Posts Tagged ‘Serge Halimi’

Uniunea Europeana sau masina de pedepsire

May 15, 2014

 

In ultimul numar pe luna mai 2014 al revistei “Le Monde diplomatique” editorialul iscalit de Serge Halimi,  presedinte si director al revistei, are ca titlu “Machine a punir”. Este, bineinteles, vorba despre Uniunea Europeana, organizatie suprastatala, care treptat si-a schimbat rolul si telurile in care multe tari isi pusesera speranta, devenind un instrument birocratic si autoritar pus in slujba elitei liberal-conservatoare, ce domina azi politica europeana. In ajunul celei de a opta alegere a Parlamentului European, articolul este binevenit, desi prea succint, date fiind multimea si amploarea problemelor ce stau in fata comunitatii tarilor acestui continent. Am considerat totusi nimerit sa traduc acest articol deoarece in el se poate vedea punctul de vedere asupre alegerilor europene al lui Halimi, autor al mai multor carti, printre care  “Noii caini de paza” si “Marele salt inapoi”, care acum cativa ani au facut senzatie nu numai in Franta.  

Ce a devenit visul european? O masina pentru pedepsirea celor “vinovati”. Pe masura ce functionarea acesteia se perfectioneaza, apare sentimentul ca niste elite ce se tot schimba profita de fiecare criza pentru a-si inaspri politica lor de austeritate si a-si impune idea himerica de federalizare a Europei. Ambele aceste obiective provoaca adeziunea consiliilor de administratie si a salilor de redactie. Oricate alte categorii s-ar mai adaoga (pensionari germani, persoane dubioase luxemburgheze, numerosi sefi socialisti), tot nu se poate amplifica acceptarea de populatie a actualului “proiect European”.

Uniunea Europeana nu inceteaza sa certe si sa ameninte statele care nu au ca prioritara grija de a-si reduce deficitul bugetar, chiar si cand somajul e tot mai mare. Si cum ele se supun in general fara a mai fi rugate, imediat li se impune si un program de rectificare , continand obiective exprimate in cifre precise pana la zecimala si insotite de un plan calendaristic de executare. In schimb, cand un numar crescand de bolnavi europeni sunt constransi sa renunte a mai fi ingrijiti din lipsa de fonduri, cand mortalitatea infantila progreseaza, iar paludismul reapare, ca de pilda in Grecia, guvernele nationale nu trebuie sa se teama ca vor veni fulgere din partea Comisiei de la Bruxelles. Inflexibile cand e vorba de deficite si datorii, “criteriile de convergenta” nu exista in materie de loc de munca, de educatie si de sanatate. Cu toate astea lucrurile se leaga: taierile de fonduri pentru cheltuiei publice inseamna aproape intotdeauna reducerea numarului de medici in spitale si reducerea accesarii la ingrijire.

Mai mult decat Comisia de la Bruxells, doua forte politice au facut ca dogmele monetariste sa se transforme in servitudine voluntara. De mai multe decenii, socialistii si liberalii isi impart puterea si posturile in Parlamentul European, in Comisie si in mai toate capitalele vechiului continent. Jose Manuel Barroso, ultraliberal si partizan al razboiului din Irak,  a fost reales presedinte al Comisiei europene pentru inca 5 ani la cererea unanima a 27 de sefi de state si de guverne, inclusiv socialiste, chiar daca toti recunosteau mediocritatea extrema a bilantului activitatii sale.

In acest moment rivalizeaza pentru a ocupa fotoliul Comisiei un socialist german, Martin Schulz, si un crestin-democrat din Luxemburg, Jean-Claude Junker.  Mai multe dezbateri televizate i-au “opus” in Franta, in Germania si in Italia. Intrebare: care dintre cei doi a apreciat ca “rigoarea e necesara pentru a recastiga increderea”? Si care din cei doi i-a raspuns: “disciplina bugetara e inevitabila”? Greu de raspuns. S-a ajuns pana acolo incat reformele nemiloase impuse de tovarasul Gerhard Schroeder in Germania, constitue pentru primul dintre cei doi candidati “exact modelul de urmat”. Tot lui, adresandu-se adversarului, i-a scapat fraza : “Nu stiu ce ne deosebeste”. In orice caz nu ii deosebeste vointa de a inchide cazarma economica europeana.  

OBAMA IN IMPAS

January 21, 2010

 

Acum un am Barack Obama jura cu mana pe Biblie si devenea cel de al 44-lea presedinte al Statelor Unite. Dar entuziasmul initial al celor ce l-au votat in SUA si al multora dintre cei din strainatate ce au sperat intr-o radicala reforma a politicii americane, a inceput sa se iroseasca.

