Posts Tagged ‘razboiul’

Iarasi despre razboiul din Afganistan

April 25, 2010

Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a declarat recent, cu prilejul plecarii la Praga la semnarea acordului START 2, urmatoarele:   

“Punctul nostru de vedere este, în continuare, acela că trebuie să ne asumăm integral responsabilitatea aducerii Afganistanului la stadiul de stat democratic. De altfel, pentru a-şi garanta securitatea propriilor trupe, având în vedere misiunile pe care le are de îndeplinit, România şi-a dublat în 2009 efectivele, faţă de 2008, trecând de la circa 500 de militari, la 1.038 de militari, iar pentru anul acesta aveam prevăzută o creştere de 150 de militari, să ajungem până la 1.200 de militari. În penultima şedinţă CSAT, am constatat că, din cauza misiunilor pe care le îndeplinim, ne punem trupele în insecuritate dacă nu mărim efectivele cu încă 600 de militari. Deci, până în luna septembrie, România va avea în Afganistan 1.800 de militari, pentru a-şi putea îndeplini misiunea şi cu maximă securitate pentru trupele pe care le avem dislocate acolo.”

E bine de reamintit ca in prezent in Afganistan sunt 61.000 soldati straini in ISAF (International Security Assistance Force), dintre care cca.30.000 sunt americani. Pe langa acestia actioneaza in luptele cu talibanii inca 18.000 soldati americani in cadrul OEF (Operation Enduring Freedom) si 100.000 soldati ai armatei nationale afgane (ANA). Pierderile ISAF s-au ridicat pana in decembrie 2009, conform datelor oficiale, la 1267 morti, din care 751 americani (si inca 300 din trupele OEF), 188 britanici, 125 canadieni, 40 francezi, 25 spanioli, 24 danezi, 19 olandezi, 15 italieni, 15 polonezi, 11 romani. Numarul total al ranitilor ISAF se ridica la 2309 soldati. Aceste pierderi sunt relativ reduse, daca tinem seama ca in razboiul dus de URSS in Afganistan intre 1979 si 1989 trupele sovietice au avut 15.000 morti si 37.000 raniti, pentru cca. un milion de afgani ucisi. 

Problema participarii in continuare la actiunile militare din Afganistan a fost temeinic discutata recent in Germania, atat in Bundestag, cat si in opinia publica, deoarece in ultimele doua saptamani au cazut in lupte inca sapte soldati, din cei peste 3500 militari germani dislocati pentru a combate talibanii din acea tara. Iata de pilda opinia catorva intelectuali germani despre acest conflict, ce nimeni nu indrazneste inca sa-i spuna razboi.

Claus Peymann (72 ani) directorul teatrului Berliner Ensemble: “Cu fiecare soldat german mort, sporeste indignarea cu privire la nebunia din Afganistan. Din pacate nu mai ies milioane de oameni pe strada pentru a protesta impotriva acestui razboi, asa cum era impotriva razboaielor coloniale din Vietnam si Coreea. Ma intreb de ce oare? Pentru ca multi cred aceasta ipoteza cinica si ridicola ca noi aparam libertatea in muntii Hindukush. Un motiv kafkaescpentru lipsa protestelor este ca acolo nu e vizibil adversarul. Talibanii sunt o fantoma, un dusman de umbra, invizibil, ceeace face dificila solidarizarea cu el. Toti stiu ca razboiul din Afganistan nu poate fi castigat. Stiu asta si Obama si Merkel, dar continua sa trimita tinerii la moarte. Dar eu, care am imbatranit in teatru, ma consider un iluminist, ce trebuie sa lamureasca lumea. Si de aceea am schimbat programul teatrului  si am introdus piesa autorului britanic Mark Ravenhill intitulata “Shoot/Get Treasure/Repeat”. Ma ocup astfel cu daunele colaterale ale acestui razboi nedeclarat, cu faptele groaznice pe care le creeaza in suflete, paranoia si militarismul.”

