Posts Tagged ‘Razboi’

O comemorare

February 1, 2014

Ziua de 27 ianuarie este data unei duble comemorari:  a holocaustului evreilor cazuti victima nazismului german  si a eliberarii orasului Leningrad din blocada prin care armata germana a ucis prin infomentare cca. un milion de locuitori. Pentru prima comemorare, ziua a fost aleasa deoarece in ianuarie 1945 armata rosie a eliberat lagarul de exterminare de la Ausschwitz. Cea de a doua, mult mai putin cunoscuta , aminteste de incheierea uneia dintre cele mai sinistre pagini ale celui de al doilea razboi mondial: spargerea in ziua de 27 ianuarie 1944 a incercuirii celui de al doilea oras al Rusiei, cu o populatie de peste trei milioane locuitori.

Ca un gest de rara de apreciere a rezistentei  eroice a orasului ce poarta acum numele de Sankt Petersburg,  Bundestagul  german a invitat acum, la Berlin, la sedinta de comemorare a celor 70 de ani de la data ridicarii asediului, pe scriitorul rus Daniil Granin, care la varsta de 95 de ani este unul dintre putinii supravietuitori ai acestei groaznice blocade.  In cuvantarea rostita de el,  a fost amintita situatia disperata a civililor inchisi intr-un oras complet  nepregatit pentru a suporta un asediu. In cele ce urmeaza voi reda pe scurt impresionanta cuvantare a lui Daniil Granin.

La nici trei luni de la invazia diviziilor germane, se inchisese complet inelul in jurul marelui oras de pe Neva. Populatia lui sporise considerabil in ultimele zile, cu locuitorii altor orase si sate ce se refugiau aici de teama dusmanului.  Lipsa de alimente si de combustibil a impus imediat introducerea de autoritati a distribuirii painii pe cartela: 500 grame pentru muncitori si 300 grame pentru salariati in septembrie, ratie care in noiembrie a ajuns la 250 gr. zilnic pentru muncitori si 125 grame, adica o felie subtire de paine,  pentru salariati si copii. Treptat au iesit din functie alimentarea cu apa, canalizarea, transporturile, lumina si incalzirea. Si atunci a inceput iarna, una dintre cele mai cumplite, cu temperaturi de minus 30-35 grade.

Comandamentul  german stia ce se petrece in oras si atunci a luat hotararea sa nu dea atacul de cucerire a orasului, caci in luptele de strada pierderile ar fi fost prea mari. S-a preferat sa se duca un razboi de transee, cu bombardarea zilnica a strazilor, asteptand ca locuitorii sa moara treptat de foame. Ceeace i-ar fi scutit si de hranirea lor dupa o eventuala cucerire a orasului.  Deja in luna octombrie au murit 6000 de oameni de distrofie, in noiembrie – zece mii, in luna decembrie – 40.000, iar in februarie au murit zilnic trei mii cinci sute.  Iar acest sfarsit prin inanitie a continuat, luna de luna, timp de 900 de zile. Oamenii cautau disperati ceva de mancare: se razuia faina cu care se lipisera tapetele in camere, se fierbea orice cordon de piele, in laboratoare se distila firnisul. Se mancasera toate pisicile, toti cainii si, in cele din urma, se ajunsese la cazuri de canibalism. Apa se scotea cu galetile din fluviul Neva, spargand copci in gheata groasa, iar cei ce nu mai erau capabili de asa ceva, topeau zapada in sobe de fier, incalzite cu lemnul parchetului sau mobilei. Aparuse o piata de bursa neagra la care se vindea o bucatica de zahar, o cutiuta cu arpacas, ce se plateau cu un palton de blana sau cu tacamuri de argint. Dealungul strazilor zaceau cadavrele celor morti, infasurate in cearsaf, caci rudele nu mai aveau forta sa sape pentru a-i ingropa. Unii ii mai tarau cu sania pana la cimitir, unde cadavrele inghetate erau stivuite.