Zilele trecute au avut loc alegeri in statul Massachussetts pentru ocuparea locului de senator ramas vacant in urma mortii in luna august a lui Edward Kennedy. Este vorba despre un stat in care, in ultimii 30 de ani locul de senator a fost ocupat de un membru marcat al partidului democrat. Chiar si la alegerile din noiembrie 2008, democratii au avut un avans de 26 de puncte procentuale fata de republicani. Dar de data aceasta alegerile au fost castigate de republicanul Scott Brown, care in campania sa electorala a declarat ca e favorabil folosirii torturii ca metoda de interogatoriu a persoanelor banuite de terorism, care este ostil programului guvernului de reducere a degajarilor de gaze cu efect de sera si care – bineinteles – se opune viguros reformei sistemului de sanatate initiata de Obama. Prin aceasta republicanii dispun acum de 41 de locuri din cele 100 ale senatului. Iar pentru aprobarea anumitor legi Constitutia impune ca cel putin 60 % din senatori sa voteze pentru ele. Ceeace inseamna ca, daca raman solidari, senatorii republicani pot, de acum inainte, sa impiedice cele mai importante reforme preconizate de presedinte.

Neoconservatorii jubileaza si striga ca “s-a terminat cu Obama!”, ca alegerea acestuia ca presedinte a fost un accident al istoriei americane, deoarece a adus la putere un om prea de stanga pentru aceasta tara. Totusi, o examinare impartiala a primelor luni de guvernare ale presedintelui democrat, arata ca ele au fost caracterizate de dorinta lui de a nu folosi criza financiara si economica pentru a extrage avantaje politice si de a face concesii adversarilor sai ce erau deja  in deruta. Dar tocmai aceasta ezitare, aceasta atitudine concilianta, ii dezamageste pe multi dintre aderentii sai. Caci tara sufera: cota somajului a sporit, creditorii sechestreaza cartiere intregi ale celor incapabili de a plati ratele la case. Iar presedintele vorbeste, se explica, incearca sa convinga. Dar cu ce rezultat? La Cairo el a condamnat implantarea de noi colonii israeliene. Ca o sfidare, israelienii au reinceput construirea de noi colonii in zonele ocupate de palestinieni. Obama a trebuit sa se resemneze. El a promis o reforma ambitioasa a sistemului de sanatate. Membrii Congresului au diluat mult textul initial. El a acceptat si asta. Apoi el ii anunta pe tinerii cadeti ai academiei militare de la West Point ca va trimite noi trupe in Afganistan. Peste putin el primeste premiul Nobel pentru pace. Obama copleseste toate aceste situatii contradictorii printr-un val de cuvantari, in care in esenta spune ca nu vrea sa supere pe nimeni si ca in politica alege calea de mijloc.  

In 2008, cu trei luni inainte de alegeri, Obama declara: “Cel mai mare risc de care trebuie sa ne ferim este de a recurge la aceleasi metode politice, cu aceiasi jucatori, si apoi sa ne asteptam la rezultate diferite. Istoria ne invata insa ca schimbarea nu vine de la Washington, ci ca Washingtonul o adopta pentru ca poporul american se ridica si o cere”. Astezi nu se mai vede nici urma de miscare populara, iar toate proiectele de lege sunt amputate, corectate, modificate de aceiasi oameni. Ministru de externe este d-na Hillary Clinton, cu o orientare diplomatica de tip vechi, ministrul apararii este Robert Gates, preluat din guvernul lui George W. Bush, ministru de finante este Timothy Geithner, strans legat de Wall Street, consilier pentru probleme economice este Lawrance Summers, cunoscut ca autor al unor politici funeste de dereglementare financiara.

