Posts Tagged ‘Sarkozy’

CE INSEAMNA BUNASTAREA UNEI NATIUNI?

September 25, 2009

 Mult timp s-a crezut ca starea, mai buna sau mai rea, a unei tari, se reflecta in marimea Produsului Intern Brut (PIB, sau in limba engleza Gross Domestic Product – GDP), adica un indicator economic unic ce exprima valoarea totala a marfurilor si serviciilor realizate de populatia unei tari in decursul unui an. Dar chiar autorul notiunii, economistul american de origine rusa Simon Kuznets, recunostea in 1934 ca “bunastarea unei natiuni nu poate fi decat cu dificultate masurata doar prin marimea venitului national”. Datele statistice ce se iau in calculul PIB nu includ de pilda munca la negru, munca neplatita din gospodarie(prepararea hranei, curatirea locuintei, spalarea si calcarea rufelor etc.), munca in functii onorifice etc. Daca ingrijirea unui bolnav sau unui batran este lasata pe seama unui serviciu sanitar, acest lucru este luat in calculul economic, dar nu cand aceiasi munca este efectuata acasa de fiica celui suferind. Iar cand o mama isi alapteaza copilul la san, acesta e un lucru bun pentru copil, dar ingrijirea lui e luata in calculul PIB doar atunci cand mama se duce si cumpara de la magazin laptele si sticluta cu biberon. Pe de alta parte datele PIB pot arata valori in crestere de la an la an, in timp ce satisfactia populatiei pentru viata pe care o duce sa fie in scadere. De ce? Pentru ca ritmul de crestere al economiei nu e o garantie a progresului social, importanta fiind felul in care se repartizeaza roadele acestei cresteri. De pilda din 2000 pana in 2008, in Statele Unite PIB pe cap de locuitor a sporit in medie cu 9%. O ancheta a aratat insa recent ca in aceasta perioada, pentru 50% din populatia americana veniturile au scazut cu 4%. Deci a avut loc o crestere economica insotita de o regresie sociala.
 Acest fapt a determinat ca inca din anii 50 ai secolului trecut sa se caute alti indicatori pentru exprimarea bunastarii. Printre acestia sunt de mentionat :
 • indicele Gini, prin care se masoara cat de egala sau inegala este distributia avutiei in interiorul unei tari ;
. indicele desvoltarii umane (HDI), alcatuit din PIB pe locuitor masurat in valori PPP (Purchasing Power Parity), cu includerea nivelului de viata si de educatie;
 • indicatorii ISEW (Index of Sustainable Economic Welfare) si GPI (Genuine Progress Indicator), care masoara performanta economica cu luarea in consideratie a gradului de mentinere a nivelului cresterii.

