Un ziarist rus la Bucuresti

De pe blogul lui Vasile Ernu am aflat ca in ziarul moscovit „Komsomolskaia Gazeta“ a aparut un amplu articol despre Romania intitulat „Saracia pe europeneste. – Cum se traieste in tarile de la marginea Uniunii Europene”. Autorul, Evghenii Arsiuhin, a venit special pentru a se documenta in Romania, care este “una din cele mai sarace tari ale UE”, un bun exemplu deci pentru a vedea, scrie el, “ce ii asteapta  pe cei din fostul lagar sovietic care incearca sa intre in UE”.  Am gasit interesant si destul de obiectiv acest articol al cuiva venit din afara, cu unele opinii insa discutabile, ceeace m-a determinat sa il prezint pe scurt in cele de mai jos.

Ziaristul rus soseste intr-un Bucuresti plin de politisti, data fiind vizita in aceiasi zi a vicepresedintelui SUA, Jo Biden. La televizor vede plecaciunea servila a presedintelui Basescu in fata ilustrului oaspete. Subliniaza ca unul dintre principalele bulevarde ale orasului poarta numele generalului rus Kiselef, care la 1832 a dat romanilor prima constitutie cu caracter european.  Palatul parlamentului, “Casa Poporului”, proiectata de o fetita studenta la Arhitectura,  este ca marime a doua cladire din lume dupa cea a Pentagonului. Dar daca Moscova, scrie el, s-a transformat radical prin cladirile noilor imbogatiti, la Bucuresti nu s-a  construit mai nimic in ultimii 25 de ani. In schimb, la aproape fiecare pas se intalneste un local de noapte sau un bordel ; chiar si la hotelul de 5 stele in care a locuit, telefonul avea un buton prin care putea fi invitata o prostituata in camera.

Trei milioane de romani au plecat din tara in acesti ani, iar cei ramasi sunt de parere ca singurul lucru pe care UE l-a adus pozitiv este ca multi tigani au plecat sa cerseasca sau sa fure la Paris, caci un zbor de la Bucuresti pana acolo costa doar 40 euro. E prezentata problema neadmiterii Romaniei in spatiul Schengen, dar controlul vamal obligatoriu nu a impiedicat emigrarea in masa. Numarul mare de romani in Italia se explica prin asemanarea limbilor: italiana pentru romani este cum e rusa pentru ucrainieni.

Comparativ cu pietonii din Moscova, la Bucuresti omul de pe strada e imbracat modest, dar chiar si ultimul ban el il da pentru o masina. Automobilul  Dacia nu costa deloc scump, dar benzina (1,5-2,0 euro/litru) costa mai mult decat in Rusia. Un pachet de tigari costa 3-4 euro, datorita accizelor ce sunt 80% din pret: functionarii de la Bruxelles aplica in Romania aceleasi reguli ca in Franta. Asta favorizeaza contrabanda de tigari aduse din Rep. Moldova si Ucraina. Romanii sunt priviti de restul Europei asa cum la Moscova sunt priviti doar uzbecii, adica cei pe care viata ii constrange sa munceasca mult pentru bani putini.

Coruptia este departe de a fi fost invinsa in Romania, desi aceasta era o conditie pentru intrarea in UE. Ea a fost totusi primita in UE, de teama ca va reintra iarasi sub sfera de influenta a Moscovei.  Banii castigati pe cai ilegale merg la partidele politice, este parerea lui Iulian Butinaru, adjunct al Min. de Finante. Dar de ce salariile sunt asa de reduse? Raspunsul primit de ziaristul rus este ca asa s-au format ele istoric. Raspuns ce nu-l satisface, caci daca in 1970 ele erau aproximativ egale in Rusia si Romania  (85-90 dolari), in schimb in 2013 in Rusia salariul mediu era de 920 dolari, in timp ce in Romania – doar 365 dolari. Exporturile Romaniei in Rusia, care in 2013 erau aproape exclusiv din masini Dacia, au crescut cu 33%, cele in India – cu 40%, in China – cu 17%, dar in tarile UE – doar cu 8,8%. Se vede ca UE nu se sinchiseste mai deloc de sprijinirea economiei Romaniei.

Cand in Romania, la putere au venit comunistii, tara era total agrara. In cei 45 de ani ce au urmat, industria a sporit de 40 de ori si se construiau anual 200 mii m.p. locuinte. S-au luat credite din occident, ajungandu-se la o datorie de 22 miliarde dolari. In ultimii ani Ceausescu a luat nefasta hotarare de a plati toate datoriile. El a reusit in buna parte asta, dar criza pe care a provocat-o l-a costat viata. Azi Romania este iarasi indatorata, datoria externa se ridica la 130 milioane $, iar in ultimii ani ea a crescut de 5 ori (cel mai rapid ritm dupa Grecia).  Dar guvernul este neputincios, caci deciziile sunt acum luate de fortele ce actioneaza pe pietele externe. Criza din 2008 a lovit grav tara, situatie care nu a putut fi deloc usurata prin calitatea de membru al UE. Somajul a putut fi partial rezolvat prin plecarea oamenilor la munca in strainatate, dar el a fost in anul trecut de 7,3%. Marfurile romanesti nu le sunt necesare celor din occident.

Problema nationala – spune ziaristul rus – se exprima in doua variante in Romania: “De-as putea pleca din aceasta tara!” si “Dati-ne inapoi Basarabia!”. Multi cred ca indata ce Republica Moldova se va uni cu Romania, toate problemele se vor rezolva. Cam acelasi spirit domneste de altfel si la Chisinau, numai ca aici se mai viseaza la fericirea ce ii asteapta intrand in UE.

In incheiere se pun in balanta aspectele pozitive si cele negative ale intrarii Romaniei in UE.

Pozitive ar fi: posibilitatea romanilor de a-si cauta de lucru in strainatate; atragerea de investitori straini prin nivelul scazut al costului mainii de lucru, ceeace a redus somajul, dar mentine saracia; s-au imbunatatit unii indicatori macroeconomici, in special structura exportului.

Negative: cresterea datoriei externe;  reducerea pensiilor si salariilor;  au crescut accizele pana la nivelul tarilor occidentale, sporind pretul la tigari, alcool, benzina;  a sporit inflatia cu 35% din 2007; agricultura a suferit prin absenta interventiei statului si achizitionarea de terenuri agricole de straini; a crescut somajul;  se plateste la bugetul UE 1% din PIB  (8 mlrd. euro din 2007), adica mai mult decat subsidiile primite de la Bruxelles, subsidii care sunt legate de conditii dificil de indeplinit; nu s-au justificat sperantele cresterii comertului cu tarile membre ale UE.

*

Sunt numeoase observatiile care s-ar putea face cu privire la acest articol. In primul rand este gresit ca cineva sa dea aprecieri despre o tara fara a cunoaste atat limba, cat si mentalitatea populatiei, nu numai din Bucuresti, ci si din alte regiuni. Sunt de pilda ignorate in articol pretentiile de autonomie ale minoritatii maghiare, si nu se pomeneste nimic despre protectia pe care calitatea de membru al UE o acorda tarii in cazul unui conflict inarmat. Unele din cifrele pomenite in articol sunt contestabile, ca de exemplu nivelul  comertului exterior al Romaniei cu Rusia (30%), nivel care ar fi salvat economia tarii in plina criza. Scaderea amintita a pensiilor si salariilor este o informatie invechita. Afirmatia ca subsidiile UE ar fi mai mici decat cotizatia de membru, nu e sustinuta cu date.  Articolul nu aminteste nimic despre antirusismul visceral al multor romani, ceeace se resfrange asupra politicii externe a tarii.

Cu toate acestea  multe din cele continute in articol corespund situatiei reale. Numarul mare al romanilor plecati din tara pentru  supravietuire  si pentru care sunt slabe sperante ca vor mai reveni, constituie o problema grava, ce nu poate avea o rezolvare prin UE. Politica UE de liberalizare a achizitiilor de terenuri agricole va duce la aparitia marilor proprietari, rolul mosierilor fiind ocupat pe viitor de niste societati multinationale. Rasturnarea regimului comunist in 1989 nu s-a datorat doar politicii economice nesabuite a lui Ceausescu, ci au intervenit un complex de factori, inclusiv dintarile occidentale. In ansamblu, articolul din ziarul KP reflecta si parerile multor romani despre inconvenientele conditiei de membru in UE, dar minimalizeaza avantajele ce decurg din asta.

Advertisement

Ce ar fi spus ei astazi…

Traim timpuri zbuciumate, in care – chiar daca nu ne ameninta un razboi mondial – totusi sunt numeroase conflicte locale sangeroase, in care mor si sunt raniti soldati si civili, sunt violate femei, milioane de oameni sufera de foame, milioane de copii nu pot  primi educatia cuvenita. Populatia lumii sporeste, fara ca mizeria sa scada, performantele tehnicii sunt remarcabile, fara insa ca majoritatea omenirii sa beneficieze de ele. Si totusi sunt numerosi acei scriitori si filozofi care in trecut au atras atentia asupra  viciilor societatii lor, vicii care in buna masura se manifesta si astazi. Am ales cateva figure proeminente ale gandirii universale, asupra cuvintelor carora trebuie reflectat.

Ce ar fi spus oare astazi Iisus Cristos, marele revolutionar al monoteismului, ce se confrunta cu o societate in care bogatii devin tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci? El a rostit multimii care il inconjura:  “Vedeti si paziti-va de orice lacomie de bani, caci nu in belsugul averii sta viata omului” (Luca – 12, 15). Cum sa nu te gandesti atunci ca astazi, dupa doua milenii, in lume sunt cateva sute de miliardari, ce poseda o avere egala cu castigul a jumatate din omenire, in timp ce un miliard de oameni au mai putin de un euro pe zi pentru a trai, iar doua miliarde – nu au apa potabila in casa. Ordinea economica inechitabila este cea care permite aceasta situatie. Iar cand se citeste in Biblie (Matei – 19, 24) ca Iisus ar fi spus: “Mai curand va trece o camila  prin urechea acului, decat va intra bogatul in imparatia Domnului”, cum sa nu iti pui intrebarea daca capitalistii se pot numi crestini. Desigur ca ei se pot numi, dar ramane intrebarea daca ei sunt cu adevarat crestini. Interesele omului sunt mai importante decat interesele capitalului, iar ordinea economica capitalista este o crima fata de miliardele de fiinte umane ce traiesc in saracie, boli si ignoranta .

