Posts Tagged ‘Politica’

Intelectualul de stanga

February 10, 2014

 

Cu sapte ani in urma am publicat, pe un alt blog, un text cu titlul de mai sus, care pe atunci a parut desuet, caci criza economica nu isi aratase coltii, iar practic intreaga presa era ocupata de articole ale laudatorilor avantajelor capitalismului, ce semnalau totodata  pericolul nostalgiei dupa regimul prabusit in 1989. Perioada care a trecut de atunci a scos la iveala lacunele pe care le continea propaganda dreptei si a permis aparitia in spatiul public a unor voci critice, strict necesare intretinerii spiritului democratic in societate. M-am gandit ca poate ar fi totusi oportun sa republic pe acest blog articolul din aprilie 2007, care socotesc ca nu si-a pierdut din actualitate.   

Ce este oare un om ce poate purta numele de intelectual ? El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturile sale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil. In cele ce urmeaza voi face cateva reflectii asupra notiunii intelectualuluide stanga.
Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.
Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.
In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii.
Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta? Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.
Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti liberali, mai mult sau mai putin. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex.
Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea periodica desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga este internationalist , e prudent in folosirea notiunii deoarece este constient ca marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii, reprezinta fata pernicioasa a notiunii de internationalism. Dar el, intelectualul de stanga, este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta in ansamblu calitatile poporului sau. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui prin reforme. Stanga crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale. Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.

 

 

Advertisements

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (II)

October 27, 2013

 

Citind argumentele aruncate de N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu in batalia cu cei de la Observator cultural si de la platforma Critic Atac, primul lucru care surprinde este invinuirea adusa acestora din urma ca, atingand chiar si numai cu o floare campania pe care dansii o duc de peste 20 de ani impotriva stalinismului romanesc, s-ar deschide zagazurile reintoarcerii abuzurilor comuniste. Acuzatie consternanta deoarece nimic nu o justifica. Nu exista in tara nici un partid al unei stangi radicale, iar apartenenta Romaniei la Uniunea Europeana si la NATO fac aceasta ipoteza total neverosimila. Se doreste insa, prin publicarea unei avalanse de articole in ziare si reviste pentru ingrozirea, fara motiv real a publicului, sa se perpetueze situatia prin care gandirea de dreapta neo-conservatoare s-a instituit ca monopol, persifland si diabolizand orice viziune politica de stanga. Numai niste naivi mai pot acorda credit imaginilor de sperietori, conform carora in joc, prin critica dinspre stanga, este periclitata insasi existanta capitalismului si ca la granita ne pandeste, cu cutitul in dinti, insusi Putin.

Intr-un nou articol al d-lui Manolescu din Adevarul („Extremele se ating“) dansul spune, cuprins de emotie: „Cât voi mai putea ţine un condei în mână, nu voi înceta să susţin că primejdia pentru democraţie începe cu discursul extremist, de dreapta sau de stânga, care, îngăduit, conduce nesmintit la o realitate politică extremă, precum fascismul sau comunismul”. Despre ce discurs extremist de stanga poate fi oare vorba? Dansul nu face decat sa repete prin asta  o veche teza draga propagandei razboiului rece, care azi nu mai are nici un suport faptic. Rusia, o fi ea privita ca un potential adversar al Americii, dar s-a debarasat de comunism si, mai rau chiar decat la noi, acolo bantuie un capitalism salbatic, cu brutale manifestari nationaliste.  Dar dl. Nicolae Manolescu (nascut Apolzan; oare de ce si-o fi schimbat numele de familie, pe care in interbelic il purta un legionar notoriu din Sibiu?), care din critic literar unanim apreciat pana in 1989, s-a transformat apoi in om politic, presedinte de partid vizand presedintia tarii, director al unei reviste literare ce militeaza partizan de dreapta, precum si posesor a altor distinctii si privilegii. Dansul isi afiseaza acum o atitudine politica confortabila de centru-dreapta, din care nu doreste sa fie deranjat. Dar, asa cum scria Norberto Bobbio, dreapta e mai apropiata de extrema dreapta decat de stanga, cu care nu impartaseste aceleasi valori.

Iar Vladimir Tismaneanu, propagandist oficial al anticomunismului, tine sa asigure cititorii  Revistei 22 ca cei ce pun la indoiala utilitatea dominatiei fara nici o obiectie a elitei neoconsevatoare, nu sunt decat niste comunisti camuflati ce doresc revenirea la regimul de trista amintire. O excelenta analiza a tezelor tismaniene poate fi citita in blogul „vicuslusorum“ (25.10.2013), din care preluam cateva pasaje: „Vladimir Tismaneanu  a conservat atmosfera sufocanta de razboi rece in cartile sale tarzii: desi politic defunct, cadavrul Imperiului Raului si-ar fi lasat fantomele asupra societatilor viitorului. Tentatia comunismului trebuie exorcizata cu indarjire. Tonul apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu ataca fara pic de nuante totalitarismele comuniste este profund nestiintific si incarcat de valori straine distantei cu care istoria ca domeniu este scrisa. Totalitarismul este o cheie interpretativa desueta astazi, la 60 de ani dupa opera Hannei Arendt. Nimic prob nu poate iesi de sub pana unor anticomunisti dominati de o ideologie neoliberala la fel de pacatoasa ca orice viziune partizana traita cu fanatism.“  (…) „Simplitatea demersului sau sperie prin ferocitatea cu care sunt purtate atacurile. In procesul de demolare totala, stanga insasi, mai veche si mai prezenta in modernitatea capitalista decat experimentul comunist, este anatemizata si demonizata ca fanatica, odioasa, utopica, iar marxismul, desi tratat cu superficialitate grosolana de Tismaneanu, cade sub ghilotina furiei anticomuniste.  (…) Suficienta istoricului V. Tismaneanu devine devastatoare in latura publicistica a operei sale. Generalizarile pripite, judecatile de valoare nefondate pe altceva decat umori personale, atacurile repetate la persoana, viziunea maniheista straina de spiritul autentic al stiintei, tonul otravit, indignarile condescendente, aplecarea spre etichete si porecle sinistre, dar mai ales, trufia cu care desfigureaza subiecte fragile epistemic, m-au convins sa tratez cu circumspectie si neutralitate opiniile inflamate, golite de spiritul adevarului, ale omului Vladimir Tismaneanu.“

Este sigur ca duelul intre intelectualii de stanga si cei de dreapta va continua, caci realitatile din tara impun clarificari, uneori dureroase. Dar asupra argumentatiei celor de dreapta apasa bilantul ultimilor ani, plin de promisiuni esuate, care nu mai sunt acceptate de tineri pe care retorica anticomunista, repetata pana la sastisire, ii lasa indiferenti.

Noua stanga ce nu mai accepta gandirea unica anticomunista (I)

October 27, 2013

 

De peste o luna se desfasoara in cateva publicatii un duel aprig pe teme ideologice care nu poate lasa pe nimeni indiferent. In „Adevarul“, „ Romania literara“ si „Revista 22“ domnii N. Manolescu si Vladimir Tismaneanu isi manifesta stupefactia si indignarea pentru ca o seama de tineri calca in strachinile corectitudinii politice,  adoptand puncte de vedere nepermis de stanga. De cealalta parte se situeaza cei de la platforma net  „Critic Atac“ si de la periodicul  „Observator cultural“, care isi exprima lehamitea fata de dominatia de peste doua decenii a unui discurs elitist, camuflat sub vesmant de „anticomunism“. Nu am putut urmari intregul schimb de argumente si replici al acestei dispute, dar voi reda pe scurt cateva argumente ce mi s-au parut esentiale in aceasta controversa.

Profesorul Nicolae Manolescu, presedinte al Uniunii scriitorilor, membru al Academiei Romane si posesor al altor titluri, ii „acuza“ pe cei de la Critic  Atac  ca sunt marxisti, leninisti, comunisti, antioccidentali si rusofili, printre altele si deoarece: „…printre patronii spirituali ai junilor de la Critic  Atac , Marx si Lenin au fost evrei, iar Mao, chinez“. La care primeste riposta unui comentator de solida statura intelectuala (Radu Ioanid): „Stie dl. ambasador al Romaniei la UNESCO, ca a utiliza formula „evreii Marx si Lenin“ inseamna folosirea unui cliseu antisemit  –  evreii ai creat/adus comunismul?! (…) Caracterizarea lui Lenin ca evreu este in general facuta de cele mai salbatice si inculte cercuri extremiste de dreapta. De altfel domnia sa nu este la primul derapaj de acest fel. Penibilele sale luari de pozitie pro-Antonescu sunt on the record“. 

„Neo-stangistii“,  care pretind ca anticomunismul, ce stapaneste autoritar  gandirea intelectuala din Romania timp de aproape un sfert de secol, ar fi devenit nu numai desuet, ci si daunator, sunt in plina  erezie, proclama dl. Manolescu, deoarece “inca nu ne-am despartit cu adevarat de comunism“. Ceeace il indreptateste sa-i sanctioneze cu urmatoarea sentinta:  „lipsa deplina de spirit critic , care ii conduce la comentarii de un enorm ridicol, bazate pe cea mai tendentioasa confuzie de valori“.  Ii sare imediat in ajutor V. Tismaneanu, vestit procuror al Istoriei, care vede in incercarea de „delegitimare insistenta, insidioasa sau stridenta a anticomunismului“, nici mai mult, nici mai putin decat un atac la democratie.  (Ca si cum democratia nu ar putea admite diversitatea de opinii, reflectez eu). Dansul  se intreaba cum se poate explica „perseverenta unora in a adopta si a disemina teze pe care o minte normala nu le poate considera dacat stupide, ba chiar potential criminale“. 

