Posts Tagged ‘Socialism’

America si miscarea progresista

April 14, 2014

„De ce nu exista nici o miscare socialista in Statele Unite?” este intrebarea care, cu peste o suta de ani in urma, l-a framantat pe filozoful si economistul Werner Sombart. Iar raspunsul la ea ar fi ca, datorita lipsei acute de mana de lucru, clasa muncitoare americana a putut, inca de la sfarsitul sec. 19, sa aiba forta necesara de negociere cu patronatul, ceeace s-a reflectat in salarii ridicate si in conditii de trai mult superioare muncitorilor europeni.  Americanii nu trebuiau deci sa se revolte, caci o duceau suficient de bine. Chiar si Friedrich Engels era de parere ca americanii sunt conservatori innascuti, ba si mandri de asta. Iar Antonio Gramsci vedea in idealul american al meritocratiei o ideologie proprie: anume hegemonia totala a valorilor burgheze, ceeace nu mai lasa nici un spatiu de actiune socialismului. La asta un rol a jucat si rasismul, ce a dominat societatea americana pana dupa cel de al doilea razboi mondial. In anii ’50, sub egida senatorului McCarthy anticomunismul a devenit o isterie de masa, toti comunistii, reali sau banuiti, fiind eliminati din economie si cultura. In anii razboiului rece aceasta vanatoare, nu numai dupa comunisti, ci si dupa asa zisii progresisti, a continuat, orice gandire socialista fiind sugrumata in fase.

Situatia economica a St. Unite este insa acum diferita. Relativa prosperitate a paturei mijlocii albe scade vizibil. Nivelul salariilor stagneaza, bugetele oraselor sunt insuficiente, iar marea recesiune a compromis mitul Americii meritocratice, lipsita de clase. Se prognozeaza o era a marilor conflicte sociale. Deja salariatii sectorului public manifesteaza impotriva masurilor de austeritate. Salariatii de la Wal-Mart si din retelele de magazine fastfood, cer sporirea salariului minim la 15 dolari/ora.

Saptamanalul german “Die Zeit”, care in numarul din 13 martie face o analiza a starilor sociale din SUA intr-un articol intitulat “O fantoma rataceste prin America”, citeaza cazul d-nei Kshama Sawant (41 ani), de origine Indiana, care a fost aleasa in conducerea orasului Seattle. Nimic deosebit in asta, daca nu ar fi un detaliu: Sawant e membra a partidului “Alternativa socialista”. Iar alegerea unui socialist intr-o functie publica inalta nu  s-a mai intamplat in America de la primul razboi mondial. Sawant pretinde ca si compania Boeing, cea mai mare din oras, sa introduca salariul minim de 12 dolari. Compania refuza si ameninta ca se va muta in alt oras, la care Sawant riposteaza ca n-au decat, caci muncitorii pot prelua conducerea si se vor dispensa de managerii cu salarii grase.

Asemenea cuvinte nu s-au mai auzit demult in SUA. Institutul de sondaje Pew mai  arata ca tinerii din segmentul de varsta 18-29 ani (asa zisii „millenials“) socotesc mai atractiv termenul de Socialism, decat cel de Capitalism. Ziarul online “Daily Beast” prezice aparitia unei noi generatii politice, mult mai de stanga, care respinge liberalismul lui Ronald Reagan : mai putin stat, mai mult business.

Cu toata criza, democratii sunt mai strans legati de banci decat de sindicate, adica de Wall Street in loc de Main Street. In timp ce cei ideologic de dreapta vor sa liberalizeze radical piata, , stanga moderata se multumeste doar cu reforme cosmetice. Insa generatia ce a intrat dupa 2000 in activitatea productiva, a avut – conform lui “Daily Beast” – o “ingrozitoare experienta” cu pietele deslantuite dupa principiile lui Reagan si Clinton. Pentru a-si continua studiile, tinerii au facut tot mai mari datorii, pe care ulterior nu le pot plati fiindca nu sunt suficiente locuri de munca sau doar slab platite. Daca intre 1989 si 2000 salariile medii pentru absolventii de studii superioare au crescut cu 11%, in schimb intre 2000 si 2012 ele s-au redus cu 8%. Asa numitii “millenials” sunt mult mai saraci azi decat erau parintii lor la aceiasi varsta. “The American Way of Life” adica libertate, raspundere personala, urcarea treptelor sociale prin munca intensa, pare o gluma sinistra astazi dupa criza financiara, scrie Daily Beast.  Generatia tanara si-a pus intreaga speranta in Barack Obama. Dar nerespectarea promisiunii din alegeri de a inchide Guantanamo, atitudinea ingaduitoare fata de activitatea NSA, lipsa masurilor de reglementare a sectorului bancar, au lasat pe multi tineri sa se departeze de stanga-mainstream. Chiar si vechea manevra de a stimula conflicte intre diverse grupari etnice se dovedeste acum dificila pentru cei din noua generatie (cei sub 30 de ani), care – conform ultimelor sondaje – sunt mai putin rasisti decat cei din generatiile mai in varsta.

Stramtorarea economica, dar si imunitatea la populismul de dreapta se reflecta si in paginile unor reviste si ziare online. Asa este revista “n+1”, editata de Keith Gessen, a carei recenta deplasare spre stanga politica a fost salutata chiar de New York Times. Vechea revista “Dissent”, fondata in 1950 de Norman Mailer si Irving Howe, a capatat si ea o orientare mai de stanga prin intinerirea personalului redactional. Temele culturii pop sunt de pilda analizate de ei din punct de vedere neomarxist, departe de stilul socialismului traditional.

O alta revista de stanga este “The Jacobin”, fondata in 2009 de Bhaskar Sunkara, care – cu 5000 de abonamente – a avut in anul trecut 250.000 de apeluri si comentarii din partea cititorilor. Revista nu se fereste sa atace atat dreapta traditionalista, cat si marxismul clasic. Intr-un solid eseu intitulat “Burn the Constitution” este atacat unul din miturile sacrosancte ale politicii americane. Iar in altul, intitulat “Zombie Marx” se cauta eliberarea spiritului socialismului de ramasitele stalinismului.

In alte articole si chiar carti, tineri intelectuali doresc sa dea un nou suflu stangii. Asa este Benjamin Kunkel, care – in noua sa carte “Utopia or Bust” –  se confrunta cu importanti ganditori moderni ai marxismului ca Frederic Jameson si David Harvey si declara ca noul tel al tinerei generatii americane este depasirea capitalismului si schitarea vietii ce i-ar urma acestuia. .

Intelectualul de stanga

February 10, 2014

 

Cu sapte ani in urma am publicat, pe un alt blog, un text cu titlul de mai sus, care pe atunci a parut desuet, caci criza economica nu isi aratase coltii, iar practic intreaga presa era ocupata de articole ale laudatorilor avantajelor capitalismului, ce semnalau totodata  pericolul nostalgiei dupa regimul prabusit in 1989. Perioada care a trecut de atunci a scos la iveala lacunele pe care le continea propaganda dreptei si a permis aparitia in spatiul public a unor voci critice, strict necesare intretinerii spiritului democratic in societate. M-am gandit ca poate ar fi totusi oportun sa republic pe acest blog articolul din aprilie 2007, care socotesc ca nu si-a pierdut din actualitate.   

