Pe o cale gresita

Ce framanta societatea romaneasca in aceasta vara? Desigur, alegerile ce se apropie. Dar nu ciocnirea conceptiilor politice si economice ale partidelor, cu solutii pentru a scoate tara din impas, ci indeosebi dosarele cu anumite fapte din trecut ale candidatilor si care au fost (sau vor fi) scoase la iveala de adversari la momentul potrivit. In afara poate de politicieni si de rudele lor, sunt putini cei ce isi  dau seama de importanta, totusi insignifianta, a alegerilor din Romania pentru restul lumii. Prinsi in jocul desvaluirilor si demascarilor, nu se realizeaza ca traim intr-o epoca de cotitura in relatiile internationale, cu consecinte greu de prevazut. Ceacee ar merita insa o reflectie aprofundata si din partea clasei politice romanesti. Unul dintre evenimentele ce vor lasa urme pe intinsul intregului secol 21 este fara indoiala conflictul din Ucraina si mai ales sanctiunile ce i-au urmat, in care este implicata si Romania, ca tara membra a Uniunii Europene.

 Recent a aparut in ziarul “Handelsblatt” din Düsseldorf, organ oficios al mediilor de afaceri germane, un editorial al lui Gabor Steingart, director al acestei publicatii. Titlul articolului ce a facut valva este : « Drumul gresit al Occidentului ». Pozitia autorului e semnificativa, caci ea exprima o buna parte din opinia populatiei fata de confruntarea din Ucraina a marilor puteri, opinie in contradictie cu cea a conducerii Germaniei si chiar a mediilor de masa. Ca asa este, o dovedeste si faptul ca articolul a fost publicat nu numai in germana, ci – simultan – si in engleza si rusa. Prezint in cele ce urmeaza acest important articol, intr-o forma putin prescurtata. 

                                                           *

Fata de evenimentele din Ucraina, guvernul german si multe din mediile de massa au trecut de la o atitudine cumpatata, la una indignata. Politica escaladarii dauneaza intereselor germane. Orice razboi incepe numai dupa o mobilizare prealabila a mintilor, menita sa creeze o febra razboinica. Chiar cele mai intelepte capete nu raman imune la aceasta excitare bine controlata. In 1914 Max Weber scria : « Acest razboi, cu toate grozaviile lui, este totusi ceva maret si minunat care merita sa fie trait ». Iar Thomas Mann spunea tot atunci ca resimte o stare de « purificare, eliberare si uriasa speranta ». Un manifest in favoarea razboiului a fost semnat de 93 de pictori, scriitori si oameni de stiinta germani printre care Max Liebermann, Gerhart Hauptmann, Max Planck, Wilhelm Röntgen s.a

Istoria nu se repeta, iti vine imediat in gand. Dar mai putem fi azi atat de siguri de asta ? Sefii de stat si de guverne din tarile Occidentului, confruntati cu evenimentele din Crimeea si din estul Ucrainei, brusc nu-si mai pun nici o intrebare, ci au doar raspunsuri. In Congresul SUA se discuta pe fata despre inarmarea Ucrainei, iar fostul consilier al securitatii nationale, Zbigniew Brzezinski, recomanda ca locuitorii din orasele ucrainiene sa fie dotati pentru lupte de strada, casa cu casa. Angela Merkel, cancelar al Germaniei, rosteste ca deobicei ceva mai vag, dar nu mai putin amenintator : « Suntem gata sa luam cele mai radicale masuri ».

Ziaristica germana s-a schimbat in decurs de cateva saptamani, iar paleta opiniilor s-a ingustat pana la dimensiunile unei ambrazuri de tragere. Ziare, despre care credeam ca se gasesc la intrecere in materie de varietate a ideilor, pasesc acum in pas cadentat alaturi de politicienii sanctiunilor antiputiniste. Inca din titluri se vede agresivitatea, asemenea cu cea a huliganilor de pe stadioanele de fotbal  : « Tagesspiegel » : « Destul cu vorbaria ! » ; « Frankfurter Allgemeine Zeitung» : «Sa aratam tarie!“ ; „Süddeutsche Zeitung“ : „Acum sau niciodata!“.  „Der Spiegel“ apeleaza la „Sfarsitul lasitatii“ : „S-a terminat cu reteaua de minciuni, propaganda si inducere in eroare a lui Putin. Sfaramaturile avionului MH17 sunt si ruinele diplomatiei ». Politica noastra spre rasarit si mediile germane sunt acum strans unite.

Natura insiruirii de acuzatii duce la acelasi rezultat : in scurt timp se strang atatea invinuiri si contradovezi incat faptele nu mai pot fi practic lamurite. Cine a inselat mai intai pe cine ? A inceput totul cu intrarea trupelor rusesti in Crimeia sau Occidentul este cel care a impins la destabilizarea Ucrainei ? Vrea Rusia sa se extinda spre vest sau NATO – spre est ? Sau doua puteri mondiale s-au intalnit si vor sa intre pe aceiasi use, stapaniti de aceiasi dorinta de dominare, in dauna unui al treilea, lipsit de aparare, care plateste toata galceava cu un inceput de razboi civil ?

Ajunsi aici, trebuie precizat ca scopul nostru nu e cel de a descoperi vinovatul. Nu stim care a fost inceputul, nu cunoastem sfarsitul. Filozoful Peter Sloterdijk are cateva cuvinte de consolare: “Cine traieste in lume, inseamana ca traieste in incertitudine ». Ceeace putem face este doar sa dam jos spuma dezbaterii de acum, sa inchidem gura atatatorilor si a celor ce au fost atrasi in ea si sa le punem pe limba alte cuvinte, ca de pilda unul ce nu a mai fost folosit de multa vreme : realismul. Politicii de escaladare europeana ii lipseste tocmai un scop realist. In America este altfel, deoarece aici amenintarile si umflatul in pene este parte a campaniei de alegeri. Cand Hillary Clinton il aseamana pe Putin cu Hitler, ea o face pentru a atrage niste alegatori republicani, care nu au fost niciodata in strainatate. Pentru multi dintre acestia, Hitler este singurul strain de care au auzit si de aceea Adolf Putin este o binegandita figura electorala. In aceasta privinta, Clinton si Obama au un scop realist : sa se faca iubiti acasa, in interiorul tarii lor, sa castige alegerile si sa asigure o noua presedintie pentru democrati. Angelei Merkel ii este dificil sa foloseasca asemenea procedee. Geografia obliga pe fiecare cancelar german la o mai mare seriozitate. Apropierea de rusi, ca parte a comunitatii de destine europene, ca importator de energie si exportator de unele si de altele, face ca noi germanii sa avem o nevoie vitala  de stabilitate si intelegere. Noi nu putem sa privim Rusia cu ochii celor de la Tea Party american.