Insatisfactia folosirii acestor indicatori l-a determinat pe presedintele Frantei sa convoace o comisie de experti, printre care 5 laureati ai premiului Nobel, care sa elaboreze propuneri pentru o corecta masurare a performantei economice si a progresului social (http://stiglitz-sen-fitoussi.fr/en/index.htm). Raportul acestei comisii (numit succint “raportul Stiglitz”), a fost depus recent pe masa presedintelui Sarkozy. El urmareste – dupa cum arata unul dintre membrii sai, Jean-Paul Fitoussi, intr-un interviu dat ziarului Le Monde din 16.06.2009 – trei linii directoare.
Mai intai, se propune imbunatatirea sistemului statisticilor nationale, pentru a se tine seama de evolutia lumii. De pilda, in mai toate tarile a sporit cota cheltuielilor publice, dar cum se poate masura contributia sectorului de sanatate sau de educatie la bunastarea natiunii? Cheltuielile bugetare pentru aceasta nu spun nimic in ce priveste calitatea serviciilor de sanatate sau a invatamantului. Cheltuielile pot fie egale in doua tari, dar rezultatele – diferite. In SUA cheltuielile pentru sanatate reprezinta 15% din PIB, iar in Franta si Germania – 11%. De aici s-ar trage concluzia ca americanul este mai bine servit in spitale si cu medicamente decat europenii. Se stie insa ca rezultatele sistemului de sanatate american sunt mai slabe decat din cele doua tari europene. De aceea nu cheltuielile statului, ci alti indicatori, ca de pilda speranta de viata sau proportia persoanelor obeze, pot scoate la iveala aceasta discrepanta.
In al doilea rand, raportul tine sa determine ce este mai important in existenta oamenilor, adica calitatea vietii. Nu este vorba despre gradul de fericire, ci de lucruri masurabile. Averea si veniturile, nivelul de educatie, nivelul de sanatate, gradul de incredere in justitie. In privinta acestui din urma punct, se arata ca sporirea sentimentului de neincredere a populatiei, face sa creasca numarul proceselor si cautarea dreptatii prin tribunale. Desigur ca asta sporeste PIB, caci vor fi mai multi judecatori si avocati. Dar dovedeste si o sporire a neincrederii oamenilor intre ei, ceeace ii impinge a se dea in judecata. Este si aceasta o degradare a bunei stari in societate. Un alt aspect important: toate anchetele realizate in lume in randurile somerilor au aratat ca individul intrat in somaj resimte pierderea identitatii, are sentimentul inutilitatii, ca somerii cad mai usor victime bolilor psihice si somatice. Somajul constituie o deteriorare considerabila a calitatii vietii, facand costul lui pe ansamblu mai ridicat decat pierderea de bani pe care o simt in buzunar somerii.
In fine, in al treilea rand, raportul face propuneri de includere a desvoltarii durabile in calculul indicelui progresului economic si social, adica masurarea sustenabilitatii, a tot ceeace lasam mostenire generatiilor de dupa noi. Problema e esentiala, caci cuprinde atat capitalul fizic, capitalul uman, cat si mediul si capitalul natural. Fara un asemenea indicator de sustenabilitate, am putea fi confruntati cu catastrofe pe care nu le intrezarim in acest moment. Criza actuala este si rezultatul lipsei cresterii durabile ce a precedat-o. Indicii pe care ii aveam erau neconcludenti, caci masurarea bogatiei societatii fusese incredintata pietelor financiare.
J-P. Fitoussi mentioneaza ca raportul a fost acceptat de presedintele Frantei, care a dispus ca indicatorii din el sa devina operativi in sistemul statistic francez (INSEE), desi riscul politic al publicarii in mod regulat a indicatorilor de inegalitate sociala este mare. Mai mult decat atat, secretarul general al OCDE a declarat ca va sustine introducerea acestor indici si in celelalte tari membre ale organizatiei.
                                                       *
 Ar fi multe de comentat si de noi pe seama raportului Stiglitz. Se vede cat de importanta a devenit astazi pentru oamenii politici responsabili luarea – in mod stiintific – a pulsului natiunii pe care o conduc. Problemei masurarii calitatii vietei i s-a acordat atentie si la noi in tara in trecut, prin studiile sociologice ale echipei condusa de Catalin Zamfir (cartea “Modul de viata si calitatea vietii” – 1982). Din pacate aceste studii nu au fost luate in consideratie de conducerea de atunci, rupta total de framantarile si grijile poporului. Ceva mai recent, in 2001, primul-ministru Adrian Nastase a sprijinit infiintarea Comisiei Antisaracie si Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS), care insa odata cu schimbarea guvernului si-a incetat activitatea. Este de sperat ca preocuparile actuale din Uniunea Europeana pentru evaluarea cu sinceritate a discrepantelor sociale si masurarea cu noi instrumente a progresului economic si social, sa conduca si in tara noastra la depasirea marasmului de autosatisfactie dat de simpla lozinca “Sa traiti bine!”.