Ce este oare un om ce poate purta numele de intelectual ? El nu este desigur numai un om care a citit mult, desi aceasta e si ea una din trasaturile sale. Nu este nici omul ce se crede in posesia adevarului si arata semenilor sai – de la amvon sau de la tribuna – unde este ascuns dusmanul ce impiedica schimbarea in bine a lumii, desi un angajament politic sau moral este deseori si el un apanaj al intelectualului veritabil. In cele ce urmeaza voi face cateva reflectii asupra notiunii intelectualuluide stanga.
Mihail Ralea scria in 1936 ca intelectualul trebuie sa fie in primul rand un om inteligent, adica acela „care nu confunda niciodata punctele de vedere. Iar asta exclude obsesia, ideea fixa, sistemul monoton“.
Jean Paul Sartre credea ca o caracteristica a intelectualului este spiritul de nesupunere si luciditate. El spunea ca „un intelectual este cineva care e fidel unui ansamblu politic si social, dar care nu inceteaza de a-l contesta. Se intampla desigur sa apara si contradictii intre fidelitatea si contestarea sa, dar asta e un lucru bun, este o contradictie fructuoasa. Daca insa exista fidelitate fara contestare, atunci omul nu mai e liber“.
In fine, Regis Debray sublinia ca intelectualul nu este doar cel ce gandeste lumea, ci si cel ce are puterea de a transmite celorlalti gandirea sa despre lume, care are deci capacitatea de a-si face ideile cunoscute. Dar, atentie, spunea el, caci „intelectualul de azi, cel ce apare la televiziune si in pagini de ziare, a devenit portavocea elitelor politice si economice. Acest intelectual nu mai rosteste adevarul, caci adevarul raneste, loveste in interesele si iluziile in care ne scaldam cu totii. Un intelectual cu mare succes de public, este cel ce spune ceeace oamenii doresc sa auda, desi o stiu deja. Adica nu mai e un intelectual veritabil.“

Mi se pare ca tocmai de asemenea „intelectuali“ suntem inconjurati noi astazi, adica de cei ce fac cu alte mijloace jocul celor aflati la putere, de cei care in spatiul culturii sunt avocatii noilor boieri ai politicii.
Dar ce este intelectualul de stanga si ce il deosebeste de cel de dreapta? Radu Florian, intr-un celebru articol scris cu putin inainte de a muri, intitulat „ De ce nu sunt de dreapta ?“ arata ca : „Inscrierea la dreapta pentru multi dintre intelectualii de azi vine din impartasirea valorilor si ideilor unor curente traditionaliste, de dreapta si chiar de extrema dreapta ce au dominat in trecut cultura romaneasca, a instalarii pe pozitiile acum comode ale dreptei antebelice revansarde, a imposibilei asumari critice a istoriei societatii romanesti.“ Si adaoga : „Nimeni dintre ei nu se simte jenat ca sub comunism a beneficiat de diverse avantaje care altora le-au fost interzise. Nimeni dintre ei nu are remuscari de constiinta ca a dat dovezi de adeziune febrile, pline de zel, cand la fel de bine puteau sa fie rezervati. Unii merg atat de departe incat isi detesta si lumea din care provin, societatea romaneasca si cultura ei, tot ce s-a realizat in trecutul apropiat : fabrici, universitati, opere de arta“.
Intelectualul de stanga are insa o alta scara a valorilor si respinge ideea, tot mai frecvent repetata, ca astazi nu ar mai exista deosebiri esentiale intre stanga si dreapta, sub pretextul ca recunoasterea unanima a virtutilor pietii, i-ar fi facut pe toti liberali, mai mult sau mai putin. Delimitandu-se de politica autoritarista a dictaturilor comuniste ce au compromis valorile socialismului, stanga moderna are in centrul preocuparilor sale apararea drepturilor cetateanului, justitia sociala, nediscriminarea oamenilor dupa rasa, nationalitate sau sex.
Idealurile stangii nu pot fi indeplinite decat intr-o societate democratica, in care consultarea periodica desvaluie aspiratiile poporului, iar cucerirea puterii nu este un scop in sine, ci calea prin care aceste aspiratii pot fi traduse in viata. Stanga se opune dreptei ce doreste reducerea la minim a rolului statului, adica faurirea unei societati in care politicul sa stea in slujba economicului, dar totodata este impotriva exagerarii rolului statului, asa cum fac cei ce doresc un stat autoritar avand in frunte un sef atotstiutor si atotputernic. Dar stanga se opune si populismului, cu discurs demagogic, nationalist si mistic religios. Stanga moderna nu este egalitarist-nivelatoare ca in comunism, ci sustine o egalitate reala de sanse pentru toti cetatenii. Omul de stanga este internationalist , e prudent in folosirea notiunii deoarece este constient ca marile concerne multinationale, ce promoveaza aspecte negative ale globalizarii, reprezinta fata pernicioasa a notiunii de internationalism. Dar el, intelectualul de stanga, este patriot, caci isi iubeste tara si nu-i intelege pe cei ce contesta in ansamblu calitatile poporului sau. Stanga moderna se opune capitalismului salbatec, dar nu capitalismului in general, si sustine o politica ce urmareste imblanzirea lui prin reforme. Stanga crede in libertatea de expresie, doreste desvaluirea in mass-media a racilelor unei societati imperfecte, dar este critica fata de modul abuziv in care se foloseste aceasta libertate pentru manipularea opiniei publice in interese de grup sau personale. Stanga este singura miscare politica capabila sa lupte cu sinceritate impotriva saraciei. Ea este principial contra razboiului, dar nu este pacifista, adica prefera rezolvarea conflictelor mondiale prin tratative, iar nu prin exercitarea fortei. In fine, omul de stanga intelege ca pentru progresul societatii e nevoie permanent de un dublu compromis : intre capital si munca pe de o parte, si intre stat si piata, pe de alta parte.

 

 

CAPITALISM DE STAT SAU ALTCEVA?

March 8, 2010

            Sunt frecvente parerile unor analisti ce considera ca sistemul social-politic ce a luat sfarsit in Rusia si in alte tari din rasaritul Europei cu doua decenii in urma, nu a fost decat un capitalism de stat. Capitalism de stat? Notiunea e veche, semnificand proprietatea statului totala (ca in URSS) sau partiala (ca acum in China) asupra principalelor mijloace de productie, adica a capitalului. Insusi Engels in “Anti-Düring” a sugerat ca este necesara o etapa intermediara, cea a capitalismului de stat , in procesul de trecere de la capitalismul privat la socialism. In 1918 Lenin a imbratisat si el ideea, justificand introducerea NEP ca perioada scurta, dar necesara pentru repunerea pe picioare a economiei distrusa in timpul revolutiei. Social-democratia lasalliana a imbratisat punctul de vedere ca prin nationalizari si prin dirijarea de catre stat a economiei se poate atinge telul final, socialismul, in timp ce o alta parte, a social-democratilor reformisti, au vazut in experimentul sovietic, un capitalism de stat in contradictie cu principiile socialismului. Asa este de pilda fruntasul socialist belgian Emile Vandervelde cu cartea sa “L’Alternative: capitalisme d’Etat ou socialisme democratique?” sau Victor Serge cu volumul “Totalitarisme et capitalisme d’Etat ». Toti acestia prognozau prabusirea comunismului sovietic sub povara propriilor contradictii sau in urma celui de al doilea razboi mondial. Faptul ca asa ceva nu a avut loc a amutit pentru un timp criticile naturii sistemului sovietic. 

