Posts Tagged ‘saracia’

Ce ar fi spus ei astazi…

June 27, 2014

Traim timpuri zbuciumate, in care – chiar daca nu ne ameninta un razboi mondial – totusi sunt numeroase conflicte locale sangeroase, in care mor si sunt raniti soldati si civili, sunt violate femei, milioane de oameni sufera de foame, milioane de copii nu pot  primi educatia cuvenita. Populatia lumii sporeste, fara ca mizeria sa scada, performantele tehnicii sunt remarcabile, fara insa ca majoritatea omenirii sa beneficieze de ele. Si totusi sunt numerosi acei scriitori si filozofi care in trecut au atras atentia asupra  viciilor societatii lor, vicii care in buna masura se manifesta si astazi. Am ales cateva figure proeminente ale gandirii universale, asupra cuvintelor carora trebuie reflectat.

Ce ar fi spus oare astazi Iisus Cristos, marele revolutionar al monoteismului, ce se confrunta cu o societate in care bogatii devin tot mai bogati, iar saracii – tot mai saraci? El a rostit multimii care il inconjura:  “Vedeti si paziti-va de orice lacomie de bani, caci nu in belsugul averii sta viata omului” (Luca – 12, 15). Cum sa nu te gandesti atunci ca astazi, dupa doua milenii, in lume sunt cateva sute de miliardari, ce poseda o avere egala cu castigul a jumatate din omenire, in timp ce un miliard de oameni au mai putin de un euro pe zi pentru a trai, iar doua miliarde – nu au apa potabila in casa. Ordinea economica inechitabila este cea care permite aceasta situatie. Iar cand se citeste in Biblie (Matei – 19, 24) ca Iisus ar fi spus: “Mai curand va trece o camila  prin urechea acului, decat va intra bogatul in imparatia Domnului”, cum sa nu iti pui intrebarea daca capitalistii se pot numi crestini. Desigur ca ei se pot numi, dar ramane intrebarea daca ei sunt cu adevarat crestini. Interesele omului sunt mai importante decat interesele capitalului, iar ordinea economica capitalista este o crima fata de miliardele de fiinte umane ce traiesc in saracie, boli si ignoranta .

Ce ar fi spus oare astazi Victor Hugo, care era nu numai un genial scriitor, ci si un mare om politic?. La 9 iulie 1949, intr-un discurs in Adunarea Nationala a Frantei intitulat “Sa distrugem mizeria” a spus: “Eu nu fac parte dintre cei care cred ca se poate suprima suferina in lume, caci suferinta tine de o lege divina. Dar eu sunt dintre cei ce cred si afirma ca se poate distruge mizeria. Nu spun sa se micsoreze, sa se limiteze, sa se reduca, ci spun sa se distruga mizeria. Caci mizeria este o boala a corpului social, asa cum lepra e o boala a corpului uman. Mizeria poate facuta sa dispara, asa cum si lepra a disparut. Este posibil asta, iar cei din parlament si din guvern trebuie sa se gandeasca mereu la asa ceva ca la o datorie a lor“. Dupa ce prezinta cateva cazuri de mizerie strigatoare in Paris, Victor Hugo continua: “Domnilor, dumneavoastra tocmai ati reusit, cu ajutorul armatei sa refaceti statul care a fost inca odata amenintat. Ati readus societatea normala, guvernul legal, institutiile, pacea publica, chiar civilizatia. Credeti ca ati facut mult, dar in fond nu ati facut nimic! Nimic, atat timp cat ordinea materiala nu se sprijina pe o ordine morala, atat timp cat poporul sufera!. N-ati facut nimic, atat timp cat sub dumneavoastra poporul e disperat!. N-ati facut nimic, atat timp cat cei ce muncesc nu au o paine!. Atat timp cat cei batrani care au muncit, raman fara un adapost!. Atat timp cand la tara camatarii fac specula cu pamantul,  cand in orase se moare de foame, cand nu sunt legi care sa vina in ajutor familiilor sarace si cinstite, taranilor si muncitorilor buni! Nu ati facut nimic atat timp cat spiritul de revolta se bazeaza pe suferinta publica! Atat timp cat fortele raului, ale distrugerii si intunericului au drept colaborator fatal pe omul nefericit!”.