O alta imputare adusa tinerilor „stangisti“  este ca ei incearca reactualizarea lui Dobrogeanu-Gherea (socialist) in dauna lui Maiorescu (conservator): „Marturisesc rusinat – scrie dl. Manolescu – ca n-am prevazut ca fostii mei studenti ar putea intr-o zi sa sfideze tot ce i-am invatat despre Maiorescu…“ Dupa dansul, anii comunismului „au ruinat complet si definitiv critica marxista cu pretentii stiintifice a lui Gherea“. La care Paul Cernat in Observator cultural da replica:  „A te bloca in maiorescianism sau a-l fetisiza bigot, refuzand ca inutilizabile alte traditii de gandire critica, nu e semn de gandire  libera si pluralista. Rolul stangii in procesul modernizarii noastre e unul determinant“.

Aceste imputari pornesc de la premisa, intentionat falsa, ca cei de la Critic Atac si Observator cultural ar dori sa reabiliteze comunismul stalinisto-ceausist, criticand demascarea crimelor fostului regim, domeniu unde numai cativa chemati au dreptul sa se pronunte.  Astfel acelasi  N. Manolescu semnaleaza in Adevarul amenintarea ce  pluteste asupra societatii romanesti din partea unui „neomarxism (neoleninism?)“, invecinat cu „islamismul radical“ si care, daca nu azi, atunci maine, „ne va asurzi pe toti“.  Este o acuzatie vicleana, cu substrat politic, vadit populist. In realitate, citind si recitind articolele celor invinuiti, se constata ca nu e vorba de apel la absolvire de orice culpa a unui regim care nu a avut doar parti rele pentru populatia tarii. Este insa vorba despre vechea confruntare intre dreapta si stanga, despre „ridiculizarea si diabolizarea omului de stanga“, cu epitete discreditante, pentru eliminarea din viata culturala a celor ce indraznesc sa critice o stare de lucruri ce marginalizeaza tara noastra: absenta stangii veritabile din discursul public. Ce spun in fond acesti tineri intelectuali asupra carora se arunca anatema?

„Decredibilizarea stangii – scrie Bianca Burta-Cernat –  concomitent cu fetisizarea agresiva a principiilor dreptei (in mod deosebit ale celei liberal-conservatoare) este parte a unui proiect hegemonic,  care risca sa limiteze in mod insidios, insusi dreptul de a vedea lucrurile diferit fata de ceea ce ne invata establishmentul, prin toate parghiile institutionale de care dispune. (…) Omul de stanga e prea adesea ridiculizat (cand nu diabolizat la noi; despre el se vorbeste in clisee. E dusmanul proprietatii private si adeptul colectivismului, e cu necesitate ateu – singura lui religie fiind una politica, uraste elitele de orice fel, ideile lui au un potential totalitar. (…) In Europa civilizata, pe care nu mai ostenim sa o invocam, un asemenea discurs ar provoca mirare. La noi, in schimb, acesta e discursul intelectual dominant“. 

La randul sau, Vasile Ernu, intr-o scrisoare deschisa in Critic Atac adresata lui H.-R. Patapievici si  intitulata „Da, sunt om de stanga“, scrie: „Afirmati  ca sunteti ponegrit de  unii-altii pe model „vadimist“ si ca sunteti etichetat „“evreu“ de origine „stalinista“ pe linie paterna. Insa dvs., doar dupa un rand, procedati la fel, in aceiasi „logica vadimista“, etichetandu-ma „nostalgic dupa Imperiul sovietic“. (…) O faceti de pe pozitia care la noi a devenit aproape lege, a“partii bune“ care legitimeaza si delegitimeaza prin simpla rostire a unor postulate“.

Paul Cernat precizeaza si dansul in „Observator cultural“ ca: „a critica iluziile anticomunismului nu inseamna a fi aparator al crimelor comuniste“, dupa cum „a fi antielitist nu inseamna a fi impotriva elitelor“. Nedorind sa personalizeze discutia, tot el arata ca: „Pentru acesti lideri de opinie, apologeti ai statului minimal, doar cei suficient de bogati sau favorizati au dreptul la servicii de sanatate  si educatie decente, de preferat private, restul nu au decat sa se descurce cum or sti, sa crape sau sa emigreze…“. „Daca dl. Manolescu vede in junii de la Critic Atac  doar „marxisti“, „leninisti“ si „radicali maoisti“, ma pot intreba de cand a devenit marxismul, cu avatarurile sale revizioniste, nefrecventabil cultural in Occident?“. Si mai departe: „…angajarea elitistilor, cu arme si bagaje, in contul regimului Basescu, a scos la iveala nu doar insensibilitatea sociala a „dreptei“ intelectual-militante, ci sensibilitatea ei antisociala, narcisista, grefata pe o ideologie tip Ev Mediu, plus capitalism fara limite. (…) Nu voi putea uita multa vreme discursurile – oribile – impotriva asistatilor sociali (incluzand aici bugetarii si pensionarii), a statului social si a „mahalalei inepte“, care nu munceste, fura si-i voteaza cu burta pe criptocomunisti, care nu-si merita elita si presedintele etc. (altfel, poporul cel prost,cobai ideal pentru austeritate, era bun cand vota pentru parlament unicameral sau il vota pe „mahalagiul cu viziune“ euroatlantica)“.

Atat deocamdata cu prezentarea unora din argumentele schimbate in confruntarea ideologic-culturala dintre cei cativa partizani de dreapta si de stanga. In partea a doua a acestui articol, voi prezenta alte opiniiin legatura cu aceasta disputa.

Andrei Plesu despre romani

July 20, 2013

 

Pentru multi intelectuali, Andrei Plesu este elitismul in stare concentrata, spiritul cel mai profund al natiei, cel care imparte cu Liiceanu si Tismaneanu insusirea nepretuita de a rasuci neincetat degetul in rana presupus inca nevindecata a acestei tari – comunismul. A emite vreo critica la adresa articolelor publicate de dansul pare un sacrilegiu, o impietate, te pune in situatia unui barbar ce nu pretuieste frumosul si intelepciunea. Aceste cateva ganduri m-au strabatut acum cateva zile cand, insotite de exclamatiile de admiratie pentru autor ale unei cunostinte, am primit  doua editoriale ale lui Plesu despre romani si Romania, pe care nu le citisem pana acum. 

Ce reflectii ne impartaseste dansul despre cei ce ii sunt concetateni? Ca “lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea” formeaza “o traditie durabila a tarisoarei noastre”, ca “desi NATO incearca sa ne organizeze si UE sa ne domesticeasca”, efortul acestora e zadarnic, deoarece romanul “are sapte vieti in pieptul de arama, nu moare si nu se transforma, ci se adapteaza si se descurca”. De aceea “strazile vor ramane mereu pline de gropi”, iar “soferii vor conduce bezmetic, isteric, mitocaneste”, “justitia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta”, “scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii, vom fi sufocati de proasta crestere, de incultura, de muzica proasta si de fast-food”.

Dar nu e deajuns. Ni se mai atrage atentia cu ingrijorare asupra catorva paradoxuri. Ca daca avem medici foarte buni, in schimb spitalele sunt foarte proaste si deci “daca medicul te salveaza, sistemul te omoara“. Ca daca avem atractii turistice, nu avem totusi turism, din cauza drumurilor si a hotelurilor miserabile;  ca daca avem elevi emeriti, profesorii s-au descalificat; ca daca avem pamant fertil, ba chiar si destui tarani, nu mai avem agricultura si suntem obligati sa importam hrana; “ca ne imbulzim, ne ocaram si vociferam ca o hoarda fara istorie si fara credinta”.  Iar mai departe cade sentinta, fara drept de apel: “Cresterea organica, cu rezultat constient si previzibil, continuitatea, consecventa, organizarea, tenacitatea, iata virtutile care ne lipsesc”.

Citind cele de mai sus, bietul cititor poate fi cuprins de disperare. S-ar parea ca nu mai e nici o salvare, ca suntem sortiti pe vecie la o existenta subumana, spre dispretul catorva ganditori ce ne pun oglinda in fata. Articolele apocaliptice ale d-lui Plesu mi-au pus intrebarea  ce semnificatie se poate da astazi listei interminabile de defecte, genetice sau insusite, ale romanului tipic pe care ne-o etaleaza dansul? Caci nu e doar o izbucnire temperamentala, o rafuire pusa in pagina tiparita pentru cateva ofense sau din grija pentru viitorul natiunii. Nimic nu este intamplator, nimic nu este dezvaluit fara motiv . Este aproape un sfert de secol de cand comunismul a fost ingropat, chiar si in Rusia, deci timp in care libertatea cuvantului, legile pietei, democratia parlamentara, privatizarile, respectarea cu sfintenie a indicatiilor pretioase venite de la Bruxelles  sau din partea FMI ar fi trebuit sa-si arate efectele benefice, iar “masele largi populare” sa fie cuprinse de o satisfactie generala. Nimic din asa ceva nu se constata insa si nici nu se prevede, caci – asa cum pretinde dl. Plesu – suntem condamnati, nu de istorie, ci de un destin etnic implacabil, de blestemul de a ne fi nascut romani. Nu-mi amintesc sa fi intalnit si in publicatiile altor tari asemenea verdicte ce obliga fie la resemnare, fie la sinucidere. Sunt cateva explicatii posibile pentru o asemenea atitudine.