Advertisements

WAITING FOR OBAMA

January 14, 2009

Venirea primului presedinte de culoare la Casa Alba, care in timpul campaniei electorale a promis in mod repetat ca politica lui va fi cea a schimbarii, este privita nu numai in America, ci in intreaga lume cu speranta sau macar cu curiozitate. Intr-o omenire aflata in plin mars al globalizarii, sunt la ordinea zilei cateva mari probleme ce isi asteapta rezolvarea: clima, explozia demografica, saracia majoritatii populatiei globului, asigurarea consumului cu apa potabila, dezarmarea, pentru a nu mai aminti si de criza financiara si economica. Ce semnal asteapta acum lumea din partea presedintelui celei mai bogate si mai bine inarmate tari a lumii?
In primul rand universul lui Obama va inceta sa mai fie unipolar. Intr-o lume multipolara este cert ca, indata dupa depunerea juramantului, el se va pronunta in privinta relatiilor Statelor Unite cu Rusia, cu China si cu Europa. In relatiile internationale, doua sunt optiunile posibile: confruntarea sau cooperarea. Dar nici una din marile probleme amintite nu-si pot gasi solutie continuand politica de confruntare, careia Bush ii acordase preferinta. Va fi aproape cert abandonata si doctrina lui septembrie 2002, prin care SUA isi arogase dreptul de a declansa orice razboi, chiar preventiv si fara mandat din partea Consiliului de securitate.
Aceasta nu inseamna ca America se va retrage ca un melc in gaoace, reinviind izolationismul intr-o lume tot mai interconectata. Obama si ministrul sau de externe, Hillary Clinton, vor afirma vocatia SUA de Primus inter Pares (primul intre egali), ceeace presupune o mai mare incredere acordata ONU si deciziilor adoptate acolo. Iar relatia Americii cu restul lumii va fi pusa la incercare peste doar doua luni si ceva, pe 2 aprilie, cand la Londra va avea loc reuniunea sefilor celor 20 de tari mai importante de pe glob, pentru a desbate si a decide reformarea capitalismului. Nicolas Sarkozy, caruia ii place rolul de figura conducatoare a Europei, s-a si pronuntat pe 8 ianuarie : „ Am fost mereu partizan al unei aliante stranse cu Statele Unite, dar sa ne fie clar: in secolul XXI nu mai exista nici o natiune care sa spuna celorlalte ce trebuie facut si ce trebuie gandit“. Si a adaogat : „In 1945, la Bretton Woods exista dolarul ca moneda unica, pe baza careia s-a faurit prosperitatea lumii. Dar in 2009 sunt mai multe monezi, si fiecare tara trebuie sa si-o gospodareasca singura pe a sa. Nu mai exista o tara unica, care sa spuna celorlalte: platiti voi datoriile noastre. Europa nu trebuie sa astepte acordul SUA pentru adoptarea unei reforme a capitalismului financiar. Contribuabilii din intreaga lume asteapta rezultate. Ele pot fi mai usor obtinute daca vom cadea de acord cu Barack Obama, dar asta nu mai e o conditie sine qua non.“
In privinta relatiilor cu Rusia, cel de al 44-lea presedinte al SUA este de presupus ca va abandona politica de confruntare, va renunta la instalarea de rachete si sisteme radar la frontierele acesteia si va relua controlul armamentelor si plafonarea inarmarii, chiar si ideea dezarmarii nucleare, abandonate de predecesorul sau. Probabil ca noua line de politica externa americana se va inaugura prin inceperea tratativelor cu toate puterile nucleare pentru prelungirea acordurilor SALT si START. In relatia cu China, tara cu care economia americana este strans interconectata, nu se vad deocamdata probleme politice majore, confruntarea China-Taiwan aplanandu-se cu timpul intre cele doua tari, fara nici o interventie din afara. Dar rolul Chinei in faurirea unei noi ordini mondiale este crucial.
Mult mai dificila va fi rezolvarea conflictelor din Orientul Apropiat. Pe 13 ianuarie d-na Clinton a declarat ca va stabili contacte diplomatice cu Siria si Iran si va sprijini gasirea unei solutii pasnice in confruntarea dintre palestinieni si israelieni.“Trebuie sa folosim o asa zisa „smart power“ (putere inteligenta), cu toate instrumentele la dispozitie – diplomatice, economice, militare, politice, legale si culturale, alegandu-l pe cel mai potrivit in functie de fiecare situatie. Politica externa trebuie sa se bazeze pe impletirea principiilor cu pragmatismul, fara ideologie rigida. Trebuie sa ne bazam pe fapte si dovezi, iar nu pe emotii sau prejudecati“.
Toate cele de mai sus ridica multiple dileme in fata politicienilor romani. Odata cu Obama va intra intr-un con de umbra, si inca pe mult timp, neo-conservatismul agresiv, pe care mizase politica de dreapta romaneasca. Era o pozitie care nu a dovedit prin nimic ca e rodnica, dar era in spiritul tranzitiei. Este deci de presupus ca, respectand toate obligatiile ce-i revin din apartenenta la Uniunea Europeana, diplomatia romaneasca va folosi acest an de revizuire critica in intreaga lume a ideilor ultimilor doua decenii, pentru a-si orienta obiectivele geopolitice in sensul intereselor proprii, iar mai putin de satisfacere a pretentiilor diversilor „licurici“ situati de o parte sau alta a Atlanticului.

EUROPA SI GAZUL RUSESC

November 16, 2008

                                               

            S-a incheiat si conferinta de la Washington a celor 20 de state consacrata iesirii din criza financiara si evitarii unei recesiuni economice mondiale. Presa afirma ca la ea s-au manifestat doua conceptii diferite, cea a a Statelor Unite si cea a Frantei, presedintele francez vorbind totodata si in calitate de presedinte in functiune al Uniunii Europene. Divergentele s-au concentrat asupra modelului economic mondial (Sarkozy – reconsiderarea premiselor capitalismului; Bush – infailibilitatea economiei de piata), asupra raspunderii pentru criza financiara (Sarkozy – Statele Unite; Bush – alte tari, printre care in primul rand China) si asupra unor aspecte politice ale crizei. Dar intrucat presedintele George W. Bush nu mai are de stat decat putine saptamani la Casa Alba, s-a decis sa se reia discutiile in luna aprilie la Londra, din partea Statelor Unite venind de aceasta data noul presedinte, Obama.

            Desigur ca problemele financiare, ca si problemele climei si incalzirii planetei, sunt importante. Dar economia mondiala depinde in tot mai mare masura de asigurarea cu energie, iar in aceasta privinta Uniunea Europeana se gaseste intr-o dilema. Deoarece resursele proprii de hidrocarburi sunt reduse, ea este constransa sa importe din afara continentului cantitati uriase de petrol si gaze naturale. Principala tara ce livreaza gaze este, dupa cum se stie, Rusia (cca.40%). Dar, asa cum s-a vazut in trecut, aprovizionarea cu gaz din nordul Siberiei poate suferi stagnari, fie din motive politice, fie tehnice, ce nu depind totdeauna de Moscova.  Comisarul U.E. pentru problemele energiei, letonul Andris Piebalgs, sustine ca Europa trebuie sa scape de dependenta aprovizionarii cu gaze din Rusia, pentru a nu risca sa fie santajata politic. El cauta surse sigure in Algeria, Norvegia, Azerbaidjan, Irak si Irak.  Dar care este situatia reala in care se gasesc cele 27 de tari membre ale U.E. in aceasta privinta ?