Dar dupa prabusirea comunismului in URSS au reaparut parerile ce il reduc la un capitalism de stat impins pana la absurd, cu un patron – statul, care in acelasi timp indeplineste si functiile de bancher, iar ca proletari exploatati – intregul popor. Ipoteza permite sa se dea o explicatie trecerii cu relativa usurinta de la « economia planificata colectivista » la capitalismul de stat in tarile est-europene, ambele avand aceiasi natura, dar are si calitatea  ca mentine neprihanita speranta unei alternative socialiste in sec. XXI, intrucat aceasta nici macar nu a fost experimentata in sec.XX. Asa este de pilda filozoful marxist sloven Slavoj Zizek, ce repeta ca sistemul sovietic nu poate fi evaluat decat ca o forma extrema a capitalismului de stat. La noi aceiasi teorie o sustine Gabriel Chindea care, in publicatia pe internet „blog.revistacultura.ro” din luna ianuarie 2010 publica un articol intitulat “Din nou despre decembrie 1989, dar si despre ce mai ramane sa insemne marxismul astazi”. In el scrie ca dupa revolutia din 1917, societatea rusa avea nevoie de o modernizare rapida, deci de cresterea cu orice pret a mijloacelor de productie. Iar asta presupunea sacrificii  si obliga noul proprietar, statul, la exploatarea fortei de munca, fapt care a dus la instrainarea muncitorului de valorile legitimatoare ale socialismului.  Acumularea surplusului muncii prin mijloace etatiste este insa mai radicala, mai excesiva, decat prin cele private. De aceea sistemul sovietic, care a fost copiat si in Romania si in alte tari, nu era un simplu capitalism de stat, ci un hipercapitalism. Contradictia dintre ideea socialista, ce pune accentul pe satisfacerea nevoilor sociale ale celor multi, si realitatea exploatarii, nedeosebita de cea capitalista, ar fi dus la prabusirea sistemului. 

Teza echivalarii “socialismului real” din URSS si celelalte tari din rasaritul Europei cu sistemul capitalist este ispititoare, deoarece ea presupune ca in fond nimic esential nu s-a schimbat atunci cand patronul, persoana privata, a fost inlocuit cu statul-patron si birocratia sa. In felul acesta stalinismul poate fi respins de cei cu vederi de stanga odata cu capitalismul si astfel ramane neatinsa puritatea conceptului de “socialism” din scrierile lui Marx. Socialism la care deci se poate in continuare visa, deoarece el nici nu a fost macar verificat in practica.

Ipoteza ascunde insa o premisa falsa. Caci daca comunismul a fost doar o forma de capitalism, atunci nu are nici un rost sa refuzam capitalismul privat de astazi, nici sa ne mai batem capul cu gasirea de alternative la el, caci cu toate defectele lui, el este mai bland decat hipercapitalismul, intitulat abuziv drept “socialism real”. Iar daca nici Marx, nici Lenin si nici urmasii lor nu au reusit sa gandeasca si sa faureasca un socialism viabil, atunci inseamna ca e inutil a mai cauta un inlocuitor capitalismului. Capitalismul e deci sfarsitul istoriei, “socialismul” a fost un accident regretabil, nefiind inscris in logica istoriei. Iar comunismul – o utopie, o himera ce trebuie abandonata la lada de gunoi a istoriei. Pe acest rationament, pe lipsa oricarei alternative, se creiaza spiritul de resemnare, un cliseu mult indragit de dreapta. 

La aceasta se poate riposta aratand ca exploatarea, constrangerea fortei de munca, s-a dovedit in istorie necesara atat timp cat domneste raritatea mijloacelor de productie, insuficienta satisfacere a nevoilor populatiei si permanenta amenintare din afara a regimului de forte ce ii doresc disparitia. Ea este insa temporara si nu poate fi extinsa pentru caracterizarea socialismului in intregime. Pe de alta parte dezvoltarea de tip socialist nu presupune birocratizarea puterii. Exploatarea in socialism nu inseamna ca se fura munca, ci ca ceeace se retine se reda producatorului sub forma de investitii in fabrici, drumuri, baraje, scoli, spitale etc. Care nu sunt “pentru stat”, ci pentru majoritatea populatiei. Dar atunci cand omul nu mai intelege cum are loc organizarea sociala, ce se petrece cu munca lui, cand plusvaloarea nu i se mai intoarce in favoarea lui, atunci relatiile de exploatare genereaza instrainare, alienare. In momentul in care acumularea intensiva nu a mai fost vazuta ca se resfrange asupra tuturor, cand ea nu a mai legitimat sistemul in ochii oamenilor, acesta a intrat in criza. 

            Constrangerea fortei de munca pentru a moderniza in ritm rapid prima tara ce se inscrisese pe calea fauririi socialiste, nu este un criteriu suficient pentru caracterizarea unui sistem social-economic. Exploatarea fortei de munca a existat si in feudalism, si in sclavagism. Se neglijeaza insa a se scoate in evidenta un alt criteriu, esential, ce deosebeste capitalismul de socialism: proprietatea asupra fortelor de productie. Transferul, total sau partial, al capitalului si al pamantului din proprietatea privata in cea a intregului popor, prin exproprierea fie pe cale revolutionara, fie printr-o lege adoptata in urma categoricei victorii in alegeri a unui partid socialist, a fost si ramane pasul necesar spre reducerea inegalitatilor strigatoare ale capitalismului. Prin acest act de transfer al mijloacelor de productie i se atribuie in mod fals statului si birocratiei sale functia de noi exploatatori. Nu intamplator acest transfer nu s-a numit “etatizare”, ci “socializare” sau “nationalizare”, caci statul nu este decat un instrument, iar nu obiectivul final al preluarii in proprietate. Este iluzoriu de imaginat ca s-ar fi putut proceda altfel, dispensandu-se de existenta statului, asa cum preconizeaza teoriile anarhiste. Iar imaginea, deseori folosita, a unei birocratii pletorice si acaparatoare, ce s-a instalat ca nou proprietar anonim in locul celui privat, nu corespunde nici ea adevarului. Obiectiv privit, statul socialist nu avea nevoie de un numar mai mare de salariati in aparatul de dirijare, de control, de indrumare etc. decat avea nevoie pana atunci multitudinea de intreprinderi pe care el le preluase in proprietate. Argumentul ca mana invizibila a relatiilor de piata ar conduce si organiza mai eficient societatea decat interventia statului, este contrazisa de crizele distrugatoare de valori si oameni ce zgaltaie periodic capitalismul. 

            Cele de mai sus, ce trebuie reamintite in zgomotul asurzitor pe care il scoate astazi liberalismul, tin sa arate ca asa numitul “socialism real” nu a fost nici un capitalism de stat, nici un hipercapitalism,  ci un sistem original, cu valori proprii, diferite de cele ale capitalismului. Cauzele slabiciunii lui, care au condus la prabusirea cunoscuta, sunt de natura externa si interna, dar asta necesita o analiza separata.

INVATAMINTE PENTRU STANGA DIN ALEGERILE EUROPENE

June 28, 2009

O selectie a diferitelor puncte de vedere exprimate in presa occidentala cu privire la rezultatul, pe ansamblu modest, obtinut de stanga la recentele alegeri pentru Parlamentul European de la Strasbourg, cred ca este oportuna si utila si pentru cei cu sensibilitate de stanga din tara noastra. Unele opinii ale oamenilor politici occidentali au fost publicate in ziarul francez “Le Monde”(din 26.06.2009), din care cateva pasaje au fost preluate (in franceza) pe blogul d-lui Constantin Gheorghe. Intrucat limba franceza nu e stapanita de multi dintre cei pe care i-ar interesa subiectul, am tradus eu in limba romana unele fragmente din aceste articole ale catorva cativa fruntasi ai miscarii socialiste europene. Trebuie subliniat ca unele explicatii date de autori cauzelor esecului stangii la aceste alegeri, sunt legate si de specificul unor situatii proprii tarii respective si este destul de greu sa fie generalizate la scara continentului.

