Posts Tagged ‘Orientul Apropiat’

DIALOG CU NOAM CHOMSKY

July 4, 2010

Aflat la Paris intre 27 mai si 1 iunie, lingvistul si militantul american Noam Chomsky a tinut mai multe conferinte, urmate de raspunsuri date la unele intrebari ale publicului despre probleme actuale. In numarul din luna iulie 2010 al revistei “Le Monde diplomatique” sunt prezentate extrase din aceasta discutie. Iata de pilda o intrebare si raspunsul la ea:

  • Situatia din Orientul Apropiat pare ca sfideaza o analiza rationala a politicii. Ce este oare rational in comportarea Israelului fata de teritoriile ocupate? Ce e rational in extinderea colonizarilor, inclusiv cele din Ierusalim-Est ? Si, mai ales, ce este rational in sustinerea de facto de guvernul american a unei ocupatii, pe care insa o condamna in cuvinte si care dauneaza raporturilor sale cu lumea araba ? 

Chomsky: Sustinerea de catre Washington a Israelului este foarte rationala. Ea dateaza din 1967, cand St. Unite au preluat stafeta de la Franta. Pe atunci in lumea araba se opuneau doua forte: fundamentalismul musulman, sustinut de SUA, si nationalismul laic, considerat ca principal dusman al puterilor occidentale. Pe scurt, Arabia saudita contra lui Nasser. Israel a distrus nationalismul laic si a sustinut si intarit fundamentalismul musulman aliat al Statelor Unite. Washington a sprijinit atunci militar Israelul, iar statul ebraic a devenit mai mult sau mai putin sacru, ceeace nu era cazul inainte.

In 1970, un alt cadou important. Conform dorintei SUA si a Israelului, Iordania zdrobeste rezistenta palestiniana in asa numitul “septembrie negru”. Siria face cunoscut ca ar putea interveni pentru a-i sustine pe palestinieni. Dar St. Unite erau inca implicate in conflictul din sud-estul asiatic si de aceea au apelat la Israel, cerandu-i sa-si mobilizeze trupele pentru a impiedica interventia Siriei. Siria a dat atunci inapoi. Regatul hashemit, aliat al SUA, a fost consolidat, ca si Arabia saudita. Ajutorul american acordat Israelului a fost de indata multiplicat cu patru. Si de aici toate s-au desfasurat dupa cum se stie.

Cadrul strategic american, numit « alianta periferica » se sprijina pe conducatorii arabi, niste dictatori ce isi controleaza tara si petrolul. Ei trebuie protejati de propria lor populatie. Pentru aceasta St. Unite recurge la o “periferie de jandarmi”, de preferinta nearabi, caci acestia sunt mai eficienti cand e vorba sa ucida arabi. La inceput periferia era alcatuita din Iran, condus pe atunci de sah, de Turcia si de Pakistan. La inceputul anilor 1970, Israel s-a alaturat acestui grup, devenind membru al jandarmeriei. Nixon ii numea “politisti in patrulare” (“cops on the beat”), deci comisari locali cu sediul politiei la Washington.

Dar in 1979 sahul e rasturnat si Iranul e pierdut. Rolul Israelului sporeste iarasi. Statul ebraic facea atunci diferite servicii in lume. SUA nu putea sustine fatis terorismul de stat din Guatemala, din Africa de sud si din alte locuri. Atunci s-a facut apel la o retea de tari, printre care Taiwan, Israel, Marea Britanie (si probabil Franta), pentru a face ele munca murdara. In aceasta privinta Israelul e foarte eficient. E o societate industriala bogata, dotata cu tehnici de varf, cu o mana de lucru foarte calificata, care deci atrage investitiile americane de inalta tehnologie. O seama de industrii militare israeliene au legaturi stranse cu Statele Unite, unde si-au transferat o parte din sectii. Serviciile de spionaj americane si israeliene lucreaza mana in mana din 1950. Pentru industria militara americana, Israel este o binefacere financiara, caci SUA cheltuieste miliarde de dolari pe an pentru a ajuta Tel-Avivul, iar o parte intra in buzunarul lui Lockheed Martin. Iar cand aceasta firma vinde Israelului avioane de ultima generatie, Arabia saudita striga: “Vrem si noi asa ceva!”. Lockheed Martin vinde atunci echipamente de performanta ceva mai slaba Arabiei saudite, care nu prea stie cum sa le foloseasca, dar cumpara cu gramada. Pe scurt, un beneficiu dublu.