            O politica energetica unitara a U.E. este dorita in vorbe de toti, dar in practica se dovedeste ca fiecare tara urmareste interesul propriu. Astfel societati din Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Turcia si Germania au planuit construirea conductei Nabucco pentru aducerea in vestul Europei, peste 8-10 ani, de gaz din Marea Caspica si mai ales din Iran. Traseul conductei trece insa in mod obligatoriu pe teritoriul Turciei, care nu vrea sa fie doar tara de tranzit a gazului, ci doreste sa-l comercializeze singura mai departe. Dar nici principala sursa de gaz, Iranul, nu e o problema rezolvata, asa incat Nabucco va mai astepta. In schimb concernul italian ENI propune sa incheie cu Gazprom un contract pentru construirea conductei de gaz „South Stream“, care – instalata pe fundul Marii Negre – ar ocoli Turcia si Georgia.  Cel de al doilea ca marime furnizor cu gaz al U.E. este Norvegia. Dar si aici Gazprom duce discutii cu norvegienii privind o eventuala exploatare a marilor zacaminte descoperite recent sub calota polara (Marea Barents). Concernul german E.on Ruhrgas are un contract de lunga durata cu Gazprom si poseda chiar o cota-parte la capitalul firmei rusesti, asa incat e interesat in bunul mers al afecerilor ruso-germane. Alt concern german (BASF – Wintershall) are si el o avantajoasa intelegere cu Gazprom privind extractia si distribuirea gazului din nordul Siberiei. Franta si Italia aduc gazul necesar industriei lor in principal din Libia si Algeria, dar la recenta vizita a lui Moammar Gadhafi la Moscova, s-a incheiat un acord preliminar pentru participarea rusilor la transportul gazului libian in Europa occidentala.

            Deci in lipsa aplicarii unei strategii energetice comune europene, in practica Rusia incheie contracte bilaterale cu fiecare din tarile membre. In aplicarea unei politici care sa se dispenseze treptat de gazul rusesc, se mai iveste insa si alta dificultate. Reteaua de distributie in interiorul Europei este conceputa in sens unic, doar pentru aducerea gazului din rasarit. Aducerea lui mai intai in vest din nordul Africii si apoi trimiterea de aici spre tarile din centrul si estul continentului, ar necesita noi pipe-lines si statii de pompare, care nu sunt nici macar proiectate. Pe de alta parte U.E. are ferma intentie de a reduce degajarile de CO2 pana in 2020 cu 20% fata de nivelul din 1990. Pentru asta e nevoie ca in loc de petrol sa se arda gaz, iar solutia e aducerea lui din Rusia, la orice pret. In privinta energiilor inlocuitoare, in timp ce Franta mizeaza in continuare pe energia nucleara, Germania investeste masiv in folosirea energiei eoliene si solare, dar asta nu priveste decat cca. 10% din energia consumata.  Toate cele de mai sus explica de ce a fost atat de cordiala intalnirea din 13 noiembrie de la Nisa dintre Sarkozy si Medvedev :  presedintele rus a promis ca in urmatorii 5-10 ani sa extinda considerabil productia si livrarile de gaz rusesc pentru satisfacerea nevoilor Europei.

            Cine ar putea spune acum, date fiind implicatiile geopolitice de durata ale asigurarii cu gaz a Europei,daca Romania are la randul sau o politica energetica coerenta si in ce consta ea?

 

O TARA DE NEOCOLIT

August 13, 2008

 

                                                

Conflictul dintre Rusia si Georgia (sau Gruzia cum ii spun rusii) a declansat multe analize si comentarii, numerosi fiind ziaristii care isi exprima surprinderea reintrarii rasunatoare a Rusiei in arena politicii mondiale. Acordul de incetare a ostilitatilor decis de presedintele Medvedev, cu numai doua ore inainte de aterizarea la Moscova a presedintelui Sarkozy, arata ca in situatia din Caucaz nimic nu mai poate fi decis fara acordul Moscovei. Semnificativ este ca cele 6 puncte ale aplanarii conflictului, cu care presedintele Frantei a zburat la Tbilisi, nu contin nimic despre respectarea integritatii teritoriale a Georgiei. Si totusi Saakashvili nu a putut face decat sa isi dea acordul cu aceste puncte propuse de rusi.

Doua articole ale unor autori americani ce ilustreaza noile date ale problemei nu numai in Caucaz, ci si in restul lumii, sunt demne de a fi citite :

o       „The Russo-Georgian War and the Balance of Power“ de George Friedman (pe www.stratfor.com);

o       „The Advantage of the First Move“ de Robert D. Kaplan (in www.thecurrent.theatlantic.com)

            Am ales insa articolul „Inconturnable Russie“ de Yves Threard, editorial din LE FIGARO din 13 august 2008, care scoate in evidenta si alte aspecte si din care vom reda mai jos esentialul.