Asa cum arata Serge Halimi intr-un editorial din “Le Monde diplomatique” (ianuarie 2010), la inceputul mandatului sau Obama a sperat ca macar o parte din republicani il va sustine pentru a scoate tara din dificultati. El le-a intins mana, dar zadarnic. Republicanii nu s-au resemnat ca la alegerile din 2008 au trebuit sa cedeze puterea, ceea ce explica violenta limbajului lor actual. Militantii de dreapta sunt excitati pana la incandescenta de talk-showurile de la radio, de la televiziune, de editorialele din Wall Street Journal, de predicile bisericilor fundamentaliste, de bloguri. Zgomotul infernal al propagandei anti-Obama sufoca gandirea rationala, impiedica cantarirea obiectiva a faptelor. Milioane de americani sunt acum convinsi ca presedintele i-a mintit cu privire la starea lui civila si ca, nascut in afara Statelor Unite, el era neeligibil. Victoria sa, obtinuta cu un avans de 8,5 milioane de voturi, ar fi deci rezultatul unei imense conspiratii. Ideea ca el a petrecut, pe cand era copil, doi ani intr-o scoala islamica din Indonezia, ca a fost militant de stanga, ca e intelectual, ii umple de furie. Ei cred ca reforma sistemului de sanatate este preludiul fauririi unor tribunale ale mortii, ce vor selectiona bolnavii din spitale carora li se va mai permite sa traiasca. Toti acestia alcatuiesc nucleul dur al fanaticilor partidului republican, ce ii tin captivi si pe membrii republicani Congresului, adica pe cei cu ajutorul carora naivul Obama credea ca va putea negocia politica de relansare a economiei. In schimb, cand presedintele republican Ronald Reagan a decis sa reduca masiv impozitul celor bogati, el a obtinut repede majoritatea necesara in Congres, si nu numai din partea parlamentarilor republicani.                                                                                                                                                                                                     

“Sunt capabile Statele Unite de reforma?” se intreaba Halimi. Sistemul american se pretinde ca s-ar caracteriza prin “echilibrul puterilor”. Dar el consta in realitate dintr-o serie de trepte, cei mai virulenti in fiecare din care domina puterea dolarului. S-au pus multe sperante in Obama, dar se dovedeste ca si el trebuie sa se plieze acestui sistem. Personalitatea unui om nu cantareste prea mult in fata tiraniei structurilor. Dusmanii lui subliniaza ca trecutul lui de militant social, il face periculos, ca e strain culturii individualiste a tarii, ca e indulgent fata de “dusmanii libertatii” si ca vrea, ca prima masura, sa faca un sistem de sanatate dupa modelul socialist. Orice propunere a lui trebuie deci combatuta ca un rau adus tarii. Istoricul american Richard Hofstadter a popularizat in 1963 expresia de “stil paranoic”, ce exprima o asemene stare politica. Pe atunci el il avea in vedere pe senatorul MacCarthy si aderentii acestuia, dar sublinia ca acest stil se va mai reintalni in viitor in politica americana. Unul dintre cei mai virulenti agitatori ultraconservatori, Rush Limbaugh, afirma ca partizanii presedintelui il considera pe acesta “un mesia”, dar in realitate e “un Antichrist”. Dupa el daca Obama va cadea, tara va fi salvata.

“Miracolul” alegerii din noiembrie 2008 e de natura sa ne reaminteasca ca nu exista miracole. Si ca destinul Statelor Unite, ca si cel al altor tari nu se confunda nici cu personalitatea unui om, nici cu vointa unui presedinte.

SEMNE ALE SCHIMBARII

September 18, 2008

           

 

                                   

            In publicatia franceza „Maniere de voir“ (nr. 101 pe oct.-nov. 2008), scoasa odata la doua luni de „Le Monde diplomatique“, redactorul sau sef  Serge Halimi publica articolul „Humble enfin ?“  pe care il prezint in traducere integrala mai jos. Datele din articol sunt foarte recente si totusi, parca niciodata nu a fost mai actual cuvantul de spirit al unui om politic american : „In politica 24 de ore este uneori o eternitate“. Criza financiara prin care trec Statele Unite va afecta in modul cel mai serios nu numai economia europeana, ci si pe cea japoneza, chineza si ruseasca. Cu implicatiile, inca imprevizibile, ce vor decurge si asupra politicii. Iar politologul Alexandre Adler e de parere : „America se schimba cu o uimitoare viteza : ea era pana recent o solutie, dar a inceput sa devina o problema“.   N. R.   

 

                                   Va redeveni modesta America ?

 

            In anul 2000, candidatul republican George W. Bush a protestat impotriva interventiilor in strainatate ale administratiei democrate condusa de Bill Clinton, explicate prin dorinta de aparare a democratiei de piata in lume. Bush promitea atunci ca daca va fi ales , Statele Unite vor redeveni  „a humble nation“ (o natiune modesta). Dar pe atunci SUA avea mijloacele de a-si sustine ambitiile internationale : avea inapoi cea mai lunga epoca de crestere economica continua, un buget excedentar, iar generalizarea tehnologiilor informatiilor permitea sa se intrevada o noua era de aur.