Ce ar fi spus oare astazi Victor Hugo, care era nu numai un genial scriitor, ci si un mare om politic?. La 9 iulie 1949, intr-un discurs in Adunarea Nationala a Frantei intitulat “Sa distrugem mizeria” a spus: “Eu nu fac parte dintre cei care cred ca se poate suprima suferina in lume, caci suferinta tine de o lege divina. Dar eu sunt dintre cei ce cred si afirma ca se poate distruge mizeria. Nu spun sa se micsoreze, sa se limiteze, sa se reduca, ci spun sa se distruga mizeria. Caci mizeria este o boala a corpului social, asa cum lepra e o boala a corpului uman. Mizeria poate facuta sa dispara, asa cum si lepra a disparut. Este posibil asta, iar cei din parlament si din guvern trebuie sa se gandeasca mereu la asa ceva ca la o datorie a lor“. Dupa ce prezinta cateva cazuri de mizerie strigatoare in Paris, Victor Hugo continua: “Domnilor, dumneavoastra tocmai ati reusit, cu ajutorul armatei sa refaceti statul care a fost inca odata amenintat. Ati readus societatea normala, guvernul legal, institutiile, pacea publica, chiar civilizatia. Credeti ca ati facut mult, dar in fond nu ati facut nimic! Nimic, atat timp cat ordinea materiala nu se sprijina pe o ordine morala, atat timp cat poporul sufera!. N-ati facut nimic, atat timp cat sub dumneavoastra poporul e disperat!. N-ati facut nimic, atat timp cat cei ce muncesc nu au o paine!. Atat timp cat cei batrani care au muncit, raman fara un adapost!. Atat timp cand la tara camatarii fac specula cu pamantul,  cand in orase se moare de foame, cand nu sunt legi care sa vina in ajutor familiilor sarace si cinstite, taranilor si muncitorilor buni! Nu ati facut nimic atat timp cat spiritul de revolta se bazeaza pe suferinta publica! Atat timp cat fortele raului, ale distrugerii si intunericului au drept colaborator fatal pe omul nefericit!”.

Citind cele de mai sus, m-am gandit cine a fost in cultura romaneasca acea personalitate care sa-si fi ridicat vocea cu putere in apararea celor slabi si nedreptatiti. Si care, daca ar fi trait in vremurile noastre, sa fi simtit nevoia imperioasa de a demasca falsul si impostura, somajul si lipsa protectiei medicale, saracia ce se invecineaza cu opulenta obraznica, interesul personal ce sfideaza interesul public. Mi-au trecut prin minte figurile luminoase ale lui Mihail Sadoveanu, cel care in interbelic s-a ridicat impotriva legionarismului agresiv (printre altele, raspunzand la o conferinta a sa unui legionar din sala ce rostea niste imprecatii bolborosite: “Fiara paroasa si necuvantatoare, intra inapoi in vizuina din care ai iesit!”). Mi-am amintit de Tudor Arghezi, cel care a avut curajul in timpul razboiului sa scrie un pamflet vitriolant (“Baroane”) la adresa ocupantului german. Mi-a revenit in memorie numele lui George Calinescu, care de pe postamentul unei uriase opere literare de neclintit s-a implicat, fara a fi obligat sau rugat, in desbaterea publica de partea intelectualitatii progresiste. Dar pe langa acesti mari maestri ai cuvantului, cel care imi revine cel mai des in minte atunci cand imi pun intrebarea “Ce ar fi spus el oare astazi?” este Geo Bogza.

El este cel care a afirmat, inca in 1934, ca “imperativul vremurilor noastre cere scriitorilor sa nu mai intarzie atat cu ei insisi, cand tragedii care privesc mase intregi de oameni asteapta sa fie exprimate in scris”. El este cel ce a ridicat la rangul de gen literar reportajul, pe care l-a definit ca “descriere a vietii asa cum e”, a vietii care e “un urias complot cu scopurile finale, vaste, supreme,  inca neatinse”. El este primul care in literatura romana (si unul dintre putinii in literatura mondiala) a iesit din linistea cabinetului si a coborat sa cerceteze viata crunta a tabacarilor si a spalatoreselor, a celor ce muncesc la sondele de petrol si in rafinarii, a orbilor din Vatra Luminoasa si a celor ce traiesc in bordeiele din Valea Plangerii, a minerilor din Valea Jiului si a taranilor din Moldova peste care a trecut urgia razboiului. El le-a scris toate astea in interbelic, cand asemenea descrieri erau considerate tendentioase, banuite atunci ca si azi, ca sunt infectate de morbul gandirii de stanga.

Oare ce ar fi spus astazi  Geo Bogza, disparut in 1993, vazand ca milioane de romani si-au parasit satele pentru a-si cauta un loc de munca (si de supravietuire) in tari straine? Ce ar fi spus el vazand averile fabuloase faurite miraculos prin privatizarea unor bunuri publice, foste proprietati ale poporului? Cum ar fi reactionat el vazand ca pe treptele cele mai inalte in stat s-au cocotat, prin votul popular, persoane ce se ingrijesc mai mult de interesele familiilor lor decat de bunul trai al populatiei? Ce ar fi scris el, personificare a moralei si a iubirii oamenilor acestui pamant, cand s-ar fi confruntat cu flagelurile somajului, cresterii criminalitatii si a consumului de droguri, cu legalizarea prostitutiei, adica a unor vicii sociale care timp de decenii fusesera eradicate de pe pamantul Romaniei? Si, in fine, ce ar fi spus el vazand o seama de scriitori, de colegi ai sai de breasla, pretandu-se la gestul dezonorant de a primi o decoratie, nu pentru opera lor literara sau artistica, ci pentru devotamentul politic fata de persoana sefului statului ?  Nu stim, dar banuim ce ar fi facut. El, cu autoritatea de om ireprosabil si intransigent, s-ar fi ridicat cu imensa statura spirituala de fecund si stralucitor creator si ar fi luat apararea vechilor si verificatelor principii ale libertatii, egalitatii si fraternitatii. Ar fi reintrat in arena, combatandu-i pe adversarii ideilor in care el a crezut o viata intreaga, considerand ca este de datoria oricarui scriitor responsabil sa ia din nou partea categoriilor sociale exploatate si oprimate. Nu stim ce ar fi spus azi Geo Bogza, dar stim ca literaturii romane contemporate ii lipseste de un sfert de secol un scriitor care sa se compare cu el. Si cine stie cat vom mai avea de asteptat…

Misionarii Uniunii Europene prin satele din Romania

Cu acest titlu revista franceza “Le monde diplomatique” (februarie 2014) publica un articol in care se arata, in subtitlu, ca “desi milioane de romani traiesc din agricultura de subzistenta, Uniunea Europeana a decis, in numele competitivitatii, sa i se puna capat acestui mod de economie agrara. Agentii europenizarii au inceput sa bata satele. Insa populatia, care indura austeritatea impusa de institutiile internationale, opune rezistenta”. In cele de mai jos prezint cateva pasaje din acest amplu articol al corespondentului special al revistei franceze, care a insotit prin sate echipa PNDR.  

In comuna Sercaia, un afis lipit pe usa primariei anunta  “Programul National de Desvoltare Rurala (PNDR) vine in satul tau!”. Pe terenul de fotbal al comunei, sase “agenti de europenizare” in uniforma albastra prezinta intr-un cort un film despre “proiectul de finantare a unui grajd”. Romania beneficiaza din 2007 de Fondul European agricol de desvoltare rurala (Feader) care finanteaza initiative: este vorba sa se converteasca “antreprenori potentiali” cei 3,5 milioane de romani care azi traiesc din agricultura de subsistenta de pe mai putin de un hectar de pamant. In Romania, numarul taranilor reprezinta 30% din intreaga populatie activa, un record pe plan European. In 1989 aceasta cota era de 28%. Dupa caderea comunismului, reducerea sectorului industrial a provocat “intoarcerea la pamantul de la tara”, astfel incat in medie proprietatile ocupa 2 hectare, fata de 50 ha. in Franta. Doamna Catalina Musat, de la PNDR, sustine ca obiectivul este de a-i convinge pe agricultori “sa produca 80.000 kg. rosii pe o perioada de 5 ani, pentru o investitie de 23.754 euro, din care 7.400 euro ajutor nerambursabil” . Si adaoga: “Nu taranul simplu este beneficiarul potential al Programului. Noi ne adresam mai ales persoanelor ce vor sa deschida o afacere“.

A doua zi , in comuna Barca se viziteaza ferma d-lui Hadi Khoury, un libanez de vreo 30 de ani, presedinte al grupului Haditon, la care sunt asociati alti 12 industriasi din Orientul Apropiat. Ferma, ce ocupa 4 cladiri ale unui fost CAP, creste 120.000 gaini ce produc un sfert din ouale consumate in Romania. UE a investit in aceasta ferma prin Feader un milion de euro. Dl. Khoury e entuziasmat: “Romania e de vis. Cladirile vechi comuniste nu m-au costat mai nimic, cei 25 de muncitori au salarii ce nu ma costa nici ele mai nimic, iar subventiile europene sunt importante.” Deputatul din circumscriptia locala, Theodor Nicolescu, fost secretar de stat la justitie, spune: “Reusita lui Hadi este un exemplu pentru noi toti, caci gratie UE noi devenim competitivi si se creaza conditiile pentru ca piata libera sa functioneze si sa indrumeze comportamentul oamenilor.”