Ce pot oferi palestinienii Statelor Unite? Ei sunt slabi, dispersati, nu dispun de nici o resursa si practic de aproape nici un sprijin in lumea araba. Drepturile sunt proportionale puterii. Israel e o tara puternica, ceeace ii confera o seama de avantaje. Deci are si drepturi. Palestinienii sunt slabi, nu au aliati, deci nu au nici drepturi. A sustine pe cei puternici in interesul propriu, reprezinta o politica perfect rationala. Se poate obiecta ca sustinerea data Israelului provoaca opozitia populatiei tarilor arabe, dar asta nu a fost niciodata privita ca o problema serioasa. Noi ne bazam pe dictaturi pentru a zdrobi populatiile si le mai furnizam si arme pentru a indeplini acest obiectiv. Puteti replica ca nu e o decizie buna, dar nu puteti spune ca e irationala. De altfel ea e perfect coherenta cu politicile duse in alte parti, in America latina, in sud-estul asiatic si in alte parti ale lumii. Uneori lucrurile se mai incurca, caci planificarea imperialista nu e perfecta.

Astazi lucrurile sunt putin diferite de cele de mai sus, nu din cauza lui Obama, ci pentru ca Israelul a cotit-o foarte la dreapta. Acolo sufla un vant de paranoia, de ultranationalism, de isterie, care contribuie la banalizarea unor acte irationale, distrugatoare. Dar St. Unite au acum armate pe teren, in Irak si Afganistan, iar ele sunt in pericol din cauza irationalitatii actiunilor israeliene. Generalul David Petraeus a atras recent atentia asupra riscului pe care il creeaza intransigenta israeliana asupra trupelor americane. Nu este exclusa o schimbare de atitudine a politicii americane. Statele Unite sunt o tara foarte sovina, iar cand cineva are de gand sa faca ceva rau soldatilor nostri, ne putem debarasa de el. Israel joaca deci un joc foarte periculos.

 

 

 

BARENBOIM DESPRE ISRAEL

June 11, 2010

Pianistul si dirijorul David Barenboim se implica mai mult decat orice alt renumit om de cultura in aplanarea conflictului din Orientul Apropiat. El a condus concerte in zonele palestiniene si a creat West-Eastern Divan Orchestra, alcatuita din tineri israelieni si arabi. In Israel el a interpretat opere de Richard Wagner, care au fost vehement contestate. Barenboim, nascut in 1942 la Buenos Aires intr-o familie evreiasca ce fugise din Rusia inca in timpul tarismului de teama pogromurilor, a fost un copil minune: primul concert de pian l-a sustinut la varsta de 7 ani. Din 1991 pana in 2006 a fost dirijorul sef al Chicago Symphony Orchestra, iar din 1992 este director general muzical al Operei din Berlin. In cele de mai jos voi reproduce pasaje dintr-un amplu interviu dat saptamanalului « Die Zeit » (10 iunie 2010).

Zeit : Acum vreo zece zile a avut loc o actiune militara israeliana impotriva unui convoi naval condus de activisti pro-palestinieni, ceeace indeparteaza orice speranta de pace. Ce parere aveti despre acest act?

Barenboim: Ingrozitor. Dincolo de aspectul moral, era o prostie. Nici strategic nu inteleg o asemenea actiune. Ce o fi crezut guvernul israelian ca vor fi urmarile ei ? Nu pricep ce se petrece cu mitul inteligentei evreiesti.

 Zeit: Ce intelegeti prin asta?

Barenboim: Atat filosemitii, cat si antisemitii au fost obsedati de mitul inteligentei evreilor, chiar si Wagner (rade). Unde s-o fi ascuns acum aceasta inteligenta?

Zeit: Guvernul israelian argumenteaza cu dreptul la autoaparare.

 Barenboim: Bineinteles. Cand ocupi o alta tara trebuie tot timpul sa te aperi. Israelienii trebuie sa se apere, caci asa au procedat si asa o vor face. Dar asta nu are nimic de a face cu nazismul si Holocaustul, cum lasa israelienii sa se interpreteze. Cand unui palestinian, a carui familie sta din secolul 11 intr-o casa la Jaffa sau Nazaret, i se interzice sa mai stea acolo, acest om ii uraste pe israelieni, dar asta nu are nici o legatura cu Adolf Hitler.