Citind cele de mai sus, m-am gandit cine a fost in cultura romaneasca acea personalitate care sa-si fi ridicat vocea cu putere in apararea celor slabi si nedreptatiti. Si care, daca ar fi trait in vremurile noastre, sa fi simtit nevoia imperioasa de a demasca falsul si impostura, somajul si lipsa protectiei medicale, saracia ce se invecineaza cu opulenta obraznica, interesul personal ce sfideaza interesul public. Mi-au trecut prin minte figurile luminoase ale lui Mihail Sadoveanu, cel care in interbelic s-a ridicat impotriva legionarismului agresiv (printre altele, raspunzand la o conferinta a sa unui legionar din sala ce rostea niste imprecatii bolborosite: “Fiara paroasa si necuvantatoare, intra inapoi in vizuina din care ai iesit!”). Mi-am amintit de Tudor Arghezi, cel care a avut curajul in timpul razboiului sa scrie un pamflet vitriolant (“Baroane”) la adresa ocupantului german. Mi-a revenit in memorie numele lui George Calinescu, care de pe postamentul unei uriase opere literare de neclintit s-a implicat, fara a fi obligat sau rugat, in desbaterea publica de partea intelectualitatii progresiste. Dar pe langa acesti mari maestri ai cuvantului, cel care imi revine cel mai des in minte atunci cand imi pun intrebarea “Ce ar fi spus el oare astazi?” este Geo Bogza.

El este cel care a afirmat, inca in 1934, ca “imperativul vremurilor noastre cere scriitorilor sa nu mai intarzie atat cu ei insisi, cand tragedii care privesc mase intregi de oameni asteapta sa fie exprimate in scris”. El este cel ce a ridicat la rangul de gen literar reportajul, pe care l-a definit ca “descriere a vietii asa cum e”, a vietii care e “un urias complot cu scopurile finale, vaste, supreme,  inca neatinse”. El este primul care in literatura romana (si unul dintre putinii in literatura mondiala) a iesit din linistea cabinetului si a coborat sa cerceteze viata crunta a tabacarilor si a spalatoreselor, a celor ce muncesc la sondele de petrol si in rafinarii, a orbilor din Vatra Luminoasa si a celor ce traiesc in bordeiele din Valea Plangerii, a minerilor din Valea Jiului si a taranilor din Moldova peste care a trecut urgia razboiului. El le-a scris toate astea in interbelic, cand asemenea descrieri erau considerate tendentioase, banuite atunci ca si azi, ca sunt infectate de morbul gandirii de stanga.

Oare ce ar fi spus astazi  Geo Bogza, disparut in 1993, vazand ca milioane de romani si-au parasit satele pentru a-si cauta un loc de munca (si de supravietuire) in tari straine? Ce ar fi spus el vazand averile fabuloase faurite miraculos prin privatizarea unor bunuri publice, foste proprietati ale poporului? Cum ar fi reactionat el vazand ca pe treptele cele mai inalte in stat s-au cocotat, prin votul popular, persoane ce se ingrijesc mai mult de interesele familiilor lor decat de bunul trai al populatiei? Ce ar fi scris el, personificare a moralei si a iubirii oamenilor acestui pamant, cand s-ar fi confruntat cu flagelurile somajului, cresterii criminalitatii si a consumului de droguri, cu legalizarea prostitutiei, adica a unor vicii sociale care timp de decenii fusesera eradicate de pe pamantul Romaniei? Si, in fine, ce ar fi spus el vazand o seama de scriitori, de colegi ai sai de breasla, pretandu-se la gestul dezonorant de a primi o decoratie, nu pentru opera lor literara sau artistica, ci pentru devotamentul politic fata de persoana sefului statului ?  Nu stim, dar banuim ce ar fi facut. El, cu autoritatea de om ireprosabil si intransigent, s-ar fi ridicat cu imensa statura spirituala de fecund si stralucitor creator si ar fi luat apararea vechilor si verificatelor principii ale libertatii, egalitatii si fraternitatii. Ar fi reintrat in arena, combatandu-i pe adversarii ideilor in care el a crezut o viata intreaga, considerand ca este de datoria oricarui scriitor responsabil sa ia din nou partea categoriilor sociale exploatate si oprimate. Nu stim ce ar fi spus azi Geo Bogza, dar stim ca literaturii romane contemporate ii lipseste de un sfert de secol un scriitor care sa se compare cu el. Si cine stie cat vom mai avea de asteptat…

Impresii din Romania (septembrie 2013)