Hans Magnus Enzensberger (80 ani) scriitor: “Nu ma pricep in problemele Afganistanului, nu cunosc nici un afgan, nu stiu cum functioneaza aceasta societate a clanurilor. Dar sunt in joc interese germane acolo? Asa ceva nu cred. Mai curand e vorba de relatiile cu Statele Unite, care ne tin in cleste. Chestiunea e daca am accepta o divergenta cu SUA in aceasta privinta. Schröder a indraznit sa ia aceasta atitudine in problema Irakului, dar in culise se colabora cu americanii. Ceeace ar trebui totusi sa li se spuna americanilor este: Ascultati, avem niste sondaje care arata ca 70% din populatie este impotriva acestui razboi si de aceea nu putem sa sporim in continuare numarul soldatilor.

Ingo Schulze(47 ani) scriitor : “Nu ejista o solutie militara in acest conflict.Acesta trebuie sa fie baza in orice discutie pe aceasta tema. Noi platim acum pentru greselile trecutului, Nu trebuie uitat de accea ca acest conflict este produsul colonialismului si al razboiului rece si nici ca cu jumatate de an inaintea intrarii trupelor sovietice in Afganistan in 1979, Presedintele Carter a semnat o directiva prin care adversarii regimului de la Kabul trebuie sprijiniti. Aceasta va declansa interventia armata sovietica, a spus Zbiniek Brzezinski. Si asa s- petrecut. Brzezinski a declarat acum cativa ani ce operatia a fost o idee excelentaIn 1998 talibanii, fosti aliati ai amercanilor, erau deja la Kabul.In schimb in 1979 ei ar fi putut fi infransi de rusi, fara ajutorul americam. De ce as regreta acum ca rusii s-au prins in capcana pe care noi o intinsesem?

Thomas Brussig (44ani) : “Nu sunt deloc impotriva ca Germania sa-si asigure influenta in lume, sa ne raspandim valorile. Construirea de scoli si licee ar fi cel mai buna cale. Dar vedem ca metodele noastre, care au functionat acasa, nu reusesc sa se aplice in Afganistan. Dificultatea in aprecierea acestui razboi sta si in cantarirea efectelor operatiilor duse. Acum am avut 4 morti, adica cat mor intr-o saptamana pe o autostrada in Germania. Astea nu sunt cifre care sa emotioneze prea mult masele, care sa faureasca o opinie publica potrivnica razboiului. Exista desigur o anumita stare de spirit in randurile soldatilor, cu tendinte de abrutizare, fara insa a atinge limita insuportabilului. Se ajunge treptat la o situatie in care se pune intrebarea : Cum de n-am reactionat mai devreme la asa ceva?”. 

Retragerea trupelor straine din Afganistan nu este deloc o treaba simpla. Exista riscul ca in lipsa lor, regimul Karzai sa se prabuseasca iar puterea sa basculeze din nou in mana talibanilor. Mai mult chiar, ca aceasta situatie sa cuprinda si tara islamica vecina, Pakistanul, care este de 5 ori mai populata decat Afganistanul si poseda bomba atomica. Iata de ce conflictul afgan va dura cu certitudine inca multi ani. Retragerea unilaterala de catre o tara a trupelor sale, obligand umplerea golului astfel creat cu noi trupe americane, ar fi cu siguranta un gest rau receptat la Washington. De aceea nici o alta tara europeana nu a recurs inca la aceasta masura, desi toti sunt convinsi din experienta trecutului, ca un razboi in Afganistan nu poate fi castigat. In orice caz acest conflict este departe de a preocupa opinia publica romaneasca.

UN FILOZOF AL STANGII NEMARXISTE

April 14, 2010

Bernard –Henri Levy, reprezentant proeminent al curentului „noua filozofie“ in Franta, care a supus unei critici nemiloase totalitarismul („Barbaria cu fata umana”) este ultimul dintre colegii sai de gandire care isi mai afirma convingerile de stanga. Alti filozofi ce imbratisasera aceiasi cale pornind de la extrema stanga, ca de pilda Andre Glucksmann, Pascal Bruckner sau Alain Finkielkraut, au evoluat treptat, iar acum apara pozitiile ideilor de dreapta. Desi contestat vehement de stanga radicala, B-H Levy (61 ani) continua sa sustina ca voteaza cu partidul socialist si pledeaza pentru respectarea drepturilor omului si contra asupririi sociale pe toate meridianele. Desigur, si acestea sunt valori ale stangii, insuficiente insa pentru a-l debarasa de acuzatiile de dandy infumurat al gandirii filozofice contemporane. Este interesant de aceea sa urmarim cateva din raspunsurile pe care el le-a dat intr-un interviu publicat in saptamanalul german “Der Spiegel” (No. 13 din 3 aprilie 2010)

Recenta dvs. carte “Despre razboiul din filozofie” este un fel de manifest metodologic si programatic despre arta si filozofia dvs. Va considerati un razboinic?