Zeit: Credeti deci ca Israel nu se apara pe sine, ci doar politica de ocupare?

Barenboim: Daca nu ar exista blocada fasiei Gaza, nu ar trebui nici aceste excesive masuri de siguranta si justificari. M-as duce chiar astazi la Gaza, daca as sti ca pot intra si canta acolo. Am avut un asemenea proiect, cu interpreti din cele mai mari orchestre din lume. Dar guvernul israelian nu a permis deschiderea frontierei spre Gaza pentru cateva ore.

Zeit: Ati vorbi cu Hamas? Guvernul israelian il respinge ca partener de discutie.

Barenboim: Daca vrei sa inchei pace, trebuie sa vorbesti cu toate fractiunile adversarului. Israelienii nu voiau sa vorbeasca odinioara nici cu Arafat. Dar cand spui: Nu voi face asta niciodata!, si apoi totusi o faci, inseamna ca esti slab. Israel nu va putea mentine mult timp pozitia asta fata de Hamas si va trebui sa stea de vorba. De altfel lumea a uitat ca Hamas a fost creat initial de Israelul, pentru a-l slabi pe Arafat.

 Zeit: Dar Hamas contesta existenta Israelului.

Barenboim: Ambele parti trebuie sa recunoasca, intr-o forma sau alta, dreptul celeilalte de a fi acolo. Dar Israelul poarta principala raspundere, caci este un stat puternic, in timp ce palestinienii nu au un stat. Asa gandesc eu, dar nu si israelienii.

 Zeit: De ce oare le e asa de greu israelienilor sa se vada ca fiind cei mai puternici?

Barenboim: Ca evrei, noi am trait peste tot douazeci de secole ca minoritate. Uneori evreii au fost bine tratati, alteori – ingrozitor. Si nu ma gandesc doar la Hitler, ci si la Inchizitia spaniola. In 1948 am capatat in sfarsit un stat, in care suntem majoritari. In statul asta nu erau doar artisti evrei sau bancheri evrei, ci si hoti evrei, prostituate evreice, soldati evrei si tarani evrei. Aceasta tranzitie, daca o privesc din partea israeliana, a fost ceva bun. Generatia mea in Israel nu voia sa traiasca intr-un ghetou, sau in diaspora, ci voia sa se integreze ca parte a Orientului Apropiat. Dar visul asta s-a terminat odata cu razboiul din 1967. Dupa victoria impotriva arabilor, a inceput ocuparea pamanturilor arabe si dominarea asupra minoritatii arabe. Aceasta a doua tranzitie nu a fost infaptuita nici intelectual, nici emotional. Sa presupunem ca in ghetoul din Varsovia ocupata de nemti, un copil evreu arunca o bucata de paine uscata la picioarele unui ofiter SS si i-ar fi spus: “Painea asta o fi buna pentru tine, dar nu si pentru mine!”, asta ar fi fost un extraordinar act de rezistenta. Iar acum sunt un soldat israelian in teritoriile ocupate din Cisiordania , am si eu o bucata de paine si trece un refugiat palestinian infometat. Ii arunc iarasi painea si spun acelasi lucru? Nu se mai poate. Cand esti in pozita celui mai tare, devii cinic. Cu timpul ocupatia israeliana a devenit tot mai coloniala. Dar puterile coloniale sunt raspunzatoare pentru calitatea vietii populatiilor locale. Unde sunt scolile si spitalele edificate de israelieni la Ramallah? Unde au construit ei locuinte ieftine pentru cei refugiati?

Zeit: Israelienii spun ca nu au partener de discutie la palestinieni.

Barenboim: Dar palestinienii au cumva un partener? In Palestina este Fatah si Hamas, dar si o cale a treia, Mustafa Bargouti, care sustine “Rezistenta, fara violenta”. In Israel nu exista ceva echivalent. Daca merge tot asa, zilele Israelului sunt numarate. Demografia ne arata ca peste un timp evreii nu vor mai fi majoritari. Ce se petrece acolo azi e apartheid, iar asta nu dureaza. Iar ceeace ma indigneaza e ca multe guverne israeliene, nu numai cel actual, sunt convinse ca au dreptul sa ucida oameni doar pentru ca acestia nu recunosc dreptul la existenta a statului Israel.