Cand gheata lacului Ladoga a devenit suficient de groasa, au inceput sa circule pe ea – zi si noapte – camioane cu care se putea u evacua femeile, copiii si bolnavii din oras si se puteau aduce ceva alimente. Dar traseul pe gheata era supus bombardarii cu tunurile, ducand la scufundarea unor camioane pline.Totusi, in felul acesta au putut fi evacuati 376.000 oameni din oras. In acelasi timp in oras a renascut un puternic simt al ajutorarii reciproce, al milei pentru necunoscuti aflati in mare nevoie. Uneori o ceasca de apa calda putea salva viata unui om. Daniil Granin, pe atunci soldat in oras, povesteste ca una dintre cele mai  grele momente din viata lui a fost cand, la inceputul lunei mai, a trebuit cu camarazii lui, sa incarce in camioane cadavrele stivuite intreaga iarna pentru a fi ingropate intr-o imensa groapa comuna.

Dupa razboi, asediul Leningradului a fost pentru intreaga Rusie unul dintre cele mai sumbre, dar si mai eroice momente ale celui de al doilea razboi mondial. Granin rosteste acum de la tribuna parlamentului german cuvintele memorabile: „Eu, care ca soldat am luptat in prima linie pe frontul Leningradului, nu am putut ierta mult timp germanilor ca timp de 900 de zile au chinuit si ucis populatia civila a orasului. Iar nu cu arma in mana, ci prin crearea de conditii subumane de trai. Acesta a fost nazismul  in forma sa cea mai lipsita de onoare . Aceasta stare de amaraciune nu mai este astazi decat o amintire. Cand in 1956, deci dupa razboi, am venit pentru prima oara in Germania, invitat de editura ce mi-a publicat o carte, pe zidurile Reichstagului puteau fi inca citite inscriptiile soldatilor nostri, printre care si aceasta: „Germania, noi am venit la tine, pentru ca niciodata sa nu mai vii la noi!”. Anii trec, am acum prieteni in Germania, mi s-au tradus multe carti aici. Mi-am dat seama ca ura  este un sentiment ce duce la impas. Mi-a devenit clar ca multe trebuie sa se ierte, dar nu se pot uita. Ura nu are viitor, este contraproductiva. Patru ani pe front m-au invatat ca orice razboi  e murdar si plin de sange.  Dar trebuie sa pastram amintirea a milioanelor de morti, a milioanelor de soldati ucisi. Aproape toti camarazii mei de regiment au murit, fara sa stie daca Leningradul  va rezista, daca tara va iesi  victorioasa din razboi. Ei au murit cu sentimentul  esecului. Acum este ca si cum le-as comunica ca ei nu si-au lasat viata degeaba. Exista un spatiu sacru in care omul regaseste compatimirea,  spiritualitatea si minunea dragostei , in care la urma urmelor triumfa nu violenta, ci dreptatea”.

Una din crimele secolului 20: Katyn

April 6, 2010

Ridicarea si caderea marilor puteri sunt legate de crime impotriva umanitatii. Masacrul de la Katyn, de la care se implinesc zilele acestea 70 de ani, este una dintre sutele de crime de razboi prezentate pe 118 pagini in internet. In aceasta lista figureaza asemenea acte criminale ca de pilda cel din inchisoarea Abu-Graib in care au fost maltratati si ucisi de armata americana prizonieri irakieni, pana la crimele de la Srebenitza, in fosta Iugoslavie, unde mii de civili au fost impuscati fara mila. Dar Katyn, o mica localitate in apropiere de Smolensk, este simbolul unei crime fara precedent in istoria celui de al doilea razboi mondial, atat prin felul, cat si prin proportiile ei.

Se stie ca razboiul a inceput la 1 septembrie 1939, prin intrarea trupelor germane in Polonia. Pe 17 septembrie au trecut granita de est si trupele armatei rosii, pecetluind soarta acestei tari. Drept urmare au cazut prizonieri ai armatei sovietice 242.000 soldati si ofiteri polonezi, in buna parte si ca urmare a ordinului dat de maresalul Edward Smygly-Rydz de a nu opune rezistenta trupelor URSS. Majoritatea prizonierilor au fost repartizati ca mana de lucru in industrie, mine si constructii, dar cca. 20.000 militari de profesie au fost stransi in trei lagare speciale ale NKVD: Kozielsk (langa Smolensk), Starobielsk (langa Harkov) si Ostashkov (langa Kalinin). Aici se gaseau 295 generali, coloneli si sub-coloneli, 2080 maiori si capitani, 6049 locotenenti si sublocotenenti. Raspanditi prin alte lagare erau inca cateva mii de ofiteri si subofiteri din trupele de graniceri, politie si justitie militara.

