Posts Tagged ‘Politica externa’

Exceptionalismul american confruntat cu realitatile

June 19, 2014

Haosul rezultat dupa ocuparea in 2003 de trupele americane a Irakului, lichidarea dictatorului Saddam si a regimului Baath, a luat proportiile unei crize majore odata cu invadarea tarii de un grup extremist sunit bine inarmat, ce si-a arborat numele de ISIS (Islamic State of Iraq and Syria). Cel de al doilea oras ca marime al tarii si principalul centru petrolifer, Mosul, a fost ocupat de fortele acestei miscari. Oficialitatile locale spun ca majoritatea militantior suniti sunt fosti jihadisti ce au luptat pana recent in Siria si care intentioneaza sa ocupe, dupa Bagdad, si restul Irakului. Insurgentii au acum banii cash din devalizarea bancilor din Mosul, poseda echipament militar suplimentar din depozitele  armatei si politiei irakiene ocupate de ei, iar efectivele de combatanti au sporit cu 2500 de partizani ai lor eliberati din inchisori. Un analist politic de la Bruxelles scrie de pilda: Mosul is the worst disaster for the US since the taking of Saigon by the Viet Cong in 1975. … With an open war raging between Sunnis and Shiites in Iraq, everything the US tried to achieve with the invasion of 2003 has come to nothing. In retrospect, the initial victory against the Baath regime seems completely futile. At least under Saddam Hussein, Iraq was free of al-Qaeda. Despite huge costs and tens of thousands of casualties, the country has become the deployment zone of the most dangerous terrorists.” Are loc acum tocmai de ceeace se temeau americanii in momentul in care trupele SUA ocupau acum 11 ani Irakul ca raspuns la atacul asupra lui  World Trade Center din New York de catre un grup extremist sunit.  Acest grup islamic invadeaza acum spatii vaste din Orientul Apropiat, in Irak, in Siria, in Libia. Cum se poate explica asa ceva?

            O explicatie plauzibila este data intr-un articol al lui Robert W. Merry,  publicat in The National Interest din 12 iunie 2014. Autorul, expert in probleme de politica externa americana, considera ca problema principala este idea exceptionalismului american, o teorie ce considera ca Statele Unite ocupa un loc special printer natiunile lumii in ce priveste sentimental national, evolutia istorica si institutiile politice si religioase. De aici si revigorarea in ultimii ani a conceptului de “Manifest Destiny”, conform caruiaSUA are o misiune de indeplinit, un fel de mistica a expansiunii pe intreg globul a normelor si practicii americane a conducerii statului . SUA ar avea dreptul si datoria ca, sub pretextul interesului national, sa distruga regimuri care nu impartasesc felul de viata al Americii. Aceasta idee a ghidat fortele expeditionare americane in Irak, iar asta l-a facut si pe Obama sa decida folosirea armatei pentru rasturnarea regimului lui Mohamed Khadafi in Libia, precum si apelul la o interventie americana in Siria lui Bashar el-Assad. In toate aceste tari, situatia anterioara era mai favorabila pentru SUA decat ceeace a venit dupa rasturnarea violenta a regimului. Conditia de status quo  avea si avantajul ca absenta interventiei americane nu ar fi aprins pasiunile politic-culturale intr-o zona cunoscuta prin instabilitate.

            O  situatie analoaga este in Libia – scrie Robert W. Marry – tara care a intrat in haos dupa ce politicienii americani au decis interventia bazandu-se pe ipoteza optimista ca acolo s-ar putea naste dupa aceea o democratie pluralist-reformista. Dar acum situatia din Libia este caracterizata bine de ziarul britanic The Guardian: “When Libya threw off the shackles of dictatorship in its Arab Spring revolution, few could have imagined that, three years later, it would have two rival governments installed at opposite ends of the country, presiding over fighting that has, in effect, torn the nation in two.” Iar unul dintre aceste doua guverne, instalat la Tripoli, este dominat de islamisti militanti.

In ce priveste Siria, daca unii din opozantii lui Assad pareau la inceput favorabili unei democratii occidentale, rascoala a cazut in mare masura in mainile unor radicalisti islamici ce se simt insufletiti de o misiune sacra. Multi americani, si insusi presedintele Obama, ar fi dorit doborarea lui Assad, socotit un dictator brutal, capabil de orice pentru salvarea regimului, a sa si a partizanilor sai. Realitatile se dovedesc insa diferite de bunele intentii initiale.