Cea mai verosimila ipoteza ar fi conformismul. Societatea romanesca e apasata de nemultumire  fata de clasa politica, fata de economia ce nu demareaza, de politica externa lipsita de sira spinarii si deci slugarnica, de tot mai adanca cascare a prapastiei intre bogati si saraci. E o situatie critica ce nu poate dura si numeroase sunt personalitatile de pe glob ce semnaleaza simptomele gravei crize social-politice ce se apropie. Dl. Plesu a inteles si dansul asta. Nu poate insa sa arunce vina pe capitalism, caci asta ar contrazice intregul sau “Weltanschauung” neoconservator.  Adoptand postura de profet, dansul a gasit un vinovat comod ce nu poate riposta:  romanul cu defectele lui incorigibile. E uimitor cat de multi sunt cei care se vaicaresc pe forumuri si pe bloguri pentru nefericirea de a se fi nascut in spatiul carpato-dunarean. De la stanga la dreapta, de la tineri pana la batrani, lumea se plange , ba chiar indeamna la emigrare.  Adoptarea conformista a acestui mod de a vedea  nu costa nimic, dar rasplateste autorul cu aplauzele ignorantilor.

O alta explicatie ar fi nemultumirea pentru impasul politic in care a ajuns relatia dintre presedinte, pe deoparte, si parlament si guvern, pe de alta parte. Basescu si-a dezamagit partizanii  ce doreau traducerea in viata a promisi unii de tragere in teapa a adversarilor politici.  Peste 15 luni vor avea loc noi alegeri prezidentiale si  cine stie – se intreaba ei – ce presedinte concesiv fata de niste reforme sociale nedorite va ajunge la Cotroceni. Dl. Plesu s-ar putea ca prin aceste articole sa atraga atentia inca de pe acum ca masele needucate, multimile celor prost crescuti, pot sa incline balanta electorala intr-un sens nedorit de proaspata clasa a potentatilor economici.  Ma intreb, pe de alta parte, daca asemenea articole sumbre puteau fi scrise cu cativa ani in urma si anume inainte de a se fi declansat criza economico-financiara ce a schimbat configuratia fortelor politice din Romania. Se stie ca Andrei Plesu l-a sustinut pe Traian Basescu la ambele alegeri prezidentiale, precum si la referendumurile de suspendare din functie.  Succesul de atunci al presedintelui probabil ca ar fi facut ne la locul ei afirmatiile de acum ca poporul e alcatuit din “scursuri”, “derbedei”, “prosti” si “semidocti”.  Sau poate ca de vina pentru pretinsa prostie generalizata a natiunii o fi actualul parlament si actualul guvern, iar de indata ce presedintelui Basescu i s-ar pune la dispozitie o noua Constitutie croita dupa dorintele dansului, un parlament favorabil si un prim-ministru supus  si devotat, atunci bunastarea si inteligenta populara ar apare in chip miraculos.  Tristetea care il cuprinde pe Andrei Plesu vazand de cata imbecilitate e inconjurat atunci cand vine in tara, poate ca nu e decat un mod subtil de a-si declara opozitia fata de cateva persoane sus-puse, dar in nici un caz nu e o luare de atitudine impotriva sistemului.

Daca ma gandesc bine, sunt si alte explicatiile posibile pentru exasperarea ce il cuprinde pe Andrei Plesu (si nu numai pe el) cand contempla societatea romanesca, fara a intrezari solutii. Dar asta – cu un alt prilej.

O revista germana de educatie politica pentru tineret

July 3, 2013

 

Germania, ca si alte tari democratice, se procupa de educatia cetateneasca a populatiei. In acest scop exista, de peste 20 de ani, o agentie  denumita  „Bundeszentrale für Politische Bildung“ (Centrala Federala pentru Educatie Politica). In principiile ei de baza se arata ca “democratia are nevoie de o societate civila vie si capabila de confruntare, iar aceasta nu se poate infaptui decat atunci cand cetatenii participa activ la viata politica si sociala. De aici decurge obligatia de a sprijini si stimula intelegerea situatiei politice si consolidarea constiintei democratice, respectarea drepturilor omului si faurirea unei culture politice democratice , fara partinire de partid”. Idei desigur frumoase, dar cum sunt ele aplicate in practica? Intr-o buna masura asta se realizeaza prin revista “Fluter”. Este o publicatie pentru educatia politica a tineretului, tiparita in 250.000 exemplare (un caiet de 50 pagini fiecare), care apare odata pe trimestru in excelente conditii grafice si este distribuita gratuit celor interesati. Revista poate fi consultata pe internet la adresa: www.fluter.de

Dupa cum se stie in Germania in prezent este la putere un guvern de centru-dreapta (o alianta a crestin-democratilor si liberalilor), asa incat m-as fi asteptat ca orientarea politica a revistei sa corespunda sensului urmat de politica guvernamentala. Nicidecum insa: revista are o orientare mai mult de stanga, ceeace se intrevede din tematica problemelor ce framanta tineretul german si carora le este consacrat fiecare numar. Iata care sunt cateva din aceste teme: Internetul; Saracia; Sexul; Banii; Limba si limbajul; Munca; Proprietatea; Hrana; RDG dupa caderea zidului ; Mediile de informare; Protectia naturii; Solidaritatea; Marile orase (Megacityes); Piata; Egalitatea, Feminismul s.a.

Ce intalnim rasfoind cateva din aceste numere ?

In caietul despre saracie se incearca a se da raspuns la intrebari ca: De ce este Africa atat de saraca si Europa atat de bogata? De ce atat de multi oameni sunt muritori de foame, desi alimente sunt in lume deajuns? De ce unele tari cu mari bogatii naturale nu se pot smulge din subdesvoltare, in timp ce alte tari prospera pe seama lor? A contribuit globalizarea la sporirea saraciei in lume? Sunt oare saracii din tarile bogate singuri vinovati de conditia lor? Ce poate face politica pentru combaterea saraciei? Tot in acest caiet se prezinta varietatea aspectelor saraciei in Germania, de la studentii care abia o scot la capat cu 600 euro pe luna si de la pensionarii ce nu-si pot plati chiria, pana la acei “Obdachlos”, evacuati din locuinta si care sunt obligati sa doarma pe strada. Se prezinta si cazurile unor tari, ca de pilda Zambia, unde sfaturile date de FMI si Banca Mondiala au inrautatit situatia economica si au favorizat interesele tarilor bogate, sau ale Chinei si Braziliei unde reintroduceea treptata a capitalismului a stimulat desvoltarea economica, adancind insa prapastia dintre saraci si bogati si sporind contrazicerile sociale.

Caietul consacrat sexului in societatea moderna subliniaza in editorial ca in capitalism placerea si promisiunile sexualitatii au fost integrate circuitului marfurilor, banilor si serviciilor, iar prin aceasta – criteriilor de concurenta si consum ale pietii. Asa zisa revolutie sexuala din 1968 a accentuat tolerarea unei sexualitati afisate public, sub care insa se ascund vechile sabloane ale exploatarii si oprimarii. A-si desvalui propria sexualitate in acest mediu devine o chestiune politica a autodeterminarii: a te sustrage ordinelor marketingului este o atitudine mai revolutionara decat s-ar crede. Sexul nu e doar o problema de morala sau de desbatere despre ce e bun si ce e rau in viata unui cuplu, ci si o problema de dominatie, pornind de la violul ca aspect al razboiului pana la violenta acceptata asupra unei personae sau a unui grup. Cine vorbeste despre sex nu poate sa taca cu privire la societatea in care traieste. In caiet sunt articole care pun in discutie problema homosexualitatii, articole care compara siguranta data de diversele procedee de protectie anticonceptionala sau care desvaluie dilema in care se gasesc cei ce au contractat virusul HIV, un articol despre copii si tineri victime ale unor pedofili si un articol despre legalizarea prostitutiei in Germania ca premise de ajutor dat femeilor dar din care prostituatele nu au avut nimic de castigat.  