Fiecare gresala incepe cu o gresala de gandire. Iar noi facem aceasta gresala cand gandim ca de relatiile economice nu beneficiaza decat cealalata parte si ca deci ea va suferi daca aceste relatii se opresc. Cand relatiile economice sunt in avantajul ambilor, taierea lor duce la pierderi reciproce. Pedepsirea si autopedepsirea sunt cele doua fete ale aceleiasi medalii. Insasi ideea ca presiunea economica si izolarea politica vor pune Rusia in genunchi, nu a fost dusa pana la capat. Chiar daca asa ceva ar reusi prin absurd: de ce ar trebui ca Rusia sa fie un stat invins ? Cum sa se traiasca impreuna in casa europeana cu un popor injosit, conducerea caruia a fost adusa la rangul de paria si ai caror cetateni vor trebui la iarna sa stea la coada pentru o supa?

Desigur ca situatia creeata cere duritate, dar in primul rand duritate fata de noi insine. Germanii nici nu au dorit si nici nu au provocat aceste realitati, dar acum ele au devenit realitatile noastre. Lui Willy Brandt, pe care soarta l-a facut sa stea sub umbra zidului in calitate de primar al Berlinului, i s-au sugerat sa aplice sanctiuni si punerea calusului. Dar el a refuzat sa participe la festivalul de indignare al celor ofensati. Niciodata el nu a strans surubul revansei, ci – aflat in situatii mai ascutite – a luat decizii diferite decat Angela Merkel azi.  “Treaz, totusi buimacit”, asa isi aminteste el dimineata de 13 august 1961, cand a aflat de edificarea la Berlin a zidului ce a despartit orasul in doua. Pentru primarul unui oras nu putea fi o mai mare umilire. Sovieticii il pusesera in fata faptului indeplinit, iar americanii – cu toate ca stiau asta de la Moscova – nu il informasera. Ce face el atunci ? Omul isi pune frau impulsurilor si dovedeste inaltele sale calitati de om politic realist, calitati care peste ani l-au adus pe postul de cancelar si in cele din urma de laureat al premiului Nobel pentru pace. Sfatuit si de Egon Bahr, el accepta noua situatie, stiind ca doar cu indignarea nu se va putea demola repede zidul. Ba chiar ordona politiei sa-i franeze pe manifestanti, pentru a nu se creea conditiile deraierii crizei intr-un caz de razboi. El a pronuntat atunci un paradox : « Recunoastem acest status quo, pentru a-l putea apoi schimba ».

Nu este prea tarziu ca duo-ul Merkel – Steinmeier sa preia acum din avutia conceptionala de idei din acel timp. Este fara sens sa alergam in continuare in urma unui Obama lipsit de idei strategice. Atat Putin, cat si Obama sufera de sobnambulism si repeta ca nu este iesire din impas. « Verificarea politicii nu sta in felul cum a inceput ceva, ci cum s-a terminat » spunea Henry Kissinger, laureat si el al premiului Nobel pentru pace.  Trebuie sa dorim aplanarea, iar nu dominarea, a spus el dupa intrarea rusilor in Crimeia. Demonizarea lui Putin nu este politica, ci doar un alibi pentru lipsa ei.  Kissinger sfatuia condensarea conflictelor, adica micsorarea lor pentru ca apoi concentratia sa fie solutionata, dizolvata. America procedeaza insa invers acum – si face asta chiar de mai mult timp. Ea face toate conflictele sa clocoteasca. Din atacul unei grupari intitulata Al-Qaida s-a facut o campanie mondiala impotriva islamului. Irakul a fost bombardat cu justificari indoielnice. Apoi US Air Force s-a napustit asupra Afganistanului si Pakistanului. Relatiile cu lumea islamica se pot considera acum distruse.

Daca Occidentul ar fi condamnat guvernul american de atunci pentru ca a atacat Irakul fara acordul ONU si fara dovezi despre existenta unor arme de distrugere in masa, si ar fi aplicat aceleasi unitati de masura cu care e condamnat acum Putin, atunci ar fi trebuit ca lui George W. Bush sa i se interzica intrarea in spatiul UE, investitiile lui Warren Buffet ar fi trebuit inghetate, exportul automobilelor marca GM, Ford si Chrysler – stopat. Tendinta americanilor de escaladare verbala si apoi militara, izolarea,  demonizarea si apoi atacarea adversarilor, nu s-a dovedit eficienta. Ultima mare actiune de succes a Americii a fost debarcarea in Normandia in 1944. Toate celelalte – Coreea, Vietnam, Irak si Afganistan –au fost esecuri. Sa desfasori acum trupe la granita de rasarit a Poloniei si sa te gandesti la inarmarea Ucrainei, nu inseamna decat continuarea cu mijloace militare a unei diplomatii lipsita de idei.

Politica cu-capul-prin-perete, ba chiar unde peretele e mai gros, nu duce decat la dureri de cap si nimic altceva. Dar in relatiile Europei cu Rusia exista in perete o use mare. Cheia acestei usi se numeste interesul reciproc. Rusia se stie ca este o mare putere in domeniul energiei si in acelasi timp o tara industriala in desvoltare. Aici trebuie sa se exercite o politica de compromis si aplanare in interesul ambelor parti, asistenta pentru desvoltare in schimbul unor garantii teritoriale. Ministrul nostru de externe Steinmeier a avut cuvantul just pentru a descrie asta : parteneriat de modernizare. Este o notiune ce trebuie desprafuita pentru a fi refolosita ca termen al dorintelor de viitor. Rusia trebuie integrata, iar nu izolata. Pasii mici in aceasta directie sunt mai buni decat politica absurda a excluderii.

Advertisement

Tot despre Ucraina, dar din alt punct de vedere…

Criza politica in centrul careia se gaseste de cateva luni Ucraina ridica niste intrebari carora nu li se da raspuns in presa germana, franceza sau anglo-saxona, ca sa nu pomenesc si de cea romaneasca. Totul este redus la problema Crimeii, iar un acord semnat in 1954, cand Rusia se zbatea intr-o teribila criza economica si politica interna si accepta orice compromis, este ridicat acum la rangul de document sacrosanct, incalcarea lui justificand eliminarea lui Putin din G8 si aplicarea de sanctiuni Rusiei.