            „Ce vor rusii? Occidentalii, care s-au temut mereu de caracterul lor imprevizibil, nu au incetat sa isi puna intrebarea. Dar astazi ei au primit un raspuns clar. Doua zeci de ani dupa razboiul rece o lume noua se contureaza. Si fiecare trebuie sa inteleaga ca Rusia, debusolata o vreme prin descompunerea imperiului sovietic, intelege sa capete in aceasta lume locul cuvenit, cel de mare natiune.

            Ofensiva militara lansata contra Georgiei era tocmai ocazia de a face aceasta dovada. Din motive strategice, economice si culturale, Moscova vrea sa ramana stapana in Caucaz. Si va ramane. Aceasta e cel putin concluzia pe care a tras-o, din calatoria sa de marti, Nicolas Sarkozy. Mustrarile venite din partea Statelor Unite nu mai inseala pe nimeni. Ele sunt formale. Washingtonul care are numeroase dosare internationale in curs, nu va deschide un alt front contra Moscovei. Prietenia incheiata cu Ucraina si Georgia nu va depasi un anumit risc calculat. Cu atat mai mult cu cat actualul conflict se inscrie intr-un context care nu pledeaza in favoarea tarii prietene. In primul rand, dorind sa puna militar la punct regiunea separatista Osetia de sud, Tbilisi este cel ce a provocat ostilitatile. Apoi, acordul dat independentei provinciei Kosovo, fara acordul Consiliului de Securitate, a situat Statele Unite intr-o pozitie dificila din punct de vedere al respectarii dreptului international.

            Europa celor 27 nu e nici ea mai bine plasata pentru a stirbi din atitudinea plina de siguranta a Rusiei. Multe tari, eliberate de sub jugul Moscovei, sunt animate de un spirit revansard, astfel incat o diplomatie europeana senina, unita, de consens, e greu sa poata fi pusa in functiune. Polonezii si balticii nu sunt pregatiti pentru asa ceva. Sarkozy stie asta si a avut dreptate sa se duca la fata locului in rol de arbitru. Cu un plan de urgenta. Acesta, acceptat marti de Moscova, nu pretinde sa rezolve problema exploziva, aproape ancestrala, a populatiilor minoritare din Caucaz, ci statutele Osetiei de sud si ale Abhaziei au fost expediate pentru mai tarziu. Dar se incearca sa se puna capat vuietului razboiului. Nu e vorba despre pace, ci de un armistitiu. Cel putin provizoriu. Este un prim succes, caci aici ura e asasina.

            Dincolo de acest episod important, Uniunea Europeana a fost acum atentionata. Ambitiile sale de integrare sau de influenta in aceasta parte a lumii, se vor lovi mereu de interesele Rusiei.  Rusia, cu Putin si cu Medvedev, obligat lui, la comanda, nu se va lasa umilita. Sarkozy a inteles-o. De la intrarea la palatul Elisee relatiile lui cu Moscova sunt mai potolite si cuvintele sale nu mai seamana cu cele rostite in timpul campaniei prezidentiale. Este un lucru bun asta. Nici o alta atitudine nu ar fi rationala. Nu e deajuns sa te tutuiesti cu Putin pentru a face din el un partener, un interlocutor fiabil. Dar a trata Rusia in spiritul din timpul razboiului rece ar fi sa pornesti pagubos in cursa.”

           

 

 

Sarkozy sau drumul spre monarhie

July 20, 2008

                       

            Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, este un fenomen, caci reprezinta un altfel de om politic, cu ambitii nemasurate, care s-ar putea sa stimuleze dorinte de imitare si in alte tari. Respingerea stilului sau de conducere de catre unii, ca si fascinatia pe care o exercita asupra altora, a facut ca la Paris sa apara numeroase carti, avandu-l ca subiect pe el sau pe cei din familia lui. Iata doar cateva titluri aparute in 2008 care spun cate ceva despre interesul pe care aceasta personalitate originala l-a iscat in randul cititorilor francezi, dar nu numai al lor :; „Sarkozy, marea manipulare – Denuntarea unei imposturi“; „Sarkozy si femeile : un om influentat“; „Sarkozy vazut din afara“; „Sarkozy – corpul si sufletul unui presedinte“, „Pentru a termina cu Sarkozy“, „Sarkozy si regele-bani“ ; „Ce poarta numele de Sarkozy ?“; „Sarkozy Connection“ ; „Regele este gol“ ; „Mesaj celor care l-au ales pe Sarkozy : cand stanga trece la dreapta“; „Sarkozy si Dumnezeu“; „Sarkozy – mod de intrebuintare“; „Micul Sarkozy si cele noua reguli de baza ale demagogiei“; „Sarkozy: omul de fier“; s.a. Titlurile de carti consacrate lui Sarkozy aparute in anul 2007 si chiar inainte de asta, sunt in numar si mai mare. De aceea  autorii care abordeaza aceasta tema sunt oarecum constransi sa foloseasca un alt mod de tratare a ei si chiar un stil original. Doua carti aparute recent ilustreaza acest lucru.

