se imparte de pe acum in doua grupe : plutonomia si restul. Consumatorii bogati sunt in numar mic, dar proportional ei reprezinta o mare parte din venituri si din consum“. Studiile lui Kevin Phillips din SUA au aratat ca cei 22% ce formeaza patura cea mai bogata in societatea americana au 60% din consumul total, in timp ce cei 20% de la partea de jos a societatii reprezinta doar 3% din consum.

            O explicatie pentru asta e economica si o stie orice om de banca : cu cat ultrabogatii acumuleaza o mai mare avere, cu atat dividentele sunt mai grase. Iar de la un anumit punct, ei se imbobatesc chiar fara sa mai intreprinda nimic. Pot face speculatii bursiere perdante, ceeace este rar, caci sunt inconjurati de cei mai buni consilieri financiari, dar asta nu le mai afecteaza esential situatia. Economistul Austan Goolsbee de la Universitatea din Chikago a socotit ca „patronul firmei de software Larry Ellison ar trebui sa cheltuiasca 183.00 dolari pe ora doar pentru a nu deveni si mai bogat“. Dar alta explicatie este de ordin psihologic. Bogatasii isi cumpara iahturi cu helicoptere si cu cascada artificiala la bord, invita pop-staruri care sa cante la party-urile lor, cumpara zeci de ceasuri scumpe la bijutieri din St.Moritz, platesc 6.000 euro o sticla de sampanie. Ei simt ca isi pot permite orice fantezie, dar odata dorinta indeplinita – cauta o alta noua, originala.

            S-ar putea spune ca asta nu ar trebui sa deranjeze, caci banii acestor mari consumatori se reintorc iarasi in economie : din ei traiesc chelnerii, ceasornicarii, fabricantii de iahturi, s.a. Dar Chuck Collins de la Institute for Policy Studies din Washington arata ca aceasta furie de consum a ultrabogatilor se rasfrange negativ asupra clasei mijlocii. Bogatasii cumpara cele mai frumoase plaje si locuri de odihna, avioanele lor private blocheaza aeroporturile, ocupa cele mai bune cartiere de locuit in orase, rezerva cele mai bune scoli pentru copii lor. „In America se duce o lupta mare pentru a capata un loc la un colegiu privat. Aceste colegii ii prefera pe cei ce platesc mai mult. Iar fiindca sunt bogati destui, guvernul reduce cheltuielile publice pentru invatamant. Multor copii li se inchide astfel drumul spre viitor.“

            Sunt si ultrabogati care traiesc modest, de  pilda „regele“ software-ului din India, Azim Premji, sau magnatul lemnului din SUA, Tim Blixseth, dar ei sunt rari. Mai frecvent intalniti sunt cei care, preocupati de a-si folosi intelept banii, fac donatii spectaculoase sau creeaza fundatii de binefacere. Este in prezent un boom in Statele Unite al acestor fundatii, mai ales dupa exemplul dat de sotii Gates care au alocat peste douazeci de miliarde dolari pentru o fundatie destinata eradicarii malariei si saraciei. Baroneasa Marion Brandstetter, figura de baza din high-society de la Monaco, recomanda : „Daca doresti sa te stabilesi aici, la Monte-Carlo, trebuie sa participi mai intai la niste festivitati de binefacere, unde sa iti daruiesti cam 20% din avere. Abia apoi poti spera sa fii primit in inalta societate“.    

           

BLOGUL PE GLOB

July 25, 2008

           In cartea sa „An Army of Davids“ (2006), bloggerul american Glenn Reynolds scrie pentru a defini fenomenul blogurilor : „Puterea, care inainte era concentrata in mainile catorva profesionisti, este acum data pe mainile unei gramezi de amatori“. Iar filosoful german Jürgen Habermas vede in internet  „radacinile unui public egalitar de autori si cititori“.

            Fara indoiala ca in nici o alta tara nu este atat de bine afirmata influenta blogurilor in societate ca in Statele Unite. Iar unii dintre bloggeri au o influenta enorma asupra opiniei publice. Ei fac cercetari proprii si desvaluie aspecte ignorate de presa, comentariile lor imbogatesc desbaterile politice si contesta pretentiile de monopol al informatiilor al marilor agentii. Ken Layne , seful blogului Wonkette din Washington declara chiar cu mandrie : „Noi am devenit partea centrala a peisajului politic“. Layne a inceput cu opt ani in urma sa intervina pe internet in campania de alegeri prezidentiale, cu informatii originale de la conventiile partidelor democrat si republican. „Nimeni nu avea habar ce faceam pe atunci“ spune el. Dar de atunci situatia s-a schimbat, iar Wonkette sau Daily Kos si-au castigat repede un public fidel. Un Matt Drudge  sau Andrew Sullivan au devenit adevarate staruri ale blogosferei. Iar Layne adaoga : „Americanilor le place sa vorbeasca despre ei. Cu cat stiu mai putine, cu atat mai mult vor sa discute“, ceeace este – dupa el – o traditie creata de decenii prin nenumaratele talk-show-uri la posturile de radio. Motivul real ar fi insa molesala mediilor de baza, New York Times, Washington Post, Fox TV si presa lui Murdoch, cu comentatori elitisti, preocupati sa nu faca vreo incorectitudine politica. Primul care a desvaluit scandalul Bill Clinton- Monica Levinsky a fost Matt Drudge pe blogul sau.