Abandonarea luptei contra inegalitatilor explica esecul socialistilor europeni
de Bo Rothstein (seful catedrei de stiinte politice la universitatea din Göteborg – Suedia):
Usturatoarea infrangere a partidelor socialiste si social-democrate la alegerile europene este mai curand un mister. Principalul motiv pentru care stanga putea fi victorioasa este, bine inteles, esecul ideologiei neoliberale, conform careia pietele ar functiona mai bine fara nici un amestec din afara. Prabusirea sistemului financiar a permis tuturor sa inteleaga ca aceasta ideologie, dominanta de un sfert de secol, este acum depasita.
Programul socialist traditional – economia keynesiana si reglementarea sociala a pietelor – ar fi trebuit deci sa aduca voturi stangii. Acest lucru nu s-a produs deoarece conducatorii partidelor de dreapta din Europa, de pilda Sarkozy, Merkel si primii ministri suedez si danez, au preluat ei tema si astfel au devansat programul socialistilor, nelasandu-le acestora spatiu de manevra.
Este inca si mai greu de inteles esecul stangii cand se vede ca inegalitatile sociale si economice ameninta bunastarea societatii. Reducerea acestor inegalitati, prin diferite sisteme de protectie sociala, servicii sociale si invatamant public de calitate, a dat rezultate, iar asta a fost pana acum strategia traditionala a stangii. De aceea ea ar fi trebuit sa castige alegerile.
Printre motivele ale esecului stangii sta si abandonarea de ea a politicii iluministe, bazata pe ideea existentei “omului universal” si a drepturilor sale. In schimb, prioritatile partidelor de stanga s-au indreptat spre o gandire post-modernista si intelectual obscura, incapabila a-si imagina ca o politica se poate sprijini pe o combinare ideologica intre ce este in teorie bine si ce este in practica posibil. Stanga a abandonat politica bazata pe drepturile “omului universal” si a fost depasita de asa zisa “politica identitara”. In loc de a duce o politica “pentru toti”, stanga a devenit un conglomerat al fortelor ce pun in prim plan interesele diferitelor grupuri de persoane ce se cred oprimati sau marginalizati, in functie de rasa, religie, orientare sexuala, specificul sexului, interese culturale, handicap mental sau fizic, etc. Aceasta politica identitara este factor de divizare, caci se sprijina pe ideea mobilizarii politice contra majoritatii. E greu sa formezi majoritatea politica, prin simpla adunare a unor politici identitare, care in fond au prea putine lucruri in comun. Prioritatea acordata anterior de stanga programelor sociale universale a fost inlocuita cu programe ce se adreseaza unor grupuri identitare specifice. Stanga, in loc sa-i stranga pe toti impreuna, a devenit antimajoritara si asta a dus la infrangere.

Social-democratia trebuie sa aleaga intre protest si dorinta de putere
de Dennis McShane deputat laburist britanic
Stanga democratica se infrunta cu partide adverse ce si-au insusit valorile sale si ii smulg din electorat. Populismul nationalist, inradacinat in unele partide anti-europene ale dreptei xenofobe, atrage acum alegatorii claselor populare. Partidele anticapitaliste ale stangii populiste cuceresc o parte din proletariat si din salariatii sindicalisti ai sectorului public. Partidele ecologice anti-industrialiste au captivat si ele unele voturi progresiste. Cum se explica aceasta criza a social-democratiei? Vad trei motive:
In primul rand, este gresit a crede ca aceasta situatie de criza economica e profitabila stangii. Cand cetatenilor le este teama de locul lor de munca, de salariul lor si de viitorul copiilor lor, ei voteaza in mod defensiv si conservator. Stanga ar trebui sa ofere o analiza mai elaborata a economiei actuale. Denuntarea neoliberalismului, a inbogatitilor si a capitalismului suna bine la tribuna, dar nu ofera un model alternativ al societatii. Daca stanga nu va diseca si va intelege noua realitate, cea care impregneaza aspiratiile zilnice ale cetatenilor, atunci ea va continua sa repete lozinci depasite si fara ecou in viata de toate zilele.
In al doilea rand, social-democratia vorbeste global, dar actioneaza national. In timp ce capitalul, cultura si comunicatiile sunt transnationale, structura politicilor publice a ramas prizoniera statului-natiune. Protejarea intereselor nationale – si anume agricultura in Franta, industria auto in Germania, bancile in Anglia, secretul bancar in Austria – continua sa precumpaneasca in detrimentul unei politici paneuropene. E momentul sa reechilibram aceasta tendinta, bazand actiunea nationala pe un discurs internationalist. Totodata stanga trebuie sa-si redefineasca teoria natiunii si sa reconsidere UE ca o institutie in serviciul cetatenilor.
In al treilea rand, social-democratia trebuie sa aleaga: sa devina o forta a protestului si a propunerilor, sau sa regaseasca pofta de putere. Prea multe din ideile sale au fost recuperate de dreapta. Sporirea rolului statului in economie este o idee a stangii pusa insa in practica de De Gaulle in Franta, de Adenauer in Germania, de crestin-democrati in Italia si de conservatori in Marea Britanie. Astazi stanga are multe idei, dar se dezintereseaza de sarcina suprema, cucerirea puterii. Victoria implica compromisuri istorice cu capitalismul, cu natiunea si cu electoratul. Deocamdata stanga europeana se afirma drept contestatoare ideologica, in timp ce dreapta intretine si desvolta practica puterii. Socialistii in PE il pot denunta pe Barroso, dar sunt incapabili sa propuna un alt candidat la presedintia Comisiei.
In Europa exista un nou proletariat. Dar acesti oprimati (imigranti, femei salariate, someri, muncitori saraci, mame celibatare) nu si-au gasit locul in social-democratia moderna. Aceasta a produs o elita de tehnocrati burghezi formati in cele mai bune universitati, dar care nu reflecteaza societatea si inegalitatile sale. Unde este stanga de jos? Un simptom il constitue cazul sindicatelor europene, care nu mai sunt factori principali in intreprinderile private si nu sunt puternice decat in sectorul public. Stanga trebuie insa sa reanimeze relatia sa cu sindicalismul, caci o slabiciune mare a ei este ca nu mai are legaturi in lumea muncitoreasca.

Prieteni socialisti, aveti putin sange rece! de Gaetan Gorce deputat, membru in Secretariatul national al PS francez
Sa nu aruncam copilul cu apa glaciala din ultima baie electorala. Nu, termenul socialism nu e depasit, cu conditia desigur, de a nu-l identifica cu trecutul recent, productivist in plan economic si prea etatist in plan democratic si social. Socialismul s-a ivit dintr-o vointa de organizare . Primii sai “profeti” voiau, ca reactie impotriva liberalismului economic deslantuit al secolului 19, sa introduca niste reguli care sa garanteze binele comun. Actualele pretentii ale ecologismului nu sunt lipsite de analogie cu pretentiile sociale puse de miscarea socialista de atunci. Socialismul de astazi pare mai bine pregatit intelectual pentru a le raspunde. Sa parasim falsele desbateri despre despartirea de clasele populare. Criza ne obliga, mai mult ca niciodata, sa ne adresam nu unei anumite categorii, ci tuturor locuitorilor, in numele interesului general. Situatia financiara si sociala se va degrada in urmatorii trei ani in asa masura incat de pe acum trebuie ca tarii sa i se spuna adevarul. Se asteapta din partea noastra nu proteste, ci solutii. PS are nevoie atat de credibilitate, cat si de combativitate. Trebuie intr-adevar schimbat totul, de sus pana jos, asa cum spun multi, ce par ca abia s-au trezit dintr-un somn indelungat. Motivele paraliziiei PS sunt cunoscute : pondere prea mare data diferitelor curente si sefilor lor prin votul proportional ; baza ingusta a militantilor, restransa in chip voluntar pentru a nu rascoli echilibrele interne; demobilizarea celor de la “sediul” partidului, care vor trebui sa consacre cel putin jumatate din timpul lor reflectiei, studiilor si elaborarii proiectului de viitor al partidului.