 Zeit: Ati spus mereu in privinta situatiei de acolo ca sunteti pesimist pe termen scurt, dar optimist pe termen lung.

Barenboim: Da, dar imbatranesc. Termenul lung devine tot mai scurt (rade).De aceea ma angajez pentru orchestra West-Easter Divan, pe care in 1999 am creat-o impreuna cu intelectualul palestiniano-american Edward Said. La inceput peste jumatate din ei nu cantasera niciodata intr-o orchestra. Iar in 2007 au interpretat “Variationen für Orchester” de Schönberg, una din cele mai dificile piese din repertoriul simfonic. Tinerii din orchestra gandesc altfel decat parintii sau prietenii lor. Caci cand sunt doua adevaruri, un compromis poate functiona doar cand fiecare cunoaste povestea celuilalt, chiar daca raman la opinii diferite. Un israelian si un sirian, stau impreuna in fata partiturii, mananca impreuna, vorbesc si se asculta unul pe altul. Atunci un sirian nu mai poate gandi: “Israelienii sunt toti niste ucigasi”, trebuie sa asculte ce povesteste celalalt. El poate ca nu e de acord, dar trebuie sa inteleaga ca pentru celalalt e un lucru legitim. Iar asta e la fel de valabil pentru un israelian care il asculta pe sirian.

Zeit: De ce nu se intampla asta si in afara orchestrei ?

Barenboim: Societatea israeliana ignora societatea palestiniana. Uneori sunt intrebat: “Cum? Conduci un concert la Ramallah? Pai, aia stiu ce e aia muzica?”. Nu exista curiozitate in Israel, oamenii de acolo traiesc inchisi in comunitatea lor.

Zeit: Cum se explica asta?

 Barenboim: Edward Said era unul dintre cei mai inteligenti oameni pe care i-am intalnit. El mi-a pus de zeci de ori intrebarea asta, dar n-am stiut sa-i raspund. Cum e posibil asta cu un popor ce i-a dat pe Spinoza, Maimonides, Martin Buber? Cu ei poti vorbi cu argumente despre Beethoven, Shakespeare sau Karl Marx, dar cand ajungi la tema palestinienilor, devin complect orbi si surzi. E inexplicabil…

Zeit: Dar care sunt perspectivele?

Barenboim: Alternativele a doua state suverane sau chiar a unui stat unic israeliano-palestinian nu sunt acum reale, situatia e prea disperata. Dar sunt trepte de parcurs pentru asta: Ierusalimul de est sa devina capitala palestiniana, sa se renunte la colonizari si sa se efectueze niste cedari reciproce de teritorii. Problema insa este urmatoarea: arabii vor o solutie pragmatica a conflictului, in timp ce israelienii – una ideologica.

Zeit: Adica israelienii nu vor sa renunte la principiul existentei unui stat evreiesc? Considerati asta ceva ilegitim?

Barenboim: Cel putin asa cum se practica astazi, nu are justificare. Lumea din 2010 nu mai e cea din 1948. iar timpul nu lucreaza in favoarea Israelului. Hegemonia Statelor Unite este in decadere. Vedem cum se ridica noi puteri: China, India sau Brazilia. Vedeti oare un lobby evreiesc la Peking sau New Delhi? Cine ii va mai lua apararea Israelului peste 10 sau 20 de ani?

Zeit: Copiii dvs. au o legatura la fel de stransa ca a dvs. cu Israel?

Barenboim: Nu. Fii mei au un tata care are un pasaport argentinian, unul spaniol, unul israelian si unul palestinian. Mama lor s-a nascut la Moscova, traieste de ani de zile in Germania si are pasaport german. Amandoi fii mei sunt nascuti in Franta, dar calatoresc din cand in cand in Israel, pentru ca unul canta la vioara intr-un ansamblu cameral pe care il dirijeaza sotia mea. Dar unul dintre ei mi-a spus zilele trecute: “M-am saturat. Ce treaba am eu cu Israelul? Mereu suntem tinuti de raspunzatori, doar pentru ca suntem evrei. Asta nu e deloc in regula”.