            Se stie ce a urmat. Impotmolita in doua conflicte simultane si confruntata cu o criza majora a sectorului imobiliar si a sistemului financiar, America reinvata acum ce inseamna o atitudine smerita si modesta. Se multumeste doar sa ridice vocea cand Rusia zdrobeste armata georgiana, care a trebuit sa-si recheme contingentul pe care trimis in Irak pentru a intra in gratiile Washingtonului. Lectia e dura : a se proclama pro-american nu mai garanteaza imunitatea militara. Au reaparut deci natiuni ce tin in echilibru puterea Statelor Unite si nu se mai sperie cand Casa Alba se incrunta. Oare cum ar putea fi altfel cand Rusia, ce are o crestere anuala a PIB de 8 % si care poseda o rezerva de valuta ce este ca marime a treia pe glob, se pregateste sa intoarca spatele Organizatiei Mondiale a Comertului ? Sau cand, indata dupa ce si-a facut intrarea la bursa, grupul energetic chinez PetroChina a atins un nivel de capitalizare (1.000 miliarde dolari) egal cu cele al lui ExxonMobil si General Electic impreuna luate?

            Totusi in ultimii 15 ani marile impulsuri economice au pornit de la New York si California. La mijlocul anilor 1990, bula Internet a raspandit in intreaga lume o era a desvoltarii, inainte de a plezni. In vara lui 2007 criza imprumuturilor ipotecare cu risc (subprime) a contaminat economia mondiala. A mentiona doar asta ar fi o subestimare a pierderii de credit a modelului neoliberal numit „consensul de la Washington“ si a celor doua mari institutii cu sediul in capitala americana ce furnizau acestui model capacitatea de iradiere si mijloacele de actiune : Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala. Criza financiara din 1997-1999 a dovedit ca recomandarile lor nu garanteaza cresterea si ca ele atrag slabirea statelor (v. Jacques Sapir – „Le Nouveau XXIe Siecle“- Seuil – 2008). Desprinzandu-se de ele, Rusia s-a redresat si a recapatat controlul asupra bogatiilor sale naturale, si-a platit datoriile inainte de scadenta, iar rubla a crescut cu 60 % fata de dolar.

            E deajuns asta pentru a reapare reflectiile morocanoase de la sfarsitul anilor 1980 despre „supraextinderea imperiala“ a SUA. Sacrificand prea mult investitiile pentru a sustine consumul frenetic pe credit, privilegiind in exces componenta militara a puterii, America lui George W. Bush si-a subminat bazele financiare ale hegemoniei sale. Acum ea e in postura de debitor, chiar de solicitator cand i se cere decontul : recursul la fondurile suverane ale tarilor petroliere, sporirea creantelor chinezesti sub forma de bonuri de tezaur americane si rezerve de valuta in dolari, vanzarea in serie a celor mai bune firme din domeniul economiei si culturii. Astfel InBev, o companie controlata de brazilieni, dar stabilita in Belgia, a preluat controlul asupra marelui fabricant de bere american Anheuser-Busch. Tranzactia s-a dovedit avantajoasa pentru actionari si, daca se tine de valoarea dolarului, nu e rea nici pentru cumparatori. Vor suferi probabil doar bautorii de bere din Saint Louis. In acelasi timp europenii cumpara vile in Florida, niste investori din Dubai achizitioneaza cladirea lui General Motors de la New York, un fond suveran din Abu Dhabi cumpara sediul lui Chrysler celebru pentru stilul sau „art-deco“, grupul elvetian Roche ia controlul societatii de biotehnologie Genentech. In 2007 un numar de 2000 firme americane au facut obiectul unor asemenea cumparari, totalizand o valoare  de 6 ori mai mare decat cea din 2003 (v. Jeff Israely & William Boston – „The Great American Yard Sale“ in „Business Week“ din 25.08.2008). Iar in revista US News & World Report din 4 aug. 2008 a aparut articolul lui Jay Tolson – „The Quiet Exodus : More Americans find success and hapiness by moving abroad“ in care se arata ca „un val de cetateni nascuti in America pleaca in strainatate in cautarea unei noi sanse sau pentru a gasi un mod de viata mai satisfacator“.

            In inima lui Silicon Valley a inceput deja cursa pentru gasirea de noi energii. Acum 15 ani, dupa ce Rockefeller Center a fost achizitionat de Mitsubishi, MCA de Matsushita, iar Columbia Pictures de Sony,  au aparut un potop de comentarii inspaimantate. Atunci, presedintele Clinton a subliniat in juramantul depus cu ocazia investirii : „Toate cele ce merg rau in America pot fi lecuite de cele ce merg bine in America“. Asemenea credinta este inca vie in Statele Unite. Nu modestia e ceeace caracterizeaza aceasta tara…    

                                                                                                          Serge Halimi