La 300 de km. distant, in Vintul de jos, Teodor Vingarzan isi gospodareste cu fiul sau cele 50 de ha. Ei spun ca astfel pot castiga mai bine decat cei 300 euro lunar pe care i-ar obtine la oras. Cu trei vaci, cu oua si un porc pentru Craciun, agricultura lor de subzistenta e satisfacatoare. Un alt fiu, din lipsa unui loc de munca, a emigrat in America. Vingarzan este insa foarte critic la adresa UE. “Produsele noastre bio sunt sufocate de produsele din Europa de vest, puternic subventionate. Noi, tot ce producem aici nu putem vinde, caci la piata toate produsele, chiar si cartofii, sunt fie italienesti, fie frantuzesti”. Si adaoga: “Dupa 1989, am calatorit in Europa occidental si am vazut fermele de acolo. Mi-am facut sperante de extindere, dar acum ma simt tradat”.

Achim Irimescu, subsecretar de stat la agricultura, asigura ca agricultura de subzistenta joaca un rol important in economia Romaniei, deoarece “un numar mare de oameni nu devin someri si supravietuiesc fara a cere ajutor din partea guvernului. Dar taranii ce nu vor deveni competitivi vor dispare, caci majoritatea lor sunt batrani si n-au urmasi”.

Dupa calatorii in China si in Germania, Tiberiu Biris a pus bazele unei cooperative de productie apicola in care sunt 200 de producatori ce produc, cu o tehnologie moderna, 400 de tone de miere anual, ce se exporta aproape integral. “Mierea romaneasca nu poate fi consumata de romani” spune Teodor Parau, proprietar a 200 de stupi “caci ea e prea scumpa pentru puterea noastra de cumparare”. Totusi mierea din cooperativa e de doua ori mai ieftina decat cea produsa in Europa de vest.

Paradoxul liberalismului agrar sta in urmatoarele: agricultura romana castiga locuri in exportul de produse in vest, dar este incapabila sa hraneasca populatia tarii, caci 70% din produsele consumate sunt importate.  Supusa presiunii UE, aceasta concurenta libera, dar in fond falsa, favorizeaza desvoltarea unei agriculturi de profit: in zece ani, aproape un milion de hectare, adica 6,5% din suprafata agricola utila, a trecut in mainile unor investori straini. Procesul continua, favorizat de pretul redus al terenurilor, salarizarea slaba a muncitorilor si subventiile UE. Recent, guvernul roman a introdus o lege care liberalizeaza complect cumpararea pamanturilor de straini.

In conformitate cu acordul incheiat de guvernul roman cu FMI, Bucurestiul a suprimat doua sute de mii de servicii publice intre 2009 si 2011, a taiat cu un sfert salariile functionarilor si a sporit cu 5 puncte taxa TVA pana la 24%. Conditiile pietei muncii erau asa de slabe incat i-a impins pe 12 % dintre romani sa-si caute de lucru in strainatate. In politica agricola comuna (PAC), se aplica aceiasi formula deja aplicata in Franta in anii ’60, dar conditiile sunt acum diferite. Taranii trebuie sa adreseze individual proiectul lor unei instante de finantare, ceeace sporeste inegalitatile intre regiuni,  intre micile si marile culturi, intre taranimea de subsistenta.si antreprenorii industriali, mai capabili sa solicite fondurile UE. La Alba Iulia o profesoara de muzica si sotul ei, Iosif Fit, membru al Uniunii Compozitorilor,  au trecut la cresterea de zarzavaturi si pasari in curtea lor, caci salariul ei de profesoara (180 euro/luna) nu-i ajungea sa plateasca nici facturile. Invatatori si compozitori lucrand la munca campului: “Asa ceva nici Ceausescu nu ar fi visat!” spune ironic Iosif Fit.

Coruptia, condamnata de toti, nu permite sa se intrevada o solutie in administratia publica la gravele probleme in care se zbate tara. Politica dusa pana acum a mascat unicul scop: imbogatirea personala. Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso,  anunta recent ca “aderarea Romaniei la UE a fost insotita de ample reforme care au contribuit la modernizarea tarii, iar cetatenii romani au beneficiat de asta”. Si FMI considera ca acordurile semnate cu Romania “au fost incununate de succes”. Asemenea rezultate “valoroase” au facut ca un fost ministru al agriculturii roman, Dacian Ciolos, sa fie numit in 2009 comisar european pentru agricultura si dezvoltare rurala. In aceasta calitate el a negociat reforma PAC, de care taranii romani nu au nici un motiv de bucurie.

Istoria contrafactuala si consecintele primului razboi mondial

Istoria contrafactuala este un mod de a privi evenimentele istorice prin prisma raspunsurilor ce pot fi date la intrebarea “Ce s-ar fi intamplat insa daca…?”. Adica schitarea de ipoteze fie in urma adoptarii de mari personalitati ale istoriei a unor decizii diferite de cele ce au avut loc cu adevarat, fie prin interventia unor evenimente neprevazute, ce ar fi schimbat radical cursul istoriei. Cei mai cunoscuti specialisti in investigarea contrafactuala a istoriei sunt americanul Robert Cowley, editor al unui volum intitulat “What If? The World’s Most Foremost Military Historians Imagine What Might Have Been” ( New York, Putnam, 1999) si  britanicul Naill Ferguson, autor al unei  carti de rasunet “Virtual History. Alternatives and Counterfactuals” ( Basic Books, 1999). Anul acesta, implinindu-se un secol de la declansarea primului razboi mondial, merita sa ne oprim asupra ipotezelor celor doi istorici privind aceasta uriase conflagratie, fara de care intreaga istorie a secolului 20 ar fi fost alta.

Suntem la sfarsitul anului 1914. De cateva luni Germania si Austro-Ungaria sunt in razboi cu Rusia pe frontul de est si cu Franta si Marea Britanie pe frontul de vest. Dar inaintarea Puterilor centrale  pe ambele fronturi se impotmolise, desi  pierderile  ambilor beligeranti  se ridicau deja la un milion de soldati ucisi. Ministrul de razboi al Prusiei, generalul Erich von Falkenheyn isi da seama ca nu se mai poate obtine nici un avantaj strategic si, la 14 noiembrie 1914 ii spune cancelarului imperial Theobald von Bethmann Hollweg ca razboiul nu mai poate fi castigat si ar trebui sa se inceapa tratative de pace, mai intai cu Rusia. Dar aroganta imparatului Wilhelm al II-lea, a cancelarului si a corpului ofiteresc prusac  resping aceasta propunere. Iar razboiul va continua inca patru ani, avand drept urmare 17 milioane de morti si 20 milioane de raniti.

Dar asta e doar inceputul: cel de al doilea razboi mondial, nu ar fi avut loc fara primul. Robert Cowley sustine ca  tarul Nicolae al II-lea ar fi acceptat de indata o oferta de pace germana, caci razboiul deja epuizase economia rusa.  Pentru Anglia, chiar de la inceput, razboiul nu prezenta nici un castig pe continent. Riscurile si pierderile erau insa tot mai mari si deja in ianuarie 1915 Germania ar fi putut incheia pacea cu Marea Britanie. Dar si cu Franta pacea ar fi fost posibila, cu pastrarea de Germania a Alsaciei (Elsaß) si Lorenei (Lothringen), dar cu retragerea trupelor Reichului din teritoriile deja ocupate din nordul Frantei. S-ar fi incheiat astfel, dupa numai 7 luni, unul dintre cele mai sangeroase conflicte militare din istorie. Si probabil ar fi fost ultimul de aceasta amploare.

Dar care sunt consecintele plauzibile pe care aceasta rapida incheiere a pacii le-ar fi avut asupra cursului istoriei? Ipotezele contrafactuale sunt nenumarate. Dintre acestea istoricii au detasat cateva cu probabilitate aproape certa:

1)      Nu ar mai fi avut loc revolutia rusa si deci nu ar fi existat Uniunea Sovietica. Cowley sustine ca economia rusa s-ar fi refacut si miscarea comunista nu ar fi avut sustinatori. Lenin ar fi ramas in Elvetia si familia imparatului nu ar fi fost asasinata.

2)      Germania ar fi ramas o monarhie imperiala. Wilhelm al II-lea ar fi prezentat pacea ca o victorie si astfel ar fi consolidat pozitia urmasului sau pe tron, printul Wilhelm, cunoscut pentru dorinta de a trece la o monarhie parlamentara de tip englez.  In orice caz Germania ar fi devenit cea mai importanta  forta economica din Europa si a doua din lume, crede Niall Ferguson.

3)      Progresul  Statelor Unite ale Americii ca putere mondiala ar fi fost franat.  Economic SUA erau deja in 1914 pe locul intai in lume, dar din punct de vedere militar nu jucau un rol deosebit pe plan mondial. SUA au intrat in razboi alaturi de Puterile aliate abia in aprilie 1917. „Daca pacea s-ar fi incheiat la sfarsitul anului  1914” scrie Robert Cowley  „secolul 20 ca secol  american s-ar fi lasat inca asteptat”.

4)      Hitler ar fi ramas un necunoscut. Infrangerea din 1918 a traumatizat poporul german, iar asta a constituit mediul de cultura ideal pentru miscarile radicale de dreapta. Partidul NSDAP a devenit o tribuna pentru demagogi ca Adolf Hitler, care a alimentat ura impotriva democratiei si a „evreimii internationale”. Daca pacea s-ar fi incheiat in 1915, partidul nazist nu ar fi luat fiinta si Hitler nu ar fi putut face cariera politica cu consecintele cunoscute.

5)      Orientul Apropiat nu ar fi devenit o permanenta scena a violentelor. Daca imperiul otoman nu ar fi declarat, in noiembrie 1914, razboi Natiunilor Aliate si s-ar fi mentinut neutru, el ar fi  pastrat sub dominatia sa un teritoriu de la Bosfor la Golful Persic. Francezii si englezii nu ar fi stabilit dupa razboi zone sub mandat si nu ar fi aparut state ca Irak, Siria, Liban, Palestina si Israel. Poate nici  Atatürk nu ar fi luat puterea, iar sultanul ar fi domnit in continuare la Istanbul.