DESPRE NOUA POLITICA EXTERNA A SUA

July 13, 2009

La numai cateva luni de la intrarea sa la Casa Alba, Barack Obama demonstreaza ca rolul pe care America trebuie sa il joace in lume il vede cu totul altfel decat predecesorul sau. In discursul de la Cairo, pe care multi comentatori il considera – pe drept cuvant – istoric, el a abordat frontal atat arida problema a relatiilor israelo-palestiniene, cat si atitudinea Statelor Unite fata de lumea araba. In vizita facuta recent la Moscova, a reusit – partial – sa-l convinga pe Medvedev ca trebuie facuti impreuna pasi spre dezarmarea nucleara. In intalnirile cu conducatorii statelor la reuniunile G-8, G-14 si G-20, a sustinut ideea interventiei masive a statului in reducerea efectelor sociale ale crizei economice si a acceptat luarea unor masuri de durata pentru micsorarea efectelor deteriorarii climei.
Cu 500 de ani in urma, Macchiaveli isi punea, in “Principele”, intrebarea ce este mai bine pentru un conducator : sa fie iubit sau sa sa fie temut. Ambele atitudini sunt bune, scria el, dar pus in situatia de a alege intre ele “principele va fi mai in siguranta cautand sa se faca temut”. De la 21 ianuarie 2009 Obama experimenteaza contrazicerea vestitului politolog de la Florenta si doreste sa fie iubit, el ,iar prin el – Statele Unite. Iata cateva detalii despre tactica pe care o adopta in acest scop.

Orientul apropiat. 60 de milioane de persoane erau in fata micului ecran pe care se transmitea discursul de la universitatea din Cairo, in care cel de al 44-lea presedinte al Americii declara ca Islamul nu e un dusman al Americii. El a afacut apel la lumea musulmana sa puna capat adversitatii fata de America, pentru a inceta lupta culturilor si a se instala respectul reciproc. Lumea nu mai este, dupa Obama, impartita in rai si buni, ci in state cu interese diferite, care deci pot fi negociate. Asta inseamna sanse pentru toti si o atitudine mai modesta pentru America. Fiecare trebuie sa contribuie la rezolvarea problemelor actuale ale lumii, si in primul rand a conflictului din Orientul apropiat ce dureaza – spunea el – de 21 de secole. Pentru asta e nevoie ca : israelienii sa inceteze politica de instalare de colonii in Cisiordania si sa accepte un stat palestinian independent; Hamas (“o organizatie ce se bucura de sprijinul unor palestinieni”) sa inceteze violentele si negarea Holocaustului; iranienii sa se rezume la folosirea pasnica a energiei nucleare; Statele Unite se vor retrage din Irak, iar dupa un timp, si din Afganistan. “Vremurile democratiei impuse s-au terminat. Fiecare tara va decide singura ce ii convine”.
Lumea lui Obama desvaluita la Cairo e formata din trei componente ce ar trebui sa conlucreze. Mai intai este Europa, continent al trecutului, al memoriei istorice, pentru care el isi pune intrebarea : “vrea pace sau vrea sa fie lasat in pace?”. Apoi este Asia, lumea viitorului dupa Obama. St. Unite au cu China stranse contacte de afaceri, cu India au un acord nuclear si o alianta fara fisuri, Japonia vrea sa se inarmeze si deci ar putea deveni o contraputere a Chinei, daca aceasta ar adopta o atitudine agresiva. Dar cea de a treia lume, cea a prezentului si cea mai periculoasa, este cea din Orientul apropiat. Aici sunt numeroase fitile de aprindere la capatul carora stau mari explozibile: Hizbollah, Hamas, Al-Qaida, dar chiar si Iranul si Israelul. Iata de ce Obama a dus lungi discutii in Arabia Saudita, in Egipt si in Turcia, pentru a cauta sa faureasca o coalitie in lumea islamica, care sa desfaca cu America nodul gordian din aceasta regiune.