Din toate aceste cazuri Robert W. Merry trage concluzia ca “exceptionalismul american nu este un fundament suficient de solid pentru politica externa a SUA, indeosebi in Orientul Apropiat. Este o idee prosteasca sa incerci sa impui acolo democratia prin rasturnarea dictatorilor. Fundamentalismul este un puternic si raspandit sentiment ce strabate societatea tuturor tarilor din aceasta regiune, iar el a fost si mai mult stimulat prin amestecul puterilor vestului. Dictatorii din aceste tari nu sunt neaparat dusmani ai Occidentului, in timp ce regimurile islamiste radicale ce le-au luat locul constiuie un pericol mult mai mare. Nici echilibrul de forte dintre Iran si Irak nu ar fi trebuit ignorat sau respins.”

Nu este greu de vazut ca situatia in aceasta regiune a globului ar fi astazi mai putin haotica din punctul de vedere al Occidentului, daca politica externa americana ar fi fost dusa cu mai multa prudenta si seriozitate. Astazi, intr-o ampla zona deja in flacari, aplicarea unei politici diferite este insa mult mai grea, crede Robert W. Merry, care adaoga: “Statele Unite nu vor pasi pe drumul corect atat timp cat se va ghida ideologic de teoria exceptionalismului american, de wilsonismul prodemocratic, de interventionismul de autofelicitare si de aroganta in politica externa care a dominat ultimile doua decenii. Debarasarea de aceste atitudini e urgenta, asa cum o arata ultimele evenimente din Irak.”

DESPRE NOUA POLITICA EXTERNA A SUA

July 13, 2009

La numai cateva luni de la intrarea sa la Casa Alba, Barack Obama demonstreaza ca rolul pe care America trebuie sa il joace in lume il vede cu totul altfel decat predecesorul sau. In discursul de la Cairo, pe care multi comentatori il considera – pe drept cuvant – istoric, el a abordat frontal atat arida problema a relatiilor israelo-palestiniene, cat si atitudinea Statelor Unite fata de lumea araba. In vizita facuta recent la Moscova, a reusit – partial – sa-l convinga pe Medvedev ca trebuie facuti impreuna pasi spre dezarmarea nucleara. In intalnirile cu conducatorii statelor la reuniunile G-8, G-14 si G-20, a sustinut ideea interventiei masive a statului in reducerea efectelor sociale ale crizei economice si a acceptat luarea unor masuri de durata pentru micsorarea efectelor deteriorarii climei.
Cu 500 de ani in urma, Macchiaveli isi punea, in “Principele”, intrebarea ce este mai bine pentru un conducator : sa fie iubit sau sa sa fie temut. Ambele atitudini sunt bune, scria el, dar pus in situatia de a alege intre ele “principele va fi mai in siguranta cautand sa se faca temut”. De la 21 ianuarie 2009 Obama experimenteaza contrazicerea vestitului politolog de la Florenta si doreste sa fie iubit, el ,iar prin el – Statele Unite. Iata cateva detalii despre tactica pe care o adopta in acest scop.

Orientul apropiat. 60 de milioane de persoane erau in fata micului ecran pe care se transmitea discursul de la universitatea din Cairo, in care cel de al 44-lea presedinte al Americii declara ca Islamul nu e un dusman al Americii. El a afacut apel la lumea musulmana sa puna capat adversitatii fata de America, pentru a inceta lupta culturilor si a se instala respectul reciproc. Lumea nu mai este, dupa Obama, impartita in rai si buni, ci in state cu interese diferite, care deci pot fi negociate. Asta inseamna sanse pentru toti si o atitudine mai modesta pentru America. Fiecare trebuie sa contribuie la rezolvarea problemelor actuale ale lumii, si in primul rand a conflictului din Orientul apropiat ce dureaza – spunea el – de 21 de secole. Pentru asta e nevoie ca : israelienii sa inceteze politica de instalare de colonii in Cisiordania si sa accepte un stat palestinian independent; Hamas (“o organizatie ce se bucura de sprijinul unor palestinieni”) sa inceteze violentele si negarea Holocaustului; iranienii sa se rezume la folosirea pasnica a energiei nucleare; Statele Unite se vor retrage din Irak, iar dupa un timp, si din Afganistan. “Vremurile democratiei impuse s-au terminat. Fiecare tara va decide singura ce ii convine”.
Lumea lui Obama desvaluita la Cairo e formata din trei componente ce ar trebui sa conlucreze. Mai intai este Europa, continent al trecutului, al memoriei istorice, pentru care el isi pune intrebarea : “vrea pace sau vrea sa fie lasat in pace?”. Apoi este Asia, lumea viitorului dupa Obama. St. Unite au cu China stranse contacte de afaceri, cu India au un acord nuclear si o alianta fara fisuri, Japonia vrea sa se inarmeze si deci ar putea deveni o contraputere a Chinei, daca aceasta ar adopta o atitudine agresiva. Dar cea de a treia lume, cea a prezentului si cea mai periculoasa, este cea din Orientul apropiat. Aici sunt numeroase fitile de aprindere la capatul carora stau mari explozibile: Hizbollah, Hamas, Al-Qaida, dar chiar si Iranul si Israelul. Iata de ce Obama a dus lungi discutii in Arabia Saudita, in Egipt si in Turcia, pentru a cauta sa faureasca o coalitie in lumea islamica, care sa desfaca cu America nodul gordian din aceasta regiune.