“ Sunt un om pasnic, iar violenta si razboiul le privesc cu oroare. Am calatorit pe intreg globul unde sunt teatre de razboi, in Bangladesh, in Bosnia-Hertzegovina, in Israel, in Georgia, in Afganistan, si privesc razboiul ca o rusine a omenirii. Dar in filozofie razboiul este unicul mijloc valabil pentru combaterea gandirii adverse. A gandi nu este brutalitate, dar cu ideile trebuie dusa o lupta nemiloasa. In politica legea dominanta este compromisul, acesta e conditia necesara pentru o convietuire normala in societate. Orice democrat trebuie sa faca concesii de la interesele si sperantele lui. Dar nu si filozoful. Adevarul nu se obtine atunci cand se amesteca doua conceptii diametral opuse. Nu pot in mod eclectic, sa ciugulesc ce imi convine din diferite sisteme de gandire. Un filozof nu poate negocia compromisul: iti cedez ceva aici, ca sa capat altceva dincolo. Nu cred ca dialogul este o metoda a cunoasterii. Accept desigur confruntarea punctelor de vedere. Sunt gata sa stau maine la o masa de discutii cu Habermas, Enzensberger sau Sloterdijk, dar nu in speranta sa-i conving sau sa le cedez din convingerile mele. Ce conteaza este confruntarea. Nietzsche numea asta filozofia cu ciocanul: loveste si asculta daca suna a gol.”

“Eu duc razboi pentru adevar. Nu orice ganditor e animat de dorinta de a gasi adevarul. Multi doar pandesc un eveniment al istoriei, pentru a sari din mers pe el. Altii, cum e de pilda Slavomir Zizek, doresc reabilitarea ipotezei comuniste. Dar vointa gasirii adevarului nu e totul. Eu fac filozofie pentru ca, cu mijloacele mele modeste, sa contribui la repararea unor daune, a unor ofense si umiliri facute celor mai saraci oameni. Nu e vorba de salvarea lumii, ci de repararea ei. Caci ea zace in ruine, in continuare. Vindecarea complecta nu e posibila. Cautarea dupa puritate integrala este matricea totalitarismului. Filozoful nu trebuie sa se ocupe cu absolutul, ci cu ceeace e neterminat. Eu cred in progres, dar nu intr-unul linear. Regresul e totdeauna posibil. Nu exista o mana invizibila care conduce istoria spre mai bine. Aceasta idee de materialism teleologic e reactionara. Vointa omului, talentul artistului, lupta pentru eliberare a popoarelor pot fiecare sa aduca imbunatatiri si progres. Efortul in acest sens merita facut, chiar daca scopul ramane mereu departe la orizont.” 

Din istorie se pot trage invataminte. Intrebarea este daca occidentul nu e condamnat la repetarea catastrofelor pe care le-a trait secolul 20.

“ Scenarii identice nu se repeta, dar Marx avea perfecta dreptate spunand ca istoria are mai multa fantezie decat omul. Cine si-ar fi putut imagina ca, dupa doua razboaie mondiale pe pamantul Europei, sa mai poata avea loc cele intamplate la descompunerea Iugoslaviei, la Vukovar sau la Sarajevo? Nationalismul asasin e inca viu, in multe locuri pe glob. Razboaiele civile si teroarea nu sunt doar dureri ale nasterii democratiei sau aparitii inevitabile ale dreptului de afirmare a popoarelor. Nihilismul, ura in stare pura, pot izbucni oricand. Prin dialectica istoriei nu se poate indeparta raul. Mijloacele oribile nu pot fi justificate prin scopurile bune, ci din contra, le otravesc. Nu exista un ghid al ratiunii, care sa ne duca la ocolirea monstruosului. A privi la chipul intunecat al istoriei nu este o slabiciune, ci formeaza onoarea si taria natiunilor. Cine isi ingroapa prea repede si prea adanc mortii, risca sa ii vada revenind in chip de strigoi. Asumarea trecutului si cainta, sunt o forta ce deschide perspective viitorului. Europa are acum alta relatie fata de razboi si violenta decat alte continente. 

