Posts Tagged ‘securitate’

O lume care s-a dus…

October 9, 2013

In ultimele doua decenii au aparut numeroase carti memoriale prezentand suferintele indurate in anii comunismului de diferite persoane, fie prin ani lungi de inchisoare, fie pur si simplu prin lipsa sufocanta de libertate. Ele se inscriu ca marturii ale unei epoci dure, care a rasturnat radical societatea romaneasca antebelica si care a zdrobit nu putine destine. Sunt relatari care vor apasa greu intr-o balanta ce va cantari cu obiectivitate partile bune si rele ale regimului comunist din Romania. In cele ce urmeaza prezint succint o carte autobiografica nou aparuta ce apartine categoriei literare a marturisirilor celor ce au simtit pe propria lor piele apasarea grea a roatei istoriei.

Primul volum din cartea d-nei Simona M. Vrabiescu Kleckner intitulata „Pe urmele mele in doua lumi: Romania si SUA“ are ca subtitlu „Romanul unei vieti – cronica unei epoci“. Autoarea, asa cum se arata pe una din copertile cartii, este descendenta unei vechi familii boieresti din Oltenia. A absolvit in 1949 facultatea de drept din Bucuresti, fara sa poata profesa. Dupa confiscarea averii a lucrat in posturi marunte pe santiere si institute de proiectare pana in 1965, cand a parasit tara, stabilindu-se la New York. Si-a complectat studiile in America si apoi a lucrat ca bibliotecara la ONU si la Curtea de Comert International a SUA. In acelasi timp a depus o activitate de lobby in fruntea comunitatii romanilor din New York. Cu dubla cetatenie, dansa a activat politic si dupa 1989 in Romania in anturajul presedintelui Emil Constantinescu, scriind doua carti  aparute in 2004 si 2006. Volumul aparut acum (653 pag.) reprezinta descrierea in amanuntime a perioadei 1927-1965 din viata autoarei.

Cartea, care in unele locuri lasa impresia unui raport sec, atat de mare este grija de a nu lasa mentionate nici o persoana intalnita, nici o intamplare petrecuta, nici un eveniment istoric resimtit ca o lovitura, contine multe pagini, care pana la sfarsit fac lectura interesanta. In  primul rand, indiferent de aprecierile politice asupra evenimentelor dramatice ce s-au napustit asupra familiei si prietenilor autoarei, este sesizanta descrierea vietii paturei de elita a societatii romanesti, ce se considera intangibila pana in 1945-47. Mosia, intretinuta de un administrator si de multe slugi, care impreuna cu conacul ei, reprezenta un mic paradis; casa vasta de la Bucuresti, in care se dadeau petreceri, iar tineretul din buna societate organiza „ceaiuri“; educatia in casa cu guvernante germane, franceze sau engleze a tinerelor progenituri de mari proprietari, de oameni politici sau de generali;  scoala de fete Notre Dame de Sion, cu regulile ei severe aduse de la scolile de calugarite din Franta. Plutea peste tot o atmosfera senina, de siguranta in ziua de maine, iar asta chiar si in primii ani ai celui de al doilea razboi mondial. Viata rezerva insa uneori surprize, ca de pilda parasirea in 1939 a familiei de catre Mancy, mama autoarei, fara nici un cuvant pentru fiica sa minora si doar lasand un scurt bilet de despartire sotului, pentru a se casatori apoi cu un alt mosier din Dolj. Mai tarziu, prin anii `50,  Mancy a luat parte la Craiova la o sedinta de spiritism, la care cucoanele nu au avut nimic mai bun de facut decat sa intrebe spiritele despre guvernul ce va fi alcatuit dupa prabusirea comunismului. Securitatea era informata si Mancy a ajuns la puscarie pentru cativa ani. Dupa iesirea din inchisoare ea a reusit sa plece si s-a reintalnit cu fiica sa la New York.