Altele sunt insa intrebarile care sunt ocolite cu grije.  Ce a justificat oare recunoasterea in mare graba de tarile occidentale a unui guvern  instalat prin violenta si inca nelegitimat prin alegeri democratice? Ce  intentioneaza Occidentul sa faca pentru scoaterea acestei tari din situatia economica grava in care se zbate de peste 20 de ani, atunci cand se stie ca doar datoriile Ucrainei fata de Rusia se ridica la suma de 16 miliarde dolari? Ce intentii are noul guvern fata de cele 10 milioane de rusi din Ucraina (aproape un sfert din populatia tarii) de vreme ce nici un reprezentant al lor nu este in guvernul si in parlamentul ucrainian? Ce justifica atitudinea ingaduitoare pe care tarile occidentale au luat-o deja fata de partidele ucrainiene de extrema dreapta, antirusesti si antisemite (“Pravyi Sektor”  si “Svoboda”) ? Care sunt intentiile de viitor ale NATO de instalare a infrastructurii pe teritoriul Ucrainei, masura ceruta de actualul guvern de la Kiev si indreptata vadit impotriva Moscovei ?  Iar mai presus de orice: Care este pozitia Rusiei fata de tarile participante la acest conflict ?  Pentru a raspunde la aceasta ultima intrebare, am gasit de cuviinta sa caut si sa citesc  cuvantarea lui Putin la adunarea de la Kremlin din ziua de 18 martie 2014. Am selectat din ea cateva pasaje semnificative pe care le prezint in cele de mai jos.

 

Din cuvantarea lui Putin la Kremlin  in fata deputatilor Dumei si a membrilor Consiliului Federatiei Ruse in ziua de 18.03.2014:

“Ii inteleg pe oamenii din Ucraina care doreau schimbarea. In acesti 22 de ani ai “independentei”, organele puterii si-au batut joc de ei. S-au perindat presedintii, prim-ministrii, deputatii Radei, dar nu s-a schimbat atitudinea lor fata de tara si popor. Ei au “muls” Ucraina, s-au ciorovait intre ei pentru mai multa putere, pentru active si  fonduri. Dar pe ei nu-i interesa cum traiesc oamenii simpli si de ce milioane de cetateni ai Ucrainei nu vad nici o perspectiva pentru ei in patrie si sunt obligati sa plece peste hotare pentru a castiga cu ziua. Subliniez, nu plecau in Sillicon Valley, ci oriunde se plateste chiar un salariu minim. Doar la noi in Rusia in anul trecut au venit la munca 3 milioane de ucrainieni,  castigul carora s-a ridicat la 20 miliarde dolari, adica 12% din PIB-ul Ucrainei. Repet, ii inteleg perfect pe cei care au iesit in piata Maidan cu lozinci pasnice de protest impotriva coruptiei, conducerii neeficiente a statului, saraciei. Dar cei ce au stat in spatele ultimelor evenimente din Ucraina, urmareau alte scopuri: ei pregateau o rasturnare statala, aveau in plan acapararea puterii, nu se dadeau inapoi de la nimic. S-au pus in aplicare acte teroriste, asasinate, pogromuri. Principalii executanti ai rasturnarii erau nationalistii, neonazistii, rusofobii si antisemitii. Anume ei sunt cei ce hotarasc si acum viata oamenilor in Ucraina.”

“…Locuitorii Crimeii si ai orasului Sevastopol s-au adresat Rusiei cerandu-i sa le apere drepturile si viata. (…) Conducerea din Crimeia s-a bazat pe cazul precedent al provinciei Kosovo, precedent faurit cu mainile proprii de partenerii nostri occidentali. Intr-o situatie total analoaga Crimeii, ei au recunoscut drept legitima separarea provinciei Kosovo de Serbia, aratand tuturor ca nu e nevoie de nici o aprobare din partea organelor centrale ale tarii pentru a-si declara independenta. Tribunalul International ONU pe baza punctului 2 art. 1 din Statutul ONU a fost de accord cu asta si in decizia sa din 22 iunie 2010 a spus: “Nici un fel de interdictie generala in declararea unilaterala a independentei nu decurge din practica Consiliului de Securitate” si mai departe “Dreptul international nu contine nici o interdictie in aplicarea proclamarii independentei.”

“In situatia creata acum in Ucraina se reflecta ca in oglinda ceeace se petrece si s-a petrecut in lume in ultimele decenii. Dupa disparitia sistemului bipolar pe glob, nu a mai existat stabilitate. Institutiile cheie si international nu s-au intarit, ci din pacate, s-au degradat. Partenerii nostril occidental in frunte cu Statele Unite ale Americii prefer ca in political or practica sa se conducanu dupa dreptul international, ci dupa dreptul celui mai tare. Ei isi afirma misiunea de popor ales si exceptional, ceeace le-ar permite sa sa decida soarta lumii, dreptate ne putand avea decat ei. Ei actioneaza cum le convine, folosesc forta oriunde, impotriva unor state suverane si alcatuiesc coalitii dupa principiul “cine nu este cu noi, este impotriva noastra”. Pentru a conferi agresiunii o aparenta legala, forteaza aprobarea unor rezolutii ce le convin in organizatii international, iar daca, dintr-un motiv sau altul, nu reusesc, atunci ignora si Consiliul de Securitate, si ONU in intregime. Asa a fost in Iugoslavia in 1999. E de necrezut ca la sfarsitul secolului 20, asupra unei capitale europene, Belgrad,  au fost aplicate, timp de saptamani, lovituri cu bombe si rachete, dupa care a urmat o veritabila interventie. Oare era o rezolutie a Consiliului de Securitate ONU in aceasta problema care sa permita asemenea actiuni? Nici de cum. Iar apoi a urmat Afganistanul, Irakul, incalcarea fatise a a rezolutiei Cons. de Securitate asupra Libiei, cand – in loc de a se asigura asa zisa zona de interzicere a zborurilor, au inceput bombardamentele. A mai fost si o intreaga serie de “revolutii colorate”, bine ghidate. E de inteles ca in tarile unde au avut loc aceste evenimente, oamenii erau obositi de tiranie, de saracie, de lipsa oricarei perspective, dar aceste sentimente au fost cinic exploatate. Acestor tari li s-au impus niste standarde care nu corespundeau nici modului lor de viata, nici traditiilor, nici culturii acestor popoare. Drept rezultat, in locul democratiei si libertatii – s-a capatat haos, izbucniri violente, un siri de rasturnari.  In locul “primaverii arabe” a venit ”iarna araba”.