Unde vedeti astazi cea mai mare amenintare pentru pacea mondiala?

“In aceea ce eu numesc islamo-fascism. Astazi este un singur razboi al culturilor : nu in sensul lui Hungtington, nici intre est si vest, desi nu vreau sa trec cu vederea ce s-ar intampla cand China, cu sistemul sau de munca sclavagista, ar deveni numarul intai in lume.Veritabilul razboi al civilizatiilor este cel interior islamic, lupta intre Islamul luminismului si cel al intunericului, cel al democratiei si cel al terorismului. Acest razboi se duce fara mila, iar la noi in occident ajung ultimele lui valuri. Lumea arabo-islamica este singura care nu a scos nici o invatatura de pe urma fascismului. Principiul Führerului,credinta in autoritate, juramantul pana la moarte, rasismul, ura evreilor, mirajul autenticitatii si mantuirii, toate aceste elemente ale nazismului, actioneaza in tarile arabe, pentru ca ele domina inca constiintele. Occidentul nu poate face mult in aceasta privinta, decat sa imbarbateze spiritele mai luminate de acolo. Impotriva islamo-fascismului nu ajuta toleranta, ci laicitatea. Lumea islamica trebuie sa si-l gaseasca pe Soljenitzin sau Saharov al sau, pentru a infaptui revolutia sa laica. Iar asta nu va avea loc prin dialogul culturilor, ci prin bifurcarea convingerilor in propriile suflete.

In filozofie sunt elemente ce nu sunt negociabile. In aceasta categorie este universalitatea drepturilor omului. Respectul pentru modul diferit al culturilor nu permite limitarea lui. O cultura nu se prabuseste ca o catedrala daca i se scoate o piatra, ca de pilda pedeapsa cu moartea. Drepturile omului, iar de ele apartine si egalitatea dintre barbat si femee, ca si punerea in afara legii a pedepsei cu moartea, nu pot fi niste probleme de relativat pentru stanga. Ele nu sunt o manta de camuflaj a imperialismului, ci trasatura esentiala a caracterului luminismului.” 

Dar figurile emblematice ale intelectualilor, ca de pilda Zola in afacerea Dreyfus sau J.P.Sartre pentru studentii de la 1968, mai pot fi astazi posibile? Sau maestrii ganditori ai marilor ideologii sau edificiile teoretice ale gandirii au disparut?

Marile ideologii, precum marxismul, mai palpita inca, ba chiar renasc la o viata noua. Acest capitol din pacate nu e inchis. Eu cred ca nu s-a sfarsit traditia europeana a intelectualului angajat, ce se implica in soarta faptului public, care simte in sine raspundere pentru mersul lumii, care cere socoteala si depune marturie. Eu sunt fara discutie de partea lor. Altfel m-as putea bronza la soare si scrie romane de amor, in loc sa ma duc in Columbia unde au fost masacrati tarani, sau in Afganistan, in Herat, unde femeile si-au oparit fata pentru a impiedica sa fie casatorite cu forta. Peste tot in lume sunt motive pentru un nou “J’accuse!”. 

Mai sunteti si astazi de stanga?

               “Fara discutie. Tatal meu a luptat ca voluntar in razboiul din Spania alaturi de republicani. Mai sunt si alte evenimente in istoria Frantei (afacerea Dreyfus, fascismul Vichyului, anticolonialismul, antitotalitarismul miscarii 68-iste), care sunt stalpi de baza ai stangii franceze.” 

Ce-i mai face astazi pe oameni sa lupte pentru ideile de stanga, in afara de, in general, pentru dreptate?  

“Ei lupta pentru inca doua lucruri: pentru pastrarea statului social si pentru continuarea procesului unificarii europene. Amandoua sunt in pericol, ele se pot sfarama. Si din spate vine pericolul unei noi radicalizari. Am descris cele sapte pericole:

  • antiliberalismul, caci eu prin liberalism nu inteleg anarhia pietei;
  • antiamericanismul, acest socialism pentru prosti;
  • detasarea de proiectul unificarii Europei;
  • diabolizarea globalizarii, caci internationalismul a fost drapelul stangii;
  • un nou antisemitism invaluit in vesmant progresist;
  • toleranta, chiar simpatie, pentru fascismul islamist;
  • o stare de pregatire de a pune la indoiala universalismul . 