In luna martie 1940, sapte membri ai biroului politic al PCUS al URSS, si anume Stalin, Molotov, Vorosilov, Mikoian, Kalinin, Kaganovici si Beria, au aprobat raportul strict secret no.794, prezentat de comisarului poporului Lavrentii Beria, in care se propunea ca, fara nici un proces, toti acesti militari sa fie lichidati prin impuscare. In perioada dintre 1 aprilie si 15 mai 1940, au fost astfel executati peste 20.000 de ofiteri si soldati polonezi, din care: 4404 – in padurea Katyn de langa lagarul Kozielsk, 3896 – in lagarul Starobielsk, 6287 – in lagarul Ostashkov. Grupe mai mici de militari prizonieri au fost executati in alte lagare sau inchisori. Au scapat cu viata din acest masacru doar 395 de prizonieri de razboi.

Dupa ce trupele germane au ocupat regiunea Smolensk si au descoperit uriasele morminte de la Katyn, propaganda nazista a facut publica crima « regimului iudeo-bolsevic moscovit ». Partea sovietica a negat cu inversunare faptul, atribuind crima armatei hitleriste. Adevarul a fost recunoscut abia la 13 aprilie 1990 de Mihail Gorbaciov, desi si el negase pana atunci fapta. In octombrie 1992, Boris Eltin a pus la dispozitie opiniei publice dovezile ingrozitoarei crime, nu numai de la Katyn, ci si din celelalte lagare. Dupa cativa ani insa accesul la documente a fost oprit, iar cererile de despagubire din partea familiilor, au fost respinse de Curtea suprema de justitie a Rusiei. Dar la Katyn, care a ramas ca simbol al crimelor de razboi, s-a ridicat in 1999 un monument, la care se vor inchina saptamana viitoare primul ministru rus Vladimir Putin si omologul sau polonez Donald Tusk.

Fara comentarii.

Afganistan: mai mult sau mai putin razboi?