Personal am fost impresionat in aceasta carte de atasamentul de pamantul Olteniei al acestor familii boieresti,  valoarea acordata faptului de a se fi nascut acolo. Ea scrie: „Incercam un sentiment de mandrie stiind ca familia Vrabiescu era stapana pe meleagurile mosiei Genune“ si „Oltenia a ramas punctul de plecare al fiintei mele  si locul de infiripare si formare al sufletului meu“ si “ma gandesc la Oltenia, indiferent cat de departe m-as afla“.  Din cuvintele de mai sus nu razbate numai relatia stransa fata de proprietatea unde si-a trait fara griji o frumoasa parte a vietii, ci si un sentiment patriotic pe cale de disparitie la tineretul de astazi. Aceasta afinitate se vede in carte si din predilectia acordata fauririi de casnicii intre oltenii bogati : Vrabiestii erau inruditi cu fam. Vorvoreanu,  Mirica,  Defleury,  Herescu,  Cionea, toti cu mosii in sudul Olteniei.

Pentru familia Vrabiescu, rasturnarea totala a situatiei politice si economice dupa razboi a dus la confiscarea mosiei, la nationalizarea casei din Bucuresti, la epurarea tatalui din invatamantul universitar si la cautarea de catre Simona a unui loc de munca pentru supravietuire. Incercarea de iesire din tara printr-o casatorie formala si neconsumata cu un evreu s-a soldat cu esec; o a doua casatorie cu un medic doritor de cariera a capotat datorita „dosarului“ ei deranjant pentru sot. In fine, l-a intalnit pe Rudolf Kleckner cu care, dupa multe peripetii, a reusit sa plece din tara. Pasirea pe teritoriul american este si momentul in care se incheie acest prim volum al cartii.

Inchizand cartea Simonei Vrabiescu-Kleckner, ca unul care am trait in aceiasi perioada, desi pe alte coordonate sociale, ar fi de facut cateva observatii. In primul rand deranjeaza caracterul prolix al relatarilor, stilul incarcat cu detalii inutile si deloc preocupat de redarea literara a evenimentelor sau a prezentarii persoanelor intalnite, ceeace uneori frizeaza ridicolul. Astfel, in relatarea perioadei petrecuta in doua institute de proiectare, autoarea gaseste de cuviinta sa dea tabele cu lista numelor persoanelor ce conduceau diferite servicii, nume care in marea majoritate nu se mai regasesc apoi si contrasteaza cu economia cartii. Aceasta prolixitate se intalneste frecvent pe parcursul relatarilor din carte si ma face sa apreciez ca volumul putea fi cu usurinta redus la jumatate ca numar de pagini, facand lectura mai usoara. In ceeace priveste fondul evenimentelor traite, apare izbitoare si sincera naivitatea politica a multora dintre cei ce alcatuiau pe atunci inalta societate si pentru care comportamentul indiferent al puterilor occidentale fata de soarta Romaniei a ramas de neinteles. Unii au trait ani buni in speranta ca americanii se vor sacrifica pentru a-i alunga pe rusi din tara si a li se inapoia proprietatile. Era o ignoranta totala, chiar din partea unor oameni cu pregatire superioara, a realitatilor, a faptului ca  in urma unui razboi in care pierisera milioane de oameni, nimic nu putea ramane ca odinioara. De altfel chiar si astazi, cand tara noastra a trecut in ultimele doua decenii printr-o revolutie de sens contrar, sunt numerosi cei ce cred ca istoria are un traseu previzibil, care sa corespunda dorintelor lor.

Pe de alta parte, desi nici Simona Vrabiescu, nici sotul sau tatal ei nu au fost inchisi, intreaga perioada descrisa in carte dupa 1945 si pana la parasirea tarii este dominata de teama excluderii din societate pe motivul originei sociale. Sunt amintite abuzurile din anii 50 ale organelor de represiune, inspirate din practica KGB-ista, care au condus atat la arestarea multor fruntasi politici si a numerosi intelectuali, cat si la izolarea sau persecutarea unor persoane nevinovate socotite dusmanoase regimului. Ele constituie o pata dezonoranta in istoria Romaniei. Restituirea in ultimii ani a proprietatilor confiscate victimelor sau urmasilor acestora este justificata in logica capitalismului de respectare sacrosancta a proprietatii private. Dar despre soarta dupa revolutie a mosiilor vechilor familii, in carte nu se spune nimic. Este cert insa ca fostii proprietari, desi restabiliti in drepturi,  nu s-au intors sa munceasca pamantul recapatat, ci l-au vandut sau il vor vinde. Prin liberalizarea achizitionarii de terenuri agricole ce va avea loc in 2014, se vor reface cu siguranta in cativa ani noi mosii, proprietate a unor firme straine, capabile sa lucreze mecanizat mii de hectare. Este o tendinta mondiala, asimilabila unui nou fel de colonialism. In acest timp taranii olteni vor culege capsuni in Spania…