Cu trei ani in urma ati scris o carte foarte critica la adresa stangii cu un titlu dintr-un citat de Sartre: “Acest mare cadavru ce zace pe spate”. Credeti stanga capabila sa lupte pe toate aceste fronturi?

“Da, merita totusi de luptat. Sunt de stanga pentru ca, parafrazand o exprimare a lui Goethe, prefer dezordinea nedreptatii. Stanga democratica, cea care repara, si care nu cade prada nici conservativismului, si nici nu capituleaza in fata nebuniei revolutionare, are inca un drum lung inaintea ei. Sarkosy a incercat inainte de alegeri sa ma atraga in tabara sa, dar am rezistat cantecelor de sirena si am votat-o pe Segolene Royal, candidata partidului socialist.

Un caz de psihologie sociala : germanii dupa zdrobirea nazismului

September 30, 2009

In Germania sporeste in ultimii ani tendinta reconsiderarii perioadei imediat postbelice si a reamintirii suferintelor indurate de poporul german, atat in timpul razboiului, cat si in primii ani dupa prabusirea nazismului. Apar carti care pun intr-o lumina noua veritabile tragedii, ca de pilda scufundarea in Marea Baltica de un submarin sovietic a vasului Güstloff, plin de raniti si refugiati ce incercau sa scape din Königsberg, oras incercuit de armata rosie. Dupa edificarea in centrul Berlinului a monumentului consacrat victimelor Holocaustului, asociatia refugiatilor germani din teritoriile Sudetilor si din Prusia orientala a cerut ridicarea unui monument si in amintirea acestor victime. La München se demonstreaza impotriva unei expozitii care arata crimele facute de armata germana (Wehrmacht) in spatele frontului din est. Aceste incercari de readucere in constiinta contemporanilor a suferintelor indurate de parintii si bunicii lor, atat sub bombardamentele aliatilor, cat si sub ocupatia armatelor straine, nu sunt insotite de negarea rolului pe care l-a jucat regimul lui Hitler in rascolirea Germaniei si a intregii Europe. Ele insa sunt un fenomen nou, ce izvoreste atat din puterea economica si politica de necontestat pe care o reprezinta astazi Germania in lume, cat si din dorinta noii generatii de a nu se mai simti apasata de vina unui regim criminal. Este de aceea interesant de reamintit masurile luate de aliati in perioada 1945-1949 pentru a sterge cat mai repede urmele nazismului, cat si felul cum a evoluat in aceasta situatie mentalitatea nemtilor in primii ani dupa infrangere. Am ales in acest scop cateva pagini din cartea „L’impossible retour” de Olivier Guez (Ed. Flammarion – Champs-histoire – Paris 2007) in care se expune succint aceasta mutatie in psihologia multimilor. Unii pot regasi analogii cu procesul ce a avut loc si la noi in mentalitatea populatiei dupa prabusirea comunismului.

 Nemtii s-au despartit repede de nazism in primavara lui 1945, cel putin in aparenta. Cei 12 milioane de oameni inca in uniforma la incetarea luptelor, s-au transformat de teama de a nu cadea prizonieri ai aliatilor sau mai ales ai sovieticilor. Portretele lui Hitler au fost date jos, steagurile cu zvastica au fost impaturite si ascunse bine, documentele distruse, insignele de partid aruncate. Odata disparut, pe Führer l-au abandonat si se parea ca nimeni nu a sustinut sau a avut de a face cu regimul nazist. Dupa cum scria Primo Levi cativa ani mai tarziu: “nazismul si fascismul pareau ca si-au pierdut fata; se parea ca s-au dus in neant, ca s-au evaporat ca un cosmar, ca niste fantome ce dispar la cantatul cocosilor”.