In caietul cu tematica “Munca” ni se prezinta mai intai cateva cifre interesante. In lume erau ocupate in 2010 in diferite munci platite 3.261.000.000 persoane. Cota somajului a fost de 9,7% in SUA, 19,8% in Spania, 4,0 in Austria, 7,0% in Germania, 9,6% in UE. Cresterea productivitatii muncii in perioada 2000-2010 a fost de 8% in Germania si de 20% in SUA. Durata medie a saptamanii de munca pentru cei integral ocupati: UE – 40,5 ore; Marea Britanie – 42,5 ore; Coreea de sud: 46 ore. Numarul salariatilor catorva mari firme: Wal-Mart (SUA) – 2.100.000; China National Petroleum – 1.650.000; Posta Germana – 424.686; Volkswagen – 358.500. Cu toate ca muncesc 8 ore pe zi, multi oameni fac parte din categoria “working poor”, adica sunt si raman saraci. Conform datelor ILO (International Labour Organization) numarul persoanelor care traiesc cu un venit mai mic de 1,25 $ / zi si persoana se ridica in 2008 la 633 milioane, iar cei traind cu mai putin de 2 dolari  – 1.190 milioane.+

 In Germania, la o populatie de 82 milioane, numarul somerilor (in 2009) a fost de 3,3 milioane, iar al celor ocupati in campul muncii – 40,2 milioane, din care 35,8 milioane salariati si 4,4 milioane liber profesionisti. Din cei ocupati in campul muncii 2,1% lucrau in agricultura, silvicultura si pescuit, 25,5% lucrau in industria prelucratoare, iar 72,4% lucrau in sectorul tertiar (prestare de servicii). Care sunt salariile in Germania si cum sunt ele impozitate? Un manager (sef de intreprindere) castiga in medie anual 91.180 euro; un avocat – 82.161 euro; un consilier de intreprindere – 76.240; un medic de spital – 75.733; un professor de liceu – 46.628; un gradinar – 27.234; un frizer – 15.787 euro anual. In medie femeile castiga in Germania, la munca egala, cu 23% mai putin decat barbatii. Castigul brut pe ora (inclusive primele) in industria prelucratoare erain 2010 in Germania – 33,9 euro; in Polonia – 7,0 euro; in Bulgaria – 2,2 euro; in Sri Lanka – 0,41 euro. Dar numarul celor care, in Germania, lucrau  pentru mai putin de 5 euro pe ora a fost de 1,15 milioane. Castigul e impozitat astfel: pana la 8.000 euro pe an – nici un impozit; peste 8.000 euro – 14%; peste 52.882 euro – 42%; peste 250.731 – 45%. Daca in Germania in medie un absolvent de facultate castiga anual 70.000 euro, unul doar cu bacalaureatul castiga 58.000 euro, iar unul cu liceul terminat, dar fara bacalaureat – 36.000 euro anual

Un articol in acest numar al revistei este consacrat lucratorilor dintr-o fabrica de placi ceramice, care – dupa ce firma a dat faliment – nu s-au resemnat sa intre in somaj, ci au continuat sa munceasca preluand conducerea intreprinderii. In Argentina – tara crunt lovita de criza – sunt azi 200 de intreprinderi care au fost preluate de salariati dupa ce tribunalul le-a declarat falimentare.  Un alt articol prezinta cu simpatie viata si munca unor tineri romani (in majoritate tigani) care isi castiga existenta la Berlin spaland parbrizul automobilelor oprite la stop, alungati mereu de politie. Alte articole : De ce nu este usor pentru un tanar german sa-si infiinteze o firma proprie in alta tara; Cum o scoate la capat o familie in care capul ei a devenit brusc somer; Despre copiii pusi sa munceasca; Sindicatele pierd mereu membri, dar ele sunt indispensabile pentru o economie functional etc.

.

Ma opresc aici, caci deja s-au depasit mult dimensiunile pe care le cred admisibile ale unui articol de blog. Ma gandesc insa ca prin toamna sa prezint tot aici o alta revista politica germana, putin cunoscuta in Romania, intitulata “CICERO”

Piata care ne invadeaza viata (II)

January 25, 2013

                  

 

In prima parte a acestei recenzii ati intrevazut deja care este esenta pledoariei  filozofului american Michael J. Sandel in recenta sa carte “What Money Can`t Buy – The Moral Limits of Markets”: economia de piata, in plina ofensiva pentru stapanirea unor noi domenii ale vietii sociale, are efecte nebanuite si nu intotdeauna acceptabile din punct de vedere moral. Comercializarea vietii cotidiene, aflata in America in stadiul cel mai avansat, modifica relatiile intre persoane si grupuri umane si aduce schimbari de durata in mentalitatea populatiei.

Merita sa ne mai oprim asupra unui amplu capitol din carte intitulat “Afacerile cu moartea”, in care este relatat urmatorul caz. Un salariat al firmei gigantice Wal-Mart a ajutat un client sa transporte la masina un televizor cumparat. Carand obiectul, el a avut un atac de cord si peste putin a murit. O societate de asigurari a platit suma de 300.000 dolari, dar nu sotiei si celor doi copii, ci firmei Wal-Mart, ce incheiase contracte de asigurare pe viata pentru toti salariatii, fara ca acestia sa stie. La proces avocatul sotiei a spus ca nu e moral sa se permita firmei sa castige de pe urma mortii cuiva din personalul sau, dar avocatul firmei a ripostat ca procedeul este perfect legal si ca, de altfel, suma respectiva nu reprezinta decat echivalentul cheltuielilor firmei cu pregatirea salariatului si deci a experientei astfel capatate de el. In termeni juridici este vorba de asa zisa “janitor’s insurance” (asigurarea femeii de serviciu), un sistem devenit legal in SUA in anii ’90. Cele mai mari firme americane au incheiat de atunci polite de asigurare in valoare de multe milioane de dolari pentru intreg personalul, fara a fi obligate sa le ceara asentimentul. Multe din aceste polite raman in vigoare chiar si dupa ce salariatul paraseste firma sau este concediat. Prea putin se stie ca, pentru unele din victimele atentatului din 11 septembrie asupra cladirilor WTC, sumele de asigurare nu au fost incasate de familii, ci de firmele la care salariatul decedat era angajat. Intr-un singur an (2008) bancile americane au incheiat asigurari de viata pentru salariati, in valoare de 122 miliarde dolari. Comentariu in Wall Street Journal: “Asigurarea viagera a devenit, dintr-o plasa de siguranta pentru familia ramasa dupa deces, o strategie financiara rentabila a firmelor”. Prima obiectiune ce se poate aduce acestui procedeu este ca firma ar putea avea tendinta de a nu mai lua masurile de protectie la locul de munca, pentru ca astfel sa incaseze valoarea asigurarii pentru muncitorul schilodit sau ucis. Pe de alta parte, cand moartea unui muncitor e mai interesanta pentru firma decat ramanerea lui in viata, sensul asigurarii s-a pervertit, caci omul nu mai e privit decat ca un obiect, disparitia caruia poate fi un profit pentru firma.

De vreo 15 ani in America au inceput sa se puna pariuri prin internet privind probabilitatea mortii diverselor personalitati in anul respectiv. Acest morbid joc (Stiffs.com; Celebrity Dead Pool, s.a.) cere fiecarui participant cate 15 dolari si o lista cu personalitatile ce el crede ca vor muri pana la sfarsitul anului. Cel care la sfarsitul anului are cei mai multi decedati, primeste pana la 3000 dolari, cel de al doilea – 500 dolari, etc. A pune pariu pe viata unui om si a profita de asta, este imoral. Iar pentru Zsa Zsa Gabor (91 ani), Fidel Castro (85 ani), Muhammad Ali , Stephen Hawking, Kirk Douglas, Margareth Thatcher, nu e deloc placut sa stie ca sunt mii de persoane care le asteapta sfarsitul si se vor bucura de asta.

Sportul s-a dovedit un teren rodnic pentru ca economia de piata sa infloreasca excesiv. Pana acum vreo 30 de ani sportivii renumiti erau bucurosi atunci cand, la sfarsitul meciului, multi copii veneau sa le solicite autografe. Ulterior insa autografele nu s-au mai acordat decat dupa ce se plateau cativa dolari. A urmat apoi comertul cu autografe, fotografii sau obiecte ce apartinusera unor mari figuri din baseball, football, basket sau hockey. In anii ‘90, un celebru jucator a semnat 20.000 mingi de baseball si a castigat din asta 2,75 milioane dolari, adica mai mult decat castigase in intreaga sa cariera sportiva. Tricouri, ghete, sepci etc. purtate de renumiti sportivi sunt colectionate de admiratori, dupa ce au fost scoase la licitatie. S-a ajuns sa fie scos la vanzare chiar si pamantul pe care a calcat eroul sportiv intr-un meci memorabil, ba chiar si guma mestecata de el.

Sume considerabile sunt platite de firme sau de milionari pentru ca stadionul unor echipe preferate sa poarte numele lor. Compania financiara Citigroup a platit 400 milioane de dolari pentru ca terenul sportiv al echipei New York Mets sa poarte timp de 20 de ani numele de Citi Field. In prima liga americana de football, dintr-un total de 32 de echipe, un numar de 22 joaca pe terenuri ce poarta numele unor mari firme comerciale sau industriale. Iar atunci cand la microfon se anunta marcarea unui punct sau intrarea unui nou jucator pe teren, speakerul trebuie sa mentioneze intotdeauna numele bancii sau companiei al carei nume este purtat de stadion. Odinioara in tribune stateau cot la cot amatorii de sport, fara deosebire de rang social. De la un timp insa toate stadioanele au loji separate pentru VIP, bogatii nu mai stau alaturi de saraci. Deseori aceste loji aclimatizate sunt inchiriate de mari companii cu sute de mii de dolari pe an, pentru a oferi locuri bune conducerii firmei sau unor clienti valorosi.