Un scenariu asemanator a fost aplicat si in Ucraina. In 2004, pentru a elimina un candidat necesar la alegerile prezidentiale, s-a inventat un al treilea tur, care nu era prevazut in legea electorala. Iar acum, a fost pusa la treaba o armata de batausi, dinainte antrenati si bine inzestrati. Noi intelegem ce se petrece, intelegem ca aceste actiuni au fost indreptate si impotriva Ucrainei, si impotriva Rusiei si impotriva integrarii in spatiul euroasiatic. Iar asta tocmai cand Rusia cauta in mod sincer un dialog cu colegii din occident. Noi propunem in mod constant colaborare in toate problemele cheie, vrem sa consolidam nivelul increderii, vrem ca relatiile noastre sa fie egale, deschise si sincere. Dar nu am vazut sa se faca nici un pas in  intampinare. Din contra, de mai multe ori am fost inselati, s-au luat decizii in spatele nostru, am fost pusi in fata faptului indeplinit. Asa a fost si cu extinderea NATO spre rasarit, cu amplasarea infrastructurii militare in apropierea frontierelor noastre. Mereu ni s-a repetat: “Asta nu va vizeaza pe voi”. Usor de spus ca nu ne vizeaza. Asa a fost si cu desfasurarea sistemului de aparare antimisile.  Ne tinand seama de temerile noastre , mecanismul a fost pus in miscare. Asa a fost si cu amanarea la nesfarsit a tratativelor privind vizele, cu asigurarea unei concurente oneste si cu accesul liber la pietele mondiale. Acum suntem amenintati cu sanctiuni, dar noi si in present traim in conditiile unei serii de limitari deosebit de importante. De pilda, inca in perioada “razboiului rece”, Statele Unite si apoi si alte tari, au interzis sa se vanda in URSS o serie mare  de tehnologii si utilaje, care alcatuiau asa numitele “liste COCOM”. Astazi aceste liste au fost formal desfiintate, dar in realitate multe interziceri continua sa fie in vigoare.

Pe scurt, avem toate motivele sa sa presupunem ca vestita politica  a ingradirii Rusiei, care s-a aplicat in sec. 18, si in sec. 19, si in sec. 20, continua si astazi. Se incearca mereu sa fim izolati pentru ca avem o pozitie independenta, pentru ca noi o sustinem, pentru ca noi numim lucrurile pe nume si nu ne prefacem. Dar toate au o limita. Iar in cazul Ucrainei, partenerii nostri occidentali au depasit aceasta limita, s-au comportat grosolan, iresponsabil si neprofesionist. “

Un alt punct de vedere desre conflictul din Ucraina

In renumita revista germana de cultura politica „CICERO“  a aparut zilele trecute articolul Gabriele Krone-Schmalz intitulat  “Auf den Westen ist kein Verlass” (Pe Occident nu te poti bizui), in care cunoscuta ziarista priveste diferit de mass-mediile germane problema conflictului din Ucraina. Prezint in cele de mai jos traducerea putin prescurtata a acestui interesant articol.

*

Se tot repeta ca rusii sunt de vina. Daca lumea e amenintata de un al treilea razboi mondial, asta s-ar datora numai faptului ca rusii, si in primul rand Putin, nu-si mai pot stapani poftele de putere imperiala si iarasi vor sa-si extinda spre vest sfera de influenta. In emisiuni TV speciale se vorbeste despre  incercarea Kremlinului de a-si extinde cu de la sine putere granitele. “Putin da inapoi” se spune cand Moscova isi exprima dorinta de a incepe tratative. Ramane insa intrebarea, cine da inapoi? Rusia a propus inca de acum cateva luni sa se inceapa discutii intre Kiev, Bruxelles si Moscova, dar cei de la UE au respins asta ca ceva total absurd.  Se intreaba: de ce s-a amestecat Moscova cand UE vroia sa semneze un acord de asociere cu Ucraina? Pai, avea multe motive de a se amesteca. S-o luam pe rand.

Este un fapt cert ca acest acord punea Ucraina, intentionat in cateva puncte, in fata alternativei: ori UE, ori Rusia. De aici au decurs niste comportamente nedemne de o parte si de cealalta. Toate astea ar fi putut fi evitate daca Bruxelles, Kiev si Moscova s-ar fi sfatuit din timp asupra consecintelor, asupra costurilor ce decurg din diferite variante, despre cum s-ar putea pune la cale o cooperare din care toate cele trei parti sa aiba ceva de castigat. Dar, ca deobicei, in capitalele occidentale se gandeau doar cum sa-i lase pe rusi la use, afara.

Apoi a inceput rascoala la Kiev. O analiza detaliata a evenimentelor din piata Maidan arata ca s-ar fi putut evita escaladarea. Dar atentia nu s-a concentrat decat asupra trupelor speciale Berkut, care ar fi tras gloante in gramada pasnica a demonstrantilor. Despre tragatorii de elita ai partii adverse de ce s-a tacut? Si ce este cu extremistii strazii care s-au opus aplicarii celor convenite privind dezarmarea si formarea unui guvern de tranzitie? Un lucru e limpede: s-a tras din diverse directii si in diverse directii, dar nici o cercetare clara a faptelor nu s-a facut pana acum. Ori de cate ori se venea cu informatii in redactiile ziarelor despre atacarea de demonstranti cu cocktailuri Molotov si despre politisti arzand, nu aparea nimic in paginile tiparite. Sa fie la mijloc prea mare teama de a deveni “cunoscatori simpatizanti ai Rusiei”?

Cand Uniunea Sovietica s-a prabusit, iar Pactul de la Varsovia a fost lichidat, nu putine au fost vocile occidentale care au cerut faurirea unei noi arhitecturi a securitatii, cu atragerea Rusiei, caci structura NATO  nu corespundea unei preveniri a conflictelor regionale. Aceste voci nu au avut succes, iar NATO a ramas in principiu asa cum era.  Singura acceptare a Rusiei a fost Consiliul NATO-Rusia, care chiar de la primul test (razboiul din Georgia) a fost scos din functiune de partea occidentala, in loc de a fi folosit ca platforma a tratativelor.

Cand s-a unificat Germania in 1990, s-a pus problema daca ea va ramane membra a NATO, ceeace era greu de acceptat pentru Rusia. Atunci Occidentul a dat garantia ca NATO nu se va extinde in rasaritul Europei. Dupa cum stim, aceasta promisiune nu a fost respectata. Tari vecine direct cu Rusia sunt astazi membri ai NATO. Starea dramatica de atunci se face uitata astazi in tarile vestice, dar ea este privita in Rusia in stransa legatura cu incalcarea cuvantului dat. Si speculatiile cu privire la atragerea Georgiei sau chiar a Ucrainei in NATO sunt un fel de gaz turnat in foc. Rusii au trebuit in ultimii ani sa faca iarasi experienta ca au fost pacaliti ori de cate ori s-au lasat atrasi in jocul occidentului. Atat in Iugoslavia, cat si in Libia, Rusia a fost exclusa de la deciziile luate de vestici.