February 11, 2009

In Afganistan continua un razboi pe care, in timpul campaniei electorale, Barack Obama a promis ca vrea sa il castige. Minimum 7.000, poate chiar 30.000 de soldati vrea el sa-i trimita suplimentar in aceasta tara pentru a-i infrange pe talibani si Al-Qaida, deoarece aici – spune noul presedinte al Americii – este „frontul principal al luptei contra terorismului“. Daca insa el crede sincer asa ceva, inseamna ca pentru oamenii din aceasta tara vor veni zile grele. Interventia in Afganistan este o actiune careia aliatii europeni ai Americii ar dori sa-i puna capat imediat, deoarece ei au inteles demult ca Afganistan este „mormantul marilor puteri“. Aici a fost infrante intai imperiul britanic, apoi armata rosie, acum e lovita forta militara americana impreuna cu aliatii ei. Dar nici plecarea occidentalilor nu prezice vremuri bune pentru populatia de acolo, daca ar fi lasata pe mana unor extremisti sangerosi.
Expertii care cunosc bine aceasta tara sunt insa convinsi ca escaladarea unui razboi asimetric nu va face decat sa agraveze situatia. In schimb apare tot mai evident ca s-ar impune o schimbare de strategie, printr-o treptata dezarmare nu numai militara, ci si verbala si ideologica. Retorica necesitatii acestui razboi serveste doar stimularii talibanilor. Bombardamentele avioanelor NATO, carora le cad victime numerosi civili, sunt prezentate drept exemplu de dispretul pe care occidentalii il au pentru vietile si obiceiurile locuitorilor neoccidentali si fac sa sporeasca numarul recrutilor in randurile miscarii de rezistenta afgane. Credinta ca printr-un numar mai mare de soldati straini se va putea stabiliza situatia, nu face decat sa intareasca o veche idee falsa de pe vremea administratiei Bush.
Au trecut opt ani de cand s-a declansat acest razboi si situatia este acum urmatoarea : din cei 32.000 soldati americani si 18.000 sub comanda ISAF (International Security Assistance Force), au fost ucisi 1004, din care 625 americani. Aproape 40% dintre acestia au cazut in ultimele 4 luni. De partea afgana, majoritatea victimelor sunt persoane civile, doar in anul 2008 fiind ucisi intre 1000 – 1500 de civili, ceeace a provocat indignarea pana si a lui Karzai si a autoritatilor de la Kabul. In acesti ani nu s-a reusit sa se indeplineasca nici una din sarcinile de lichidare a Al-Qaida si democratizare a tarii, puse ca tel de America indata dupa atentatul din 11 septembrie 2001. Este clar ca Al-Qaida nu poate fi infranta pe cale militara, caci nu se prea stie unde e frontul contra ei. Exista tendinta ca operatiile sa fie extinse in regiunile de frontiera ale Pakistanului. Asa zisul razboi contra terorismului i-a infrant pe talibani in octombrie 2001, dar nu a facut sa dispara fundamentalismul, care e cauza relatiilor feudale inca persistente in societatea afgana. In locul talibanilor s-au instalat sefii unor triburi, care au mentalitati apropiate lor. Desi pana acum “ajutoarele” acordate de SUA si Uniunea europeana din 2001 acestei tari s-au ridicat la suma de 35 miliarde dolari, in prezent – dintr-o populatie de 26 milioane locuitori, 20 milioane traiesc sub nivelul de saracie oficial (sub 2 dolari pe zi). Circa 70% din populatia adulta este analfabeta. Cei 40 de ani de razboi au distrus soselele afgane, stare la care a contribuit si miscarea de rezistenta, care cauta sa impiedice transporturile de aprovizionare a trupelor americane si ISAF din regiunile mai izolate.
Doua sunt propunerile prin care se crede ca s-ar aduce o licarire de speranta in dilema geostrategica a acestui conflict. Prima ar fi pregatirea in culise a unei conferinte de pace la care sa ia parte toate statele limitrofe, inclusiv deci India, Pakistanul si Iranul, alaturi de SUA si Uniunea Europeana, la care sa se discute nu numai chestiunea talibanilor, ci si cele ale comertului cu droguri si contrabandei de arme. Cea de a doua este legata de insasi soarta acestui stat. Caci nimeni nu mai crede posibila crearea unui stat centralizat democratic, sub indrumare occidentala. Afganistanul este o tara fragmentata, pulverizata in mainile a douazeci de mii de sfaturi locale, care fiecare primeste credite pentru reconstructie si intretinerea administrativa. Tocmai in sprijinirea acestor mici unitati locale, pentru construirea unui canal de apa, a unei scoli sau a unui dispensar medical, ar sta – dupa parerea celor care au participat cu mari riscuri la ajutorarea refacerii tarii in acesti 7 ani – cheia unui progres lent in directia pacii.
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a spus acum cateva zile ca in Afganistan e nevoie, mai mult decat orice, de personal civil de ajutorare: tehnicieni, medici, invatatori. Poate ca in aceasta declaratie este si recunoasterea esecului militar al NATO, dar in orice caz dovedeste intelegerea faptului ca alta este calea de aplanare a conflictului. Chiar in St. Unite sunt numeroase organizatiile care cer tot mai tare incetarea acestui razboi, asa cum se poate constata pe site-urile internet : http://www.iacenter.org; http://www.antiwar.com; http://www.votenowar; http://www.moveon.org; http://www.commondreams.org; s. a.

PACEA CE NI SE PREGATESTE

May 10, 2008

 

     

                 

                                                              

            Johan Galtung este un celebru cercetator norvegian, fondator in 1959 al Institutului International de Studiere a Problemelor Pacii (PRIO). In prezent el este directorul retelei internationale TRASCEND  pentru pace si desvoltare. In 1987 a primit premiul Nobel alternativ, iar in 1993 – premiul Gandhi. Galtung s-a implicat ca mijlocitor in peste 40 de conflicte pe glob (de pilda in Sri Lanka, Afganistan, Ecuador, Cecenia) si este fauritorul notiunilor de „violenta structurala“ si de „pace pozitiva“, contribuind si la elaborarea conceptului de „aparare sociala“. Redam mai jos unul dintre ultimele sale articole publicat in saptamanalul german „Freitag“, care a aparut doar cu cateva zile inainte de cuvantarea lui Medvedev in care s-a adresat publicului cu „Tovarasi!“ si de  parada militara din Piata Rosie, considerata de o parte din presa occidentala drept inceputul celui de al doilea razboi rece mondial.