October 8, 2013

M-am reintors de cateva zile acasa in Germania, dupa ce am petrecut, ca in fiecare an, o luna de zile in tara de bastina. Dupa intreruperea textelor pe acest blog in luna august, voi relua inscrierea pe blog a unor reflectii despre evenimentele si cartile citite in ultimul timp. In acest an, calatoria a avut ca scop si audierea catorva concerte in cadrul Festivalului George Enescu. Nu are insa rost sa comentez aici nici placerea audierii in direct a unor muzicieni renumiti ca Daniel Barenboim sau Radu Lupu, nici plimbarea pe strazile Bucurestilor, care rezerva mereu surprize celui nou venit.
Vizita in Romania este si o intalnire cu trecutul. Regasim tineri ce au devenit acum adultisi care uneori poarta primele semna ale varstei, dar mai ales cu cei de etatea noastra , pe fata carora sunt inscrise ravagiile batranetii. Poate ca si ei se gandesc, privindu-ne, cat de mult ne-am schimbat noi in acesti ani. Discutiile cu ei se invartesc in jurul durerilor sau bolilor de care sufera, iar uneori despre cei dragi care au murit. Soarta batranilor este inegala. Unii se tin inca bine la 80 de ani , altii – de varsta mai mica – par daramati si se misca cu mare greutate. Sunt mistere ale biologiei si geneticii, pe care nici situatia sociala, nici modul de viata nu le poate explica. Unii batrani il descopera abia acum pe Dumnezeu, iar daca acesta nu exista, il inventeaza, fiecare dupa mijloacele sale intelectuale. Iar cei ce nu au nici asta, ca mine de exemplu, accepta gandul teribil ca ca drumul pe care mergem noi toti nu duce nicaieri, decat in mormant.
Pentru un roman plecat de un sfert de secol din tara de bastina, fiecare calatorie in Romania are surprizele ei . Ne bucuram de autostrada excelenta de la Bucuresti la Constanta, desi la iesirea din Capitala se pot vedea halele unor fabrici inchise. Admiram mall-urile nou deschise, cu o varietate mare de produse din vest, dar remarcam si numarul relativ redus al cumparatorilor. Au aparut persoane cu averi considerabile, prezentate intr-un caiet publicat de revista Capital despre cei 500 de milionari romani, dar ziarele informeaza si ca 15% din populatia tarii (cca. 3 milioane de fiinte umane) nu-si poate asigura cele necesare pentru traiul de zi cu zi, adica practic mor de foame. Acest contrast social se vede bine comparand publicul clasei mijlocii venit sa asculte concertele in Sala Palatului, cu cetatenii intalniti prin cartierele marginase ale Capitalei sau prin metrou, cu fete pamantii si haine uzate.
In zilele petrecute acolo, evenimentele de importanta „mondiala“ ce ocupau programele canalelor de televiziune erau: decesul in Turcia al „regelui“ tiganilor de la Sibiu, inmormantarea lui pompoasa si incoronarea fiului lui (desi mai exista si un „imparat“ al tiganilor); beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, preot catolic mort in inchisoare acum 65 de ani; moartea intr-un parc din centrul Capitalei a unui copil muscat de niste caini salbaticiti, ceeace a provocat manifestatii pro si contra eutanasierii javrelor prinse de hingheri si nereclamate de nici un stapan; problema exploatarii miniere de la Rosia- Montana, care dintr-o chestiune ce trebuie cantarita la rece, cu argumente tehnico-economice, a devenit o tradare de politicieni a intereselor nationale. Continua totodata conflictul dintre presedintele Traian Basescu si primul ministru, social-democratul Victor Ponta, cu acuzatii reciproce, desi exista o intelegere de cohabitare intre cei doi, impusa de Uniunea Europeana. Ponta insa are avantajul ca e sprijinit de cca. 70% din membrii parlamentului, in timp ce Basescu si-a risipit suportul pe care-l avea din partea partidului PD-L. Presedintele nu mai are decat un an pana cand va trebui sa paraseasca functia suprema in stat, timp in care incearca fie sa-si faureasca un partid care sa ii fie fidel, fie sa ii compromita cu un scandal pe Ponta sau pe viitorul candidat probabil la presedintie, liberalul Crin Antonescu.
Dar astea sunt doar aspectele superficiale ale societatii romanesti actuale. Se pare insa ca profund mocneste nemultumirea celor ce sperau dupa revolutie intr-o situatie mai buna, a tarii si a lor personala. E evidenta dezamagirea unor tineri care nu-si vad un viitor in aceasta societate, care sunt amenintati de saracie, fara speranta de a fi ajutati de stat prin crearea de locuri de munca, prin conditii accesibile la educatie sau prin construirea de locuinte. Este explicatia plecarii atator romani pentru a cauta de lucru in strainatate, de unde nu se stie daca se vor mai intoarce, situatie dramatica fata de care autoritatile se dovedesc incapabile sa ia vreo masura. Iar Bucurestiul nu e un loc caracteristic pentru starea de lucruri generala din tara. Oare cate drame nu au loc in micile orase sau in sate, de unde tineretul nu poate evada pentru a pasi pe treptele afirmarii? Problema cainilor salbaticiti din Capitala se desbate ore intregi in talk-show-uri si pare mai importanta decat sutele de mii de oameni ce se gasesc in situatia numita oficial „saracie severa“. Guvernele ce se succed, indiferent de culoarea politica, par a-si pune intreaga speranta in atragerea de capital strain sau in privatizarea bunurilor ramase inca in proprietatea publica. Intreaga aceasta politica, ce se desfasoara fara un program de anvergura supus dezbaterii si acceptat de majoritate, ingrijoreaza pe cele cateva persoane constiente de destinele acestui popor. Iar pentru a se mentine stabilitatea sociala, se vantura mereu steagul anticomunismului, desi comunismul este mort si ingropat, si nu mai constituie un risc pentru capitalismul in plin avant.
In alte articole pe acest blog ma voi opri cu comentarii asupra altor aspecte din aceasta vizita care m-au impresionat.