Dar sportul nu e singurul domeniu pe care piata a pus stapanire. Daca odinioara reclamele erau gazduite de ziare, radio si televiziune, acum popularizarea prin reclame a denumirilor de produse sau a firmelor producatoare s-a extins in locuri nebanuite. Alimente cu numele unor artisti de cinema sau unor seriale TV au devenit obisnuite. Dreptul de a lipi reclame pe partea interioara a usilor unor WC-uri publice a fost o afacere evaluata in 2004 la 50 milioane dolari. S-a aflat ca scriitoarea Fay Weldon a incheiat un contract cu bijutierul Bulgari ca in noul sau roman sa mentioneze de cel putin 12 ori numele firmei. Conditia a fost indeplinita, numele Bulgari aparand in romanul cu titlul “The Bulgari Connection” de 34 de ori. O agentie de publicitate plateste 900 de dolari pe luna celui ce accepta ca pe usa automobilului propriu sa se lipeasca  reclama unor bauturi, cu conditia ca in tot acest timp el sa nu consume la volan produsul unei firme concurente. Un cuplu a propus sa scoata la licitatie prin e-bay numele copilului pe care il asteptau. Suma rezultata fiind departe de cea asteptata, iar ofertele venind de la firme ce doreau ca pruncul sa poarte denumirea lor, ideea a fost abandonata. Proprietarul unui restaurant din San Francisco a propus ca celui care consimte sa i se tatueze pe corp imaginea de marca a firmei, sa i se dea o masa zilnic pe toata durata vietii. El credea ca nu vor fi mai mult de 2-3 amatori. Spre surprinderea sa, in decurs de cateva luni s-au oferit si au fost tatuati 40 de tineri. Valoarea mesei lor zilnice timp de 50 de ani s-a calculat ca se va ridica la 5,8 milioane dolari, ceeace facea reclama prea scumpa. O femeie si-a oferit fruntea pentru tatuare, contra sumei de 10 mii dolari. Ea va purta acum pana la moarte numele si adresa unui cazinou.

Trebuie recunoscut – isi incheie Michael J. Sanders cartea – ca si in St. Unite sunt multi care protesteaza impotriva valului agresiv de reclame din ultimii 20 de ani. Ei arata ca argumentul libertatii de decizie in economia de piata nu este corect, deoarece conditiile actului de cumparare-vanzare nu sunt indeplinite atunci cand cei doi parteneri nu sunt egali. Cei care, de pilda, au acceptat propunerea de a–si lasa corpul ca suport al unei reclame, au fost constransi la aceasta masura injositoare de situatia economica disperata in care se gaseau. Dar poate nu asta e atat de important, cat faptul ca decizia devalorizeaza respectiva practica sociala, face ca excesul de reclame sa se asemene cu poluarea mediului. Tot mai multe primarii de orase aflate in dificultati financiare, cedeaza si lasa firmele comerciale sa patrunda in parcuri, gari, scoli si institutii de cultura, ba chiar cauta asemenea sponsori. Dar cand niste obiecte sau domenii sunt dominate de reclame, se modifica insasi caracterul si valoarea bunurilor, procedeelor sau institutiilor respective. Oamenii se feresc de regula sa-si exprime dezacordul in aceasta privinta di teama de a nu gresi, dar pietele nu se sfiesc sa ia decizii in locul lor. Intr-o epoca in care discursul public cedeaza treptat in fata pietelor triumfatoare, numai apararea cu curaj a valorilor si relatiilor sociale la care tinem, poate face ca pietele sa-si pastreze locul ce li se cuvine. Cand totul se cantareste in bani, slabesc legaturile in societate, se reduce permeabilitatea intre paturile sociale, sporeste inegalitatea. Democratia nu pretinde o perfecta nivelare, dar cere ca oamenii sa participe la viata in comun. Astazi bogatii si saracii duc vieti separate: ei  muncesc, cumpara si se distreaza in locuri diferite, copiii lor frecventeaza scoli diferite, existentele lor se izoleaza una de alta. Iar asta nu e in folosul nici al democratiei, nici al cresterii calitatii vietii.

                                                 *

Inchizand aceasta pasionanta carte de 250 de pagini, iti pui intrebarea daca demonstratiile autorului referitoare la fenomenul navalei irezistibile a pietei sunt relevante si pentru Europa. Cred ca da, desi unele argumente aduse de autor in sprijinirea moralei in disputa cu fortele pietei sunt discutabile. Copierea necritica a modelului american este insa vizibila, cu particularitati desigur, in toate tarile ce se confrunta cu efectele globalizarii. Este greu de crezut ca se va putea rezista modelului oferit de peste ocean, atat timp cat opinia publica nu e inca constienta de implicatiile negative ale comercializarii celor mai banale aspecte ale vietii. In Romania, unde lumea abia de doi-trei ani a inceput sa se dezmeticeasca din fascinatia promisiunilor capitalismului, teza ca morala poate fi opusa valorilor pietei pare stranie si neverosimila. Dar faptul ca autorul nu cade in gresala de a-si manifesta nostalgia dupa frumoasele vremuri de odinioara si ca aceste idei vin tocmai din America, ma fac sa sper ca cititorul va reflecta asupra lor. Si va descoperi in jurul sau numeroase lucruri care nu pot fi cumparate cu bani si pentru care trebuie rezistat ispitelor pietei…  

Economie, politica si morala

July 19, 2010

In plina criza financiara si cand bancile se socoteau nevinovate, conducatorii celor mai mari tari s-au crezut obligati sa ceara moralizarea capitalismului, temandu-se ca daca nu o fac, lumea ar putea contesta intreg sistemul. Au trecut aproape doi ani de atunci si promisiunile luarii de masuri drastice au incetat. Dar mai mult ca oricand ramane actuala cerinta de a reface din economie o problema politica. In acest sens in ultimul numar al revistei “Le Monde diplomatique” (iulie 2010) a aparut articolul “Imposture du capitalisme moral” al filozofului Yvon Quiniou, din care voi reda mai jos pasajele esentiale.  

Nu ar fi timpul oare sa facem mai moral capitalismul? Intrebarea a fost pusa in plina criza de unii sefi de state, adica tocmai de cei ce inainte faceau o apologie fara margini a liberalismului, care – dupa ei – ar fi reprezentat “sfarsitul istoriei”. Dar astfel formulata, intrebarea presupune nu doar ca el ar fi imoral, dar si ca in structura sa intrinseca, capitalismul ar fi moral, iar doar prin unele acte excesive – imoral. Imoralitatea e insa constitutiva capitalismului, contrar conceptiei ce pretinde sa faca din economie o realitate ocolind morala.

Economistul ultraliberal Friedrich Hayek enuntase deja aceasta teza spunand ca doar un comportament uman intentional poate fi socotit just sau nejust, dar asa ceva nu se aplica unui sistem social. “Nu exista criteriu prin care am putea spune ce este “social nejust”, deoarece nu exista o persoana prin care s-ar fi putut comite aceasta nedreptate” scria el. Redistribuirea mai mult sau mai putin justa a avutiei si a mijloacelor de productie, intentie ce anima miscarea socialista, nu face – dupa el – decat sa transpuna niste intentii umane asupra unei realitati impersonale. La fel, in recenta carte a lui Andre Comte-Sponville (“Le capitalisme est-il moral?”) se reia aceiasi premisa a ideologiei liberale: capitalismul nu e nici moral, nici imoral, el este amoral. Morala ar fi un lucru exterior capitalismului, ea nu il poate afecta decat marginal, prin politica sau prin drept, atenuandu-i aspectele rele, dar in nici un caz nu poate si nici nu trebuie sa-i suprime cauzele. Capitalismul poate fi nedrept, ca de pilda in distributia de catre natura a calitatilor intre oameni, dar asta nu inseamna ca el e imoral. Deci nici o schimbare radicala a lui nu ar avea sens.

Acest tip de discurs contribuie nu numai la dezvinovatirea capitalismului de ravagiile  pe care le vedem, dar alimenteaza un cinism generalizat la adresa politicii, lipsind-o de orice ambitie morala. Se regaseste aici ceva vizibil la toti partizanii capitalismului: economia e integrata stiintei si tehnicii, niste ordine care sunt efectiv neutre moral. Se uita insa ce le deosebeste. Stiinta si tehnica sunt mijloace si doar utilizarea lor sociala poate fi judecata. De pilda o noua tehnica de productie ce sporeste productivitatea muncii nu conduce in sine la somaj si deci nu poate fi socotita rea. Din contra, ea permite sa se reduca durata muncii si deci efortul oamenilor sau da posibilitatea unei mai bune retribuiri a lor. Valoarea sa depinde de utilizarea ce i se da. In schimb, iar aici sta marele aport al lui Karl Marx, economia e alcatuita din practicile pe care unii oameni (capitalistii) le folosesc fata de alti oameni (salariatii lor) exploatandu-i, licentiindu-i sub motiv de competitivitate, sau atatandu-i unii impotriva altora prin cultivarea obtinerii de rezultate sau prin noi reguli de organizare, ce fac munca  insuportabila. Dar asta nu tine de tehnica sau de stiinta, ci de practica sociala ce organizeaza munca, determinata de obiective mercantile (profitul) si care deci poate fi supusa evaluarii prin criterii morale. Marx intelesese asta bine atunci cand scria in “Contributii la critica economiei politice”: “economia politica nu e tehnologie”.