Rusia. Dupa Obama cele doua tari, Rusia si SUA, au mai multe interese comune decat divergente. Dar neincrederea rusilor in politica americanilor e mare. Extinderea NATO spre rasarit, scutul antiracheta planuit de americani a fi instalat in Cehia si Polonia, problema Iranului, dezarmarea nucleara, sunt tot atatea probleme pe care administratia Bush le-a transmis noului presedinte. Iar in august anul trecut se ajunsese, cu razboiul din Georgia, la punctul cel mai de jos al increderii reciproce. Dar “americanii nu au abandonat orgoliul de a ramane puterea conducatoare pe glob” e de parere Evghenii Bashanov de la Academia de diplomatie a ministerului de externe “ci ei sunt constransi la asta de criza economica”. Totusi in discutiile de la Kremlin s-a cazut de acord ca numarul rachetelor de mare distanta sa fie reduse la 1500-1700, desi ambele state poseda astazi peste 5000 asemenea piese. In privinta sistemului de scut antirachete la care tin atat de mult presedintii Poloniei si Cehiei, nu s-a ajuns la nici un acord, Obama subliniind chiar ca acesta nu va mai fi util in cazul in care Iranul nu va fabrica bomba atomica. Nici problema dorintei presedintelui Ucrainei, Iuscenko, de a introduce tara sa in NATO nu a fost abordata, caci in ianuarie anul viitor vor fi noi alegeri si este sigur ca actualul presedinte de la Kiev va pierde puterea. Nu trebuie neglijat totusi ca s-a acceptat de rusi tranzitul in spatiul rusesc al avioanelor de transport americane ce duc echipamente militare in Afganistan. Oare cine si-ar fi putut imagina asa ceva pe vremea lui Brejnev?
Ar mai fi de examinat si atitudinea St. Unite la discutiile cu conducatorii altor tari ce au avut loc in orasul L’Aquila din Italia, dar asupra ei merita sa ne oprim dupa intalnirea de la Pittsburg (G-20) ce va avea loc in toamna.

Din cele de mai sus se vede ca Obama s-a desprins de multe din prejudecatile razboiului rece si are un respect fata de suveranitatea statelor ce lipsea predecesorului sau. Totusi ar fi de semnalat ca in toate marile decizii luate de Washington in politica externa din ultimele luni este aproape absenta o persoana : Hillary Clinton. Problemele strategice le ia presedintele, care pentru cele mai urgente (Israel, Irak, Afganistan) numeste niste senatori (Holbrooke, Mitchell) ce bat neobositi regiunile delicate sau il trimite pe vicepresedintele Biden. Nu insa pe doamna ministru de externe. Dar in trecut ministri de externe de succes au fost doar cei ce au avut stranse relatii de incredere cu presedintele, ca de pilda Madeleine Allbright cu Bill Clinton, James Baker cu George Bush senior. Ceeace le e comun lui Barack Obama si d-nei Clinton este neincrederea reciproca. Prezenta dansei in guvern semnifica doar un armistitiu, dar nu incheierea pacii intre cei doi fosti candidati ai partidului democrat la presedintie.
Chiar si in numirea de noi ambasadori, Hillary a suferit o infrangere. Propunerile facute de ea de trimitere a unor diplomati experimentati au fost ascultate, dar Rahm Emanuel, seful personalului Casei Albe nu le-a dat curs. E drept ca Obama a sustinut in timpul campaniei electorale ca va pune capat practicei recompensarii dupa alegeri cu posturi de ambasadori a marilor donatori pentru partidul sau. Dar noile alegeri pentru Congres au loc in noiembrie 2010 si de pe acum e nevoie de bani proaspeti. Deci nici de data asta nu sunt numiti ambasadori niste diplomati experimentati, ci iarasi prieteni si mari donatori : Louis Susman(vicepresedinte al lui Citi-Group) la Londra, Charles Rivkin (sef al unei firme de desene animate la Hollywood) la Paris, Donald Beyer (comerciant de automobile) in Elvetia, Daniel Rooney (proprietarul echipei de football Pittsburgh Steelers) la Dublin. Iar ambasada americana la Berlin va fi ocupata de Phil Murphy, fost sef pentru Europa al Bancii de investitii Goldman-Sachs.
Pentru prima oara Hillary Clinton a aparut la o celebra emisiune TV a companiei ABC la care moderatorul, George Stefanopoulos, vrut sa stie care e rolul ei precis in guvern. Raspunsul dansei : “Presedintele m-a rugat sa ma ocup atent de problemele securitatii alimentare in lume. Iar in plus, sa am grije de cele ce se intampla in Haiti”. Penibil, pentru o persoana care ar fi avut sansa de a deveni presedintele Statelor Unite, sa fie astfel relegata pe o linie moarta. Pentru cat timp inca?