            Astazi multi cred ca in SUA blogurile au capatat o atat de mare influenta pentru ca vechile medii de informare, si in primul rand televiziunea, au esuat in prezentarea situatiei reale din Irak. Dar acest lucru l-au inteles si mediile Mainstream si si-au reglat tirul. Cei mai proeminenti bloggeri cauta acum sa castige un nou auditoriu, infiintand noi bloguri sau, pur si simplu, capatand adapost chiar in paginile on-line ale marilor ziare. Chiar informatiile agentiilor de presa au inceput sa fie influentate de stilul de prezentare al blogurilor, ceeace pe batranii ziaristi ii irita.

            In Germania, in ultimul sau numar revista Der Spiegel (21.07.2008) are un articol despre starea blogosferei din aceasta tara. Desi numarul blogurilor in limba germana este evaluat la 500.000, doar 200.000 sunt active, restul fiind in coma (cimitirul blogurilor). Dar chiar si cele 200 de mii sunt departe de a avea virulenta celor americane si nu joaca un rol important in viata politica a tarii. Se crede ca fiecare al cincelea cetatean german citeste un blog, in SUA si Japonia – fiecare al treilea, iar in Olanda si Coreea de sud – 40 % din populatie frecventeaza un blog. In Germania sunt relativ putine bloguri politice, iar pe unul din ele („www.DonAlfonso.de“) bloggerul Rainer Meyer se plange : „Pe care blog german ati intalnit vre-un articol despre criza financiara mondiala? Sau despre degradarea economica treptata a paturei mijlocii? Sau despre importanta introducerii salariului minim garantat? Unde sunt analizele critice ale ultimelor carti politice aparute sau deschiderea unor desbateri care sa influenteze opinia publica?“. Steffan Niggemeier, unul din cei doi bloggeri ce animeaza „www.bildblog.de“, un blog ce dueleaza zilnic cu cel mai mare cotidian „BILD“, crede ca la nemti e subdesvoltata placerea polemicii, preferandu-se compromisul. Niggemeier si colegul sau Schultheis sunt ziaristi si sunt poate singurii bloggeri germani ce traiesc din asta. Ei nu bloggeaza de acasa, ci au un birou in Berlin. Blogul lor are cca. 25.000 cititori zilnic, doritori sa afle ce informatii gresite le-a rezervat sau ce stiri importante le-a ascuns marea presa sau televiziunea. Alte bloguri (de pilda „www.nachdenkseiten.de“) sunt dedicate starii lucrurilor din Germania, combaterii neoliberalismului si globalizarii si sunt frecventate de cei dezamagiti de politica social-democratiei. Blogul „www.Spiegelfechter.de“, destul de frecventat, analizeaza critic articolele din presa mare despre China, Rusia sau Iran.

            Desi credibilitatea unor bloguri e discutabila – ele sapa la baza monopolului de opinie a presei mainstream. Dar articolul din „Der Spiegel“ apreciaza in concluzie ca daca nemtii nu sunt mari bloggeri, in schimb ei se cred culti si educati. Lexiconul Wikipedia in limba germana este al doilea ca marime in lume. Deci daca germanii nu sunt azi popor de  mari tribuni, sunt in schimb buni profesori de liceu.

            In Franta situatia nu e mult deosebita de cea din Germania, desi pare mai accentuat interesul pentru problemele de cultura si cele de satira politica. Pe adresa www.ouinon.net se prezinta o cartografie a blogosferei francofone, cu 171 de bloguri mai importante, impartite pe sase categorii : Business & marketing; Bloguri de opinie; Bloguri de media; Bloguri creatoare; Geeks & Gadgets; Bloguri cu tematica tare. O serie de bloguri interesane sunt gazduite de reviste si mari cotidiene. Anul trecut filosoful Michel Onfray tinea un blog in Le Nouvel Observateur comentand campania prezidentiala franceza. Blogul sau era frecventat de mii de persoane, articolele avand zilnic intre 800 si 1000 comentarii. In cotidianul Le Monde Pierre Assouline tine blogul „La republique des livres“ (passouline.blog.lemonde.fr/livres), in care fiecare din articolele despre noutati din literatura franceza si mondiala avand zilnic 100-200 comentarii (uneori insa si peste 400), multe la fel de interesante ca si articolul-sursa. Un blog politic amuzant este cel al lui Louis Mandret pe adresa : 777socrate.blogspot.com,in care acesta face o clasificare plina de umor a blogurilor :