Bineinteles ca istoria nu ar fi stat pe loc si noi forte, greu de banuit astazi, ar fi intervenit, modificand hartile geografice si politica mondiala. In ce priveste Romania, o atitudine neutrala a tarii pana la sfarsitul razboiului nu ar fi permis la tratatul de pace de la Versailles, sa ridice vreo pretentie la unirea Transilvaniei, Banatului si Bucovinei la trupul Vechiului Regat. Eventuala optiune, si mai nefericita, a intrarii tarii in razboi alaturi de Puterile centrale, dorita de regele Carol I si de unii politicieni, ar fi avut consecinte dezastroase asupra integritatii teritoriului tarii. Iar Basarabia nu s-ar fi declarat in aprilie 1918 provincie romaneasca, daca nu intervenea haosul razboiului civil ce a urmat revolutiei ruse din 1917. Desi bulgarii, aliati cu germanii, ocupasera in 1917 Dobrogea in intregime, aceasta provincie a fost restituita Romaniei la tratatul de pace, impreuna cu doua judete din sud, Caliacra si Durostor (retrocedate insa Bulgariei in septembrie 1940).

Depinde de intelepciunea oamenilor politici de astazi de a nu risipi sansa de intregire acordata Romaniei in urma primului razboi mondial.

Natiunea noastra, cu defectele ei

Problema identitatii nationale ii framanta pe multi concetateni atat astazi, cat si acum sapte decenii. Cine suntem noi, romanii? Care sunt calitatile si defectele noastre? De ce suntem asa si nu altfel? Dupa lozincile sforaitoare ale patriotismului de comanda din anii comunismului, acum se considera modern si elegant sa se scoata la iveala racilele si cusururile, vechi si noi, de care trebuie sa ne debarasam pentru a intra in randul tarilor civilizate. Zilele trecute, cautand o carte in biblioteca, am dat peste un volum intitulat “Insemnari si polemici”, o colectie de articole de George Calinescu publicate in diverse reviste si ziare intre anii 1927 si 1964. Am deschis cartea la intamplare si am citit articolul “Orientalul” publicat in “Jurnalul literar” din 8 ianuarie 1939. Redau mai jos un amplu pasaj din el.

“Daca occidentalul da dovezi de suficienta, orientalul indreptateste aceasta atitudine prin umilinta. Ideea pe care o avem noi romanii despre “straini” este de asa natura, ca ne impiedica adesea de la exercitarea propriilor noastre facultati. Bizantul ne-a lasat in sange placerea de a ne pune capul in pulbere si de a saruta urmele talpilor celor mari. Mi-amintesc o scena petrecuta la Iasi, in vremea refugiului. Fara indoiala ca noi intrasem cam nepregatiti in razboi, dar nu rezulta de nicaieri ca eram incapabili de cinstea nationala de a combate. Doar trecutul nostru fumega de batalii! Inamicii de atunci erau oameni ca si noi si taranii nostri ne-au dovedit ca se pricepeau si ei tot asa de bine sa manuiasca pusca si sa invarte granata. Ei bine, voluptatea de umilire colcaia in unii din noi. In fata hotelului Traian, un colonel de rezerva perora cu aprindere, la o masa:
– Ma, noi niste pigmei, noi niste scarbe, noi un popor mic si fara pregatire, sa ne punem – cu cine? – cu germanii, cu poporul cel mai superior (sic) de pe lume, cel mai inarmat, cel mai civilizat? Numai un deget sa ridice, si ne-au strivit. Noi sa fim supusi, sa fim multumiti sa ne lase sa traim, sa cerem chiar sa ne ia sub protectia lor. Aven noi neobrazarea, niste excremente, sa le declaram razboi. Mama noastra de ticalosi!
Eram tanar atunci si am strans pumnii de indignare. As fi dorit in clipa aceea sa comand un pluton pentru executarea acelui cretin. El nu era filo-german, ci numai un roman convins ca multi altii ca suntem niste scarbe.
In strainatate, indiferenta occidentalilor pentru noi (foarte nedreapta si jignitoare) nu mira pe nimeni. Parisul e anual plin de romani. […] Si totusi nici un semn de gratitudine nu veti vedea la “occidentali”. Ei exclama, ca in fata unei curioase invazii: “Oh, ces roumains! Toujours ces roumains!” si ne persifleaza ca le pretuim produsele si le cumparam. Te-ai astepta ca romanii sa fie indignati, sa se scandalizeze, sa incerce a sili pe occidentali la respect. Romanii nu fac asta. Cand nu-si striga tare umilirea, se multumesc a spune nepasator: “Ei, ce vreti, ei au dreptate sa ne ignoreze! Doar ce reprezentam noi?”. Romanul nu merge in strainatate sa admire si sa invete, el merge sa se umileasca. In fiece an, el se intoarce in patrie cu convingerea intarita ca suntem, vorba colonelului in rezerva, niste “scarbe”.
Citind acest pasaj de George Calinescu, mi-au trecut prin minte numeroase articole si editoriale din ultimii ani in care se exprima aceiasi stare de spirit, pe care o ironiza, ba chiar o condamna marele critic. Nu ma voi referi la deja celebra scrisoare a lui H._R. Patapievici publicata si republicata in “Politice” in care isi exprima dezgustul de a se fi nascut in Romania. Nici la recenta brosura a lui Lucian Boia “De ce este Romania altfel?”, care se intreaba daca Romania nu e „defecta“ in urma unui blestem. Ma voi multumi sa reproduc cateva randuri din articolele publicate in ultimii ani de Andrei Plesu, considerat de multa „lume buna“ drept ganditorul oficios al intelectualilor societatii noastre civile. Iata ce scria dansul in “Jurnalul national” din 8 aprilie 2004:
“In Romania se vorbeste mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricand sa practice confesiunea, lamentatia, memorialistica si bancul. Conversatia este aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lunga traditie. Strada e zgomotoasa, carciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune infloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atatea lucruri de spus? Daca facem fie si o frugala socoteala, vom constata ca intre abundenta discursului si consistenta lui e o disproportie stingheritoare. Emisia sonora compacta mascheaza un enorm vid de sens”. Cu alte cuvinte romanii sunt niste imbecili care ar face bine sa taca.

Iata si un pasaj dintr-un alt articol al aceluias autor, publicat in Dilema veche din 1 martie 2007 :
“Nu-mi dau seama daca publicul romanesc de azi mai stie ceva despre Caion, cel care l-a acuzat pe I. L. Caragiale de plagiat. Dar si cei care stiu ceva, stiu, de fapt, un singur lucru: este insul care a ramas in istoria literaturii autohtone pentru o marlanie.[…] Tara lui Caion e tara imposturii ofensive. Tara de malversatiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagra, neagra e alba. Oricine poate spune orice despre oricine, astfel incat lucrurile sa se aseze, cat mai des, cu susul in jos. Nestiutorii iau rasturnarile de bune, iar stiutorii, oricum minoritari, nu reusesc sa faca fata injuriei si calomniei, n-au glas, n-au tupeu, n-au “tehnica”. E tara in care “pramatiile” trec drept “oameni bine”, iar oamenii cumsecade – drept prosti.” Aceste randuri sunt doar introducerea la un amplu text al lui A. Plesu, indignat de indrazneala unor tineri intelectuali ce-si permit sa critice, acum, in secolul 21, noile somitati ce s-au instalat recent ca pontifi ai gandirii corecte. Dar de ce, ma intreb, din cateva cazuri triste se generalizeaza pentru o peroratie impotriva intregii tari (“tara imposturii ofensive”, “a malversatiunii”) si a intregului popor (care vorbeste mult si lipsit de sens)?.

Nu trebuie, desigur, sa ne leganam satisfacuti si “mandri de a fi romani”, doar pentru ca suntem de acelasi neam cu Eminescu, George Enescu, Brancusi. Dar nici sa trecem la polul opus, afirmand ca toate defectele s-au strans in spatiul carpato-dunarean si vor apasa vesnic pe capul bietului cetatean. George Calinescu era departe de a face asemenea aprecieri, desi conditiile societatii romanesti de atunci nu erau probabil mai exasperante decat cele de azi. A repeta staruitor ca soarta (sau bunul Dumnezeu) ne-a blagoslovit cu mai multe lipsuri decat cu insusiri demne de lauda, poate convinge pe multi ca, intradevar, umilinta ne este comportamentul harazit si este zadarnic sa ne zbatem pentru a iesi din acest cerc vicios. Ce poate face un presedinte, un guvern sau un parlament, oricat de bine intentionati ar fi, cu un astfel de material uman? Resemnarea cu aceasta idee defetista, este drumul sigur spre cedari politice si economice repetate, prin care se pot risipi bunurile castigate cu sacrificii de generatiile anterioare.

O lume care s-a dus…

In ultimele doua decenii au aparut numeroase carti memoriale prezentand suferintele indurate in anii comunismului de diferite persoane, fie prin ani lungi de inchisoare, fie pur si simplu prin lipsa sufocanta de libertate. Ele se inscriu ca marturii ale unei epoci dure, care a rasturnat radical societatea romaneasca antebelica si care a zdrobit nu putine destine. Sunt relatari care vor apasa greu intr-o balanta ce va cantari cu obiectivitate partile bune si rele ale regimului comunist din Romania. In cele ce urmeaza prezint succint o carte autobiografica nou aparuta ce apartine categoriei literare a marturisirilor celor ce au simtit pe propria lor piele apasarea grea a roatei istoriei.

Primul volum din cartea d-nei Simona M. Vrabiescu Kleckner intitulata „Pe urmele mele in doua lumi: Romania si SUA“ are ca subtitlu „Romanul unei vieti – cronica unei epoci“. Autoarea, asa cum se arata pe una din copertile cartii, este descendenta unei vechi familii boieresti din Oltenia. A absolvit in 1949 facultatea de drept din Bucuresti, fara sa poata profesa. Dupa confiscarea averii a lucrat in posturi marunte pe santiere si institute de proiectare pana in 1965, cand a parasit tara, stabilindu-se la New York. Si-a complectat studiile in America si apoi a lucrat ca bibliotecara la ONU si la Curtea de Comert International a SUA. In acelasi timp a depus o activitate de lobby in fruntea comunitatii romanilor din New York. Cu dubla cetatenie, dansa a activat politic si dupa 1989 in Romania in anturajul presedintelui Emil Constantinescu, scriind doua carti  aparute in 2004 si 2006. Volumul aparut acum (653 pag.) reprezinta descrierea in amanuntime a perioadei 1927-1965 din viata autoarei.