Rusia. Dupa Obama cele doua tari, Rusia si SUA, au mai multe interese comune decat divergente. Dar neincrederea rusilor in politica americanilor e mare. Extinderea NATO spre rasarit, scutul antiracheta planuit de americani a fi instalat in Cehia si Polonia, problema Iranului, dezarmarea nucleara, sunt tot atatea probleme pe care administratia Bush le-a transmis noului presedinte. Iar in august anul trecut se ajunsese, cu razboiul din Georgia, la punctul cel mai de jos al increderii reciproce. Dar “americanii nu au abandonat orgoliul de a ramane puterea conducatoare pe glob” e de parere Evghenii Bashanov de la Academia de diplomatie a ministerului de externe “ci ei sunt constransi la asta de criza economica”. Totusi in discutiile de la Kremlin s-a cazut de acord ca numarul rachetelor de mare distanta sa fie reduse la 1500-1700, desi ambele state poseda astazi peste 5000 asemenea piese. In privinta sistemului de scut antirachete la care tin atat de mult presedintii Poloniei si Cehiei, nu s-a ajuns la nici un acord, Obama subliniind chiar ca acesta nu va mai fi util in cazul in care Iranul nu va fabrica bomba atomica. Nici problema dorintei presedintelui Ucrainei, Iuscenko, de a introduce tara sa in NATO nu a fost abordata, caci in ianuarie anul viitor vor fi noi alegeri si este sigur ca actualul presedinte de la Kiev va pierde puterea. Nu trebuie neglijat totusi ca s-a acceptat de rusi tranzitul in spatiul rusesc al avioanelor de transport americane ce duc echipamente militare in Afganistan. Oare cine si-ar fi putut imagina asa ceva pe vremea lui Brejnev?
Ar mai fi de examinat si atitudinea St. Unite la discutiile cu conducatorii altor tari ce au avut loc in orasul L’Aquila din Italia, dar asupra ei merita sa ne oprim dupa intalnirea de la Pittsburg (G-20) ce va avea loc in toamna.

Din cele de mai sus se vede ca Obama s-a desprins de multe din prejudecatile razboiului rece si are un respect fata de suveranitatea statelor ce lipsea predecesorului sau. Totusi ar fi de semnalat ca in toate marile decizii luate de Washington in politica externa din ultimele luni este aproape absenta o persoana : Hillary Clinton. Problemele strategice le ia presedintele, care pentru cele mai urgente (Israel, Irak, Afganistan) numeste niste senatori (Holbrooke, Mitchell) ce bat neobositi regiunile delicate sau il trimite pe vicepresedintele Biden. Nu insa pe doamna ministru de externe. Dar in trecut ministri de externe de succes au fost doar cei ce au avut stranse relatii de incredere cu presedintele, ca de pilda Madeleine Allbright cu Bill Clinton, James Baker cu George Bush senior. Ceeace le e comun lui Barack Obama si d-nei Clinton este neincrederea reciproca. Prezenta dansei in guvern semnifica doar un armistitiu, dar nu incheierea pacii intre cei doi fosti candidati ai partidului democrat la presedintie.
Chiar si in numirea de noi ambasadori, Hillary a suferit o infrangere. Propunerile facute de ea de trimitere a unor diplomati experimentati au fost ascultate, dar Rahm Emanuel, seful personalului Casei Albe nu le-a dat curs. E drept ca Obama a sustinut in timpul campaniei electorale ca va pune capat practicei recompensarii dupa alegeri cu posturi de ambasadori a marilor donatori pentru partidul sau. Dar noile alegeri pentru Congres au loc in noiembrie 2010 si de pe acum e nevoie de bani proaspeti. Deci nici de data asta nu sunt numiti ambasadori niste diplomati experimentati, ci iarasi prieteni si mari donatori : Louis Susman(vicepresedinte al lui Citi-Group) la Londra, Charles Rivkin (sef al unei firme de desene animate la Hollywood) la Paris, Donald Beyer (comerciant de automobile) in Elvetia, Daniel Rooney (proprietarul echipei de football Pittsburgh Steelers) la Dublin. Iar ambasada americana la Berlin va fi ocupata de Phil Murphy, fost sef pentru Europa al Bancii de investitii Goldman-Sachs.
Pentru prima oara Hillary Clinton a aparut la o celebra emisiune TV a companiei ABC la care moderatorul, George Stefanopoulos, vrut sa stie care e rolul ei precis in guvern. Raspunsul dansei : “Presedintele m-a rugat sa ma ocup atent de problemele securitatii alimentare in lume. Iar in plus, sa am grije de cele ce se intampla in Haiti”. Penibil, pentru o persoana care ar fi avut sansa de a deveni presedintele Statelor Unite, sa fie astfel relegata pe o linie moarta. Pentru cat timp inca?