Herta Müller si exilul

January 29, 2013

Romanii, sau o parte din ei, se mandresc cu premiul Nobel de literatura capatat de Herta Müller in 2009. E drept, premiul a fost acordat pentru cartile scrise in germana si traduse apoi in numeroase alte limbi, astfel incat tot globul a aflat despre chinurile pe care autoarea le-a suferit fiindca a avut nefericirea sa se nasca in Romania. Dupa cum stim, renumita scriitoare – nascuta in Banat in 1953 –  e obsedata de calvarul prin care a trecut populatia germana in anii regimului comunist. Dupa vizita pe care a facut-o in Romania in 2009, ea a publicat un articol in saptamanalul german “Die Zeit” in care povesteste cum la Bucuresti – primita cu onorurile cuvenite de A. Plesu – s-a simtit constant supravegheata de aceiasi eterna Securitate. Iar recent, in decembrie, ingrozita de rezultatul alegerilor pentru parlamentul roman, dansa a tras de la Berlin un semnal de alarma: exista riscul ca comunistii sa ia din nou puterea la Bucuresti. Dupa cum se vede stafia comunismului este o tema care nu poate fi usor abandonata.  

Iata insa ca in numarul din 21 ianuarie 2013 revista “Der Spiegel” publica un amplu articol al Hertei Müller, in care ea  lupta si cu alte fantome, nu numai din Romania (cine se mai intereseaza oare in vest de Romania ?), ci chiar din patria de adoptie, Germania. Scapata din iadul romanesc “cu nervii distrusi de anii de sicana din partea Securitatii” (desi marturiseste in alta parte ca intre 1984 si 1987, efectuase trei calatorii turistice in Germania Federala) dansa ajunge in vara lui 1987 ca emigranta in lagarul de la Nürnberg. Cu surprindere constata ca este luata in primire de Serviciul Federal de Informatii (BND) si supusa timp de luni de zile unui interogatoriu istovitor, fiind banuita ca agenta trimisa in Germania chiar de Securitate. Intrebata daca a emigrat in calitate de etnic german sau de persoana persecutata politic, dansa raspunde ca in ambele calitati, ceeace insa nu il satisface deloc pe anchetator. Nenumarate alte intrebari, de care erau scutite mii de alte persoane ce emigrau pe atunci din Romania, o fac sa banuiasca ca la mijloc este amestecata Asociatia compatriotilor svabi din Banat (Banatschwäbische Landsmannschaft), manipulata de aceiasi Securitate. Aceasta asociatie din Timisoara, ce tinea o stransa legatura cu ambasada romana de la Berlin, “m-a urmarit timp de ani si m-a ponegrit ca disidenta (Nestbeschmützerin)” […] “Ura celor din conducerea acestei Asociatii, planurile calomnioase ale Securitatii si ale Bundes Nachrichtendienst (BND) se legau acum intr-un tot” […] “In 1987 am inceput sa imi dau seama ca Germania, care alungase in exil (in timpul nazistilor) sute de mii de oameni, nu vrea sa aiba nimic comun cu cuvantul exil si cu experienta exilului”.