Cartea, care in unele locuri lasa impresia unui raport sec, atat de mare este grija de a nu lasa mentionate nici o persoana intalnita, nici o intamplare petrecuta, nici un eveniment istoric resimtit ca o lovitura, contine multe pagini, care pana la sfarsit fac lectura interesanta. In  primul rand, indiferent de aprecierile politice asupra evenimentelor dramatice ce s-au napustit asupra familiei si prietenilor autoarei, este sesizanta descrierea vietii paturei de elita a societatii romanesti, ce se considera intangibila pana in 1945-47. Mosia, intretinuta de un administrator si de multe slugi, care impreuna cu conacul ei, reprezenta un mic paradis; casa vasta de la Bucuresti, in care se dadeau petreceri, iar tineretul din buna societate organiza „ceaiuri“; educatia in casa cu guvernante germane, franceze sau engleze a tinerelor progenituri de mari proprietari, de oameni politici sau de generali;  scoala de fete Notre Dame de Sion, cu regulile ei severe aduse de la scolile de calugarite din Franta. Plutea peste tot o atmosfera senina, de siguranta in ziua de maine, iar asta chiar si in primii ani ai celui de al doilea razboi mondial. Viata rezerva insa uneori surprize, ca de pilda parasirea in 1939 a familiei de catre Mancy, mama autoarei, fara nici un cuvant pentru fiica sa minora si doar lasand un scurt bilet de despartire sotului, pentru a se casatori apoi cu un alt mosier din Dolj. Mai tarziu, prin anii `50,  Mancy a luat parte la Craiova la o sedinta de spiritism, la care cucoanele nu au avut nimic mai bun de facut decat sa intrebe spiritele despre guvernul ce va fi alcatuit dupa prabusirea comunismului. Securitatea era informata si Mancy a ajuns la puscarie pentru cativa ani. Dupa iesirea din inchisoare ea a reusit sa plece si s-a reintalnit cu fiica sa la New York.

Personal am fost impresionat in aceasta carte de atasamentul de pamantul Olteniei al acestor familii boieresti,  valoarea acordata faptului de a se fi nascut acolo. Ea scrie: „Incercam un sentiment de mandrie stiind ca familia Vrabiescu era stapana pe meleagurile mosiei Genune“ si „Oltenia a ramas punctul de plecare al fiintei mele  si locul de infiripare si formare al sufletului meu“ si “ma gandesc la Oltenia, indiferent cat de departe m-as afla“.  Din cuvintele de mai sus nu razbate numai relatia stransa fata de proprietatea unde si-a trait fara griji o frumoasa parte a vietii, ci si un sentiment patriotic pe cale de disparitie la tineretul de astazi. Aceasta afinitate se vede in carte si din predilectia acordata fauririi de casnicii intre oltenii bogati : Vrabiestii erau inruditi cu fam. Vorvoreanu,  Mirica,  Defleury,  Herescu,  Cionea, toti cu mosii in sudul Olteniei.

Pentru familia Vrabiescu, rasturnarea totala a situatiei politice si economice dupa razboi a dus la confiscarea mosiei, la nationalizarea casei din Bucuresti, la epurarea tatalui din invatamantul universitar si la cautarea de catre Simona a unui loc de munca pentru supravietuire. Incercarea de iesire din tara printr-o casatorie formala si neconsumata cu un evreu s-a soldat cu esec; o a doua casatorie cu un medic doritor de cariera a capotat datorita „dosarului“ ei deranjant pentru sot. In fine, l-a intalnit pe Rudolf Kleckner cu care, dupa multe peripetii, a reusit sa plece din tara. Pasirea pe teritoriul american este si momentul in care se incheie acest prim volum al cartii.

Inchizand cartea Simonei Vrabiescu-Kleckner, ca unul care am trait in aceiasi perioada, desi pe alte coordonate sociale, ar fi de facut cateva observatii. In primul rand deranjeaza caracterul prolix al relatarilor, stilul incarcat cu detalii inutile si deloc preocupat de redarea literara a evenimentelor sau a prezentarii persoanelor intalnite, ceeace uneori frizeaza ridicolul. Astfel, in relatarea perioadei petrecuta in doua institute de proiectare, autoarea gaseste de cuviinta sa dea tabele cu lista numelor persoanelor ce conduceau diferite servicii, nume care in marea majoritate nu se mai regasesc apoi si contrasteaza cu economia cartii. Aceasta prolixitate se intalneste frecvent pe parcursul relatarilor din carte si ma face sa apreciez ca volumul putea fi cu usurinta redus la jumatate ca numar de pagini, facand lectura mai usoara. In ceeace priveste fondul evenimentelor traite, apare izbitoare si sincera naivitatea politica a multora dintre cei ce alcatuiau pe atunci inalta societate si pentru care comportamentul indiferent al puterilor occidentale fata de soarta Romaniei a ramas de neinteles. Unii au trait ani buni in speranta ca americanii se vor sacrifica pentru a-i alunga pe rusi din tara si a li se inapoia proprietatile. Era o ignoranta totala, chiar din partea unor oameni cu pregatire superioara, a realitatilor, a faptului ca  in urma unui razboi in care pierisera milioane de oameni, nimic nu putea ramane ca odinioara. De altfel chiar si astazi, cand tara noastra a trecut in ultimele doua decenii printr-o revolutie de sens contrar, sunt numerosi cei ce cred ca istoria are un traseu previzibil, care sa corespunda dorintelor lor.

Pe de alta parte, desi nici Simona Vrabiescu, nici sotul sau tatal ei nu au fost inchisi, intreaga perioada descrisa in carte dupa 1945 si pana la parasirea tarii este dominata de teama excluderii din societate pe motivul originei sociale. Sunt amintite abuzurile din anii 50 ale organelor de represiune, inspirate din practica KGB-ista, care au condus atat la arestarea multor fruntasi politici si a numerosi intelectuali, cat si la izolarea sau persecutarea unor persoane nevinovate socotite dusmanoase regimului. Ele constituie o pata dezonoranta in istoria Romaniei. Restituirea in ultimii ani a proprietatilor confiscate victimelor sau urmasilor acestora este justificata in logica capitalismului de respectare sacrosancta a proprietatii private. Dar despre soarta dupa revolutie a mosiilor vechilor familii, in carte nu se spune nimic. Este cert insa ca fostii proprietari, desi restabiliti in drepturi,  nu s-au intors sa munceasca pamantul recapatat, ci l-au vandut sau il vor vinde. Prin liberalizarea achizitionarii de terenuri agricole ce va avea loc in 2014, se vor reface cu siguranta in cativa ani noi mosii, proprietate a unor firme straine, capabile sa lucreze mecanizat mii de hectare. Este o tendinta mondiala, asimilabila unui nou fel de colonialism. In acest timp taranii olteni vor culege capsuni in Spania…