Sa revenim la cazul Ucrainei si al Crimeei. Dupa descompunerea Uniunii Sovietice, una dintre cele mai delicate probleme a fost cea a flotei rusesti la Marea Neagra. In tratative dificile s-a incheiat un pact de inchiriere. Daca Nikita Hrusciov ar fi banuit la ce situatie se va ajunge atunci cand el, in 1954, “a daruit”  Crimeea Ucrainei, ar fi renuntat la aceasta idee. In Crimeea sunt 60% rusi, 23% ucrainieni si 12% tatari. Ultimii nu sunt favorabili rusilor, datorita deportarii lor ordonata de Stalin. Intrucat insa sunt musulmani, acum ei au starnit interesul fundamentalistilor islamici, care socotesc ca ar trebui sa le sara in ajutor.

Pe langa interesele Rusiei si cele ale EU/NATO, interesele proprii ale Ucrainei par secundare. Acei democrati orientati convins spre vest sunt o minoritate in Ucraina. In schimb exista puternice forte populiste de dreapta. Si bineinteles, mai sunt si grupuri fasciste influente. Partidul Svoboda, care intretine contacte prietenesti cu partidul NPD de extrema dreapta din Germania, a primit cateva locuri de ministri in guvernul de tranzitie de la Kiev. Insa minoritatea rusa, care reprezinta aproape un sfert din populatia totala a Ucrainei, nu e deloc reprezentata in acest guvern. Este superficial sa privim aceasta tara ca fiind alcatuita dintr-o parte indragostita de occident, si o alta – care asculta de Moscova. Revolta impotriva lui Ianukovici a fost in primul rand expresia nemultumirii populatiei cu o conducere profund corupta. Cat de periculos este sa manipulezi geopolitic o asemenea situatie si sa-i starnesti pe unii impotriva celorlalti, vedem abia acum. .

Cum trebuie sa se simta oamenii din Ucraina, si chiar cei din Rusia, cand vad cat de rapid si de brutal actioneaza vestul sub lozinca democratiei, pentru a-si extinde influenta? Caci este un fapt ca acum soarta Ucrainei este in mainile unei foarte active minoritati, care nu e nici reprezentativa si nici nu are democratia legitimata prin alegeri.

Acum ar trebui sa se dea dovada de prudenta si chibzuinta din partea ambelor tabere, nici o incordare a muschilor nici la Washington si nici la Moscova, o intelegere a punctului de vedere al partii adverse in locul ingustimii ideologice. Si, cat mai repede, alegeri. Acesta a fost si scopul acordului semnat la Kiev atat de ministrii de externe ai Germaniei, Poloniei si Frantei, cat si de Ianukovici si de cei trei sefi ai opozitiei. In luna mai urmau sa fie alegerile atat pentru Parlament, cat si pentru Presedintele tarii. De ce oare acest acord a devenit a doua zi o bucata de maculatura? Pentru ca nu s-a dorit sa se spuna ca aceste alegeri vor reusi numai cand linistea revine in tara? Cei trei ministri de externe nu au fost acolo niste simpli observatori, ci niste garanti ca ambele parti – Ianukovici si Opozitia – vor respecta acest acord.  Dar acum participantii trebuie sa se intrebe ce valoare mai pot avea garantiile UE in alte domenii, de vreme ce acest acord nu a rezistat nici o zi.

Oare ce ne asteapta in ziua de maine?

Din totdeauna oamenii s-u framantat sa descifreze viitorul. In antichitate, preoteasa Pitia din Delfi, la cele mai arzatoare intrebari despre caile de urmat dadea raspunsuri ambigue, ce puteau fi interpretate diferit, dar niciodata nu spunea ca habar nu are. In evul mediu, Nostradamus era un astrolog atat pretuit incat isi permitea sa emita preziceri asupra unor evenimente ce vor avea loc peste secole de la moartea lui. In secolul 20, apropierea unui an cu cifra rotunda (2000), dar si succesele dezvoltarii tehnologiei au dat nastere la o eflorescenta de studii asupra viitorului, care aveau pretentia ca fundamenteaza o noua stiinta: „futurologia“. Prabusirea neasteptata a sistemului sovietic si a regimurilor comuniste in tari ale Europei centrale si de est, a pus o surdina studiilor celor ce credeau in progresul fara obstacole al omenirii si in predictabilitatea evenimentelor legate de asta.  O mai mare prudenta, dar nu o incetare a investigarii viitorului, deoarece elaborarea scenariilor probabile este o obligatie a ocolirii din timp a obstacolelor si a supravietuirii omului, a grupurilor de oameni, a firmelor si a tarilor.

In acest an a aparut o noua carte a lui Lucian Boia intitulata „Sfarsitul occidentului? Spre lumea de maine“ (Ed. Humanitas). Asa cum recunoaste si autorul intr-un interviu, nu este nici o carte stiintifica, nici una de futurologie, ci o carte de popularizare prin  comentarea succinta a unor idei aflate in dezbatere astazi in cercurile intelectuale. Ca in orice carte-eseu ce se doreste un bestseller, iar aceasta performanta i-a reusit, se emit in cele 122 de pagini niste afirmatii care apoi sunt  puse la indoiala si se pun niste intrebari sfredelitoare asupra carora se marturiseste ca nu se poate da raspuns. Se anunta ca traim un moment de cotitura in istoria lumii, ca suntem martorii lumii pe care o cunoastem, dar imediat se precizeaza ca e imposibil sa stim ce-i va urma. Caci istoria – spune autorul – e din ce in ce mai rapida, dar vai!, e insotita de egalizarea lumii. Principiul nevoiei de egalitate sociala a fost  proclamat la 1789 odata revolutia franceza, dar egalizarea de care e vorba in carte inseamna altceva: e vorba de unificarea planetei, cunoasterea reciproca si intrepatrunderea occidentului cu orientul, a diverselor civilizatii care timp de milenii au stat izolate una de alta.  Informatie care nu e deloc noua, caci de decenii se vorbeste despre procesul de globalizare (mondializare) al planetei.

Inca de la primele pagini intalnim idea ce strabate intreg volumul: „Viitorul nu exista, este un spatiu complet alb, pe care urmeaza sa se scrie ceva, dar nu stim ce anume“. Pare o banalitate, dar ea are o anumita semnificatie. Examinand o serie de scenarii posibile, care sunt calificate drept „povesti, de tot felul, despre viitor. Daca nu va fi asa, va fi cu siguranta altfel!“, se adaoga: „Cand combinam toate scenariile care se bat cap in cap, anarhia viitorului nostru virtual devine perfecta. Orice se poate intampla, in toate amestecurile imaginabile“. Cateva pagini mai departe, dupa ce se ironizeaza atat prognozele catastrofice, cat si cele blande, moderate, ale unor experti occidentali, se mai fac cateva proiectii de viitor: „o treptata incetinire a cresterii economice“. Ipoteza posibila „doar daca nu va fi altfel: un alt tip de civilizatie, alte resurse, alte tehnologii, alte cai de urmat“. Pe de alta parte – adaoga autorul – s-ar putea „sa fie o lume mai democratica, s-ar putea insa sa fie mai putin democratica“. „Nu sunt excluse pe viitor nici conflicte majore. (…) N-avem insa nici o asigurare in aceasta privinta“.  In sfarsit se ajunge la un capitol intitulat „Pseudoconcluzii“ in care se repeta: „Nu stim nimic despre viitor: iata concluzia, recunosc, dezamagitoare. Sau stim atat de multe lucruri, si atat de contradictorii, incat e ca si cand n-am sti“. Dezamagit poate fi autorul, dezamagiti sunt insa si cititorii, care se intreaba la inchiderea cartii cu ce informatie utila au ramas din ea.  