Desigur ca aceste necazuri ale Hertei Müller de la primii pasi pe pamantul Germaniei nu se pot compara cu dramele marilor scriitori si artisti germani pe care regimul hitlerist i-a alungat din Germania. Dansa recunoaste acest lucru si enumera cateva asemenea cazuri: Carl Zuckmayer, care a reusit cu greu sa se refugieze in Elvetia; Walter Benjamin, care se sinucide la granita franco-spaniola, dupa ce i se refuzase intrarea in Spania; Stefan Zweig, care s-a sinucis in Brazilia, impreuna cu sotia sa Lotte; Ernst Toller, care s-a spanzurat intr-un hotel din New York; Joseph Schmidt, Else Lasker-Schüler, Nelly Sachs, Konrad Merz si altii. In schimb alti scriitori si artisti au ramas in Germania nazista, ca de pilda Gottfried Benn si Hans Werner Richter, si fie au colaborat cu regimul, fie au refuzat dupa infrangerea Germaniei sa aiba vreo legatura cu cei ce au parasit tara dupa 1933. Mari scriitori germani, ce au respins nazismul, s-au intors dupa razboi in patria lor, dar nu le-au fost recunoscute suferintele si nici nu s-a manifestat regret pentru pierderea suferita de traditia literara prin plecarea lor. Sunt amintiti printre altii Thomas Mann, Heinrich Mann, Stefan Zweig, Alfred Döblin, Theodor Kramer si Masha Kaleko. „Cine a fost in exil nu este recunoscut pana astazi in Germania drept victima”, scrie Herta Müller, care adaoga ca “Germania trebuie sa raspunda pentru asta la fel ca pentru Holocaust”. Nicaieri insa – arata ea – nu exista in Germania vreun loc memorial care sa aminteasca despre soarta tuturor acestor oameni de cultura, carora nazismul le-a frant viata.

Nu cred ca vor fi multi in Germania care sa salute aceasta noua rascolire a trecutului propusa de Herta Müller. Pe de o parte, pentru ca analogia cu Holocaustul nu numai ca atinge un subiect tabu, ci si pentru ca este falsa. Nu se pot compara cei cativa zeci de scriitori refugiati cu milioanele de evrei ce au pierit in lagarele naziste. Nici Germania din sec. 21 nu mai este cea din anii 1933-1945. Pe de alta parte, crearea unui muzeu al scriitorilor si artistilor germani din exil, nu ar fi o idee rea, dar ma face sa banuiesc ca el nu va fi limitat la perioada nazista, ci va fi extins si la epoca comunista, situatie in care in el si-ar avea locul in viitor si Herta Müller. Dar dansa a fost cu adevarat in exil in Romania pana in 1987?  Sau abia acum, in Germania, a inceput sa se simta in exil?

HERTA MÜLLER, SCRIITOARE CHINUITA DE FANTASME

October 11, 2009

            Nu am citit nimic de autoarea germana si deci nu pot decat sa acord incredere juriului de la Oslo care i-a atribuit – pentru multi in mod surprinzator – premiul ce o propulseaza printre scriitorii cei mai importanti ai secolului, in dauna lui Amos Oz (scriitor israelian) si a lui Philipp Roth, scriitor american. Dar celebra autoare nu se preocupa doar de opera sa literara, ci este si o vajnica luptatoare politica pentru demascarea resturilor comunismului in Romania si Germania. 

            Am avut rabdarea sa citesc un amplu articol al dansei aparut in saptamanalul german “Die Zeit”(tiraj – 500.000 ex.) din 23 iulie 2009 si intitulat “Die Securitate ist noch im Dienst“ (Securitatea este inca in serviciu). Se stie ca scriitoarea a emigrat din Romania in 1987 si locuieste la Berlin. In aceasta primavara ea a facut o vizita la Bucuresti la invitatia lui Andrei Plesu, care conduce New Europe College (NEC). Din prima zi ea constata ca pe strada este urmarita de cineva, iar vizitatorilor ei li s-a cerut la receptia hotelului sa complecteze un formular, procedura nelinistitoare. Telefoanele in hotel i s-au parut ca sunt ascultate. A dorit sa schimbe hotelul, dar a aflat ca proprietarii hotelurilor din Bucuresti sunt toti fosti securisti. A fost nevoita sa gazduiasca la NEC. Toate astea o fac sa scrie ca Securitatea lui Ceausescu e inca in functie, ca ea si-a schimbat doar numele (SRI), dar in aceasta institutie 40% din salariati sunt fosti securisti, restul de 60 % sunt la pensie, cu pensii de trei ori mai mari decat ale celorlalti romani. 