Trebuie respins a se atribui economiei o realitate obiectiva si absoluta, decretandu-se ca ea e independenta de oameni (cand tocmai ei o fauresc) si supusa unor legi implacabile, asemanatoare legii caderii corpurilor din natura. Aceasta deriva intelectuala poarta numele de economism. Iar economismul nu numai ca erijeaza activitatea economica in valoare primordiala ce-si subordoneaza toate celelalte, dar si ca ea este alcatuita din procese sustrase in esenta responsabilitatii politicului. Daca sunt totusi si legi ale economiei capitaliste, ele sunt proprii strict unui sistem de productie dirijat de proprietatea privata; ele pot fi modificate si chiar abolite daca se schimba sistemul. Ceeace inseamna ca asa zisele “legi economice” intra direct sub reglementarea moralei, ca tot ceeace tine de practica. “Stiinta economica” nu poate fi o stiinta pura, lipsita de judecati de valoare, caci – ca si stiintele sociale in general – ea angajeaza in mod implicit valori, se refera la activitatea umana si orienteaza analiza realului intr-un sens ce poate fi aprobat sau nu. Economistul american Albert Otto Hirschman a sesizat asta si a subliniat impletirea, deseori inconstienta, dintre economie si morala. El spunea ca “moralitatea isi are locul in centrul muncii noastre”, adaogand ca preocuparile morale trebuie sa fie, in mod explicit si constient, asumate de stiinta sociala. Marx spunea si el in Manuscrisele din 1844 ca “economia este o stiinta morala reala, cea mai morala dintre stiinte”.  

Care este deci aceasta morala care cere sa ne preocupam de economie si a nu o consideram drept ceva in fata careia politicul trebuie sa se incline? Mai intai trebuie sa ne desprindem de acea abordare a umanului ce se limiteaza la sfera relatiilor dintre persoane, interesata deci doar de virtutile si viciile indivizilor. Trebuie, din contra, sa admitem ca morala se aplica la rapoartele sociale in globalitatea lor, la viata politica (in sens stramt – institutiile), la cea sociala (tot in sens stramt – drepturile sociale) si la cea economica. Desi morala a inceput sa patrunda in primele doua domenii aratate, atat prin Declaratia drepturilor omului din 1789, cat si prin cea din 1948, unii cer ca ea sa nu patrunda si in cel de al treilea, in viata economica. Trebuie combatuta aceasta interdictie, luand in consideratie atat o politica morala, cat si o economie morala, adica o politica care sa impinga valorile morale pana in spatiul economic.

Despre ce valori si despre ce politica e oare vorba? Raspunsul poate fi obtinut din formularea data de Im. Kant: este criteriul universalului care cere respectul celuilalt, de a nu-l manipula si a-i promova autonomia. Asta presupune suprimarea opresiunii sociale (prin drepturile pe care miscarea muncitoreasca le-a cucerit incepand din sec. 19), dar si a exploatarii economice, domeniu ce ramane de castigat din plin. Doar astfel se va putea proteja si adanci, prin politica, cuceririle morale obtinute in alte domenii.

Moralizarea capitalismului se dovedeste, la urma urmelor, imposibila, caci el e in sine imoral, deoarece se pune in slujba unei minoritati de oameni avuti ce domina marea masa a celor ce muncesc, negandu-le autonomia. A pretinde moralizarea lui inseamna in fond a cere suprimarea lui, indiferent cat de dificila ar fi aceasta sarcina.

Fotbalul – fenomen social

June 23, 2010

Revista „La vie des idees“ publica in numarul din 16.06.2010 un amplu articol al lui Igor Martinache intitulat “Le football au prisme des sciences sociales”, in care se face un bilant sintetic al lucrarilor stiintifice consacrate impactului social al fotbalului. Voi prezenta mai jos cateva idei interesante din acest articol.

In ciuda faptului ca fotbalul este privit ca sportul universal prin excelenta, el este dispretuit de numerosi intelectuali. In ultimii ani au aparut totusi o serie de monografii stiintifice, in care s-a relevat rolul sau major ca suport fie al identificarilor politice locale (Murray, 1988; Karady si Hadas, 1994; Breuer si Lindner, 1994), fie al unui nationalism deghizat (Gebauer, 1994). Care este insa raportul intre fotbal si globalizare? In Franta, Pascal Boniface sustine ca “fotbalul nu conduce desigur lumea, dar e totusi un element important in stralucirea si prestigiul statelor”. Reamintind o serie de cazuri, ca “razboiul fotbalului” din 1969 dintre Salvador si Honduras sau victoria echipei RDG asupra celei a RFG la cupa mondiala din 1974, el explica ca, departe de a fi “continuarea razboiului cu alte mijloace”, meciurile de fotbal sunt mai curand o expresie a tensiunilor sociale dintre natiuni si din interiorul acestora.

Pe de alta parte, Albert Sonntag scria in 2008 ca fotbalul e un “revelator nu numai al problemelor identitare pe care le pune tranzitia intre modernitate si postmodernitate, dar – mai general – al sentimentelor si nevoilor colective, a relatiilor si perceptiilor intre natiuni, a incertitudinilor si intrebarilor proprii epocii noastre”. Dupa el acest sport a permis “reactivarea unui suport de autoperceptii intrate mai demult in memoria colectiva nationala”. Richard Giulianotti si Robert Robertson (2009) au examinat dimensiunile financiare si culturale ale fotbalului mondializat. Din punct de vedere cultural, are loc o concordanta a tendintelor de cosmopolitism si nationalism pe acelas teren de sport, iar din punct de vedere economic, comercializarea sportului e o expresie a neo-liberalismului. Banii pentru retransmisia televizata a jocurilor, sumele platite ca salarii, indatorarea cluburilor de elita, etc. fac ca fotbalul sa se impleteasca strans cu activitatea firmelor multinationale, care desi au in continuare legaturi economice si simbolice cu tara de bastina, se transnationalizeaza in recrutarea jucatorilor, in actionariatul cluburilor si in marketingul lor, ilustrat prin metamorfoza in ultimii zece ani a clubului englez Manchester United. Subliniind conflictele actuale, mai mult sau mai putin mocnite, intre cluburi si institutiile supranationale si organizatiile internationale, autorii prezic ca aceasta comercializare a fotbalului va accentua conflictele la nivel national si international, sportul devenind o parte a diviziunii internationala a muncii si accentuand o noua forma a negotului de sclavi, victimele caruia sunt tinerii jucatori africani.

Gandirea sociologica asupra fotbalului, si in general asupra sportului, a fost total reactualizata de lucrarile lui Norbert Elias si Eric Dunning (1986). Ei inscriu nasterea sportului modern in schema “procesului de civilizare”, care asociaza nasterea statului modern unei transformari a moravurilor, vadita prin autocontrolul impulsurilor. Se contrazice astfel ideea ca sportul ar fi o relicva a barbariei. Aparut in sanul acelei “gentry” britanice din sec. 18 si legat de regimul parlamentar, sportul in forma sa moderna exprima o eliberare controlata a impulsurilor, fotbalul fiind rezultatul si suportul unui proces de socializare. Monique Selim afirma in 1993 ca initial fotbalul permitea muncitorilor angajati in joc o “depasire simbolica” a conditiei lor precare. El semnifica insa uneori strangerea impreuna a unor indivizi dotati de un capital cultural si economic pentru formarea unui “ordin social local”. Diferitele clase sociale nu se diferentiaza prin sportul pe care il practica, cat mai mult prin felul in care se angajeaza in sport. Intrarea intr-un club profesionist, inseamna intrarea intr-o alta lume, un univers cu reguli si norme proprii, diferit de domeniul spatiului privat. Traectoria fotbalistului profesionist reprezinta o adevarata “cariera” in sensul sociologic al termenului (Howard Becker – 1963). Intr-un studiu din Marea Britanie al lui Martin Roderick (2006), care a investigat conditiile concrete de viata ale jucatorilor profesionisti, s-a relevat ca departe de imaginea de confort material pe care o poate lasa reusita catorva, majoritatea lor nu sunt decat o marfa cu viitor incert, care – cand li se incheie cariera – le este greu sa-si valorifice in alte domenii competentele castigate.

Cercetarea sociologica a fotbalului nu ignora domeniul spectatorilor, depasind clasificari facile (pasivi/activi; docili/violenti; esteti/sovini). Un aspect analizat este cel al “fan coaching”, al grupelor de suporteri, mai mult sau mai putin auto-organizate (Zimmerman, 2008). Distanta crescanda intre jucatori si suporteri trebuie avuta in vedere pentru a intelege formele de suporterism extrem , cu divizarea grupelor in “hooligans” si “ultras”. Ele dau nastere la mari “pasiuni partizane” care, pentru unii membri ai lor, tin loc chiar de familie. Reorganizarea stadioanelor, in deosebi in Marea Britanie, reflecta si fenomenul mercantilizarii sportului, spectatorul fiind in primul rand client al unor emotii, dar si al tot soiul de gadgeturi si embleme ale cluburilor ce i se ofera acolo.