SOCIALISMUL A ESUAT, CAPITALISMUL E FALIMENTAR. CE VINE IN LOCUL LOR?

April 12, 2009

Marele istoric britanic Eric Hobsbawm a publicat recent in ziarul The Guardian (10.04 2009) un articol cu titlul de mai sus in care sustine ca, indiferent de denumirea care se adopta pentru sistemul ce va veni, mutatia de la piata libera la interesul public presupune schimbari mai mari decat cele intelese astazi de oamenii politici. Reproduc mai jos cele mai importante pasaje din acest articol. Unele detalii biografice despre Hobsbawm pot fi citite pe acest blog la data de 4 martie a.c.

Secolul 20 a trecut, dar nu am invatat sa traim in secolul 21, sau cel putin nu stim sa gandim in felul apropriat acestuia. S-ar parea ca nu e atat de greu, deoarece ideile de baza ce au dominat economia si politica in ultimul secol au disparut in vartejul istoriei. E voba de modul de a concepe economiile industriale moderne in termenii a doar doua poluri reciproc opuse : capitalismul sau socialismul.
Am trait si am vazut cele doua sisteme in forma lor cea mai pura: economia de stat planificata centralizat de tipul sovietic si economia total nelimitata si necontrolata a pietei libere capitaliste. Prima s-a prabusit in anii 1980 si odata cu ea si sistemele politice comuniste din Europa. Cea de a doua se prabuseste chiar in fata ochilor nostri intr-o criza a capitalismului mai mare decat cea din 1930. Mai mare, deoarece pe atunci globalizarea economiei nu era atat de avansata ca astazi, iar criza din 1930 nu a afectat economia planificata a URSS. Nu stim inca cat de grave si de durabile vor fi consecintele actualei crize, dar fara indoiala ca ele pun capat capitalismului pietei libere care a tinut captiva lumea si guvernele ei in anii ce au urmat Margaretei Thatcher si lui Ronald Reagan.
Dau dovada de sterilitate toti cei care mai cred fie intr-un capitalism pur, de piata, fara participare a statului, adica un fel de anarchism international burghez, fie intr-un socialism planificat necontaminat de cautarea neincetata a profitului privat. Ambele au dat faliment. Viitorul apartine economiilor mixte in care sectorul public si privat vor fi impletite intr-un fel sau altul. Dar cum? Aceasta este astazi problema tuturor, indeosebi pentru cei de stanga.
Nimeni nu se mai gandeste in chip serios la reintoarcerea unui socialism de tip sovietic. Nu numai din cauza greselilor sale politice, ci si din cauza ineficientei sale economice, desi nu trebuie sa subestimam impresionantele lui realizari in domeniul social si educational. Pe de alta parte, pana cand piata libera de pe glob a explodat anul trecut, social-democratii sau alte partide ale stangii moderate din tarile bogate ale capitalismului au contribuit tot mai mult la succesul capitalismului pietii libere. Intr-adevar, de la caderea URSS si pana azi, nu imi amintesc de nici un sef de asemenea partide care sa fi denuntat capitalismul ca inacceptabil. Iar nici unul nu a fost atat de atasat lui ca partidul laburist britanic. Atat Tony Blair, cat si (pana in octombrie 2008) Gordon Brown pot fi considerati in privinta politicii lor economice niste Thatcheri in pantaloni. Acelasi lucru se poate spune si de partidul democratic din SUA.
Ideea de baza a laburistilor in ultima jumatate de secol a fost ca socialismul nu e necesar deoarece sistemul capitalist poate genera mai multa bogatie decat oricare alt sistem, iar singurul lucru pe care stanga trebuie sa-l faca e sa asigure o mai justa distributie a ei. Dar din 1970, odata cu accelerarea globalizarii, acest lucru a devenit tot mai dificil si, in cele din urma a subminat baza traditionala a partidului laburist, ca de altfel a tuturor partidelor social-democrate. Incepand din 1997 partidul laburist si-a insusit integral ideologia, mai bine spus teologia, fundamentalismului pietii libere globale. Marea Britanie si-a dereglementat pietele, si-a vandut industriile celui ce a oferit mai mult, a incetat de a mai produce pentru export si si-a investit toti banii in servicii financiare, devenind paradisul banilor spalati. Iata de ce impactul crizei mondiale asupra lirei sterline si a economiei britanice este acum mai mare decat in orice alta tara occidentala.
S-ar putea spune ca acum totul s-a terminat si nu avem decat sa ne intoarcem la o economie mixta, inclusiv la nationalizari. Se dovedeste insa ca nu prea stim ce e de facut. In primul rand, nici un guvern, vreo banca centrala sau o alta institutie internationala financiara nu stie cum sa fie stapanita actuala criza. Toti sunt ca niste orbi ce incearca sa-si gaseasca drumul pipaind peretii cu bastonul. In al doilea rand, subestimam in ce masura guvernele si cei ce iau decizii mai sunt dedati viciilor care i-au facut sa traiasca atat de bine decenii la rand. Ne-am desprins oare de ideea ca obtinerea de profit este cea mai buna cale de conducere a unei firme private? Sau ca sistemul de organizare si contabilitate din afaceri trebuie aplicat si in sectorul public, in educatie si in cercetarea stiintifica? Sau ca prapastia crescanda intre cei super-bogati si ceilalti nu conteaza prea mult, atat timp cat fiecare (cu exceptia celor saraci) capata o faramitura in plus? Sau ca cele de ce are nevoie o tara sunt – in toate conditiile – o maxima crestere economica si competitivitate comerciala? Eu nu cred asta.
Dar o politica progresiva necesita mai mult decat detasarea de conceptiile economice si morale ale ultimilor 30 de ani. Trebuie sa ne intoarcem la convingerea ca abundenta si cresterea economica este o cale, iar nu un scop. Scopul este ceeace ea aduce vietii, oportunitatilor de trai si sperantelor populatiei. O politica progresiva nu sprijina sectorul privat, ci pe cel public, nu sta in sporirea venitului si consumului individual, ci in extinderea posibilitatilor de desvoltare a tuturor prin actiune colectiva. Iar asta inseamna initiative publice non-profit, chiar si numai in redistribuirea acumularii private, inseamna decizii ale statului vizand o desvoltare sociala din care existenta tuturor oamenilor sa iasa castigata. Iata baza unei politici progresive, iar nu maximizarea cresterii economice si a veniturilor personale. Iar cel mai important in acest secol va fi aplicarea acestei politici la criza mediului inconjurator.
Orice denumire ideologica i s-ar da noului sistem, el va insemna o mutatie majora de la piata libera spre activitatea publica, mai mult decat au putut gandi guvernele pana acum. Si, datorita acuitatii crizei economice, va fi o mutatie destul de rapida, caci timpul nu asteapta.

Immanuel Wallerstein sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

September 14, 2008

 

                                               IMMANUEL  WALLERSTEIN

                                        sau o noua strategie pentru stanga mondiala (I)

 

            Dreapta liberala de la noi din tara acorda mare atentie inarmarii ideologice a aderentilor sai. Apar carti de si despre gandirea lui Ludwig von Mises, Fr. von Hayek, Milton Friedman, ca sa nu vorbim despre cele de autori romani, antebelici sau din perioada postrevolutie. Publicatiile periodice sunt si ele in majoritate tributare spiritului de dreapta, iar cele ce cauta sa pastreze echidistanta, prefera sa nu se aventureze pe taramul ideilor de stanga. Daca deci dreapta politica romaneasca militeaza activ in sustinerea doctrinei liberale, nu acelasi lucru se poate spune despre stanga, ce pare prea putin preocupata de nevoile intelectualitatii de a cunoaste evolutia gandirii de stanga dupa prebusirea comunismului.