            „1.- Skyblogurile adolescentilor.  Cabaret nocturn cu multa inghesuiala, in care toti tipa si nu se mai intelege nimic;

            2.- Blogurile batranilor. Salon de ceai, in care sunt uneori primiti si tineri daca stiu sa se poarte. Sunt locuri in care se pot afla multe, cu conditia de a fi atent;

            3.- Bloguri politice. Carciumioare in care se comenteaza actualitatea. Dreptate are doar cel ce striga cel mai tare. Aici te poti imbata, poti sa injuri si sa te bati. Sunt uneori si morti, dar totul se uita a doua zi;

            4.- Bloguri de intelectuali. Mic dejun in restaurantul unui mare hotel. Aici se intalnesc numai initiati, se munceste zdravan, rareori se amuza, toti sunt amabili unul cu celalalt;

            5.- Bloguri de fete. Baruri de zi in care ele isi rezerva mese pentru a discuta intre ele chestii pe care baietii nu le pot intelege. Barfa e la ordinea zilei;

            6. – Bloguri de geeks & technofili. Nu afla ca sunt intr-un bar pana nu li se serveste un Wi-Fi (Wireless Ethernet Compatibility Alliance).“

            Desigur, ar mai fi si alte genuri de adaogat : bloguri de sport, bloguri de muzica, bloguri locale (ce se refera la strada, cartierul sau orasul bloggerului), etc. Dar varietatea blogurilor e infinita…

 

GARDA MAGHIARA SI SEMNIFICATIILE EI

June 11, 2008

                        

            Stanga  nu este si nu poate fi nationalista, pentru ca nationalismul se alimenteaza din sentimentul celor convinsi ca natiunea lor e superioara altor  natiuni si ca invidia popoarelor invecinate constitue o permanenta amenintare, acestea fiindu-i dusmani potentiali. In schimb stanga moderna este animata de patriotism, de justa apreciere a calitatilor si defectelor celor ce traiesc de secole pe acelasi teritoriu, de atasament fata de valorile culturii proprii, privite ca o contributie originala la cultura umanitatii.

            Am facut aceasta introducere pentru a atrage atentia ca, odata cu inasprirea confruntarilor politice, exista tendinta ca in randurile celor cu opinii de dreapta din numeroase tari sa se iveasca miscari extremiste, la care nationalismul atinge forme ce repeta excesele naziste si fasciste. Starea de nemultumire a unei parti din populatie poate lua forme deviante si perverse, asa cum s-a vazut dupa primul razboi mondial, cand in Germania Hitler a infiintat N.S.D.A.P. (Partidul muncitoresc german national-socialist). Un astfel de caz este cel al aparitiei in Ungaria a formatiunii paramilitare „Magyar Garda“, despre care cu ingrijorare relateaza un articol din ultimul numar al revistei germane „Der Spiegel“ (No. 24/ 2008), pe care il reproducem  cu neinsemnate prescurtari in cele de mai jos. Acest fenomen, al recrudescentei unei extreme drepte nationaliste, antisemite si sovine, cu un limbaj violent si revansard, nu este propriu starilor de lucruri din Ungaria. El se inregistreaza si in Rusia, in Polonia si pe teritoriul fostei RDG, dar are toate conditiile sa apara si la noi, pe terenul fertil al anticomunismului postcomunist …

                                                                                              N. Raducanu

 

            Suntem in luna mai 2008 la Szeged, oras capitala de provincie din sudul Ungariei, unde pe terenul „Napsugar“ are loc o mare adunare a organizatiei „Magyar Garda“. Tineri in cizme si camasi kaki, cu brate tatuate si capul ras, purtand pe tricouri cifrele 88 (a opta cifra din alfabet e H, deci HH = Heil Hitler), agita steagurile lui Arpad, folosite odinioara de miscarea „Crucilor cu sageti“. Adica a acelui partid care in octombrie 1944 a preluat puterea la Budapesta si a pus sa fie imediat deportati 80.000 evrei la Auschwitz. Jozsef Kelemen, instalator, venit aici imbracat in uniforma, ne spune : „Ungurii sunt persecutati. Acum o mie de ani, chiar si germanii ne erau supusi, dar acum suntem victime ale globalizarii si ale acelora care le-au furat palestinienilor patria. Doar Magyar Garda poate salva Ungaria“.