Multi dintre nemti erau furiosi pe Hitler in mod sincer. Oare nu le promisese atatea lucruri frumoase? Nu ii incredintase ca vor fi noii stapani ai lumii, reprezentantii rasei superioare? Nu li se anuntase ca poseda niste arme miraculoase ce vor schimba cursul razboiului? In dimineata de 9 mai 1945 germanii s-au trezit mahmuri, ca dupa un chef ce se terminase prost. Tara lor era distrusa si ocupata, economia – in ruina, dezastrul, fizic si moral – complet. Lunile ce au urmat armistitiului nu au facut decat sa confirme falimentul total al Germaniei. Nenorocirile veneau zilnic. Oamenii traiau in pivnite intunecate si umede, in apartamente sparte, expuse ploii si vantului. Nu aveau nimic de mancare si trebuiau sa recurga la troc pentru a supravietui. Pierdusera teritorii imense in rasarit : Silezia, Pomerania si Prusia, leaganul istoric al Reichului erau in mainile sovieticilor. Milioane dintre ei fusesera expulzati in conditii dramatice de catre polonezi, cehi sau rusi si rataceau in zdrente pe soselele devastate si in garile din toata tara. Iar de cand procesul de la Nürnberg aratase intregii lumi faptele nebunesti ale regimului hitlerist, germanii devenisera un popor paria urat de toti. (…)

 Nemtii isi pierdusera suveranitatea, erau in mainile puterilor aliate victorioase, unite in vointa de a-i pedepsi. Greselile de dupa 1918 ii invatasera pe aliati minte si deci pregatisera un program de “reeducare” drastica, care trebuia sa-i dezvete pentru totdeauna pe nemti de a mai cadea prada nationalismului razboinic. Imediat dupa razboi aliatii i-au fortat pe nemti sa-si deschida ochii la atrocitatile celui de al III-lea Reich, pe calea ziarelor, radio-ului si informatiilor cinematografice pe care le controlau. Reeducarea se baza pe trei puncte enuntate la Conferinta de la Potsdam: demilitarizarea, denazificarea si sfaramarea cartelurilor industriale.

 1. Pentru a eradica militarismul si a face ca razboiul sa piarda aura sa exaltanta si romantica, aliatii au decis eliminarea atat a traditiilor si ritualurilor militare, cat si a militarilor ca corp social. Dupa lasarea la vatra a milioane de soldati germani, aliatii au decretat dizolvarea armatei, au interzis antrenamentele, manevrele si propaganda. Asociatiile de veterani au fost interzise, ca si statuile, monumentele si ceremoniile celebrand vitejia soldatimii germane. Sub presiunea sovietica, ei au scos in afara legii si uniformele si emblemele, portul medaliilor, a decoratiilor si a tot ceeace ar evoca mai mult sau mai putin traditiile militariste, atat de vii in imaginarul national colectiv german. Germania nu mai trebuia sa devina niciodata un pericol militar pentru vecinii sai.

2.-Aliatii erau hotarati sa curete Germania de abcesul nazist. Ei au desfiintat partidul si multimea de organe ce ii erau afiliate ; au facut eforturi de a-i alunga pe membrii sai din administratie si a-i aresta pe cei mai proeminenti activisti si pe potentialii criminali de razboi. Dar, cu toata vointa lor de a-si duce actiunea la capat, aliatii au fost repede confruntati cu dificultati in legatura cu amploarea gigantica a sarcinei ce le revenea, caci partidul nazist avusese aproape 8 milioane de membri. Deseori era greu sa faci distinctia intre nazisti fanatici, simpatizanti si oportunisti, deoarece numeroase documente fiind distruse in ultimele luni ale conflictului. In aceasta privinta sovieticii au fost mai eficienti. Dupa unele executii rapide la inceputul ocupatiei, au inceput sa epureze e temeinic aparatul judiciar, politienesc si de invatamant, pe baza practicei staliniste a acestor operatii. La 1 ianuarie 1947 erau scosi din functie 307.370 functionari de stat, 83.108 aveau interdictie de a munci si zeci de mii in plus erau suspendati provizoriu din functii. In primavara lui 1948, in zona sovietica 520.000 fosti nazisti isi pierdusera locul de munca, iar in 1950, 12.500 fusesera condamnati pentru crime de razboi. Statisticile puterilor occidentale erau mai modeste. Dintr-un total de 3,7 milioane membri ai NSDAP anchetati, doar 5% au fost considerati nazisti convinsi si pedepsiti ca atare in cursul unor procese intre 1946 si 1949. Un sfert dintre ei au fost considerati drept simpli aderenti, iar restul a fost exonerat sau amnistiat.