            Iata de ce aparitia in limba romana cartii lui Immanuel Wallerstein „Declinul puterii americane“ (Ed. Incitatus – 2005) ar fi trebuit salutata si sa suscite desbateri. Autorul, profesot la Yale University, a fost presedinte al Asociatiei Internationale de sociologie intre 1994 si 1998, iar pana in 2005 a condus Centrul Fernand Braudel pentru Studierea Economiilor, Sistemelor Istorice si Civilizatiei. Este autorul mai multor carti printre care bestsellerul „Sistemul mondial modern“.

            In cele de mai jos voi prezenta, intr-o forma rezumata, doua capitole din cartea amintita aparuta in romaneste, privitoare la perspectivele stangii in evolutia unei lumi aflata inca in tranzitie (pag. 177-206).

 

            Un aforism spune : Singurul lucru absolut sigur este viitorul, pe cata vreme trecutul se schimba in permanenta“. Stanga mondiala are are azi doua trecuturi care au disparut: simbolul Revolutiei Franceze si traectoria Revolutiei Ruse. Prima a avut drept premisa credinta in progres si rationalitatea omenirii. De aici decurge teoria optimista ca istoria poate fi privita ca un proces liniar ascendent si ireversibil. Din pacate aceasta teorie nu s-a putut experimenta in practica. Revolutia rusa, o continuare a celei franceze, s-a concretizat practic in teoria leninista a istoriei, inca si mai optimista, ce sustinea ca acolo unde un partid comunist detine fara contestare puterea politica, statul se afla pe drumul progresului istoric si nimic nu il mai poate abate de la el.

            Ambele aceste teorii au fost puse sub semnul intrebarii in ultimele doua decenii. Iar acest lucru a descumpanit grav stanga mondiala, ceeace reprezinta o mutatie geoculturala de proportii. Neoliberalii sustin ca asta era inevitabil, caci – dupa ei – o societate buna este una caracterizata prin fluxul liber, descatusat, al factorilor de productie. Dar asta e un miraj, o inselatorie deliberata. O alta explicatie, data de o parte a stangii, este ca teoria e buna, dar pe parcurs ea a fost deformata si deci trebuie sa luam drumul de la inceput. Este ca si cum ti-ai lua dorintele drept realitate,caci leninismul nu poate fi resuscitat. In fine, o a treia explicatie este ca prabusirea acestei teorii a istoriei a fost atat o cauza, cat si o consecinta a crizei sistemului mondial capitalist. Miscarile antisistem (comunismul, social-democratia si miscarile de eliberare nationala) au fost doar niste produse ale sistemului mondial capitalist, servind – in mod paradoxal – drept suport istoric si cultural la stabilitatea politica relativa a sistemului. Dar credinta in caracterul inevitabil al progresului a avut un rol depolitizant atunci cand o miscare antisistem a ajuns la putere.

            Situatia actuala a stangii mondiale este urmatoarea : 1) Dupa 500 de ani de existenta, sistemul capitalist mondial se gaseste pentru prima data in criza sistemica, iar noi insine – intr-o epoca de tranzitie;  2) Rezultatul nu poate fi decat incert, dar – tot in premiera – exista perspectiva reala a unei schimbari fundamentale care ar putea fi progresista, fara a fi sigur ca va fi asa; 3) In aceasta conjunctura, problema principala a stangii mondiale este ca strategia de transformare a lumii elaborata in sec.XIX e perimata.

            CRIZA SISTEMICA – In explicarea crizei sistemice, trebuie tinut seama ca intreaga ofensiva neoliberala din ultimele doua decenii nu e decat o incercare de proportii de a incetini cresterea costurilor de productie, in primul rand prin micsorarea salariilor si impozitelor si prin reducerea cheltuielilor de productie prin tehnologii avansate. Alan Greenspan si ai lui cred ca o cauza majora a inflatiei este obtinerea de catre muncitori a unor salarii mai mari. Dar salariile cresc numai cand muncitorii se organizeaza. Daca privim din perspectiva celor 500 de ani, se vede ca a avut o transferare regulata a procesului de productie catre zonele nou incorporate in economia mondiala capitalista, deoarece in aceste zone, de regula rurale, forta de munca poate fi mai usor convinsa sa se vanda la un nivel de salarizare sub standardele mondiale. Dar dupa ce muncitorii invata cum functioneaza noua piata a mainii de lucru, incep sa se organizeze si sa ceara salarii mai mari. Capitalistul e nevoit sa fuga mereu, numai ca in prezent au ramas destul de putine locuri in care sa se refugieze. O alta cale de reducere a costurilor de productei sta in externalizarea lor pe seama statului : capitalistul arunca deseuri in afara proprietatii sale fara sa plateasca; isi procura input-urile fara a se ingriji de regenerarea lor; utilizeaza gratuit infrastructura construita pe cheltuiala colectivitatii s.a. In fine, impozitele  cresc continuu, ca urmare a democratizarii lumii si a ridicarii nivelului de trai: Oamenii cer  statului sa aloce mai multi bani pentru invatamant, sanatate, asigurari pe viata. Sunt opuneri, dar in cele din urma se accepta, caci acesta e pretul stabilitatii politice relative.

            TRANZITIA SISTEMICA – Ce inseamna ca un sistem sa intre in criza sistemica? Inseamna ca mecanismele folosite pentru a tine sistemul in echilibru nu mai pot functiona. Ca nu mai pot fi stapanite contradictiile sistemului. Ca acesta e pe cale sa intre intr-o perioada de haos si ca in cele din urma se vor crea mai multe sisteme noi. Inseamna ca rezultatul este incert si deschis creatiei.

            Revolutia Franceza si Revolutia Rusa au fost niste eforturi uriase si de lunga durata de a transforma lumea, dar ele au schimbat mult mai putin decat intentionau sa schimbe. Pe masura ce ele au implementat schimbarile preconizate, multe din acestea au fost rasturnate sau subminate. Politica haotica a tranzitiei este diferita. Este o politica de acaparare a avantajelor si functiilor intr-o vreme cand totul este posibil, cand confuzia ideologica si analitica devine realitate structurala, iar nu accidentala. Economia vietii de zi cu zi e supusa unor mari fluctuatii , masinaria sociala pare mai fragila, institutiile ce garanteaza siguranta imediata a cetateanului par sovaielnice.

            Care vor fi reactiile fortelor politice intr-o asemenea situatie? Majoritatea va impartasi confuzia generala si va recurge – cu si mai multa duritate – la traditionalele politici pe termen scurt. O minoritate, suficient de inteligenta ca sa priceapa ca sistemul actual se prabuseste, va dori ca si in noul sistem sa asigure pozitia privilegiata a membrilor sai. Ea va implementa forme atragatoare, radicale, progresiste, dar inselatoare. Este strategia : sa se schimbe totul ca sa nu se schimbe nimic. Dar, de cealalta parte a campului de lupta virtual, se vor afla toti cei ce ar dori sa reconstruiasca lumea astfel incat ea sa fie mai democrata, mai egalitara. Acestia reprezinta stanga si actioneaza acum cu nesiguranta, intr-o stare de depresie. Stanga nu are insa voie sa fie nici slaba, nici depresiva. Nu stim cine va castiga suprematia in aceasta lupta. Deocamdata nu exista nici o tabara castigatoare careia sa ne raliem. Exista numai lupta aspra in care trebuie sa facem sa predomine ratiunea.