Singurul nostru cercetator de valoare al viitorului, Mircea Malita, in cartea sa „Anul 2000“ aparuta in 1969, era de o cu totul alta parere. In primul rand el sustinea ca abordarea cu seriozitate a problematicii viitorului nu poate fi lucrarea unui singur om, ci a unor importante echipe formate din istorici, informaticieni, matematicieni, economisti, sociologi si din specialisti in alte domenii. El spunea ca trebuie inlocuita „o viziune a lumii ca joc indescifrabil de forte oarbe“ prin cea „a unor factori ce pot fi cunoscuti si stapaniti. Miscarea omenirii devine constienta si si capata directie si sens“. „Progresul, concept iluminist, e un far pe calea spre viitor. Progresul e complicarea universului in care traim, gradul de prelucrare pe care il sufera obiectele , nuantarea limbajelor si ascutirea abilitatii lor de a exprima idei, curatirea relatiilor umane de zgura animalica.“  

Nu stiu daca Mircea Malita ar subscrie la randurile scrise atunci, caci multe s-au schimbat in acest rastimp, dar  cartea sa de acum 44 de ani respira optimism. Un optimism cu rezerve si prudente, dar totusi o atitudine increzatoare. Cuceririle stiintifice se rasfrang asupra vietii economice si sociale. Previziunile, oricat de elaborate si fundamentate matematic ar fi, nu sunt insa lucrul principal. Faptele sunt subsumate proceselor, trendurilor de mare amploare, ce se pot intrevedea de pe acum. Cartea lui Lucian Boia in schimb exprima teama de viitor. Ea nu da nici un raspuns la intrebarea din titlu si asta e de inteles. Misterul viitorului, prezentat ca un spatiu opac, plin de necunoscute, este de natura sa sperie omul. Sadirea neincrederii in ziua de maine dezarmeaza si demoralizeaza. Mai bine sa ramana totul ca acum, cu toate suferintele strigatoare din multe parti ale omenirii. Ba chiar sa faurim viitorul copiind trecutul, dupa ce ii vom da o poleiala aurita. Dar sunt motive pentru a privi cu un ochi optimist lumea de maine? Daca suntem fascinati de situatia politica a viitorului, asa cum are tendinta un istoric, temeiuri n-ar prea fi. Dar ceeace isi va pune amprenta decisiva asupra vietii si a comportamentului oamenilor, asupra economiei si politicii, este stiinta. Cine vrea sa dea un raspuns plauzibil la intrebarea care este soarta occidentului, trebuie sa cerceteze capacitatea tarilor ce apartin acestei notiuni geopolitice de a-si mentine superioritatea performantelor stiintifice.

 Si ar mai fi ceva: nevoia omului de utopii, care sa-l insufleteasca in cautarea de alte  orizonturi…

“CE NE FACEM CU CAPITALISMUL?”

                                  

            Un sondaj de saptamana trecuta al canalului TV american CNN a aratat ca trei din patru americani sunt stresati, furiosi sau inspaimantati cand privesc la situatia tarii lor. Joe the Plumber (Joe instalatorul), care in campania electorala a devenit un simbol al paturii mijlocii, s-a saturat. El nu-i mai poate suporta pe cei de sus, de la guvern sau de la banci, adica pe cei ce reprezinta puterea, elita. Iar asta nu e o stare de moment, ci e mai veche decat criza financiara. Si care nu e specifica Americii. In Germania, la 60 de ani de la introducerea conceptului economiei sociale de piata si dupa aproape 20 de ani dupa ce acest concept si-a extins aplicarea si asupra celor 5 landuri din estul tarii (fosta RDG), se constata ca trei din patru germani considera aceasta ordine economica inechitabila. Iar o analiza asupra a 30 de tari bogate membre ale OCDE arata ca bunastarea si cresterea economica nu sunt distribuite corect, nici in interiorul natiunilor, nici intre ele.

            Oare sta lumea in pragul unei uriase revolutii, fara ca sa-si dea seama de asta ? Se stie ca Ludovic al XIV-lea al Frantei, in jurnalul sau intim a scris in ziua de 14 iulie 1789 doar un cuvant : „Rien“ ( Nimic). Nimic deci despre asaltul asupra Bastiliei din acea zi, care a declansat revolutia. Regele era incapabil sa inteleaga semnificatia timpului in care traia. In orice caz acum politicienii si ziaristii au un subiect bun de discutat cu care combat spre uimirea cetateanului, care nu prea pricepe prea bine despre ce e vorba. Pe deoparte sunt cei ce vor sa potoleasca spiritele, pentru ca accidentul crizei sa treaca cat mai repede si totul sa se poata intoarce la starea dinainte. Pe de alta parte, sunt cei ce subliniaza ca raul inca nu a venit, ca aceasta criza va atrage recesiunea, iar ea – depresiunea economica.

            Se stie ca intr-un recent si senzational discurs, Sarkozy a declarat ca „ideea atotputerniciei pietei care nu trebuie contrazisa de nici o reglementare, de nici o decizie politica, e o idee nebuneasca. […] S-a terminat cu autoreglarea, care ar rezolva de la sine toate problemele. S-a terminat si cu piata care are intotdeauna dreptate!“ Sa fie asta o dovada (tardiva) a sinceritatii unui presedinte care cu numai cateva luni in urma afirma de la tribuna exact contrariul ? Sau mai curand o ingenioasa adaptare la noua situatie a unui om politic ce se teme ca ar putea fi tras maine la raspundere pentru increderea orbeasca intr-un sistem vicios ?