Un fel de a vedea Romania

La editura Ch. Links din Berlin a aparut in decembrie 2012 cartea “Rumänien – Ein Länder porträt” (Romania – Portretul unei tari), care este cea mai noua prezentare a tarii noastre pentru cititorii din spatiul de cultura german. Autoarea, doamna Hilke Gerdes, marturiseste ca a plecat de acasa cu urechile pline de avertismente ale cunostintelor si prietenilor: pleci in Romania, tara lui Dracula si a vampirilor, a tiganilor, a talharilor pe sosele si a hotilor de buzunar in tramvaie, a coruptiei generalizate si alte prejudecati frecvente azi in randul multor germani. Dansa a locuit insa trei ani in Romania unde a predat limba germana si, calatorind prin toata tara, cunoscand oameni si obiceiuri, s-a debarasat de ideile preconcepute si a scris o carte interesanta de 220 pagini, care nu este un ghid turistic. Pe langa o cantitate mare de informatii, este mai curand un document cu impresiile unei persoane ce doreste sa fie obiectiva si tine sa impartaseasca ceva despre geografia, istoria si felul de viata al celor ce traiesc in acest colt al Europei. Am inteles ca este o carte destinata acelor germani ce vin in Romania ca diplomati, ca manageri sau saleriati ai unor firme. Intentia laudabila de a face tara noastra cunoscuta in Germania ii reuseste autoarei, desi uneori opiniile dansei sunt discutabile.
Aproape un sfert din carte e consacrat istoriei poporului roman. D-na Gerdes scrie ca “romanii se considera un popor rezultat din contopirea dacilor si romanilor in perioada de 170 de ani de ocupare a Daciei de catre Roma. Dar ce s-a intamplat dupa plecarea romanilor, ramane pentru istorici un mar al discordiei”. Disputa dintre aparatorii teoriei continuitatii romanilor pe teritoriul Transilvaniei si cei ai teoriei migratiei treptate, serveste si azi ungurilor – arata dansa – ca argument ca ei au fost primii sositi in acest spatiu. Istoria oficiala ce se preda in scoli despre cele doua state, Valahia si Moldova, este o proslavire a luptei cu turcii a diversilor domnitori (Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, s.a.), ”personalitati care in epoca lui Ceausescu au fost subiecte pentru filme de eroism cu tendinta ale regizorului Sergiu Nicolaescu”. Dar atitudinea duplicitara a multor domnitori fata de Inalta Poarta n-a mai fost acceptata multa vreme de sultani, care i-au instalat pe fanarioti pe tron pana in 1821. Atitudinea cu doua fete (doppelbödige Taktieren) a romanilor s-a vazut si mai tarziu, – arata doamna Gerdes – si anume cu prilejul primului razboi mondial, cand –Romania, desi initial aliata cu Germania si Austro-Ungaria, a intrat in cele din urma in lupta alaturi de Rusia, Anglia si Franta. Cu toate infrangerile suferite de armata romana pe front, dupa terminarea razboiului Romania a castigat prin tratatul de la Trianon (1920) un teritoriu de peste doua ori mai mare decat cel antebelic si si-a sporit populatia de la 7,2 milioane la 15,5 milioane locuitori. Si in cel de al doilea razboi mondial, dupa ce a luptat alaturi de trupele germane pana la Stalingrad, “armata romana a intors armele la 23 august 1944 si a luptat apoi impreuna cu trupele aliate impotriva Germaniei, recastigand astfel de la unguri Transilvania” . Am cercetat bibliografia de la sfarsitul cartii, pentru a vedea care sunt lucrarile care au ispirat-o pe autoare in prezentarea istoriei noastre. In afara de cateva articole ale unor autori germani, singura carte de istorie este cea a lui Lucian Boia “Geschichte und Mythos” aparuta la Köln si Viena in 2003.
Mai interesante mi s-au parut insa impresiile dansei din contactul cotidian cu realitatea societatii romanesti. Oamenii pe strada sau in tramvai i se par reci si distanti. Niciodata nu intalneste un suras pe fata, nu numai in Bucuresti, ci si in alte orase. Cauza, spune autoarea, este comunismul. Omul se simtea, inca de atunci, doar “o particula in miscare, dar nu actor al spatiului public”, asa cum recunoaste si Ana Blandiana in cartea sa “Masina de aplauze” (Göttingen – 1993). Limba romanilor are o baza latina, insa cu puternice influente slave, turcesti si ale altor limbi. Se practica pe scara larga “bacsisul”, se multumeste cu “merci”, iar femeile sunt salutate cu “sarut mana”. In ajun de Craciun se taie porcul, nu numai la tara, ci si in curtile caselor din Bucuresti, in vazul tuturor. Unii romani ii atrag repetat atentia sa nu cada victima hotilor de buzunare, dar in asta dansa nu vede decat spiritul de neincredere al romanilor fata de ceilalti romani, inca a ramasita a comunismului, “cand ei au fost constransi la o emigratie interioara”. Propriu romanilor, mai constata ea, e si fatalismul, o stare generala de resemnare in fata unor nenorociri sau catastrofe. In legatura cu asta e pomenit numele lui Lucian Blaga care a spus ca balada populara Miorita reflecta esenta sufletului romanesc. Dar Horia-Roman Patapievici, o personalitate amintita cu admiratie de cateva ori in carte, nu e de acord si, la televizor, face apel la concetatenii sai sa nu se mai comporte ca niste oi in turma, lasand sa fie umiliti de oamenii din dosul ghiseelor institutiilor. Drept exemplu al pasivitatii si lipsei de combativitate, este dat exemplul celor ce au luat parte la Gay-Pride Parade (demonstratia homosexualilor si lesbienelor) din Bucuresti. Autoarea arata ca majoritatea participantilor a intrat in panica si s-au risipit atunci cand au intervenit politistii, in timp ce dansa, pe margine, voia sa le tina piept.
Sunt numeroase asemenea detalii, ce fac pline de surprize paginile cartii. Un capitol este consacrat minoritatilor nationale, din care cititorul afla despre animozitatea dintre romani si unguri, despre marea comunitate – care a disparut – a evreilor din Romania interbelica, despre tigani si atitudinea dispretuitoare a romanilor fata de ei (“buni numai ca lautari”). Mai dezvoltate sunt paginile despre soarta sasilor si svabilor din Ardeal si Banat, numarul carora in 1938 se ridica la 750.000, dar in 1956 ajunsese la jumatate. Mai aflam ca in 1978 cancelarul H. Schmidt a convenit cu Ceausescu repatrierea anuala a 12.000-18.000 nemti, pentru fiecare platindu-se 5000-7500 DM. Dupa caderea lui Ceausescu au plecat in Germania, in numai 6 luni, un numar de 110.000 sasi si svabi. In prezent au mai ramas in Romania cca. 60.000 persoane de origine germana, din care cel mai cunoscut este primarul orasului Sibiu (Hermannstadt) Klaus Johannis.
Un capitol este consacrat situatiei Romaniei dupa prabusirea comunismului si ca membra a Uniunii Europene. Parerea autoarei e ca in ansamblu tara a avut de castigat in ultimii 23 de ani, dar cei ce au pierdut sunt taranii. Imaginea dezolanta din fuga trenului a campurilor lasate parloaga si faptul ca laptele muls cu mana de tarani e interzis in UE, sunt cateva din motivele pentru care – crede dansa – Romania e nevoita acum sa importe o buna parte din alimente. Iar investorii straini cumpara excelente terenuri arabile la preturi de zece ori mai mici decat cele cu care se vand in occident.
Ceeace recomanda d-na Gerdes nemtilor care au de gand sa vina in Romania este gastronomia. “Sarmalele cu mamaliguta” sunt felul de mancare national, dar si “ciorba de burta” e renumita. Pentru a te descurca in piata, trebuie sa stii putin romaneste, recomanda dansa, care atrage atentia ca termeni ca “douasprezece mii” sau “cincizeci de mii” sunt “Zungenbrecher” (iti rupi limba). Spre deosebire de barbati, femeile din Romania sunt frumoase, se rujeaza si isi fac unghiile. “Cele care in Bucuresti nu au unghiile facute, sunt probabil straine” e de parere autoarea. Etc., etc.
O atentie speciala este acordata culturii in Romania de azi. Cel mai mare scriitor roman contemporan este Mircea Cartarescu, prezentarea elogioasa a caruia aminteste de cea a unui agent de publicitate. Filmele regizorilor Cristian Mungiu si Cristi Puiu, apreciate cu premii la mari festivaluri, sunt jaloane ale noii cinematografii. In muzica, Romania e patria lui George Enescu, ceeace nu o impiedica pe d-na Gerdes sa explice detaliat cititorului german ce inseamna termenul “manele” si ce importanta crescanda are muzica tiganeasca, “cu toata incercarea esuata a premierului Adrian Nastase de a o interzice”.
Cartea pe care am prezentat-o foarte succint in cele de mai sus este indiscutabil a unei autoare care s-a indragostit de Romania. Dansa e surprinsa ca in marile magazine din Berlin nu se gasesc produse romanesti, nici macar vinurile excelente. Informatiile despre aceasta tara din presa germana se reduc la cifre despre PIB sau salariul mediu, care comparativ cu Germania dau falsa impresie ca Romania, – “Armenhaus Europas” – nu are ce cauta alaturi de tarile bogate din UE. Volumul se incheie insa cu cuvintele optimiste : “Romania are mai multe de oferit decat banuim noi”.
Inchizand cartea, mi s-a parut regretabil ca in contactele cu diversi intelectuali romani, autoarea a nimerit sau a fost indrumata doar spre cei cu o clara orientare politica de centru-dreapta. Acestia i-au servit niste sabloane de gandire discutabile, deloc originale, care insa se regasesc in multe aprecieri din carte. Ar fi fost preferabil ca dansa sa evite a pasi pe terenul oscilant si nesigur al politicii actuale romanesti. Asta se vede mai ales in prezentarea unor personalitati ale scenei politice din ultimii 24 de ani (Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Basescu s.a.), portretul carora arata preferinte ce pun sub semnul indoielii cunoasterea acestui domeniu de catre un strain ce a petrecut doar trei ani intr-o tara aflata inca in tranzitie. Societatea romanesca e framantata acum de alte preocupari decat lupta cu comunismul, desi in mai multe randuri cartea lasa sa se inteleaga ca ramasitele acestuia sunt explicatia tuturor relelor. Nu se aminteste nimic ca in ultimele doua decenii au emigrat in vest peste doua milioane de romani si nu se explica cauzele acestui fenomen. Falia ce se adanceste intre bogati si saraci nu gaseste nici ea loc de reflectie in carte. Nationalismul extremist este mentionat ca o manifestare interbelica trista, dar fugitiva, fara a se sublinia ca intr-o societate fara repere ferme precum cea actuala, exista riscul repetarii istoriei politice in formele cele mai dramatice.
In ansamblu insa cartea d-nei Gerdes mi se pare ca implineste satisfacator rolul pe care si l-a propus de a prezenta Romania in o lumina mai favorabila decat cea cu care mediile de massa au obisnuit publicul german.

Andrei Plesu despre romani

 

Pentru multi intelectuali, Andrei Plesu este elitismul in stare concentrata, spiritul cel mai profund al natiei, cel care imparte cu Liiceanu si Tismaneanu insusirea nepretuita de a rasuci neincetat degetul in rana presupus inca nevindecata a acestei tari – comunismul. A emite vreo critica la adresa articolelor publicate de dansul pare un sacrilegiu, o impietate, te pune in situatia unui barbar ce nu pretuieste frumosul si intelepciunea. Aceste cateva ganduri m-au strabatut acum cateva zile cand, insotite de exclamatiile de admiratie pentru autor ale unei cunostinte, am primit  doua editoriale ale lui Plesu despre romani si Romania, pe care nu le citisem pana acum. 

Ce reflectii ne impartaseste dansul despre cei ce ii sunt concetateni? Ca “lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea” formeaza “o traditie durabila a tarisoarei noastre”, ca “desi NATO incearca sa ne organizeze si UE sa ne domesticeasca”, efortul acestora e zadarnic, deoarece romanul “are sapte vieti in pieptul de arama, nu moare si nu se transforma, ci se adapteaza si se descurca”. De aceea “strazile vor ramane mereu pline de gropi”, iar “soferii vor conduce bezmetic, isteric, mitocaneste”, “justitia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta”, “scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii, vom fi sufocati de proasta crestere, de incultura, de muzica proasta si de fast-food”.

Dar nu e deajuns. Ni se mai atrage atentia cu ingrijorare asupra catorva paradoxuri. Ca daca avem medici foarte buni, in schimb spitalele sunt foarte proaste si deci “daca medicul te salveaza, sistemul te omoara“. Ca daca avem atractii turistice, nu avem totusi turism, din cauza drumurilor si a hotelurilor miserabile;  ca daca avem elevi emeriti, profesorii s-au descalificat; ca daca avem pamant fertil, ba chiar si destui tarani, nu mai avem agricultura si suntem obligati sa importam hrana; “ca ne imbulzim, ne ocaram si vociferam ca o hoarda fara istorie si fara credinta”.  Iar mai departe cade sentinta, fara drept de apel: “Cresterea organica, cu rezultat constient si previzibil, continuitatea, consecventa, organizarea, tenacitatea, iata virtutile care ne lipsesc”.