UN ADAPOST IN FURTUNA ISTORIEI

April 5, 2008

de Terry Eagleton

 

Am considerat oportun sa prezint articolul cu acest titlu al profesorului Terry Eagleton de la Universitatea din Manchester (Marea Britanie) . Autorul a predat istoria literaturii la universitatile din Cambridge si Oxford si este autorul mai multor carti in acest domeniu. Totodata el este si un cunoscut militant al ideilor de stanga, pe care le considera si esenta crestinismului. Intr-o recenta carte ce a facut valva si in care l-a situat pe Isus Cristos in contextul epocii sale, el il prezinta ca pe un palestinian revoltat impotriva ocupantului venit de la Roma.
Unele idei din articolul de mai jos (din care am redus unele pasaje)  par discutabile sau insuficient argumentate, dar in ansamblu ele exprima punctul de vedere al unui intelectual de valoare ce se ridica impotriva conformismului conservator ce pare a domina gandirea occidentala contemporana.
N. Raducanu

Este foarte probabil ca in deceniile urmatoare vom avea o criza majora a capitalismului, ceeace nu inseamna ca ceeace va veni va fi socialism. Viitorul va fi diferit de prezent, dar nu e garantat ca va fi mai bun. Iar cand occidentul isi strange tot mai strans randurile si inchide usa in fata populatiilor marginalizate, emigrate, fara mijloace, atat in tara cat si afara, si cand societatea civila este zmulsa din radacini, nu ne trebuie un Nostradamus pentru a prezice mari turbulente la orizont.
Se stie ca fortele pietii nu pot fi accelerate fara acordarea de avantaje sociale, caci altfel se risca a se provoca instabilitate si nemultumiri. Dar aceste avantaje sociale sunt lichidate azi de fortele pietii. Sistemul isi submineaza propria hegemonie, fara ca stanga sa ii dea vreun ghiont. Ceeace este de temut este mai putin ca istoria se repeta, ci perspectiva ca ea va incepe sa se descalceasca in timp ce stanga este inca incalcita, in neoranduiala, dezorganizata si incapabila sa indrume revolta spontana si bruta pe canale constructive. O multime de oameni vor fi loviti atunci, mult mai multi decat in cazul contrar.
Asta e cu atat mai regretabil cand vedem cat de modeste sunt propunerile stangii. Tot ce ea doreste se reduce la crearea de conditii pentru ca toti de pe planeta noastra sa aiba suficient de mancare si sa posede un loc de munca, libertate, demnitate etc. Nu mai e vorba de revolutie, dar s-a ajuns la o situatie incat ar putea fi nevoie chiar de o revolutie pentru a obtine aceste cerinte. Iar totul se datoreste extremismului, al capitalismului, iar nu al socialismului. Cea mai izbitoare forma de idealism nu este socialismul, ci credinta ca, dupa un anumit timp, capitalismul ar fi capabil sa hraneasca intreaga lume. Dar cat timp va trebui sa treaca pana cand se va vedea ca aceasta speranta e falsa ?
N-am fost niciodata convins ca termeni ca optimismul si pesimismul au prea mult sens politic. Ceeace conteaza – ceeace este cu adevarat o conditie necesara pentru orice actiune morala sau politica cu succes – este realismul, care uneori te amaraste, iar alta data te umple de bucurie. Realismul e un lucru extrem de dificil. Important este sa fii mohorat pentru motive indreptatite, iar tocmai aici stanga uneori greseste. Lasati-ma sa va spun pe scurt cateva motive pentru care stanga nu trebuie sa se descurajeze.
In primul rand, cred ca e o gresala a considera ca actuala criza a stangii ar avea ceva comun cu prabusirea comunismului. Au fost putini socialistii dezamagiti de cele intamplate la sfarsitul anilor 1980, caci a fi dezamagit presupune ca ai avut in prealabil niste iluzii. Ultima oara cand numerosi oameni de stanga au avut iluzii cu privire la URSS a fost prin 1930, ceeace e cam demult. Iar o adevarata critica a acelui sistem nu a venit din partea liberalismului occidental, ci a marilor curente marxiste, care au fost totdeauna mult mai radicale in rezistenta lor fata de stalinism decat Isaiah Berlin. In orice caz stanga mondiala intrase intr-o profunda criza inca inainte de a se fi desprins prima piatra din zidul Berlinului.
Daca este un motiv veritabil pentru ca stanga sa se simta dezamagita de sfarsitul comunismului, este mai curand pentru ca acest colaps a demonstrat extraordinara putere a capitalismului (care, impunand o cursa ruinatoare a inarmarilor, a fost in buna masura raspunzator de ingenuncherea blocului sovietic), decat ca odata cu Ceausestii ar fi disparut o forma pretioasa de viata. Dar chiar si asa, ceeace s-a intamplat la sfarsitul anilor 1980 a fost o revolutie, cu toate consecintele ei urate.
In al doilea rand, nici presupusa apatie a populatiei nu trebuie sa fie un motiv de amaraciune pentru stanga. Indiferenta ei e mai mult un mit. Cei ce protesteaza impotriva refugiatilor si cer apararea proprietatii cu bomba atomica, pot fi considerati necultivati, dar in orice caz nu apatici. Oamenii sunt de regula apatici atunci cand politica e apatica la adresa lor. De regula oamenii nu-s prea preocupati de teoria plus-valorii, dar daca unui om i se construieste o sosea prin fundul curtii sau i se inchide scoala copiilor, rapid el incepe sa protesteze. Si de ce nu ar face-o ? Este rational sa rezisti in fata unei puteri nedrepte daca o poti face fara prea mult risc si cu o acceptabila sansa de succes. Asemenea proteste pot fi la urma urmelor neeficiente, dar nu asta e problema. Este rational sa refuzi schimbari politice radicale atat timp cat un sistem e capabil sa-ti acorde o anumita recompensa, chiar si mica, si cand orice alta solutie ramane periculoasa si obscura. Oricum, cea mai mare parte a oamenilor investesc prea multa energie in probleme materiale imediate sau doar pentru a supravietui, si le ramane prea putin timp pentru politica. Dar in timp ce azi a fi rational inseamna „cool it“ (las-o moale), la 1790 a fi rational insemna ridicarea de baricade. Mai mult, odata ce un sistem politic inceteaza a mai fi capabil sa acorde suficiente recompense pentru a tine cetatenii atasati de el, si odata ce apar alternative cu risc relativ scazut, atunci poate fi prevazuta aparitia unei revolte politice. Cazul aparheidului este un exemplu semnificativ ce a avut loc in vremurile noastre. Sunt putine dovezi deci ca cetatenii sunt indolenti sau satisfacuti cu starea lor. Din contra, sunt marturii ce sugereaza ca ei sunt deosebit de alarmati de o serie de probleme cheie. Ba chiar unii dintre ei par a se intoarce spre socialism ca spre o teozofie. Oricat de aspra ar fi atitudinea fata de miscarea taranilor fara pamant din Brazilia, de combativitatea clasei muncitoare franceze, de agitatia studentilor contra exploatarii, de asalturile anarhiste asupra capitalismului financiar, nu trebuie totusi sa se exagereze absenta rezistentei stangii.
Nici teza „disparitiei clasei muncitoare“ nu poate rezista la o analiza atenta. Este adevarat ca proletariatul s-a redus ca marime si importanta, dar el – in sensul de muncitorime industriala salariata – nu este tot una cu notiunea de clasa muncitoare. Continui sa fii clasa muncitoare chiar daca esti doar ospatar, iar nu muncitor textilist. Mai pe scurt, „proletariat“ inseamna un fel de munca, in timp ce notiunea de „clasa muncitoare“ denota o pozitie in interiorul relatiilor sociale de productie. Aceasta confuzie a rezultat deoarece pe vremea lui Marx clasa muncitoare se identifica aproape cu proletariatul industrial. Este discutabil daca ponderea proletariatului pe plan mondial a scazut comparativ cu a altor clase, dar pentru a avea calitatea de agent revolutionar niciodata nu i s-a pretins a fi clasa sociala majoritara. Clasa muncitoare este clasa „universala“ nu pentru ca este cea mai numeroasa, ci pentru ca a face dreptate, inseamna pentru ea o transformare globala si universala a sistemului.