            In Business Week din 16 octombrie 2008 a aparut un articol intitulat „Forget Adam Smith, Whatever Works“ (Uitati-l pe Adam Smith de vreme ce merge si asa). Adica sa uitam teoria mainii invizibile ce, in chip miraculos, ar regla nu numai schimbul de marfuri, ci si toate greselile, exagerarile si smecheriile celor ce manipuleaza banii cetatenilor. Iar in locul ei sa punem gandirea conducatorului chinez Deng Xiaoping : „Nu conteaza daca pisica e neagra sau alba, important e daca ea prinde soareci“. Deocamdata insa in acest an bancile au fost departe de a prinde „soareci“, ci s-au infundat pana la gat in credite numite acum „toxice“, adica au fost ele mancate de soareci. Ceeace ne indeamna sa citam pasaje din cateva articole aparute zilele aste ale unor personalitati. Nu de altceva, dar s-ar putea sa fie util sau amuzant sa ni le reamintim peste cateva luni…

            Vladimir Putin, primul ministru al Rusiei, intr-o cuvantare tinuta la Novosibirsk la 22 octombrie a.c. a spus ca daca o banca privata accepta sa ia bani din partea statului, „ea, intr-o anumita masura, nu mai este o banca comerciala, ci actioneaza ca agent al guvernului“. Cu alte cuvinte cele mai mari banci comerciale ale Rusiei trebuie sa inceteze a mai lucra avand in vedere doar interesele lor „egoiste“, asa cum e regula in afaceri, ci sa devina „insotitorii politicii statului. Iar statul este interesat cu asigurarea cu bani a tuturor participantilor la procesul economic, a bancilor, a economiei reale, a populatiei. Felul in care bancile vor credita alte banci va depinde de acum inainte de conditiile in care statul le va acorda fondurile necesare“.

            Philippe Douste-Blazy, fost ministru de externe al Frantei in guvernul de dreapta al lui De Villepin si actual secretar-general adjunct al ONU, si-a insusit prompt tonul presedintelui francez : „O paralela simpla, dar percutanta : 2.000 miliarde dolari stransi in doar cateva zile pentru a salva cateva banci, dar abia 100 miliarde dolari este ajutorul acordat desvoltarii, cand 150 miliarde ar fi fost deajuns pentru a asigura sanatatea si hrana unui miliard de oameni. Iar criza risca sa loveasca de doua ori tarilor cele mai sarace, atat franand comertul lor, cat si reducand contributia tarilor donatoare. Miliardele acordate bancilor nu sunt destinate lor.“

            Allen Greenspan , care timp de 19 ani a fost in fruntea Bancii Federale americane, a recunoscut zilele trecute in fata unei comisii a Congresului SUA ca „a facut o gresala in timp ce era presedinte, considerand ca bancile sunt capabile singure sa asigure corectitudinea operatiilor financiare“. Tot el a marturisit ca „nu intelege ce se petrece acum cu sistemul financiar“.

            Ulrich Beck, profesor de sociologie la Universitatea din München si la London School of Economics scrie : „De pe o zi pe alta, economia de piata, al carui misionar devenise Occidentul, a devenit o fictiune. El atrasese aversiunea impotriva comunismului si tinerea la distanta a sistemului chinez actual. Cu mult zel bancherii (numiti in popor „bancsterii“) cer acum sa le se nationalizeze pierderile. Oare modelul chinez al economiei socialiste de piata, ironizat si diabolizat, dar temut, va patrunde in cercurile anglo-saxone ale lui „laisser-faire“ ?  

            Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, declara in ajunul intalnirii Asia-Europa (ASEM) ce are loc la Peking intre 24-25 octombrie, ca „spera in contributia importanta a Chinei la solutionarea crizei financiare. Este o mare ocazie pentru China de a demonstra simtul sau de responsabilitate“. In materie de „simt de responsabilitate“, Barroso se pricepe, caci el este cel ce pana de curand a facut presiuni constante asupra tarilor din estul Europei de a privatiza la maximum si a ridica orice reglementari in activitatea bancara.

            Arnaud Montebourg, fruntas al partidului socialist francez, scrie in Le Monde (20.0ct. 2008) : „Aceasta criza este, de la caderea zidului de la Berlin, cea mai mare infrangere pe care a suferit-o o ideologie, cu intreg cortegiul sau de minciuni si propaganda. Este un fel de cadere a zidului de la Berlin al capitalismului liberal si globalizat, al liberului schimb, al pietei libere si a refuzului indarjit de a accepta interventia politicului in economie“. (…) „Trebuie sa ne imaginam un alt mod de finantare a economiei. E normal ca si intr-o economie de piata unele sectoare sa fie supuse statului, atunci cand sectorul privat se dovedeste incapabil sa-si indeplineasca obligatiile. Ar fi deci sanatos sa conferim unor institutii fara scop lucrativ (non profit) distribuirea creditelor. Un serviciu public al creditului, condus de pilda de CEC, o institutie solida care s-a tinut departe de speculatii financiare, ar putea deci raspunde nevoilor de finantare a economiei“.       

            Alain Badiou, filosof si scriitor, scrie in „Le Monde“ (17.10.2008) : „S-a vorbit deseori in aceste zile de „economia reala“(productia de bunuri), opusa „economiei virtuale (speculatiile) dela care ar veni tot raul. Este o distinctie absurda, caci capitalismul financiar este, de cinci secole, parte componenta a capitalismului in general. Revenirea la „real“ nu poate fi deci trecerea de la speculatia „irationala“ a bancilor,  la productia sanatoasa a fabricilor. In realitate capitalismul este un banditism, irational in esenta si devastator in perspectiva. Cele cateva decenii de prosperitate, salbatic inegalitare, el a facut sa-i fie platite prin criza in decursul carora au disparut cantitati astronomice de valori, prin expeditii sangeroase de pedepsire in zonele pe care le-a socotit periculoase, prin razboaie in care se intrema. (…) Un sistem ce pune organizarea vietii colective in slujba tendintelor cele mai josnice, pofta de bani, rivalitate, egoism. Putem oare vorbi de „democratie“ atunci cand conducatorii statelor au devenit servitorii acapararii financiare private? Si care afirma ca nu au bani pentru asigurarile sociale, dar gasesc imediat miliardele pentru a umple golurile in bilantul bancilor?“.

            As putea continua cu citatele din declaratii si articole ce fac esentialul emisiunilor TV si ale presei saptamanale si cotidiene. Dar deja se anunta inchiderea primelor fabrici de automobile in Germania si Franta, precum si reducerea productiei siderurgice din acest motiv, cu punerea in somaj tehnic a mii de salariati. Asta nu mai e criza financiara, ci una din consecintele ei. Toate astea insa au loc in Occident, dar in Romania urmarile crizei inca nu au ajuns deocamdata a se face simtite. Sa nu fie oare departe momentul cand vom auzi ca se va solicita renationalizarea unor intreprinderi ?