CAPITALISMULUI I SE DESCOPERA ACUM ALTA FATA

September 28, 2008

                         

            Criza financiara din Statele Unite a determinat aparitia a numeroase articole si pronuntarea de cuvantari ale unor oameni politici ce desvaluie detalii ale mecanismului financiar abia recunoscute in intreaga lor importanta. Este un moment istoric ce merita sa staruim asupra lui, desi s-ar parea – rasfoind presa romaneasca – ca problemele ce framanta finantele mondiale sunt ignorate sau considerate minore la Bucuresti. Voi prezenta mai jos cateva aspecte ce apar ca relevante pana acum din analiza cauzelor crizei.

 

1)      In primul rand este vorba de rolul esential al statului in pastrarea echilibrului in economia de piata, rol „descoperit“ acum chiar de unii dintre cei care declarau ca o lege de fier a  capitalismului este interventia minima a statului. Ca prin reafirmarea rolului statului se incalca unul din preceptele sfinte ale liberalismului, se pare ca nu mai deranjeaza pe nimeni. Dar se foloseste prilejul pentru a se repeta ca „avem nevoie de un stat puternic, care sa-i ajute pe cei saraci, sa distribuie ajutoare sociale si care sa intervina atunci cand mediul privat nu se descurca“. Oare de ce brusc, mediul privat s-a dovedit incapabil sa rezolve problemele, desi el era prezentat pana recent drept solutie miraculoasa pentru rezolvarea tuturor greutatilor economice ? Fraze cu iz socialist sunt lansate acum fara jena de sefi de state conservatori, partizani pana mai ieri ai globalizarii eliberata de orice bariere ! Cand Congresul american a alocat, la sfatul celor mai buni economisti, 700 miliarde dolari pentru cumpararea activelor devalorizate ale bancilor si injectarea de capital lichid institutiilor financiare, pentru restabilirea increderii in sistemul de credite din care traieste economia SUA, multi s-au intrebat unde au fost pana acum cei ce trebuiau sa stea de paza la functionarea fara surprize a acestui sistem? Realitatea este ca pericolul a fost semnalat de mai multi ani, dar ideea fixa, cu valoare de dogma, ca statul nu poate decat sa strice daca intervine, a impiedicat nu numai actuala administratie republicana, ci si cea democrata a lui Bill Clinton, sa adopte reforme radicale. Era nevoie de un cutremur pentru a-i trezi la realitate pe cei imbatati de usurinta obtinerii profitului fara existenta unei productii reale. Dar, recunoscandu-se rolul inconturnabil al statului, ar trebui ca logica acestei idei sa fie dusa pana la capat. Nu este suficient ca acest rol sa se limiteze la sectorul bancar si de asigurari, deoarece mai sunt alte domenii in care speculantii zburda fara a fi deranjati de nimeni. Unul dintre aceste domenii este – de pilda – formarea  pretului pe piata al produselor petroliere, care are oscilatii in jos si in sus, fara ca aceasta sa concorde cu cantitatea produsa si chiar cu valoarea reala a titeiului extras.    