            Prima este cartea lui Patrick Rambaud „Chronique du regne de Nicolas I-er“ (Grasset – 170 pag.), o satira in forma de povestire cronicareasca, inspirata de stilul din Memoriile lui Saint-Simon ce relata relatiile si intrigile de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. In cartea lui Rambaud  centrul e ocupat, bineinteles, de Maiestatea Sa Imparatul, inconjurat de imparateasa Cecilia (cartea se limiteaza la peripetiile anului 2007), de Juppe – duce de Bordeaux, de Fillon – duce de Sable, de Borloo – duce de Valenciennes, de cardinalul de Gueant si cavalerul Guaino – consilieri de taina, de contele Cope, de o serie de marchizi si marchize, toti cu numele politice veritabile, care il adora si totodata se tem de „Prea Luminatul Suveran“.

            Respectand traditia franceza de insolenta in raporturile cu puterea, cronica descrie de la prima pagina personajul : „Chiar parvenit, Pretiosul Nostru Suveran nu avea pace cu sine, ramanand zgaltait de continue nervozitati. Nu se deplasa decat parca impins de resorturi. Daca l-ati fi oprit din cursa, ati fi stricat masina. Mergea miscand din umeri cu un mod al sau de a-si desuruba gatul, cu scurte miscari sacadate“. Si mai departe : „In tinerete, Iubitul Monarh visa la un indepartat stramos ungur masacrat de invadatorul turc. Acesta a adus urmasilor semnele de noblete ce vor decora odata drapelele noastre: un lup cu un cimitir. Mai demult in timp, Admirabilul Nostru Print se simtea descins din Attila, rege al Hunilor, victoriile caruia inflacarau mintea Viitoarei Maiestati. Caci Attila era si el mic, de doar un metru saizeci si, cu tot aspectul lui putin atragator, stia sa negocieze si sa faca aliante ca nici un altul“.  Odata ajuns la carma statului, „Mult Iubitul Nostru Suveran“ a facut vizite d-nei Reichsführer Merkel, s-a imbratisat cu tarul Vladimir (despre care inainte spusese niste grozavii) si cu Sir Tony englezul, pentru ca apoi sa-si petreaca concediul peste ocean, la Johnny Walker Bush, „care anul urmator trebuia sa fie inlocuit, spre marea bucurie a supusilor sai“.

            Si asa mai departe, cu speranta noastra ca primului volum ii vor mai urma si altele, caci cronica este abia la inceput…

           

            Cea de a doua carte “L’aube, le soir et la nuit“ (Zorile, seara si noaptea) aparuta la Flammarion (190 pag.) priveste doar perioada campaniei pentru alegerile prezidentiale din 2007 si este semnata de celebra autoare dramatica Yasmina Reza. Desi cu banuite simpatii de stanga, ea i s-a adresat lui Sarkozy in preajma inceperii campaniei electorale, rugandu-l sa-i permita sa-l insoteasca si sa asiste la toate intalnirile si mitingurile programate, dar si la consfatuirile in cerc restrans cu sfetnicii sai. Acesta a acceptat fara conditii si rezultatul este o carte originala, personajul lui Sarkozy fiind pretextul unor reflectii ale autoarei asupra puterii, vietii, ambitiei. Nu are capitole, ci doar note luate aparent direct din carnet, cu observatii asupra unei fraze pronuntate si cu rare consideratii personale asupra vietii politice pariziene. Autoarea este alaturi de candidat in masina, in tren, in avion, asculta si rareori intervine in discutii, il insoteste in fabrici, in camine de batrani, in centre militare, la conferinte de presa, ca persoana necunoscuta si neversata in politica (Sarkozy la un moment dat ii spune : Vezi, esti mai bine cunoscuta la Londra sau la New York, dar nimeni nu te stie la Saint-Etienne!). Cartea nu contine revelatii asupra personajului principal, autoarea parand preocupata mai mult sa se descopere pe sine.  

            Citind cartea, nu se poate spune ca Reza, dupa aceasta experienta, este pentru sau contra lui Sarkozy. In librarii cartea a aparut dupa alegeri si deci nu era de asteptat ca va influenta intr-un fel rezultatul lor. Dar Sarkozy a inteles ca a o avea pe Yasmina Reza alaturi, ii sporeste prestigiul in cercurile intelectuale, chiar daca ea nu ar fi scris nici un singur rand.

Iata cateva extrase :

            El ii spune lui Henri Guaino, cel care ii scrie discursurile : „Cuvantarea mea din ziua de 15 in fata tinerilor as vrea sa o incep spunand ca vreau sa fiu presedintele secolului 21“. Eu pufnesc in ras. El: „Tu razi. Ma plictisesti, ma umpli de rahat (tu m’emmerde). Stii macar despre ce e vorba ?“.

            E minunat acest Henri, care sta apoi in primul rand din sala ascultand discursul si murmura incet cuvintele ce stie ca vor veni : „Jaures…Blum…Clemenceau…de Gaulle…nu era decat o singura Franta…“. E ca un copil mandru, ce asculta cum profesorul ii citeste teza in fata clasei.