In ce priveste implicatiile politice ale fotbalului, sunt doua interpretari opuse. Prima – face din fotbal un factor intrinsec de pace, de educatie, de sanatate si de integrare. Cea de a doua, teoria critica radicala a sportului, considera sportul in forma sa competitiva moderna (iar fotbalul e in frunte), ca “un aparat ideologic determinat de raporturile de productie capitaliste si de forma aparatului de stat burghez” (Brohm si Perelmann, 2006). Deci un nou “opium al popoarelor”, violent si acaparator al spatiului public, destinat a asigura hegemonia totalitara a capitalismului contemporan. Dar nici influenta fotbalului asupra politicului, nici cea a politicului asupra acestui sport nu sunt suficient cercetate sociologic pana acum. In afara de cateva cazuri de implicatii reciproce cu caracter local, sau de prezenta unor jucatori palestinieni in echipe israeliene, ceeace confera minoritatii arabe oportunitatea integrarii in societatea evreiasca israeliana, dar creeaza si o tribuna pentru promovarea unui protest politic arab, domeniul inca asteapta sa fie investigat.

In incheiere se pare ca trebuie renuntat de a extrage din fotbal interpretari definitive si univoce pentru a lamuri cum se impleteste el cu alte fenomene sociale. Este un sport ce scoate la iveala tensiunile existente intre grupurile sociale, mai curand decat le creeaza. Dar uneori el contine si mize politice reale, dar subtile, ce sunt mascate de discursurile pasionale.  

  

VINA SI PEDEAPSA

March 2, 2010

           Ziarele si posturile de televiziune din Germania au avut saptamana trecuta un subiect gras de dezbatut. Margot Kässmann, (51 ani), episcop protestant de Hanovra si presedinta consiliului bisericii evanghelice pe intreaga Germanie (peste 30 de milioane credinciosi), venind seara de la o receptie, a fost surprinsa de politie la volan trecand pe rosu la stop. La control, s-a constatat ca are alcool in sange 1,54 la mie. Presa s-a sesizat, cazul facand mare valva. Dupa trei zile de ezitare, dansa si-a dat demisia din toate functiile pe care le detinea. Motiv pentru ca sa se puna in discutie responsabilitatea fata de public a personalitatilor, atunci cand acestea sunt surprinse in situatii incompatibile cu functia pe care o detin.

O persoana proeminenta este privita de regula ca  model, ea trebuie sa se comporte altfel decat omul obisnuit, chiar si numai pentru ca gresala lor ar putea servi si altora drept pretext de a se comporta la fel. Aceasta este valabil pentru cei ce in societate stabilesc valorile morale, deci atat pentru oamenii politici, cat mai ales pentru oamenii bisericii. Caci pentru cei care de la tribuna sau amvon fac apel la un mod de viata exemplar, orice fapta ce contrazice vorbele rostite amplifica considerabil vina comisa. Iar doamna Kässmann era o figura deosebita: pentru prima oara in fruntea bisericii evanghelice era o femeie, divortata, cu patru copii, care nu se sfia sa ia atitudine in cele mai dificile probleme ce framanta spiritele in societatea germana : participarea trupelor in Afganistan, comportarea nemtilor in cel de al 2-lea razboi mondial, somajul, Halloween, s.a.

Dar cazul a adus in discutie in Germania comportarea unor oameni politici surprinsi in situatii la fel de penibile. In aceasta privinta se pot distinge mai multe cazuri. In primul caz sunt cei pe care, dupa ce au calcat stramb, opinia publica sau colegii de partid ii obliga sa se retraga, desi ei se cramponeaza de functie sau isi minimalizeaza vina. Este cazul de pilda al primului ministru din Turingia, Dieter Althaus (CDU), care in ianuarie 2009, fiind in vacanta, a coborat gresit pe o pista de schi si a lovit in viteza o schioara, ce a decedat peste putin. A fost condamnat la o amenda pentru omor din imprudenta, dar el si-a depus in continuare candidatura in alegeri. Alegatorii l-au sanctionat, partidul sau pierzand alegerile, dupa care el a fost fortat de colegi sa se retraga din politica.

Un alt caz este al celor care, desi vina le este dovedita, nu accepta sa traga consecintele si uneori reusesc sa se mentina. Este cazul primului ministru din landul Hessen, Roland Koch, care in 1999 a folosit pentru campania electorala fonduri oculte in valoare de 1,5 milioane marci. Solicitat de sefa partidului, Angela Merkel, sa-si dea demisia, el a refuzat, sustinand ca doar colaboratorii lui sunt vinovati. Acestia au fost fortati sa-si dea demisia, iar Koch este si astazi in aceiasi functie.

Alt caz il formeaza cei care se retrag simtindu-se vinovati, chiar si atunci cand nimeni nu-i obliga la aceasta. Un asemenea caz este cel din 1993, al fostului ministru de interne Rudolf Seiters, care s-a considerat raspunzator si si-a dat demisia, dupa ce un politist a impuscat din gresala un individ banuit a fi terorist.

Presa germana prezinta insa cu aceasta ocazie si alte cazuri, din strainatate. Astfel este de pilda cel al lui Richard Nixon, care in 1952, candidand pentru postul de vicepresedinte, a fost acuzat ca ar fi primit fonduri nedeclarate pentru campania sa. Intr-un discurs devenit celebru, el si-a asigurat auditoriul ca singurul dar pe care l-a primit a fost un catel numit Checkers pentru fiica lui. Dupa multi ani, pe cand era presedinte si cand a refuzat sa coopereze cu anchetatorii in scandalul Watergate, el a trebuit sa-si dea demisia, iesind la iveala si nereguli anterioare.

Implorarea opiniei publice de un politician pentru a fi iertat de greselile facute, este de regula insotita de o intreaga dramaturgie, in tinuta si voce, iar cand e vorba despre un scandal sexual, e necesara si sustinerea sotiei. Asa a fost cazul presedintelui Bill Clinton, a carui relatie cu Monica Lewinsky a declansat un scandal, la aplanarea caruia a contribuit si suportul  sotiei sale, Hillary. La fel, acum doi ani,  Silda Spitzer si-a aparat sotul, guvernatorul statului New York, Eliot Spitzer, compromis intr-o legatura cu o prostituata.

Unele celebritati admirate de public, se poarta asemanator unui politician atunci cand sunt desvaluite detalii compromitatoare din viata lor intima. Asa este cazul de acum cateva saptamani al campionului american de golf  Tiger Woods, admirat de milioane de sportivi, cunoscut ca puritan si sot model. S-a dovedit ca avea legaturi cu nenumarate femei, chiar din bransa porno, ce au vandut presei detalii ale noptilor petrecute cu el. Numeroase firme de comunicatii si sponsoring, care aveau contracte cu el pentru reclama, au inregistrat pierderi la bursa evaluate la miliarde de dolari. Un timp Tiger Woods s-a retras intr-o clinica pentru cei dependenti, caci in SUA dependenta de sex e privita ca o boala ce se poate trata. La 19 februarie el a reaparut, s-a pocait pentru pacatul infaptuit si a cerut iertare publicului pentru comportamentul avut. 

Cand este vorba de artisti, situatia e putin diferita. In august 2003, celebrul pictor Jorg Immendorf a fost surprins cu 9 prostituate intr-un apartament de hotel si cu o cantitate de cocaina. A fost condamnat la 11 luni de inchisoare, cu suspendarea executarii pedepsei datorita bolii pictorului, si la o amenda de 150.000 euro. In urma acestei intamplari, cota pictorului la bursa internationala a pieselor de arta a sporit de pe locul 61 pe locul 13. El a murit peste doi ani.

Timp de decenii scriitorul Günter Grass a neglijat sa arate un detaliu al vietii sale. Biografia sa era fara pata, ceeace l-a indreptatit sa fie un fel autoritate morala in literatura germana, primind si premiul Nobel. Dar in ultima sa carte autobiografica “Bei Häuten der Zwiebel”(La descojirea cepei) el a desvaluit ca in ultimele luni ale razboiului, cand avea doar 17 ani, a fost recrutat in trupele SS. Ceeace este compromitator nu numai in Germania si l-a facut de pilda pe Lech Walesa sa declare ca, el ar trebui sa inapoieze titlul de cetatean de onoare al or. Dantzig (Gdansk). Grass s-a declarat ranit de reactia unora ce brusc s-au transformat in acuzatorii lui. Dar cei mai importanti scriitori i-au luat apararea, considerand ca cele cateva luni petrecute de el in arma antiaeriana ca soldat SS au fost un accident, ce nu afecteaza cu nimic valoarea lui de scriitor.

Domeniul greselii si ispasirii consecintelor apartine si filosofiei, el fiind analizat de Jean-Paul Sartre si de Soren Kirkegaard, ce subliniaza ca cel ce pacatuieste poate ocoli pedeapsa divina, poate evita si condamnarea in justitie, dar nu poate scapa de propria constiinta. Iar aceasta a fost si ratiunea pastoritei Kässmann cand a renuntat la functiile avute, cu toate rugamintile enoriasilor de a reveni.