2)      Un alt aspect e introducerea echitatii  in activitatile financiare. Acum, cand se pare ca s-au gasit cauzele crizei, iese la iveala ca valoarea schimburilor de derivate financiare la burse ajunsese sa fie de sase ori mai mare decat valoarea reala a avutiei mondiale, adica se speculau valori fictive. Banca Lehman, acum falimentara, inregistra ca normala o cota a profitului de 30 % din operatiile de specula bursiera. La inceput ea folosea banii proprii, apoi insa lua capital pe credit din afara. Spre sfarsit, la fiecare dolar propriu reveneau 30 de dolari imprumutati prin tehnica „Leverage Buy Out“(LBO). Era o adevarata orgie a castigurilor, permitand de pilda unei banci ca Goldman Sachs sa plateasca in 2006 celor 26.000 salariati ai sai  prime in valoare totala de 16 miliarde dolari, in hartii de valoare. Dar umflarea peste masura a bulei financiare a dus la adancirea discrepantei intre veniturile salariale. S-a socotit ca in lume cca. 100.000 persoane poseda bunuri financiare in valoare de 15.000 miliarde dolari, adica un sfert din PIB mondial. Iata cateva salarii ale unor mari bancheri : Richard Fuld, seful lui Lehman Brothers, banca cu pierderi in valoare de 8,6 miliarde dolari, a avut pana anul trecut un salariu anual de 41 milioane dolari ; James E. Cayne, seful bancii Bear Stearns ce a inregistrat pierderi de 19,8 miliarde dolari, avea un salariu anual de 68 milioane dolari ; John J. Mack, seful bancii Morgan Stanley, cu pierderi de 11 miliarde dolari, avea un salariu anual de 40 milioane dolari; etc. Este tot mai frcvent ca sefilor unor institutii financiare sau mari concerne, sa li se acorde, atunci cand nu mai sunt alesi in functia de conducere, o despagubire (filodorma). De pilda Stanley O’Neal, sef al lui Merrill Lynch, banca de investitii ce a inregistrat o pierdere de 52 miliarde dolari, a primit la parasirea postului o filodorma de 161 milioane dolari. Imbogatirea continua a detinatorilor de patrimoniu financiar se bazeaza, la urma urmelor, pe deteriorarea conditiilor de salarizare a celorlalti cetateni : somaj, marginalizare, desprinderea remunerarii de cresterea productivitatii, sporirea duratei de munca, riscul ca pensiile sa fie jucate si pierdute la bursa etc. Acum, in proiectul de lege ce urmeaza a fi elaborat prin decizia Congresului SUA, se prevede ca salariile si filodormele sefilor de firme si banci sa fie indexate (puse in corelare) cu rezultatele economice obtinute de firma, iar nu lasate la aprecierea consiliilor de administratie. Aceasta masura a fost adoptata insa mai mult pentru a da satisfactie contribuabililor, indignati de faptul ca din impozitele lor sunt salvate banci duse la faliment de niste sefi incapabili, platiti regeste.

3)      a treia problema este efectul crizei financiare asupra politicii internationale. Trebuie recunoscut ca actuala criza nu este insotita – deocamdata – si de o recesiune economica, ceeace ii face pe unii sa o considere doar drept un accident nefericit. Dar convocarea unei mari conferinte internationale care sa regandeasca de la zero intregul sistem financiar si monetar mondial, este ceruta de tot mai multi sefi de state. Fara trecerea prin asta de la cuvinte la fapte, ar insemna ca inca odata, dupa crizele din Mexic(1995), asiatica (1997), din Rusia (1998), din Argentina (2001), imobiliara americana (2007), sa nu se traga nici o invatatura din cele petrecute in ultimii ani. O asemenea conferinta va pune capat caracterului unipolar al lumii. Desigur, Statele Unite raman prima putere din lume in domeniul economic, militar, tehnologic si cultural, dar nu mai pot sa revendice o suprematie incontestabila, hegemonica. Si nu numai din cauza dificultatilor financiare actuale, ci si pentru ca sunt inglodati in razboiul din Irak si Afganistan, iar popularitatea lor in intreaga lume e la nivelul cel mai scazut. Totodata are loc ridicarea unor puteri precum China, Rusia, India, Brazilia s.a., care fiecare are un cuvant important de spus in ce priveste treburile lumii. Acest lucru va trebui inteles, mai devreme sau mai tarziu, si la Washington. Este drept ca ambii candidati la presedintia Statelor Unite, Obama si McCain, recunosc necesitatea practicarii de America a unui mai mare multilateralism, dar – cel putin in interventiile lor televizate in campania electorala – se constata ca tonul de putere imperiala nu a fost abandonat. Probabil ca economiile europene vor suferi si ele in 2009 o stagnare. Ea se va repercuta si asupra tarilor cu economia in desvoltare, in primul rand prin reducerea investitiilor straine, dar si prin scaderea cursurilor materiilor prime pe care ele le exporta. Asemenea efecte negative vor fi resimtite si de tara noastra. Este de sperat ca guvernul ce se va forma in urma alegerilor din acest an sa traga concluziile utile din reasezarea relatiilor economice si politice internationale pe glob, dand preferinta unui multilateralism condus cu intelepciune.