            El : Sa va spun ceva. Daca nu am fi avut ideea cu identitatea nationala, am fi in urma Segolenei. Daca obtin 30 % in primul tur, inseamna ca am castigat electoratul lui Le Pen. Dar daca alegatorii lui Le Pen ma parasesc, ne ducem la fund.

            In insula Reunion  Nicolas declara : „Viata mea, povestea vietii mele sta in a porni de foarte de jos pentru a ajunge tocmai in varf. Nu mi-a mai ramas decat o treapta…“. Tocmai in varf? Exista oare in viata unui om un spatiu ce se numeste „in varf“? Ce dezamagire ar fi asa ceva…

            El face elogiul lui Zapatero si vorbeste in termeni la fel de caldurosi despre Blair si Prodi. Spun : E uimitor ca esti prieten cu toti acesti tipi de stanga. Striga : Pai tocmai ca ei nu sunt de stanga ! Doar in Franta sunt oameni ce se simt ca ar fi de stanga!

            Etc., etc. Le sfarsitul acestui periplu de cateva luni in compania celui mai important si mai controversat om al Frantei, Yasmina Reza pare cucerita de personalitatea lui Sarkozy. Ea nu ii mai intelege pe intelectualii ce nu s-au atasat lui, care continua sa creada in iluzii de stanga. Cu speranta ca anii presedintiei sarkoziene nu o vor dezamagi. 

 

            Recent Sarkozy si partidul sau UMP si-au exprimat intentia de a supune parlamentului (iar nu poporului, printr-un referendum) revizuirea Constitutiei. Socialistii sunt insa contra si argumenteaza :  institutiile Frantei sufera deja din cauza puterii excesive a presedintelui. El este adevaratul sef al guvernului, el este si seful real al majoritatii in Adunarea nationala si in Senat. Separarea puterilor nu mai e decat aparenta. Ba mai mult chiar : aceasta putere fara egal nu e insotita de nici o responsabilitate. Este o monocratie, adica puterea unui singur om intr-o democratie.

            Robert Badinter, senator si fost presedinte al Consiliului constitutional, scrie intr-un articol din „Le Monde“ (19.07.20088) : „Proiectul de revizuire al Constitutiei nu reduce, ci sporeste puterile si asa enorme ale presedintelui. Practic dispare primul ministru, presedintele adresandu-se direct parlamentarilor, majoritatea carora il vor aclama. „Ce vrea regele, devine lege!“, axioma sub regimul monarhic, va deveni regula in republica. Alte modificari propuse de partidul prezidential au acelas scop: sa slabeasca sensibil si durabil opozitia.

            Nu vi se pare ca situatia din Franta este visul si altor presedinti de dreapta din Europa? 

 

 

 

 

 

 

 

    

           

            

 

 

 

 

 

 

CALEIDOSCOP (II)

May 2, 2008

                                               CALEIDOSCOP (II)

 

            Cine face parte din Superclasa mondiala ? David Rothkopf, membru al organizatiei americane „Carnegie Endowment for International Peace“ si autor a numeroase articole despre rolul Americii in lume, a publicat recent o carte de 400 pagini intitulata „Superclass“. In ea sunt prezentate, pe baza a nenumarate interviuri si investigatii, personalitatile elitei mondiale, adica a celor care in economie, finante, politica, armata, cultura si alte domenii (inclusiv in cele ce actioneaza din umbra, de pilda terorism sau organizatii criminale) au cel mai important rol in definirea a ceeace inseamna astazi puterea pe glob. Este asa numita „Superclasa“ de oameni ce au o influenta fara precedent in conducerea lumii. Rothkopf considera ca numai 6.000 persoane fac parte din aceasta „clasa“, adica unul la un milion de oameni din populatia pamantului. Fiecare din cei ce fac parte din aceasta categorie poseda insusirea de a influenta intr-un fel sau altul viata a milioane de oameni din diferite tari de pe intreg globul. Influenta proprie pe care o exercita in sfera lor este deseori amplificata de relatiile pe care le intretin cu alti membri ai superclasei. Se poate spune ca dansii au mai multe lucruri in comun intre ei decat cu proprii lor concetateni. Este astfel trasa cortina, nu insa fara anumite idei preconcepute, de pe o vasta societate a celor privilegiati, multi despre care stim relativ putin.

            Vom exemplifica cu cateva nume aceasta selectie a expertului american, facuta pe zone geografice, pe varste si pe domenii. In zona Asia-Pacific sunt nominalizati 33 % din intreaga lista, printre care : Lakshmi Mittal (Arcelor Mittal), Kim Jung Il (Coreea de nord) s.a. Sonia Ghandi (India). Din Uniunea Europeana (28 %) sunt inclusi Alexei Miller (Gazprom), Josef Ackermann (Deutsche Bank), Pascal Lamy (WTO – Franta), Silvio Berlusconi (Italia) s.a. In zona Americii de nord  (21%) figureaza Robert Zoellick (World Bank), Arnold Schwarzeneger (California), Oprah Winfrey (star si producator TV), Al Gore (fost VP al SUA, premiul Nobel) s.a. Din America de sud (12 %) fac parte L. Ignacio Lula da Silva (Brazilia), Carlos Slim Helu (Mexic), s.a. Din Africa (5 %) – Ellen Johnson Sirleaf (presedintele Liberiei), Muammar Kaddafi (Libia), Nelson Mandela s.a.