            Aceasta organizatie e creatia lui Gabor Vona, 30 ani, presedintele partidului Jobbik al dreptei radicale. In august 2007 el a pus bazele trupelor paramilitare si de atunci calatoreste prin toata tara pentru recrutarea de membri : pana acum din aceste trupe fac parte 1.500 tineri si tinere, dar in curand – spera el – vor fi 4.000. Ei sunt organizati ierarhic, pe companii si batalioane si, in timpul liber, se antreneaza in lupta la corp si trageri la tinta cu arma. In fata monumentelor istorice, ca de pilda in fata monumentului eroilor din piata Mileniumului din Budapesta, Magyar Garda a organizat in acest an adunari festive, cu depuneri de juraminte pentru natiune, popor si patrie si cu atatare la ura impotriva evreilor si tiganilor. S-a proslavit Marele imperiu maghiar de odinioara si s-a cerut revizuirea tratatului de la Trianon din 1920, prin care Ungariei i s-a luat Transilvania si Voivodina.

            In cuvantarea sa la Szeged, Gabor Vona, profesor de istorie, s-a napustit asupra guvernului si a primului ministru, Gyurcsany, si a pomenit despre deformarea istoriei prin care ungurii sunt declasati la rangul de „popor mereu pagubos“, caruia nu i se mai recunoaste maretia trecutului. Unul dintre „gardisti“ e de parere ca problema celor 500.000 tigani si a vagabonzilor fara locuinta poate fi rezolvata prin raspandirea in randul acestora a bacteriilor tuberculozei. La sfarsit de saptamana „gardistii“ lui Vona intra in satele si comunitatile in care traiesc multi rromi cantand cantece patriotice si vai daca le cade cineva pe mana.

            Publicistul ungur Paul Lendvai considera ca „Garda nu e decat varful aisbergului“, caci pericolul real consta in absenta respingerii ei politice si ideologice de catre societate. „Biserica tace, iar opozitia cocheteaza cu ea“ spune Lendvai. Inca odata Viktor Orban, presedintele Fidesz (Uniunea tinerilor democrati) ce cauta din nou sa ia puterea, da dovada de contingenta cu extrema dreapta, caci la manifestatiile din toamna anului 2006 impotriva guvernului Gyurcsany, activistii lui Jobbik au fost cei ce au luat cu asalt televiziunea si au dus lupte de strada cu politia. In multe circumscriptii Fidesz a incheiat acorduri de colaborare cu Jobbik, iar in luna martie el a luat cuvantul in public alaturi de ziaristul Zsolt Bayer, care a scris articole antisemite, laudand totodata implinirea a 20 de ani de la infiintarea Fidesz in ziarul conservator de dreapta „Magyar Hirlap“.

            „Magyar Hirlap“ era un ziar liberal pana cand, acum cativa ani, a fost cumparat de miliardarul Gabor Szeles, care a declarat ca telul lui este „intarirea sufletului national“. El a concediat intreaga redactie si a facut publicatia un fel de amestec intre foaia nazista „Stürmer“ si ziarul „Pravda“. Caci „fascistii de gulas“ nu vor sa prinda in plasa lor doar extrema dreapta a spectrului politic, ci si pe cetatenii de la centru. Excluderea si ura au devenit acceptabile pentru o buna parte a populatiei, apreciaza socioloaga Maria Vasarhelyi, ce ii invinueste de asta pe politicieni, ce au estompat delimitarea intre extremisti si moderati. Iar politologul Pal Tamas crede ca 20 % din populatie sprijina ideologia dreptei radicale. Un recent sondaj a aratat ca 30 % din cei chestionati, majoritatea intre 18 si 29 ani, sunt „politic antisemiti“.

            Intre timp Vona castiga mereu de partea sa personalitati : alaturi de el a aparut d-na Krisztina Morvai, o cunoscuta jurista ce pana recent lua apararea femeilor, dar care acum afirma ca Ungaria nu trebuie sa mai fie o colonie a Occidentului, caci aproape intreaga economie e deja in mainile vestului. Cetateanul maghiar traieste cu spaima zilnica – crede ea – din cauza criminalitatii tiganilor si a comportamentului guvernului. Dar la adunarea Garzii Maghiare de la Szeged se vinde cu 5.800 de forinti (cca. 20 euro) cartea „Mein Kampf“ a lui Hitler, iar vanzatorul ei da, cu mandrie, asigurari ca nu e forma cenzurata, ci „chiar in editia originala a Führerului“…