Citind cele de mai sus, bietul cititor poate fi cuprins de disperare. S-ar parea ca nu mai e nici o salvare, ca suntem sortiti pe vecie la o existenta subumana, spre dispretul catorva ganditori ce ne pun oglinda in fata. Articolele apocaliptice ale d-lui Plesu mi-au pus intrebarea  ce semnificatie se poate da astazi listei interminabile de defecte, genetice sau insusite, ale romanului tipic pe care ne-o etaleaza dansul? Caci nu e doar o izbucnire temperamentala, o rafuire pusa in pagina tiparita pentru cateva ofense sau din grija pentru viitorul natiunii. Nimic nu este intamplator, nimic nu este dezvaluit fara motiv . Este aproape un sfert de secol de cand comunismul a fost ingropat, chiar si in Rusia, deci timp in care libertatea cuvantului, legile pietei, democratia parlamentara, privatizarile, respectarea cu sfintenie a indicatiilor pretioase venite de la Bruxelles  sau din partea FMI ar fi trebuit sa-si arate efectele benefice, iar “masele largi populare” sa fie cuprinse de o satisfactie generala. Nimic din asa ceva nu se constata insa si nici nu se prevede, caci – asa cum pretinde dl. Plesu – suntem condamnati, nu de istorie, ci de un destin etnic implacabil, de blestemul de a ne fi nascut romani. Nu-mi amintesc sa fi intalnit si in publicatiile altor tari asemenea verdicte ce obliga fie la resemnare, fie la sinucidere. Sunt cateva explicatii posibile pentru o asemenea atitudine.

Cea mai verosimila ipoteza ar fi conformismul. Societatea romanesca e apasata de nemultumire  fata de clasa politica, fata de economia ce nu demareaza, de politica externa lipsita de sira spinarii si deci slugarnica, de tot mai adanca cascare a prapastiei intre bogati si saraci. E o situatie critica ce nu poate dura si numeroase sunt personalitatile de pe glob ce semnaleaza simptomele gravei crize social-politice ce se apropie. Dl. Plesu a inteles si dansul asta. Nu poate insa sa arunce vina pe capitalism, caci asta ar contrazice intregul sau “Weltanschauung” neoconservator.  Adoptand postura de profet, dansul a gasit un vinovat comod ce nu poate riposta:  romanul cu defectele lui incorigibile. E uimitor cat de multi sunt cei care se vaicaresc pe forumuri si pe bloguri pentru nefericirea de a se fi nascut in spatiul carpato-dunarean. De la stanga la dreapta, de la tineri pana la batrani, lumea se plange , ba chiar indeamna la emigrare.  Adoptarea conformista a acestui mod de a vedea  nu costa nimic, dar rasplateste autorul cu aplauzele ignorantilor.

O alta explicatie ar fi nemultumirea pentru impasul politic in care a ajuns relatia dintre presedinte, pe deoparte, si parlament si guvern, pe de alta parte. Basescu si-a dezamagit partizanii  ce doreau traducerea in viata a promisi unii de tragere in teapa a adversarilor politici.  Peste 15 luni vor avea loc noi alegeri prezidentiale si  cine stie – se intreaba ei – ce presedinte concesiv fata de niste reforme sociale nedorite va ajunge la Cotroceni. Dl. Plesu s-ar putea ca prin aceste articole sa atraga atentia inca de pe acum ca masele needucate, multimile celor prost crescuti, pot sa incline balanta electorala intr-un sens nedorit de proaspata clasa a potentatilor economici.  Ma intreb, pe de alta parte, daca asemenea articole sumbre puteau fi scrise cu cativa ani in urma si anume inainte de a se fi declansat criza economico-financiara ce a schimbat configuratia fortelor politice din Romania. Se stie ca Andrei Plesu l-a sustinut pe Traian Basescu la ambele alegeri prezidentiale, precum si la referendumurile de suspendare din functie.  Succesul de atunci al presedintelui probabil ca ar fi facut ne la locul ei afirmatiile de acum ca poporul e alcatuit din “scursuri”, “derbedei”, “prosti” si “semidocti”.  Sau poate ca de vina pentru pretinsa prostie generalizata a natiunii o fi actualul parlament si actualul guvern, iar de indata ce presedintelui Basescu i s-ar pune la dispozitie o noua Constitutie croita dupa dorintele dansului, un parlament favorabil si un prim-ministru supus  si devotat, atunci bunastarea si inteligenta populara ar apare in chip miraculos.  Tristetea care il cuprinde pe Andrei Plesu vazand de cata imbecilitate e inconjurat atunci cand vine in tara, poate ca nu e decat un mod subtil de a-si declara opozitia fata de cateva persoane sus-puse, dar in nici un caz nu e o luare de atitudine impotriva sistemului.

Daca ma gandesc bine, sunt si alte explicatiile posibile pentru exasperarea ce il cuprinde pe Andrei Plesu (si nu numai pe el) cand contempla societatea romanesca, fara a intrezari solutii. Dar asta – cu un alt prilej.

Reinvierea fascismului in Romania?

Se pare ca totusi uneori istoria se repeta. In interbelic intr-o Romanie in care se murea de pelagra la sate, dar la orase o patura subtire o ducea regeste, a aparut si a crescut miscarea legionara, membrii careia manifestau cu crucea in frunte si in uniforma de camase verde cu diagonala cerand desfiintarea partidelor istorice si asasinarea principalilor oameni politici. Si au trecut la fapte, ucigandu-i pe I. G. Duca si pe Armand Calinescu, pe Iorga si pe Madgearu si pe inca numerosi fosti ministri. S-ar putea crede ca acestea sunt pagini de istorie revolute, ca miscari extremiste nu mai pot apare intr-o tara care a experimentat multe orori ale unor fanatici si a tras invatamintele ce se cuvin.
Iata insa ca, pe la inceputul acestui an, si-a ridicat capul pe un blog, intitulat modest si inadecvat “capitalism pe paine”, un individ numit Giurgea, care vrea sa repete faptele cele mai crunte ale predecesorilor sai legionari si sa iasa astfel pentru un timp din anonimitate. Iata doar cateva extrase din cele ce isi permite sa scrie acest insetat de sange:

După care se va instaura ordinea: cu forța. Anarhiștii, socialiștii, sindicaliștii, vor fi pur si simplu măcelăriți, iar străzile vor fi curatate de manifestanți. Puterea va aparține din nou celor capabili, celor întreprinzători si bogați – așa cum e normal.(…)
Discriminarea intre bogați si săraci va fi legalizata pe fata: vor exista clar cetățeni inferiori, cu carti de identitate negre, care pot fi omorati in strada, fara nici o pedeapsa.(…)
Sindicatele vor fi interzise, iar liderii sindicali – arestați, torturați si împușcați. N-o sa mai aibă nimeni timp de procese.(…)
Dreptul la libera exprimare va fi foarte limitat, iar propaganda de stânga va fi pedepsita cu moartea: pentru ca drepturile costa.(…)
Pentru ca pe viitor vor exista doar doua feluri de oameni. Oameni rentabili si oameni morți.(…)
Toate partidele: ca toate au fost la putere. Si PNL-ul lui Tăriceanu, si PDL-ul lui Băsescu, si USL-ul lui Ponta si Antonescu. Toți merita omorați! (…)
Profit de ocazie sa le mulțumesc public admiratorilor din Germania si SUA, care au făcut donații consistente pentru Capitalism pe pâine. Si ii asigur ca fiecare cent va fi folosit pentru exterminarea celor pe care ii urâm cu toții, din adâncul inimii: comuniștii români.
Caci cel mai bun comunist, e comunistul mort. Cine e comunist in România?
• Toți aia care, de 22 de ani, susțin statul social, cresc taxele, aduc bani la buget…după care fura la greu din el! Adică toate partidele si toți politicienii: președinții României, prim-miniștrii, miniștrii, primari, consilieri locali etc.
• Plus aia care i-au făcut scăpați pe hoți, i-au declarat nevinovați si au susținut corupția (deși erau plătiți sa lupte împotriva ei). Adică judecătorii si procurorii, care au pupat mana politicienilor.
• Plus aia care au susținut hoția: prin propaganda, minciuni si dezinformare. Adică toțijurnaliștii de stânga si postacii angajați de partide, pe internet.
• Plus, desigur, securiștii: care au fost plătiți sa apere economia României, sa asigure privatizări corecte, dar au închis ochii la toate spăgile si la cea mai crunta subminare a economiei a economiei naționale, din toata istoria. Si nu doar ca au închis ochii, ci au contribuit activ la jaf, prin dosare si șantaje. Niciodată nu s-a furat in România, ca in ultimii 22 de ani: iar securiștii si-au luat partea, la greu. Mai precis, e vorba de Serviciul Român de Informații (departamentul economic), si de serviciul Ministerului de Interne (zis “doi si-un sfert”).