Nu este valabila nici teza conform careia clasa muncitoare trebuie sa fie formata din oamenii cei mai saraci si mai obiditi. Sunt o gramada de oameni in situatie mult mai grea : batrani, someri, vagabonzi (cei pe care i-am numi „lumpen-intelectuali“). Clasa muncitoare a fost privita de unii socialisti ca factor al schimbarii revolutionare nu pentru ca muncitorii sufera mai mult (uneori sufera, alteori nu), ci pentru ca sunt astfel plasati in sistemul capitalist incat sunt capabili in mod real de a lua puterea. Ca si alte forte radicale, ei sunt simultan la radacina si sursa sistemului, dar totodata nu sunt total inclusi in el, adica fac parte din logica lui si in parte sunt contestatari ai lui. Daca pentru marxism clasa muncitoare are un rol special, asta nu fiindca e numeroasa si mizerabila, ci fiindca este, in sensul lui Freud, „simptomatica“ : ea contine contradictia de a fi, ca linia de granita a unui camp, simultan inauntru si afara, poarta ceva din logica duala sau contradictorie a regimului ca intreg. Cine altii decat barbatii si femeile ce creaza sistemul, al caror trai depinde de el, care sunt capabili de a-l conduce just si colectiv si care ar beneficia cel mai mult de pe urma unei schimbari, sunt cei ce vor putea prelua conducerea lui ?
In lumea antica cuvantul „proletariat“ (proletarius in latineste) se referea la cei ce serveau statul facand copii (fabricau forta de munca), deoarece erau prea saraci pentru a-l servi prin avere. Proletariatul, cu alte cuvinte, este o notiune atat sexuala, cat si de productie materiala. Iar fiindca sarcina reproducerii sexuale cadea mai mult asupra femeilor decat asupra barbatilor, nu este exagerat a spune ca in antichitate clasa muncitoare era femeia. Dupa cum, tot mai mult, ea este si astazi. Geograful David Harvey, vorbind despre fortele ce se vor opune in viitor, citeaza „proletariatul feminizat“. Jalnica cearta de odinioara intre socialisti si feministi a devenit tot mai redundanta odata cu avansarea capitalismului. Capitalismul e cel ce i-a aruncat – metaforic vorbind – pe socialisti si pe feministi unii in bratele celorlalti.
Ar trebui oare ca stanga sa fie amarata din cauza ca „marxismul a fost discreditat“ ? Nu, pur si simplu fiindca el nu a fost discreditat. El a fost doar invins, ceeace e alta treaba. Daca marxismul s-ar fi discreditat prin prabusirea Uniunii Sovietice, de ce nu a fost el discreditat in anii 1960 sau 1970, cand se stia suficient de bine cat de grotesc era socialismul in blocul tarilor socialiste ? Teoria marxista nu este un faliment intelectual. Intreaga mutatie culturala si politica ce a avut loc, a impins-o la fund ca forta practica, dar nu si ca descriere a lumii. Iar ca descriere a lumii, ce poate fi oare mai actual decat un document din 1848 (Manifestul Comunist) in care este prezisa lumea globalizarii in expansiune, adancirea inegalitatilor, cresterea saracirii si intensificarea razboaielor ? Sunt lucruri chiar mai actuale decat teoria lui Maynard Keynes.
Atunci cand unii spun ca marxismul este discreditat sau irelevant, se presupune ca ei stiu bine ce este el, adica un lucru cu care nici eu nu ma pot lauda. Nu e o chestiune deloc usoara a spune ce este specific ca doctrina in marxism. Problema clasei ? Nu, caci chiar Marx si Engels au subliniat ca aceasta nu era ceva nou la ei. Revolutia politica, lupta de clasa, lichidarea proprietatii private, colaborarea umana, egalitatea sociala, sfarsitul fortelor de piata ? Nici de cum : multi stangisti au impartasit aceste idei fara a fi marxisti. William Blake le avea aproape pe toate, ca si Raymond Williams, care nu se considera marxist. Determinarea istoriei de factorul economic ? Asta e mai aproape de adevar, dar si Sigmund Freud, care nu se considera marxist, credea ca motivarea fundamentala a vietii sociale e de natura economica si ca fara acest impuls stupid am sta degeaba toata ziua. Diferite etape materiale ale istoriei ca determinante pentru forme diferite de viata sociala ? Si acesta era un loc comun in iluminismul radical.
Nu supravietuirea marxismului, ci a socialismului e lucrul cel mai important, desi se poate spune ca marxismul a fost un asemenea suport al socialismului, incat supravietuirea unuia fara celalalt este imposibila. Ceeace este specific marxismului este o teorie corecta si obiectiva a mecanismelor prin care un mod istoric de productie se transforma in altul. Daca clasa muncitoare trebuie sa vina la putere, este pentru ca acesta e rezultatul logic al acestui mecanism. Dar poti crede in nevoia primului eveniment, fara a crede in cel de al doilea. Deseori marxismul este prezentat ca o unitate indisolubila intre teorie si practica. Dar un socialist nemarxist poate in practica sa procedeze ca un marxist, fara a adera la teorie. De aceea doctrina marxista e nevoie sa fie mereu reexaminata.
Nu este adevarat ca socialismul ar fi falimentar teoretic prin aceea ca ar fi golit de idei. Avem peste tot o gramada de frumoase idei de stanga : despre cum ar trebui sa arate corect o societate socialista, in ce masura si pentru ce functiuni vor fi utile fortele pietii etc. Se poate insa adaoga si ca secolul 20 nu se caracterizeaza prin esecul elanului revolutionar, ci prin succesul celei mai radicale miscari contemporane – anticolonialismul, care a dat jos imperiile de pe soclul de unde conduceau. Socialismul a fost descris ca suprema miscare de reforma din istorie, dar lupta anti-coloniala a fost de departe cea mai victorioasa.
Nici unul dintre motivele amintite nu justifica sa ne simtim abatuti. Nici credinta ca e invincibil capitalismul. Unii stangisti dezamagiti sunt de aceasta parere, dar in nici un caz FMI-ul, care e perfect constient cat de instabil este intregul sistem. Iar globalizarea adanceste aceasta instabilitate. Daca fiecate parte a lumii este legata de cealalta parte, o clatinare intr-un loc poate insemna un spasm in al doilea loc si o criza – in al treilea. De ce sa se simta deci stanga abatuta ? Desigur, nu din cauza ca sistemul este grandios de stabil, ci pentru ca e teribil de puternic, mult prea puternic pentru noi astazi. Inseamna oare asta ca sistemul va dura mereu ? In nici un caz. El e capabil sa se macine fara nici un ajutor din partea adversarilor sai politici. Daca asta e o stire rea sau buna este discutabil. Nu socialismul va dobori capitalismul ; el o va face de la sine, deoarece e capabil sa-si faca hara-kiri. Va trebui insa sa recurgem la socialism pentru ca, odata cu caderea capitalismului, sa nu ajungem cu toti in barbarie. Iata de ce fortele de opozitie sunt atat de importante : pentru a rezista fascismului, schilodirii si primitivismului ce pot apare in urma unei crize majore a sistemului. In mod intelept Walter Benjamin a facut observatia ca revolutia nu e un tren de evadare, ci o tragere a franei de alarma. Rolul ideilor socialiste este, in acest sens, cel de a proteja viitorul inca nenascut, de a oferi, nu un uragan, ci un loc de adapostire in furtuna ce este istoria contemporana.