 

                        AU RACHETELE PUNCTE DE CONTROL LA FRONTIERA ?

                                                                                 de Johan Galtung

 

            Cel de al doilea razboi rece a inceput inca de pe vremea cand presedintele Clinton a impins NATO spre rasarit pana la frontierele fostei Uniuni Sovietice si apoi a desfasurat pactul de securitate cu Japonia (AMPO) incluzand in el Taiwanul si Coreea de sud. Ca urmare, in prezent SUA au cca. 800 baze militare  in 130 de tari. Acestea sunt dispuse astfel incat ele incercuiesc jumatate din omenire.

            Drept riposta, a fost creata Shanghai Cooperation Organisation (SCO) care are sase membri (China, Rusia si patru republici musulmane din Asia centrala) si trei observatori (India, Pakistan, Iran), pe langa care Pactul de la Varsovia este aproape ceva nevinovat.

Pe langa aceasta dispunere de forte mai vin, ca o a treia forta, tarile islamice – care si ele au fost provocate de SUA luandu-se ca pretext atacurile din 11 septembrie 2001.

            Nu este nici o tara musulmana in blocul NATO-AMPO, dar in grupa Shanghai sunt sase. Cu una dintre ele, Statele Unite au o problema. De ce ? „Pentru ca ei ne urasc!“ lamuresc cei de la Washington. Aceasta nu e adevarat pentru majoritatea iranienilor, dar pentru unii – corespunde, si de ce? Raspunsul e usor de aflat : in 1953 CIA si serviciile secrete britanice MI6 au declansat o lovitura de stat impotriva primului ministru iranian Mossadegh, dupa care au impus o dictatura in Iran ce a durat 25 de ani.

            Ar fi fost o solutie simpla, demult asteptata : sa se ceara scuze pentru cele intamplate in 1953. Dar asta ar presupune ca americanii si britanicii sa accepte ca pot face si greseli. In locul acestei solutii, Statele Unite au constrans NATO sa creeze o „aparare“ ce chipurile ar fi dirijata „exclusiv impotriva rachetelor nucleare iraniene“. Dar exista oare pentru rachete puncte de control la frontiere ? In Cehia trebuie sa se edifice o mare statie de radar si in Polonia – una de rachete. Rusii au propus alte trasee, pentru ca aceasta“aparare“ sa aiba baza de pornire in Azerbaidjan.

            Toate astea imi amintesc de o veche povestire chinezeasca. Pe vremea dinastiei Han traia un negutator de arme de aparare, in deosebi halebarde si scuturi. Cu doua exponate de exceptie se lauda insa negutatorul : „Aceasta e o halebarda ce e atat de ascutita, incat poate strapunge toate scuturile !“ si „Acesta e un scut atat de tare incat nici o halebarda nu il poate strapunge !“.

            La fel este si comportamentul actual cu cursa inarmarii cu rachete, antirachete si anti- anti-rachete. Chiar si un copil isi da seama ca scutul de aparare NATO are in colimator Rusia si ca prin el se declanseaza o spirala eterna de anti-anti-anti-armament, cu arme-atrapa ce vor dirija spre obiective false rachetele sau cu noi sisteme de aparare pe care Rusia le are deja in santier. Trebuie sa recunoastem ca, din punctul de vedere al SUA, cu Moscova sunt divergente ce duc la tensiuni. Dar ar fi si sanse ca aceste tensiuni sa fie aplanate, daca americanii ar sista actiunea de incercuire. Caci ce ar spune ei daca rusii ar invita Cuba si Venezuela in grupul de la Shanghai ?

            Dar vulnerabilitatea asimetrica, care este cautata prin scutul de rachete, face parte in mod evident dintr-o optiune strategica. S-ar parea ca este o nevoie imperioasa dupa razboaie ce pot fi castigate, in opozitie cu razboaie fara front ca cele din Irak si Afganistan. NATO, care este acum cea mai mare alianta militara din istorie, si-a trimis aproape 50.000 soldati in razboiul din muntii Hindukush ce nu poate fi castigat. Priviti Irakul si ati inteles restul problemei. Afganistanul este doar o statie pe drumul Golgotei, la capatul caruia nu va mai putea  fi nici un NATO. Si de aceea alianta cauta noi justificari ale existentei sale.