            Dansa ironizeaza mai departe activitatea CNSAS, institutie unde este foarte greu sa iti obtii spre consultare dosarul intocmit de Securitate. Totusi ea a reusit acest lucru. Dosarul Hertei Müller (“Cristina”), cu primul document in ziua de 8 martie 1983, are acum 914 pagini. Dar probabil ca in anii de dupa revolutie SRI a “lucrat” la el – scrie dansa – indepartand unele documente asupra interogarilor la care a fost supusa in perioada cand lucra la Fabrica de tractoare din Timisoara, ca translatoare de limba germana. Asta i-a amintit ca o buna prietena a ei, pe care a invitat-o sa o viziteze la Berlin, i-a marturisit ca fusese pusa de securitate sa o spioneze si a trebuit sa raporteze toate convorbirile lor. Afland asta, a fost obligata sa ii ordone spioanei sa paraseasca de indata casa. 

            In continuare sunt expuse o serie de indicii care, dupa dansa, dovedesc ca si in Germania, o seama de persoane din conducerea Asociatiei (Landsmanschaft) a svabilor banateni au servit drept informatori ai securitatii. La intrebarea ce si-o pune, de ce chiar Bundes Nachrichten Dienst (SRI-ul german) ii protejeaza pe acesti nemti suspecti emigrati din Romania, tot dansa da raspunsul: “Deutschland ist heute ein gemutliches Rezervat für Securitate-Spitzel“. (Germania este astazi o confortabila rezervatie pentru spionii securitatii). Iar toti acestia s-ar parea ca nu au altceva de facut decat sa o ponegreasca pe toate caile, acuzand-o de fatarnicie si obsesii nejustificate. 

            Cam asta este pe scurt continutul acestui articol pe 3 pagini mari in care Herta Müller isi striga disperarea ca a fost si este peste tot inconjurata numai de persoane ce ii vor raul, atat pe vremea dictatorului roman, cat si dupa parasirea de dansa a unei tari “in care daca m-as intoarce, as innebuni a doua oara”. Articolul e insotit insa si de comentarii ale cititorilor germani, care sunt impresionati de cele ce afla astfel ca se petrec in Romania, tara pe care nu o cunosc decat din spusele dansei. 

            Iata de pilda ce scrie unul dintre ei: “Propun ca sa se suspende calitatea de membru al Romaniei in UE, pana ce toate aceste lucruri nu sunt clarificate si eliminate. Inseamna ca populatia tarilor membre ale UE a fost mintita atunci cand s-au dus tratative de admitere a Romaniei in UE”. Altul, sas emigrat din Romania,dupa ce spune ca isi aminteste, desi era copil, de citirea scrisorilor si audierea telefoanelor, ba chiar de zvonul ca Securitatea introducea in secret, in unele case,  aparate ce declansau cancerul celor ce locuiau acolo, este convins ca oamenii securitatii lui Ceausescu sunt si acum in tot soiul de functii in Romania. Si incheie citandu-l pe Mircea Cartarescu: “Romania este ca o tara sud-americana, care s-a ratacit in Europa”. Un alt comentator scrie ca, dupa citirea acestui articol al Hertei Müller, si-a dat seama ca Europa are nevoie de un sistem de sanctiuni pentru unele tari membre. Romania trebuie sa primeasca un ultimatum pentru a se debarasa de resturile dictaturii, pe care daca nu il va indeplini in termen, sa fie aruncata afara din UE! Caci se vede ca este o tara bolnava, care trebuie izolata, deoarece poate contamina si pe ceilalti membri ai UE. 

            Dar vestea decernarii premiului Nobel scriitoarei germane, a fost comentata si in Franta, pe blogul literar al lui Pierre Assouline din ziarul Le Monde. Aici si-a exprimat punctul de vedere si o tanara romanca de 35 de ani din Bucuresti, carle-a confirmat francezilor ca in Romania securitatea este in functiune chiar si dupa 20 de ani, si ca doar telurile ei s-au schimbat. Se poate deci spune ca articolul de acum doua luni si ceva al Hertei Müller, conform careia suntem in continuare in plin comunism si inca nu am observat asta, a avut un mare ecou, care se va amplifica considerabil prin titlul acordat ei, de laureata a premiului Nobel.