IZOLAREA OCCIDENTULUI

                                                

            Criza din Caucaz nu si-a desvaluit inca nici toate motivele, nici toate consecintele. Una dintre ipotezele avansate de analistii politici este ca Statele Unite, cu acordul mai mult sau mai putin tacit al tarilor U.E., urmaresc incercuirea si izolarea Rusiei, zmulgand treptat din sfera ei de influenta unele din republicile foste sovietice. Aparent aprecierea este corecta, dar o privire de ansamblu a situatiei mondiale permite si o evaluare diferita. Intr-un articol publicat in saptamanalul german „Die Zeit“ (No. 36 / 2008), profesorul Kishore Mahbubani, ce preda stiintele politice la Universitatea din Singapore si autor al recentei carti „The New Asian Hemisphere“, sustine ca evenimentele din Georgia au izolat nu Rusia, ci Occidentul. Prezint in cele ce urmeaza argumentele aduse de el in favoarea acestei ipoteze.

 

            Dupa incheierea razboiului rece, sarbatorita ca o victorie in vest, a aparut cartea americanului Francis Fukuyama „Sfarsitul istoriei“, in care autorul considera ca prin izbanda obtinuta, civilizatia occidentala a atins suprematia, restului lumii ramanandu-i doar capitularea. In Georgia, Rusia a facut acum cunoscut ca nu mai vrea sa capituleze in fata vestului si, dupa doua decenii de umiliri, a decis sa riposteze. Nu va dura mult si la fel vor face si alte puteri. Cu uriasa sa putere, occidentul a patruns in zonele geopolitice ale altor state, pana atunci in stare de somnolenta. Aceste state insa, indeosebi in Asia, s-au trezit intre timp.

            In cea mai mare parte a lumii domneste uimirea fata de lectiile de morala ce le predica occidentul in problema Georgiei. Daca Rusia s-ar instala in curtea geopolitica interioara a SUA din America de sud, ar fi inacceptabil pentru americani. Tuturor le este clar ca SUA cantaresc cu doua masuri. Iar unii comentatori musulmani arata ca si invazia americana in Irak a fost ilegala. Nici India, nici China nu au simtit nevoia sa protesteze fata de atitudinea rusilor. Toate acestea arata cat de izolat este punctul de vedere occidental, conform caruia intreaga lume ar trebui sa sara acum in apararea Georgiei subordonata Americii. In realitate cea mai mare parte a lumii sustine Rusia in rezistenta sa contra incercarii de intimidare din partea vestului. O mai mare discrepanta, intre interpretarea occidentala si faptele reale percepute de restul lumii, nu poate exista.

            Pentru occident este important sa traga invatamintele juste din cele petrecute in Georgia. Dupa prabusirea URSS unii politologi au crezut ca Occidentul nu va mai fi constrans sa faca compromisuri geopolitice, ci de acum inainte va putea sa-si dicteze conditiile tuturor. Acum s-a revenit la realitate. In Occident – adica in America de Nord, in Uniunea Europeana, in Australia si Noua Zeelanda – traiesc 700 milioane de oameni, ceeace reprezinta cca. 10% din populatia lumii. Restul de 90% nu mai sunt simple obiecte ale istoriei mondiale, ci au devenit subiectele ei. In Financial Times din 18 august era un articol cu titlul „Vestul isi strange randurile datorita Georgiei“. Corect ar fi fost insa „Restul lumii critica vestul datorita Georgiei“. Dar pentru a scrie asta e nevoie de gandire strategica.

            Mao-Tse-tung a facut multe greseli, dar era un mare ganditor strategic. El spunea : China trebuie sa se opuna mereu contradictiei principale, dar in privinta contradictiilor secundare trebuie sa caute compromisuri. Cand pentru China principala contradictie era Uniunea Sovietica, Mao a fost gata sa colaboreze cu Statele Unite, desi insemna o umilire sa tratezi cu o tara ce pe atunci il considera inca pe Chang-Kai-shek drept conducatorul legitim al Chinei. Occidentul trebuie acum sa se straduiasca sa imite acest pragmatism al lui Mao si sa se concentreze asupra contradictiei principale.

            Rusia este departe de a fi principala contradictie a Occidentului. Veritabila problema strategica este aceasta contradictie vine de la lumea islamica sau de la China. Dupa 11 septembrie 2001 vestul s-a comportat ca si cum principala lui contradictie vine din partea lumii islamice. In loc insa de a desfasura o strategie pe termen lung pentru a castiga de partea sa pe cei 1,2 miliarde de musulmani de pe glob, vestul s-a napustit fara nici o strategie in lumea islamica. Interventia americana in Afganistan si Irak este amenintata sa esueze, occidentul vazandu-se inconjurat peste tot in lumea islamica de o atmosfera dusmanoasa. Multi politicieni europeni vad bine cat de gresita este politica americana in multe domenii, dar nu inteleg ce pericole contine politica de a lasa securitatea Europei in grija americanilor. In privinta securitatii, geografia este mai importanta decat inrudirea culturala, iar ea i-ar obliga pe europeni sa fie mai preocupati de furia islamica, decat americanii – care sunt despartiti de ea prin oceanul Atlantic.

            In Statele Unite, cele mai importante minti neoconservatoare considera China drept contradictia principala. In acelasi timp insa ei sustin cu patima Israelul, fara a intelege ca de asta profita chinezii. Ei se asigura ca USA are in fata o lume islamica dusmanoasa, care abate atentia Americii de a se concentra asupra Chinei, iar China a profitat pentru a-si aplana toate conflictele cu tarile invecinate. Ganditorii occidentali ar trebui sa descifreze clar care este provocarea reala de lunga durata a vestului. Daca aceasta este lumea islamica, atunci ar trebui ca SUA sa nu mai intervina in sfera de interese ale Rusiei si totodata sa stabileasca o stare de intelegere durabila cu China. Daca insa China este provocarea principala, atunci SUA trebuie sa caute a avea bune relatii cu Rusia, sa castige alaturi de sine lumea islamica si sa rezolve conflictul israelo-palestinian. Asta ar obliga guvernele statelor islamice sa se implice mai intens in lupta contra extremismului Al-Qaida.

            Cel mai mare paradox al vestului sta in aceea ca astazi este in fine posibil a se fauri o ordine mondiala sigura. Niciodata nu a fost atat de mare numarul statelor ce s-ar dori participanti responsabili ai unei astfel de ordini. Majoritatea acestor tari – inclusiv China si India – vor sa colaboreze cu Statele Unite. Dar Occidentului ii lipseste o strategie de lunga durata in relatiile cu restul lumii si se dovedeste incapabil sa incheie compromisuri geopolitice. Oamenii politici occidentali declara ca lumea va fi tot mai periculoasa, dar numai putini dintre ei recunosc ca datorita lipsei lor de perspectiva se desvolta aceasta situatie. Cazul Georgiei arata ce se intampla cand gandirea strategica este absenta.