                        Toate cele de mai sus sunt poate prematur enuntate, dar nu este exagerat sa credem ca suntem in pragul parasirii „unui sistem de relatii elitist intre state, in care armata americana era un fel de politist mondial menit a sustine un neocolonialism reticent“, cum se exprima analistul de politica externa al ziarului „Figaro“, Alexandre Adler.

O EUROPA CE NU-SI INTELEGE INCA RASPUNDEREA

May 27, 2008

                                                                   

 

            Europa nu are o politica externa proprie, desi tocmai asta era ambitia fondatorilor ei. Sfasiata intre atlantism si vocatia sa continentala, dand lipsa acuta de conducatori de valoare, ea se lasa trasa la remorca Statelor Unite in aventuri ale NATO destinate esecului. In plus, divergentele interne din U.E. fac imposibila gasirea unei politici externe europene reale : Angela Merkel e imobilizata de certurile politice din cadrul coalitiei pe care o conduce, Gordon Brown e slabit politic in urma alegerilor comunale, Silvio Berlusconi e o nulitate in politica externa, iar Sarkozy isi nelinisteste colegii europeni cu propunerile sale in preajma preluarii de Franta in luna iulie a presedintiei U.E. Este adevarat ca, drept semn de intelegere, Sarkozy a anuntat ca Franta vrea sa-si reocupe locul in NATO, ce fusese parasit inca de pe vremea lui De Gaulle. Dar este o hotarare tardiva. NATO este o organizatie care – orice s-ar spune – nu mai are ratiune de a exista dupa terminarea razboiului rece.

             Iar toate astea au loc intr-un moment in care sistemul financiar globalizat e pe cale sa plateasca pretul considerabil al greselilor catastrofale din trecut. Criza din Orientul Apropiat ar pretinde o implicare politica si diplomatica a Europei. Dar nimic nu se poate face acolo pana la instalarea in ianuarie 2009 a noului presedinte la Washington. Si nu este vorba numai despre crearea statului palestinian, ci de asigurarea rezervelor de petrol mondiale. Razboiul din Irak nu face decat sa puna sub amenintare aceste rezerve, incurajand radicalismul islamic impotriva caruia pretinde ca lupta. Securizarea rezervelor de titei nu se realizeaza prin invazie si prin impunerea de guverne marioneta in regiune. Nu este exclus insa ca, inainte de a parasi scena, George W. Bush si Dick Cheney sa creada ca misiunea lor este incompleta daca nu declanseaza ostilitati impotriva Iranului.

            Fata de Rusia, politica europeana da dovada de aceiasi duplicitate. Tarile UE au nevoie de gazele aduse pe conducta din Siberia si deci nu pot ceda ispitei de a adopta un ton prea arogant fata de principalul furnizor. Europa se multumeste deci a critica politica interna ruseasca, acuzand Kremlinul de lipsa unei dorinte reale de democratizare. Dar niciodata in decursul istoriei sale Rusia nu a fost atat de democratica ca astazi. Gorbaciov a fost un conducator slab, Eltin – un autocrat confuz, ambii incapabili sa ghideze tranzitia. Atunci cand statul rus a inceput sa se descompuna, cand puterea in stat si imensele bogatii ale teritoriului au fost lasate pe mana unor grupuri de oligarhi cu caracter mafios, ce incepusera sa imparta tara in zone de influenta, a aparut Putin. Introducerea ordinei publice, prima datorie a statului, el este cel ce a restabilit-o si ar fi o gresala a crede ca alegerile din luna decembrie, in care partidul lui Putin a avut o rasunatoare victorie (64 % din voturi), nu ar reflecta cu adevarat vointa populara. Occidentul a fost iritat nu pentru ca in Duma comunistii au obtinut 11,6 % din voturi, iar nationalistii lui Jirinovski – 8,2 %, ci mai ales pentru ca cele doua partide pro-occidentale nu au reusit sa ia decat 1,6 %  si 1,0 % din voturi.