Cei care cred ca pot scoate agricultura din impas

April 5, 2009

La masa rotunda cu tema “Solutii pentru scoaterea din criza a agriculturii” (25 martie 2009), presedintele Basescu , aflat in plina campanie electorala, le-a reamintit specialistilor agricoli ca Romania are 1,2 milioane fermieri, din care cea mai mare parte poseda ferme de subzistenta, ca in 2008 au ramas nelucrate 3,5 milioane hectare, ca importam 70 % din produsele alimentare si ca din creditul de 90 milioane euro pentru refacerea sistemelor de irigatii acordat de Banca Mondiala, s-au utilizat in decurs de 5 ani doar 10 milioane. Ar fi fost deci suficiente motive ca participantii sa intrebe ce a facut presedintele in anii petrecuti la Cotroceni pentru a nu lasa agricultura sa ajunga in aceasta situatie. Nu au indraznit insa, probabil temandu-se ca ii va asigura ca, de va fi votat, tot el va duce agricultura in urmatorii 5 ani pe culmi de glorie. Ceeace ar fi pus capat pe loc mesei rotunde…
Problema agriculturii romanesti a ajuns insa atat de grava incat specialisti din alte domenii isi dau cu presupusul ce e de facut. Iata-l de pilda pe Ionut Popescu, fost ministru de finante liberal si actualmente fruntas PD-L, care intr-un articol din revista CAPITAL intitulat “Agricultura si impozitele” e de parere ca solutia e simpla : impozitarea pe suprafata de teren a taranilor, deoarece ei astazi sunt in afara fiscalitatii. Iata argumentul lui : daca o firma serioasa doreste sa investeasca in agricultura, ea stie ca va trebui sa plateasca statului impozite pe salarii, pe profit. Dar daca micii producatori, concurentii firmei, nu platesc nici o taxa, ea nu va indrazni sa intre in competitie cu ei si astfel pamantul va ramane in continuare in parloaga. Simplu, nu? Gandirea neoconservatoare emisa din birou, ignora realitatile de pe teren si naste asemenea monstri. Fapt care a determinat ca articolul lui Popescu sa fie intampinat de peste o suta de comentarii ale cititorilor care, in proportie covarsitoare, au fost nu numai indignati, dar au insotit parerea lor si de epitete plastice : ignorant, bandit, nemernic etc. Ce ii spun unii dintre acesti cititori, multi dintre care se vede ca mai sunt inca in contact cu realitatile agriculturii noastre?
“Adevaratii tarani, cei care transpira la sapa si care ii vor hrani pe romani dupa ce aroganta noilor ciocoi va esua, acei batranei ce aprovizioneaza inca piata cu urzici, cu oua proaspete si legume nationale, nu au posibilitatea sa va raspunda pe internet. Dar taranimea e populatia cea mai fragila si totodata cea mai solida” ii spune un comentator. “Biruri puneau si domnitorii fanarioti si uite unde am ajuns!” aminteste un altul. “Va spun eu, care traiesc la tara, ca peste 50 % din terenuri sunt nelucrate de 3-4 ani, pentru ca astazi micul producator nu are nici un profit. Daca i se mai pune impozit acestui taran si asa sarac, o sa lase dracului de tot si putina agricultura pe care o facea. In loc sa gasiti solutii pentru a pune la dispozitie taranilor tractoare si utilaje, va orientati din start catre impozitare” adaoga altul. Sunt amintiti si noii latifundiari (Culita, Porumboiu s-a.) “care numai tarani nu sunt”.