Am amintit cele de mai sus ca tema de reflectie pentru cei ce contempla comportamentul oamenilor politici de la noi din tara, si nu numai al lor. Ultimii 20 de ani sunt plini de incercari, multe izbutite, de compromitere a lor, cu scoaterea la iveala a unor momente din trecut. Dar este un subiect mult prea vast pentru a-l rascoli aici…

Ceea ce un om educat NU are nevoie sa stie

January 3, 2010

                                                                      

            Cu peste 30 de ani in urma a aparut in Germania o carte al carui succes la public a facut ca de atunci sa apara 14 editii succesive ale ei. Este vorba despre cartea lui Dieter Schwanitz „BILDUNG – Alles was man wissen muss“ (Educatia – toate cele ce trebuie stiute). Autorul, cu studii de istorie, filosofie si anglistica, profesor de literatura engleza la Universitatea din Hamburg, a mai scris si doua romane de succes din viata universitara. El a murit acum doi ani (la 64 de ani). In cartea amintita despre educatie (700 pagini), el sustine ca simpla terminare a scolii nu este suficienta pentru ca un om sa se poata considera educat. Si incearca sa dea raspuns la intrebarea : ce inseamna in fond om educat si, mai ales, ce este educatia in societatea moderna ?

            Educatia este – dupa el – intelegerea temeinica a propriei civilizatii, este idealul invatamantului umanist, este familiaritatea cu trasaturile principale ale istoriei, ale marilor elaborate ale filosofiei si stiintei, ale limbilor, artei, muzicii si literaturii, este starea adaptabila si antrenata a spiritului ce ramane – cum spune A. Einstein – cand totul a fost insusit si totul a fost apoi uitat. Educatia este deci un lucru complex, un ideal, un proces, o suma de cunostinte si insusiri, o conditie mentala. Dar este totodata si un act social, ce tine de felul in care se prezinta omul in societate : a parea educat si nu necioplit.

            Cartea repovesteste mai intai in mod original ce crede autorul ca este mai important din istoria Europei, trece in revista ce este esential de stiut despre marii scriitori si principalele opere literare, istoria artei, istoria muzicii, prezinta pe marii filosofi, cele mai importante ideologii si teorii, dar si notiuni despre relatia dintre barbat si femee in prezent si in trecut. Cea de a doua parte a cartii trateaza despre problemele limbii (bogatia vocabularului si folosirea cuvintelor straine, stapanirea dificultatilor gramaticale, despre stil etc.), lumea cartii si a scrisului, notiuni necesare despre cele mai importante tari si natiuni, despre inteligenta, talent si creativitate. Un capitol prezinta in fine „cartile ce au schimbat lumea“, printre care Istoria lui Herodot, Utopia lui Thomas Morus, traducerea Bibliei de Martin Luther, Principele lui Machiavelli, cartea lui Copernic ce a demolat conceptia geocentrica a lumii, cele 4 carti ale arhitecturii de Palladio, Eseurile lui Montaigne, Discursul metodei de Descartes, Cugetari de B. Pascal, Tratatul teologic-politic al lui Spinoza, Principiile matematice ale naturii de I. Newton, Enciclopedia lui Diderot si d’Alembert, Contractul Social al lui j.J.Rousseau, Bogatia Natiunilor de Adam Smith, Critica Ratiunii Pure de I. Kant, Despre razboi de K.v.Clausewitz, Formarea speciilor de Ch. Darwin, Capitalul lui K. Marx, Asa a vorbit Zarathustra de Fr. Nietzsche, Semnificatia viselor de S. Freud, Ce e de facut ? de V.I.Lenin, Teoria relativitatii de A. Einstein, Mein Kampf de A. Hitler.

            Asupra fiecaruia din capitolele acestei carti ar merita sa ma opresc, dar nu o voi face decat pentru cel mai mic dintre ele (10 pag.), cel intitulat : CE NU TREBUIE STIUT ? Caci tot de educatie tine sa stii ceeace nu trebuie stiut.

            In primul rand, un om educat nu trebuie sa se lase captivat de televiziune, sa se lase atras de talk-show-uri si alte trancaneli, de emisiuni distractive, concursuri „cine stie, castiga“ si filme soap-opera (gen „Dallas“), mentionarea carora in conversatii tradeaza un nivel intelectual scazut. El nu trebuie sa se preocupe de viata familiilor nobile, regale si imperiale ale Europei de azi, cu care sunt pline unele revistele. „Presa curcubeu“ si cea tabloida este tabu pentru omul educat, iar cea care vizeaza publicul feminin poate fi rasfoita doar la coafor. Dar informatiile din revistele de specialitate (de pilda de gastronomie, mobilier, stil de viata ) sunt utile in conversatia omului educat. In materie de sport, cel ce poate enumera, fara sa se gandeasca prea mult, ce meciuri a jucat echipa sa preferata de fotbal cu cativa ani in urma si cine a marcat golurile, este aproape garantat ca nu v-a putea spune titlurile si autorii a trei carti pe care le-a citit in acest an. El trebuie sa evite jocurile pe computer, care pot duce la dependenta, cu enorma pierdere din timpul pretios.

            In general cel ce se lauda cu educatia sa, da dovada prin asta ca este needucat. Omul neslefuit poate fi recunoscut si prin cunostintele pe care le etaleaza, iar nu numai prin lacunele din cultura. Dar limitele intre cunostintele permise si cele interzise omului educat nu sunt definitive si ele se schimba in timp. Astfel romanul, forma literara descoperita in Anglia in secolul 18, a fost mult timp considerat ca ceva trivial, ce nu era permis de citit decat femeilor. Dar in sec. 19 el a fost recunoscut de publicul larg ca forma artistica. Ceva analog s-a petrecut in sec. 20 si cu filmul, privit mult timp doar ca o forma de distractie, pentru ca in ultimii 30 de ani fenomenul sa fie studiat ca materie in universitati, iar cultura cinematografica sa faca parte obligatorie din bagajul omului educat. Schwanitz recomanda de aceea ca regula elementara : cel ce este nou venit si se simte nesigur pe taramul educatiei, a bunelor purtari in societate, trebuie sa evite cu grije a se aventura in conversatie pe teritoriul cunostintelor interzise, pentru ca nu stie cum pot fi interpretate cuvintele sale. Dar cel cu o educatie temeinica, isi poate permite sa patrunda si in zonele triviale si vulgare, caci se intelege de la sine ca aceste cunostinte sunt permanent supuse controlului sau critic.

            Mai exista insa si zona asa numita „a doua cultura“, notiune lansata de C. P. Snow. Intr-o celebra conferinta cu peste 50 de ani in urma, el a deplans traditia gentlemanilor britanici de a acorda preferinta culturii literar-umanistice, in dauna culturii stiintelor naturii si tehnice. Ceeace ar explica, dupa el, ramanerea in urma a Marei Britanii fata de St. Unite si Japonia. In toate tarile s-a desfasurar o ampla desbatere asupra acestor doua culturi, recomandandu-se ca ele sa fie tratate ca echivalente. Totusi si astazi este considerat inadmisibil ca cineva sa nu stie cine a fost Rembrandt, in timp ce este acceptata ignorarea celui de al doilea principiu al termodinamicii sau ce inseamna un quark. De aceea se poate spune ca nu trebuie ascunse cunostintele in domeniul stiintelor naturii si tehnicii, dar – spune autorul – ele nu apartin educatiei.

          Schwanitz nu abordeaza in cartea sa decat indirect, si doar in trecere, problema politicii, a felului in care un om educat se raporteaza la aceasta. Ce cred eu ca s-ar putea spune in aceasta privinta? Scena teoriilor politice este astazi o piata a opiniilor cu un curs oscilant la bursa ideilor. Ca orice piata si aici domneste aceiasi zeita ca si pe alte piete : Moda. Iar moda traieste din inovatia continua si frecventa, ce face rapid desuet existentul. Dar piata presupune si concurenta, iar concurenta ideologiilor implica acuzatia reciproca : „Eu vad ceeace tu nu vezi, si anume structurile ce stau in spatele tau si care iti conditioneaza gandirea“.

        Astazi, dupa falimentul marxismului in confruntarea majora a secolului 20, liberalismul este considerat invingator. Chiar social-democratia a capatat o coloratura liberala, ceva greu de conceput cu 70 de ani in urma. Intelectualul ce are un cuvant de spus in politica este azi deseori solicitat de tendinte contrare. Prabusirea extremismelor de stanga sau de dreapta, l-au facut prudent si circumspect in angajamentele ce si le ia. De aceea el prefera centrul, care insa si el nu este un punct geometric fix. Simpatiile omului educat se indreapta deci fie spre centru-dreapta, fie spre centru-stanga. Cel mai confortabil ar fi ca pur si simplu sa se ignore opiniile adversarului, considerandu-le in ansamblu fundamental gresite. Dar una din caracteristicele omului educat este spiritul critic. As spune ca el trebuie sa fie mereu critic la adresa celor ce guverneaza, indiferent daca acestia sunt de dreapta sau de stanga. Partizanatul neconcesiv duce la fanatism, la orbirea judecatii politice, dar apolitismul, izolarea in turnul de fildes – e abdicare de la o datorie cetateneasca, cu poate avea grave consecinte prin generalizare.

            Inchei acest articol cu cateva ganduri despre educatie ale unor oameni celebri :

Demokrit : „Educatia este pentru cel fericit o podoaba, pentru cel nefericit – o consolare“.

Hegel : „Omul devine doar prin educatie ceeace trebuie sa fie ca om“.

Fr. Schlegel : „Orice om needucat este doar caricatura lui insusi“.

John F. Kennedy : „Este un lucru pe lume ce costa mai mult decat educatia : lipsa educatiei“.

Gr. Gysi : „Educatia poate costa mult statul, dar constructia de inchisori costa mai mult“.