Cum este oare posibila reaparitia, in anul de gratie 2013, a acestui fascism de cea mai pura speta fara ca autoritatile sa nu il ia de guler pe autor si sa il inchida dupa gratii pana se va potoli? Se stie ca Garda de Fier era subventionata de Germania hitlerista, dar cine oare il sustine din umbra pe descreieratul de Mihai Giurgea? Si ce are comun ideologia lui cu capitalismul si mai ales cu democratia?
Citind comentariile cititorilor ai unui articol al lui Andrei Pantu din blogul Vox Publica despre fenomenul reinvierii fascismului in blogul “Capitalism pe paine”, se constata ca se gasesc si unii care sunt de parere că Giurgea ar avea dreptate. Asa si Hitler şi Stalin au avut dreptatea lor. Nu mai vorbim de ,,despotii luminati” precum Franco, Salazar, Mussolini sau Pinochet! In special pe romanasii nostri indignati ii doare in suflet ca statul le baga mana in buzunar punand biruri grele, fapt pentru care tragerea in teapa sau punerea pe rug a tuturor politicienilor li se pare pe deplin justificata. Ce se va intampla in acest caz cu democratia, cu drepturile omului, cu apartenenta noastra la Uniunea Europeana, la NATO sau chiar la ONU si la alte organizatii internationale, lor nu le pasa. Giurgea Antitaxe vrea un aparat represiv totalitar (din ce taxe va fi întreţinut?), spune că îi va obliga pe cei care au jefuit ţara după ‘89 să restituie tot ce au furat (cui? poporului pe care îl dispreţuieşte? lui şi acoliţilor săi?), motiv pentru care ar fi înfiinţat o brigadă paramilitară Vlad Ţepeş .
Bine, s-ar putea spune, dar nu trebuie data atentie elucubratiilor unui individ rupt de realitatile secolului. Dar nu mai departe decat in Ungaria, partidul de extrema dreapta Jobik are numerosi deputati in parlament, iar brigada militara pe care o viseaza Giurgea deja marsaluieste pe strazile Budapestei sub denumirea de Magyiar Garda. Nu-mi plac ipotezele ce tin de teoria conspiratiei, dar nu este de neglijat posibilitatea ca cercuri oculte mai sus puse decat cei impinsi sa iasa acum in fata in aceasta miscare, au interesul ca dreapta sa se refaca pe temeliile unui fundamentalism nationalist, mistic si sovin. Pentru ca totul seamana la o instigare la acte teroriste, ce trebuie taiate din radacini.
In acest timp in Germania se desfasoara un proces de rasunet in care niste membri ai partidului de extrema dreapta NSU, sunt acuzati ca in ultimii ani au ucis zece persoane, din care doi politisti, sapte turci si un grec. Acuzatii fie au participat direct, fie au fost complici la aceste asasinate, dar ei nu au facut decat sa puna in practica ideologia fascista a partidului lor. Dupa incheierea acestui proces, care desigur se va solda cu pedepse grele, Bundestag-ul intentioneaza sa puna in discutie interzicerea acestui partid, care de altfel nu are greutate in spectrul politic german. Dar este un exemplu ce trebuie luat in consideratie si la noi in Romania, inainte ca unii fanatici sa treaca la fapte, inflacarati de predicile lui Giurgea.

Acum 80 de ani aparea revista Cuvantul Liber

De aproape un sfert de secol publicul romanesc este leganat cu imaginea nostalgica a unui interbelic binecuvantat de monarhie, de o economie infloritoare si de o politica inteleapta. In Romania ar fi plutit pe atunci o atmosfera de armonie, nemai intalnita dupa aceea mult timp, iar fenomenul cultural intre cele doua razboaie nu ar merita decat elogii. Realitatea istorica este insa alta, caci in anii 20 si 30 ai secolului trecut soarta intelectualului era de neinvidiat intr-o tara saraca, cu peste 70% din populatie ocupata exclusiv intr-o agricultura de subzistenta, adica o majoritate a poporului practic incapabila sa se dedice unei activitati culturale sau chiar citirii cartilor.
Iata ce scria George Calinescu in 1934: “M-am intrebat adeseori ce ar fi daca ar trai astazi Eminescu, daca el ar apartine generatiei noastre? […] Eminescu n-ar gasi astazi nici un editor, deoarece scrierile lui nu s-ar vinde si nici antologiile nu l-ar cita, unele fiindca e prea tanar, altele fiindca e prea batran. Eminescu, traind astazi, ar fi un om mult mai nefericit de cum a fost, pentru ca azi ar exista nenumarati confrati care sa se creada mai mari ca el. Vremurile sunt astazi mult mai grele decat odinioara si e mai bine ca Eminescu a trait si n-a apucat vremurile de glorie ale unui Corneliu Moldovanu”. (C. Moldovanu era pe atunci presedintele Uniunii Scriitorilor).
In schimb pe atunci apareau numeroase publicatii de extrema dreapta: Porunca Vremii, Sfarma-Piatra; Bunavestire, Axa s.a., deseori finantate de la Berlin si care – alaturi de gazetele conservatoare ca Universul, Curentul s.a. – pregateau opinia publica pentru sosirea dictaturii.
In aceste conditii, acum 80 de ani apare Cuvantul Liber, o prestigioasa revista de stanga. Ivita deci in 1933, atunci cand Garda de fier si LANC (Liga Apararii Nationale Crestine) isi teseau migalos panza de paianjen a sovinismului extremist, publicatia saptamanala Cuvantul Liber , sub conducerea unui renumit si temut polemist, Tudor Teodorescu-Braniste, isi punea drept tel strangerea in paginile ei a tuturor celor ce credeau in valorile stangii. Cu un tiraj intre 25 si 35 de mii de exemplare, revista a dainuit trei ani, adica 150 de numere, in care timp a suportat nu numai atacurile vehemente ale presei legionare, ci si presiunea ostila a autoritatilor.
In paginile revistei au aparut curajoase articole ale unor democrati convinsi, ce intelegeau ca idealurile lor sunt grav amenintate atat de ridicarea Germaniei naziste si a Italiei fasciste, cat si a partidelor extremei drepte romanesti. Scriau astfel aici Geo Bogza, Mihail Sevastos, Demostene Botez, M. Sorbul, I. Peltz, Felix Aderca, Pastorel Teodoreanu, Victor Eftimiu, M.R. Paraschivescu, Petre Pandrea, Lucia Demetrius, Eugen Jebeleanu, Al. Sahia, Gh. Dinu (Stefan Roll), Mircea Grigorescu, D.I. Suchianu, Scarlat Callimachi, C. Titel Petrescu, Serban Voinea s.a. Aproape in fiecare numar apareau poezii semnate de Ion Minulescu, Aron Cotrus, Sasa Pana, Ilarie Voronca, Virgil Gheorghiu, Gherasim Luca s.a. precum si desene semnate de Victor Brauner, Tonitza, Jiquide, Anestin, Ross s.a.
Directorul revistei, Tudor Teodorescu-Braniste scria intr-un articol din 2 noiembrie 1935: “Nu sunt comunist. Si nu sunt , fiindca nu cred in comunism. Daca as crede, as fi. Daca as fi, as spune-o. Nu mi-a fost niciodata frica sa-mi marturisesc credintele. Impotriva oricui. Impotriva strazii, uneori. Impotriva altora, in alte dati. Nefiind comunist, nici Cuvantul Liber nu e o foaie comunista. Este numai o revista de stanga, in paginile careia am incercat o cat mai larga concentrare a publicistilor de stanga, indiferent de nuanta.” In orientarea data de Braniste revistei, antifascismul ocupa primul loc, urmat fiind de gravele probleme sociale ale realitatii romanesti si de tragerea semnalului de alarma fata de pericolul unui nou razboi.
“Aici, in casa Cuvantului Liber, sa uitam cu toti ca suntem national-taranisti, radical-taranisti, social-democrati, socialisti, antifascisti sau mai stiu eu cum. Sa inlaturam tot ce ne poate desparti, tot ce ne poate dezbina. Sa cautam cu staruinta numai ceeace ne poate uni. Sa tinem seama ca ne solidarizeaza dusmania extremei-drepte. Hitleristii, cuzistii, fascistii ne invaluiesc cu aceiasi ura de moarte, in intelesul cel mai precis al cuvantului. Cand dusmanul nu face nici o deosebire intre noi, ar fi o nebunie sa ne deosebim noi singuri” scria directorul revistei in 1935, adaogand ca revista nu poate avea o perfecta unitate de vederi. “In ea pot exista deosebiri de nuante, nu insa deosebiri de tinte.”
Iar eforturile revistei inregistrau succese, mai ales in randurile celor tineri. Braniste spune asta intr-un articol: “De unde stiu? Mi-o spun adversarii din randurile dreptei, prin injuraturile de grajd si prin ticalosiile cu care incearca sa inabuse glasul Cuvantului Liber. E dovada cea mai buna ca actiunea acestei reviste ii stanjeneste in actiunea lor de captivare a tineretului.” Iar intr-un alt articol din 1936 tot el scrie: “Instinctul nostru de conservare nationala ne indeamna sa fim alaturi de toti cei ce doresc sincer pacea. Deci sa fim antifascisti. Fascismul e anticultural, caci o turma inconstienta poate fi mai usor condusa decat un popor luminat. Fascismul e sistemul celei mai atroce exploatari a semenului si a incatusarii lui. Deci fascismul e cel mai mare dusman al culturii”. Revista publica apoi numere speciale consacrate unor scriitori progresisti de seama: Romain Rolland, Bernard Shaw, Heinrich Heine, Anatole France, Andre Malraux s.a.
Dupa asasinarea de catre legionari in 1933 a primului ministru I.G. Duca, Cuvantul Liber ia atitudine, aratand unde erau autorii morali ai crimei: “E Berlinul care vrea o Romanie a lui. Iar Romania lui Duca si Titulescu, Romania noastra, a tuturor, este alaturi de democratie, de pace, de libertate. Oamenii acestei politici trebuie insa ucisi. In Romania hitlerismul ia forma unei miscari teroriste in care – pentru fatada – sunt acceptati niste ratati politic din aristocratie si niste copii care “se joaca cu pistolul”.
In septembrie 1936 revista publica un articol de Lucretiu Patrascanu. Luand drept pretext aparitia acestui text, guvernul liberal al lui Gh. Tatarescu ia decizia interzicerii Cuvantului Liber. Se dadea satisfactie astfel nu numai miscarilor de dreapta, ci se pregatea totodata teren liber dictaturii carliste a Frontului Renasterii Nationale. Revista echipei de publicisti democrati condusa de T. Teodorescu-Braniste ramane insa un exemplu de prestigiu in istoria stangii romanesti. Oare de ce nu exista o publicatie echivalenta ei astazi, dupa 80 de ani, cand la putere e un guvern social-democrat si cand avem in tara atatia intelectuali de valoare cu ferme convingeri de stanga?