            Europa critica autoritarismul conducerii rusesti si lipsurile de pluralism in presa si televiziunea de acolo. Dar nimeni nu contesta ca nivelul de trai al celor 145 milioane de rusi a crescut simtitor, ca statul rus si-a achitat toate datoriile pe care le avea in vest, ca tara nu a fost mai stabila ca acum de la caderea comunismului, ca Rusia a redevenit o putere internationala de prim plan. Cum s-ar putea crede ca rusii ar sustine un proces care ar duce la slabirea puterii politice si demontarea fortei statului, chiar daca acestui proces i se pune numele de democratizare ? Rusia nu mai poate fi izolata si nici stigmatizata.            Si in aceasta privinta deci Bruxelles-ul arata lacune in definirea unei atitudini responsabile, ce ar trebui sa tina seama de noile realitati geopolitice. Europa ar putea sa ajute Rusia sa nu mai fie atat de obsedata de politica de securitate fata de SUA, o obsesie ce nu poate duce decat la o noua runda de inarmare nucleara. Europa ar putea de pilda sa se preocupe de valorificarea potentialului economic rusesc, altul decat numai cel legat de gaz si petrol.

            La Lisabona s-a decis si crearea unui minister de externe al U.E. Ramane de vazut ce program va avea noul ministru si caile prin care Europa isi va putea dovedi identitatea, fara a mai fi doar un auxiliar al Statelor Unite in niste actiuni militare asupra carora Washingtonul nu s-a consultat in prealabil cu europenii.

 

            Bibliografie :

 1) Mihail Gorbaciov – „Voi vedeti prea simplist Rusia“ articol aparut in revista gemana „CICERO“ – aprilie 2008

  2) Dominique Reynie – „Rusia – tara democratica“ – articol din „Le Figaro“ 17 decembrie 2007

  3)  William Pfaff – „Europa absenta in fata responsabilitatilor“ – articol aparut pe blogul www.contreinfo.info.com  la 9 mai 2008

  4) Geoffrey Barraclough – „Rusia este cealalta Europa“ – articol din revista germana „Freitag“ – 24.05 2008

“DRAGI AMERICANI”

March 28, 2008

                                  de N. Raducanu 

             Cu titlul de mai sus a aparut recent in marele saptamanal de cultura german “Die Zeit” un articol de fond sub semnatura lui Helmut Schmidt, fost cancelar social-democrat al Germaniei. La 89 de ani, el este considerat unul dintre batranii intelepti ai acestei tari si de aceea am considerat util sa traduc acest articol si sa il public pe blog. deoarece el exprima cred opinia multor europeni.

                    

            Daca noua, europenilor, ni s-ar permite sa luam parte la alegerile preliminare din SUA,  as avea atunci de pus cateva intrebari candidatilor ambelor mari partide. Caci in decursul secolului trecut am invatat ca politica externa a fiecarui presedinte american are pentru noi o importanta aproape coplesitoare. In toamna anului 2003 presedintele Bush junior a declarat : „Mission accomplished“. Dar chiar astazi , dupa cinci ani, telurile si caile Americii sunt tot atat de neclare ca si odinioara, ba chiar li s-au adaogat niste lucruri obscure.

            Problemele de politica mondiala pe care in ianuarie 2009 le va mosteni noul presedinte, par mai complicate, mai vaste, mai apasatoare decat mostenirea privind Vietnamul pe care presedintele Nixon a primit-o din partea inaintasilor sai Gerald Ford si Jimmy Carter. Natiunea americana si-a recapatat increderea in sine abia sub Ronald Reagan, la asta contribuind si timpul ce a mai trecut. Dar in actuala confruntare a alegerilor preliminare, reamintirea gravelor greseli ale razboiului din Vietnam joaca inca un rol important.

            E nevoie de un nou inceput, spera multi americani. Dar asta e valabil si pentru politica externa ? Unii dintre candidati au publicat in serioasa revista „Foreign Affairs“ niste declaratii inteligente, dar in cuvantarile lor problemele de politica externa si de securitate sunt secundare. Noi europenii stim din experienta ca disputele electorale, in orice democratie, nu sunt duse la cel mai inalt nivel de discernamant, ci mai curand la un nivel plat, de mlastina. Totusi nici cariera politica de pana acum a candidatilor si nici discursurile lor nu permit sa se aprecieze cum isi vor fauri politica lor externa in cazul in care vor castiga alegerile. Ca european as dori raspunsuri la cateva intrebari care privesc nu numai America, ci si Europa. In ele se includ razboaiele din Irak si Afganistan, dar se extind asupra tuturor teatrelor actuale de razboi.