IMPASUL ALEGERILOR DIN ISRAEL

February 16, 2009

Cu aproape o suta de ani in urma, miscarea sionista, slaba si persecutata, a inceput actiunea de colonizare si de faurire a unui stat al evreilor. Avand Biblia ca drept de proprietate asupra unor teritorii ocupate majoritar de arabi, dar si fluturand capitalul de suferinte indurate de poporul evreu in urma masacrelor naziste, proiectul sionist a reusit sa creeze micul stat al Israelului. Victorioase in razboiul din 1948, dar si in urmatoarele razboaie (1956, 1967 si 1973), fortele israeliene – cu ajutorul mai intai al Frantei – dar apoi al Statelor Unite – s-au impus in fata statelor arabe ce le atacau. Drept urmare in 2002, statele din Liga Araba, inclusiv reprezentantii Organizatiei de Eliberare a Palestinei (OLP), vazand superioritatea armata a Israelului, au recunoscut acest stat in limitele frontierelor sale din 1967. Dar Israelul nu era satisfacut cu aceste granite, si sub diverse guverne a continuat implantarea de noi colonii in teritorii ce nu sunt international recunoscute ca apartinandu-i.
Asa cum scrie Shlomo Sand in ultimul numar din „Le Monde diplomatique“, recenta agresiune israeliana asupra teritoriului Gaza, „a demonstrat ca pentru a proteja viata catorva „soldati evrei“, Israel este gata sa sacrifice mai multe sute de civili „neevrei“. Majoritatea victimelor la Gaza au fost femei, copii, batrani, ucisi de bombardamente aeriene, tiruri din helicoptere, tancuri sau vase de razboi, inainte de intrarea trupelor de infanterie. Nu departe de locurile unde mitologia biblica aminteste de uriasul Goliat, acesta a revenit echipat cu cel mai modern armament. Rolurile s-au inversat, Goliat a devenit evreu si el este cel victorios. Micul David este acum musulman, calcat in picioare dupa confruntari interminabile. Iar pacea a devenit inca odata imposibila“.
Dar conflictul din Gaza a fost provocat tocmai acum si datorita apropierii alegerilor pentru Knesset, fiecare partid dorind sa demonstreze electoratului ca va continua politica dura fata de palestinieni, indiferent de venirea la Casa Alba a unui presedinte cu tendinte pacifiste. Nu este complect indiferent daca acum, dupa ce se cunosc rezultatele scrutinului din 11 februarie, viitorul guvern va fi condus de Tsipi Livni, al carei partid de centru, Kadima, cu 29 de locuri in parlament din totalul de 120, a depasit putin partidul lui Bibi Netaniahu, seful partidului Likud (28 locuri). Intrucat nici unul din aceste mari partide nu poate guverna singur, castigatorul real al alegerilor este Avigor Liberman, seful unui partid ultranationalist (Israel Beitenu), care a obtinut 15 locuri, in fata partidului laburist al lui Barack. Drept urmare, centrul de gravitate al viitoarei coalitii guvernamentale va inclina si mai spre dreapta decat cea precedenta a guvernului Ehud Olmert. Iar aceasta se va traduce prin inghetarea oricarei incercari de solutionare pasnica a conflictului israelo-palestinian. Pe de alta parte, partidul extremist palestinian Hamas iese consolidat din confruntarea din Gaza, fata de Fatah, partidul palestinienilor moderati.
Care ar mai fi sansele de a clinti situatia din impasul actual? Ele pot fi cautate doar la Washington. Mentalitatea lumii arabe fiind modelata tot mai accentuat impotriva Israelului, iar in Israel fiind tot mai greu de intalnit persoane clarvazatoare, care sa solicite o alta politica decat cea a razboiului pana la capat, apare necesar ca noul trimis al presedintelui Obama pentru Orientul Apropiat, senatorul Mitchell, sa propuna ultima varianta, demult necesara : faurirea unui stat palestinian alaturi de cel al Israelului. Nu este exclus ca aceasta solutie sa nu fie acceptata de la inceput sau sa nu duca imediat la rezultate, dar ea ofera conditiile unor tratative dintre doua state suverane, tari care in viitorul mai indepartat ar putea chiar descoperi avantajele cooperarii, in locul confruntarii.