3.-Decartelizarea urmarea sfaramarea puterii concernelor, a acestor conglomerate industriale gigantice care, asociate regimului, profitasera de economia de razboi nazista si de jafurile organizate de ea; si care exploatasera fara mila un numar imens de muncitori straini adusi cu forta si redusi la sclavaj. Aliatii intentionasera la inceput sa dezindustrializeze complect Germania si sa o transforme intr-o imensa exploatare agrara pentru a sfarsi cu industria sa grea, cu producatorii de otel si carbune, cu fabricantii de tunuri care raspandisera moartea si distrusesera Europa de doua ori in 30 de ani. In cele din urma s-a decis doar demontarea celor mai bune uzine si reducerea capacitatilor industriale la nevoile populatiei. IG Farben a fost scindat in trei : Bayer, Höchst si BASF, dar in vest structurile economiei vest-germane nu au fost fundamental schimbate. In partea de rasarit a tarii transformarile au fost insa radicale. Considerandu-i pe industriasi, pe Junkeri (marii mosieri) si clasele mijlocii drept stalpii de sustinere ai vechiului regim, sovieticii au demontat mii de intreprinderi, pana cand si-au dat seama ca tara-satelit germana e pe cale de a-si pierde baza industriala. S-au redistribuit pamanturile si s-a sprijinit formarea unei noi elite socialiste.

Germanii au primit masurile de mai sus ale aliatilor cu suspiciune si neincredere. Nu din nostalgie pentru un regim care ii aruncase intr-o prapastie ce parea de netrecut. Si nici din revansism, caci de data asta dezastrul era total, iar deruta militara atat de absoluta incat nu permitea aparitia unei noi legende de felul “loviturii de pumnal pe la spate” in care atatia germani au crezut dupa 1918. Infrangerea si urmarile ei umilitoaresi dureroase, expulzarile din teritoriile din est, mai ales sutele de mii de prizonieri, convinsesera repede imensa majoritate a populatiei de absurditatea razboiului. Controversa era de alta natura : germanii erau convinsi ca sunt de doua ori si pe nedrept pedepsiti : mai intai fusesera victimele lui Hitler si a camarilei sale fanatice, care ii luasera ostateci si ii impinsesera sa comita crime de a caror dimensiuni nu si-au dat seama, chiar cand aflasera despre ele. Procesul de la Nürnberg a avut si efecte perverse: el i-a intarit pe germani in ideea ca doar conducatorii nazisti erau responsabili si vinovati. In masura in care acesti stalpi ai regimului fusesera pedepsiti, multi nu intelegeau de ce aliatii se inversunau si asupra lor, simpli cetateni care nu facusera altceva decat sa asculte de ordinele primite.

 Majoritatea nemtilor a refuzat atunci sa se confrunte cu trecutul. In zonele occidentale de ocupatie s-au pus piedici denazificarii, eliberand certificate de “scutire de trecutul nazist”, ceeace le permitea sa se reinsereze in viata sociala a noii Germanii si sa gaseasca un loc de munca. Incepand din martie 1946, denazificarea a intampinat o opozitie tot mai mare. Daca la inceput 46% dintre nemtii din vest o sustineau, in primavara anului 1949 acestia nu mai erau decat 17%. Cu drepturile si moralitatea recapatate, ei puneau la indoiala legitimitatea aliatilor de a le impune justitia de invingatori. Ei evocau bombardarea orasului Dresda, fara a mentiona pe cele ale oraselor Coventry si Rotterdam, “Blitz-ul” care a terorizat Londra sau razboiul de exterminare din rasarit. Incepusera sa puna pe acelasi plan metodele aliatilor si ale nazistilor si protestau impotriva demontarii uzinelor lor. (…)