1.      Cum vreti sa terminati razboiul din Irak ? Ce mijloace veti folosi ? Cum va arata Irakul la sfarsit ?

2.      Care va este scopul in Afganistan ? Este vorba doar de eliminarea lui Al-Qaida si a talibanilor ? Sau este vorba despre faurirea democratiei in aceasta tara ?

3.      In cazul in care Al-Qaida este definitiv respins in Pakistan si eventual intra in posesia armei nucleare pakistaneze, veti ordona intervenia militara si in Pakistan ?

4.      Care va este strategia pentru o solutionare pasnica a confruntarii de peste jumatate de secol intre Israel  si vecinii sai arabi ? Veti sustine crearea unui stat palestinian sau conferinta de la Annapolis ramane doar un simplu episod ?

5.      Dupa ce serviciile de informatii americane au stabilit ca Iranul a abandonat intentia de a se dota cu arma nucleara, care este viiitoarea politica a SUA fata de Iran ? 

6.      Tinand seama ca un sfert din statele intregii lumi sunt sub influenta islamica, veti sustine o politica de toleranta religioasa si culturala si veti evita un asa zis Clash of Civilizations cu Islamul ?

7.      Impartasiti opinia ca, pe langa Orientul Mijlociu si Apropiat, o alta „provocare a securitatii globale este Rusia“ (conf. Zbigniew Brzezinski) ? Sau impartasiti opinia noastra ca Rusia, dela Gorbaciov, nu a lezat nicaieri vreo frontiera si s-a comportat  la exterior mai pasnic decat in timpul tarismului sau sovietic ? Amplasarea de instalatii antiracheta in Polonia si Cehia servesc protectiei acestor tari si apararii SUA, sau ele sunt destinate doar intimidarii Rusiei ? Acceptati rolul politic si economic pe plan mondial al Rusiei ?

8.      Acceptati rolul politic si economic mondial al Chinei ? Veti invita in sfarsit China la intalnirile la nivel inalt ?

9.      Isi va indeplini America obligatiile ce ii revin prin tratatele de interzicere a armamentului atomic ?  Veti restabili acordul ABM de evitare a unui noi curse a inarmarii cu armament antirecheta, pe care precursorii dvs. l-au abolit neintelept ? Veti ratifica in cele din urma acordul KSE despre fortele conventionale in Europa, ceeace precursorii dvs. au refuzat sa o faca pana acum ?

10.  Dupa ce doi presedinti americani la rand nu au semnat protocolul de la Kyoto, va participa in viitor America la un acord de limitare mondiala a degajarilor de gaze cu efect de sera ?

11.  Veti cauta oare ca prin politica dvs. bugetara si financiara sa se echilibreze extrem de deficitara balanta comerciala externa ? Va inceta America sa foloseasca o mare parte din capitalul format al altor tari ? Sustineti introducerea de supraveghere si ordine unanim convenita asupra pietelor financiare globale, foarte speculative ?

12.  Carta Natiunilor Unite mai este si pentru America un drept al popoarelor in vigoare ?

         Inca de la fondarea Statelor Unite ale Americii, in politica externa americana au jucat un mare rol atat tendintele izolationiste, cat si cele imperialiste si internationaliste. Multi europeni considera politica mondiala unilaterala a actualului presedinte ca tinand de o atitudine imperialista. Totodata noi avem incredere in instinctele democratice ale natiunii americane. Pentru noi America este inca un adapost, un refugiu al libertatii si iluminismului. Noi stim insa ca lumea nu poate fi condusa doar de catre Occident. Caci Statele Unite nu reprezinte decat 4,5 %, iar impreuna cu Uniunea Europeana, doar 12 % din intreaga populatie a lumii; iar la mijlocul acestui secol, asta va reprezenta doar 9 %.

         Increderea europenilor in conducerea americana este astazi tulburata, dar noi dorim sa mentinem comunitatea atlantica. Dorim sa iubim din nou America. Suntem insa sceptici, deoarece Washingtonul de vreo zece ani nu ne-a solicitat decat cand a fost vorba de finante sau de ajutorarea cu trupe. Desigur ca suntem si noi, europenii, constienti de propriile noastre slabiciuni. Desi stim sa ne solutionam in comun problemele, fie ca e vorba despre normele telefericelor sau de adancimea bazinelor in gradinile zoologice, nu am reusit pana acum sa avem o „politica externa comunitara“ a U.E. Speram de aceea ca noul presedinte al SUA sa duca o politica externa rationala si multilaterala, indeosebi pentru ca suntem convinsi de vitalitatea Americii.