            In selectia pe varste pot fi intalniti : la categoria sub 45 ani – Janus Friis (32 ani, Skype), Oleg Deripaska (40 ani, Rusia) s.a.; la categoria 46-65 ani – Jose Manuel Barroso (52 ani, Comisia U.E.), Zhou Xiaochuan (60, Banca Nationala a Chinei), s.a.; la cei de peste 65 ani – Bernard Ecclestone (78, Formula One – Marea Britanie), Seicul Sabah Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (79, emirul Kuweitului), Michael Bloomberg (66, primarul New-York-ului)  s-a.

            La lista pe sectoare de activitate figureaza : in domeniul politic-militar –George W. Bush (SUA), Vladimir Putin (Rusia), Hu Jintao (China), Angela Merkel (Germania), Nicolas Sarkozy (Franta), Ban Ki-Moon (ONU) s.a. ; in domeniul „business-energy“ – Ratan Tata (India), J. van der Veer (Royal Dutch Shell), H. Lee Scott (Wal-Mart), Jeffrey Immelt (General Electric) s.a.; in domeniul finante – Ben Bernanke (U.S. Federal Reserve), Jean-Claude Trichet (banca centrala U.E.), Ken Lewis (Bank of America) s.a.; in domeniul medii, religie, celebritati, etc. – Papa Benedict XVI ; Rupert Murdoch (New Corp.), Ayatolahul Ali Khamenei (Iran), Bill Gates (Microsoft), Tensin Gyatso – Dalai Lama, s.a.

            O lista de peste o suta de personalitati ale „superclasei“ a fost publicata de Rothkopf in revista Newsweek  si poate fi citita la : www.newsweek.com/id/130932/output/ Bineinteles ca printre ei nu este nici un roman…

 

            CE MAI FAC FEMEILE DIN GUVERNUL FRANCEZ ?  Dupa ce in iunie 2007 Nicolas Sarkozy a depus juramantul, el s-a fotografiat pe treptele palatului Elysee inconjurat de cele zece doamne care faceau parte din noul guvern francez. Un atat de mare numar de femei intr-un guvern a fost privit drept inca una dintre reformele pe care noul presedinte dorea sa le introduca in sistem. Cu atat mai mult cu cat printre ministrese (oare acesta este femininul termenului „ministri“ ?) sunt si trei provenite din familii de imigranti : Rachida Dati (justitie), Fadela Amara (politica urbana) si Rama Yade (drepturile omului).

            Dupa aproape un an insa, imaginea nu mai este atat de armonioasa ca cea initiala. Bilantul reformelor lui „Speedy Sarko“ lasa de dorit si popularitatea lui in sondaje este la nivelul cel mai scazut. Iar enervarea a inceput sa cuprinda si femeile din guvern. Astfel Fadela Amara, fiica unor imigranti algerieni si secretara de stat pentru desvoltarea periferiilor oraselor, a declarat ca aprobarea introducerii de teste genetice pentru solicitantii de cetatenie franceza este ceva „desgustator“. La critica ce i-a fost adusa in guvern ea a replicat ca la alegerile din 2012 nu are de gand sa il mai voteze pe Sarkozy.

            Rama Yade, negresa, fiica unui diplomat din Senegal si secretar de stat in ministerul de externe cu problemele drepturilor omului, a declarat presei cu ocazia vizitei la Paris in luna decembrie a dictatorului libian Moammar Khaddafi ca „Franta nu e un pres de sters picioarele de sangele crimelor acestuia“. Nesinchisindu-se de observatia critica pe care i-a facut-o Sarkozy, ea a cerut recent ca presedintele Frantei sa boicoteze jocurile olimpice de la Beijing.

            In fine Rachida Dati, slabiciunea lui Sarkozy, si ea provenita dintr-o familie algeriana saraca cu o gramada de copii, a suscitat iritarea prin sumele astronomice cheltuite cu receptiile fastuoase, calatoriile si rochiile comandate. Fapt care a facut-o pe Rashida Dati sa marturiseasca ironic presei : „Am incercat sa discut cu ea despre istoria celei de a 5-a republici, dar nu e interesata decat de party-uri si imbracaminte“.

            In fine d-na Nathalie Kosciusko-Morizet (numita scurt NKZ), secretar de stat la mediul ambiant, a apreciat discursul propriului sau ministru la desbaterea in parlament despre plantele genetic modificate, drept „o competitie a lasitatii“.

            Motivul ce il face pe Sarkozy sa nu ia nici o masura fata de aceste derapaje este probabil situatia sa precara in sondaje. Iar d-na NKZ este intangibila si pentru ca este buna prietena cu Clara Bruni, noua sotie a presedintelui…