 S-a cristalizat astfel o noua identitate germana din perioada imediat post-belica. Comunitatea poporului, mandra si aroganta in perioada nazismului triumfator, lasase loc acum unei colectivitati de victime ce se vaicareau, prada a unui destin tragic sub ocupatie straina. Prizonieratul, frigul, foamea, mizeria, ura, piata de troc la negru, ruinele, expulzarile, exproprierile, erau umilinte si experiente in comun ce cimentau germanii intre ei si constituiau noua lor comunitate de valori. Aceasta mila de sine a fost sesizata de Thomas Man, care tocmai publicase cartea “Doctorul Faustus”, si care, intr-un articol din New York Times scria ca germanii nu voiau sa mai stie nimic de trecut si ca erau in cautare de compasiune si intelegere pentru nenorocirile lor. “Totul era mai bine sub Hitler”, ”atrocitatile regimului nazist sunt exagerari si inventii ale propagandei aliatilor“, „democratia este sinonima cu ocupatia si cu colaborarea cu puterile adversare”, iata ce a auzit marele scriitor german cu ocazia primei sale vizite in Germania, in vara anului 1949, dupa ce parasise aceasta tara in 1933. El, ca si Hermann Hesse, ca si Erich Maria Remarque sau alte eminente constiinte ale literelor germane, nu a mai revenit niciodata sa traiasca in tara natala. (…)

Lucrarile din ultimii ani ai istoricului Götz Aly au clarificat si un aspect putin cunoscut al dictaturii hitleriste : asigurarea de ea a satisfactiei generale a poporului datorita atat razboiului de jaf, cat si a masurilor de arianizare contra evreilor, care i-au permis sa duca o politica de redistribuire de care a profitat aproape totalitatea poporului german. Cu ajutorul lui Reichsbank, a bancilor private si a mii de functionari zelosi, regimul nazist a putut sa mentina stabil cursul marcii (Reichsmark), sa sustina veniturile cele mai modeste, sa evite claselor mijlocii si inferioare de a fi lovite prea serios de impozitele de razboi. “95% dintre germani – scrie Götz Aly – au primit o parte din bunurile furate sub forma de bani in buzunar sau sub forma de alimente in farfurie, alimente aduse din tarile ocupate si platite cu banii si aurul jefuit. Victimele bombardamentelor purtau hainele evreilor asasinati si se odihneau in paturile lor, recunoscatori ca statul si partidul i-au ajutat atat de repede”.

Ingretosat de atitudinea lor in timpul nazismului, dar poate si mai mult de cinismul de dupa razboi, scriitorul Ralph Giordano a luat o decizie radicala pentru a sublinia ruptura sa de identificare cu Germania. “Inamicul inamicului meu este prietenul meu : am aplicat aceasta veche maxima si m-am inscris in partidul comunist german, care pe atunci parea singura forta antifascista veritabila. Comunismul beneficia de o aura extraordinara si credeam ca armata rosie si sovieticii erau adevaratii eliberatori ai Europei. In partid am gasit o familie, o fraternitate, acel sentiment de apartenenta de care duceam atat de mult lipsa”. Ralph Giordano nu era singurul dintre evreii germani care considera comunismul drept singura alternativa credibila la fascism. Unii dintre ei parasisera Germania din primele zile ale nazismului pentru a se refugia in Palestina, in Mexic sau in SUA, iar acum au decis sa se instaleze in zona sovietica. Telul lor era sa faureasca o alta Germanie, o Germanie socialista, curatata pentru totdeauna de ramasitele nazismului. Printre ei erau scriitori celebri ca Arnold Zweig, Anna Seghers si Stefan Heym, istorici ai literaturii Hans Meyer si Alfred Kantorowicz, filosoful Ernst Bloch, actrita Helene Weigel. Primiti cu onoruri ca niste oaspeti de prestigiu de autoritatile sovietice, ei se bucurau ca se regasesc intr-un mediu socialist german. Acesti intelectuali laici si angajati politic isi imaginau ca vor putea reconstitui marea alianta a victimelor si a rezistentilor fascismului, asa cum o facusera in strainatate in timpul razboiului, indeosebi in Mexic. Comunisti duri sau idealisti convinsi, acesti evrei considerau ca doar Germania socialista ar fi capabila sa rezolve si problema evreiasca, dand un omagiu suferintelor lor si preluand memoria genocidului integrata cu cea, mai vasta, a luptei antifasciste. Ei aveau deplina incredere in noua Germanie sub tutela marelui frate sovietic.