Uneori mai intervin in discutie si romani din strainatate, care amintesc situatii ce par necunoscute lui Ionut Popescu : “Suprafata medie de exploatare in Franta e de 71 ha., ceva mai redusa pentru cei ce cultiva legume, dar mai mare pentru cei ce cultiva grau, porumb si floarea soarelui. Doua treimi sunt ferme traditionale, iar o treime au adoptat forma de asociatie agricola sau de exploatatie agricola cu responsabilitate limitata (EARL). Numarul angajatilor in agricultura franceza este de 751.000 persoane, deci 3 angajati la 100 ha. In 1988 erau 4,7 pers./ha. In Franta agricultorii reprezinta cam 3% din populatie, dar toti sunt de acord ca ei sa fie protejati, deoarece reprezinta nu numai radacinile traditionale ale tarii, dar si securitatea ei alimentara”. Se aminteste ca agricultura in tarile UE desvoltate a fost timp de decenii subventionata, si mai este si astazi pe timp de criza. Altul mentioneaza : “Sa ne uitam la Serbia, unde cea mai mare parte din PIB e data de agricultura, cu doua directii principale : legume si fructe congelate si produse bio”. Se mai pomeneste si ca in Romania mari suprafete agricole au fost cumparate deja de italieni si israelieni. „Spre deosebire de Italia, unde un ha. de teren agricol se vinde cu 15-30 mii dolari, in Romania mii de hectare s-au cumparat de investori straini cu 250 USdol./ha.“.
„Domnule Popescu, ati fost vreodata la tara? Stiti ca 70-80% dintre tarani sunt batrani? Stiti ca majoritatea lor ar da pamantul in asociatii, dar nu vrea nimeni sa organizeze asa ceva? Stiti ca totusi cei ce obtin productie nu au cui sa o vanda? Credeti ca daca ar fi impozitat pamantul, s-ar schimba ceva? (…) Solutiile sunt la primarii care trebuie sa stimuleze infiintarea de asociatii. Ajutati infiintarea de firme de colectare produse, informati-i si instruiti-i pe tarani. Impozitarea terenurilor nu ar determina decat specula si vanzarea pamantului pe nimic. Ce spuneti dvs. In articol seamana cu “daca are casa derapanata si neingrijita, sa ii dam foc ca sa-l obligam sa-si construiasca una noua si frumoasa”. Este parerea unui comentator, caruia i se raspunde : “Cred ca intentiile nu sunt de a redresa agricultura, ci exista pericolul ca terenurile agricole sa fie cedate fondurilor speculative straine, asa cum in anii ’90 a fost cedata industria si cava mai tarziu – finantele tarii. Presa romana nu vorbeste deloc despre marile achizitii de terenuri care se fac nu numai in Africa si America latina, ci si in Ucraina. Romania se gaseste pe lista tarilor pe care le vor fondurile. In Romania nu se cultiva banane, dar ea e pe cale sa devina o tara bananiera”. Cred ca am citat destul dintr-o tema, cea a soartei agriculturii, care ii framanta si intristeaza pe multi romani, in majoritate fii sau nepoti de tarani. Ai impresia citind toate aceste comentarii ca suntem martorii unei catastrofe nationale, careia nimeni nu ii poate gasi o solutie. Sau se asteapta ca lucrurile sa se desfasoare de la sine, crezand in virtutile mainii invizibile ale liberalismului. Cea care, in alte tari pe glob, a alungat taranii la oras, unde au creat uriase periferii de slums, cartiere de cocioabe in care clocesc drogurile, prostitutia si criminalitatea. Si totusi o iesire din impas poate fi gasita atat in solidaritatea nationala, cat si intr-o alta politica, radical deosebita de cea actuala. Care sa puna soarta a aproape 40 % din populatia tarii, taranimea, printre prioritatile unei conduceri responsabile.